Sunteți pe pagina 1din 15

Standardul Internaţional de Raportare Financiară 4

Contracte de asigurare

în martie 2004, Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB) a emis IFRS 4 Contracte de asigurare. în august 2005, IASB a modificat domeniul de aplicare al IFRS 4 pentru a clarifica faptul că majoritatea contractelor de garanţie vor aplica dispoziţiile instrumentelor financiare. în decembrie 2005, IASB a publicat îndrumări revizuite pentru implementarea IFRS 4,

Din alte IFRS-uri au rezultat modificări minore la IFRS 4. Acestea includ IFRS 7 Instrumente financiare: informaţii de furnizat (modificări din martie 2009) şi IFRS 9 Instrumente financiare (emis în noiembrie 2009 şi octombrie 2010).

Cuprins

INTRODUCERE

de la punctul

IN1

STANDARDUL INTERNAŢIONAL DE RAPORTARE FINANCIARĂ 4 CONTRACTE DE ASIGURARE

OBIECTIV

1

DOMENIU DE APLICARE

2

Instrumente derivate încorporate

7

Separarea componentelor de depozit

10

RECUNOAŞTERE Şl EVALUARE

13

Derogarea temporară de la alte IFRS-uri

13

Testul de adecvare a datoriei

15

Deprecierea activelor de reasigurare

20

Modificări ale politicilor contabile

21

Ratele dobânzilor curente pe piaţă

24

Continuarea practicilor existente

25

Prudenţa

26

Marje de investiţii viitoare

27

Contabilitatea colaterală Contracte de asigurare dobândite într-o combinare de întreprinderi

30

sau în urma unui transfer de portofoliu

31

Caracteristici de participare discreţionară

34

Caracteristici de participare discreţionară în contractele de asigurare

34

Caracteristici de participare discreţionară în instrumentele financiare

35

PREZENTAREA INFORMAŢIILOR

36

Explicarea valorilor recunoscute

36

Natura şi amploarea riscurilor care decurg din contractele de asigurare

38

DATA INTRĂRII ÎN VIGOARE Şl TRANZIŢIA

40

Prezentarea informaţiilor

42

Reclasificarea activelor financiare

A Termeni definiţi

B Definiţia unui contract de asigurare C Modificări ale altor IFRS-uri

45 ANEXE

PENTRU DOCUMENTELE ÎNSOTITOARE PREZENTATE MAI JOS, A SE VEDEA PARTEA B A ACESTEI EDIŢII

APROBAREA DE CĂTRE CONSILIU A IFRS 4 EMIS ÎN MARTIE 2004

APROBAREA DE CĂTRE CONSILIU A DOCUMENTULUI CONTRACTE DE GARANŢIE FINANCIARĂ (MODIFICĂRI LA IAS 39 Şl IFRS 4) EMIS ÎN AUGUST 2005

BAZĂ PENTRU CONCLUZII

OPINII CONTRARE

ÎNDRUMĂRI DE IMPLEMENTARE

Standardul Internaţional de Raportare Financiară 4 Contracte de asigurare (IFRS 4) este prezentat la punctele 1-45 şi în Anexele A-C. Toate punctele au autoritate egală. Punctele tipărite cu caractere aldine stipulează principiile fundamentale. Termenii definiţi în Anexa A sunt tipăriţi cu caractere cursive atunci când apar pentru prima dată în standard. Definiţiile altor termeni sunt prezentate în Glosarul Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară. IFRS 4 trebuie citit în contextul obiectivului său şi al Bazei pentru concluzii, al Prefeţei la Standardele Internaţionale de Raportare Financiară şi al Cadrului general conceptual de raportare financiară. IAS 8 Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori oferă o bază pentru selectarea şi aplicarea politicilor contabile în absenţa unor îndrumări explicite.

Introducere

Motivele emiterii IFRS-ului

1

INI Acesta este primul IFRS care tratează contractele de asigurare. Practicile contabile pentru contractele de asigurare erau diverse şi se deosebeau adesea de practicile din alte sectoare. Deoarece multe entităţi vor adopta IFRS-urile în 2005, Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate a emis prezentul IFRS:

pentru a aduce îmbunătăţiri limitate la contabilizarea contractelor de asigurare până în momentul când Consiliul va finaliza faza a doua a proiectului său pentru contractele de asigurare.

pentru a impune oricărei entităţi care emite contracte de asigurare (un asigurător) să prezinte informaţii cu privire la aceste contracte.

IN2 Prezentul IFRS este un element important în faza II a acestui proiect. Consiliul doreşte să finalizeze faza II fără întârziere după ce va termina de analizat toate aspectele practice şi conceptuale şi după ce va încheia toate procedurile stabilite.

Principalele caracteristici ale IFRS-ului

IN3 Prezentul IFRS se aplică tuturor contractelor de asigurare (inclusiv contractele de reasigurare) pe care o entitate le emite şi contractelor de reasigurare pe care entitatea le deţine, exceptând contractele specificate în alte IFRS-uri. Acesta nu se aplică altor active şi datorii ale unui asigurător, de exemplu, activelor financiare şi datoriilor financiare care intră sub incidenţa IFRS 9 Instrumente financiare. In plus, el nu tratează contabilitatea ţinută de deţinătorii poliţelor de asigurare.

IN4 Prezentul IFRS scuteşte temporar un asigurător (adică în cadrai fazei I a acestui proiect) de la anumite dispoziţii din alte IFRS-uri, inclusiv de la dispoziţia de a lua în considerare Cadrul general în alegerea politicilor contabile pentru contractele de asigurare. Totuşi, IFRS-ul:

interzice provizioanele pentru posibile despăgubiri din contracte care nu există la finalul perioadei de raportare (cum ar fi provizioanele pentru catastrofe şi de egalizare).

prevede un test de adecvare a datoriilor asociate contractelor de asigurare recunoscute şi un test de depreciere pentru activele de reasigurare.

impune unui asigurător să prezinte datoriile asociate contractelor de asigurare în situaţia poziţiei financiare până când acestea vor fi plătite sau anulate, sau vor expira, şi să prezinte datoriile asociate contractelor de asigurare fără a le compensa prin active de reasigurare aferente.

IN5 IFRS-ul permite unui asigurător să îşi modifice politicile contabile pentru contractele de asigurare doar dacă, drept urmare, situaţiile financiare prezintă informaţii mai relevante şi nu mai puţin fiabile, sau mai fiabile şi nu mai puţin relevante. în special, un asigurător nu poate introduce niciuna dintre practicile următoare, deşi poate continua să utilizeze politicile contabile aferente acestora:

evaluarea datoriilor asociate contractelor de asigurare pe o bază neactualizată.

evaluarea drepturilor contractuale referitoare la comisioane viitoare pentru gestionarea investiţiilor la o valoare care depăşeşte valoarea lor justă, dată de o comparaţie cu comisioanele curente percepute de alţi participanţi de pe piaţă pentru servicii similare.

utilizarea politicilor contabile neuniforme pentru datoriile asociate contractelor de asigurare ale filialelor.

IN6 IFRS-ul permite introducerea unei politici contabile care implică reevaluarea datoriilor asociate contractelor de asigurare desemnate consecvent în fiecare perioadă cu scopul de a reflecta ratele de dobândă de pe piaţa curentă (şi, dacă asigurătorul alege astfel, alte estimări şi ipoteze curente). Fără această permisiune, asigurătorului i s-ar impune să aplice modificarea în cadrul politicilor contabile consecvent cu alte datorii asemănătoare.

IN7 Nu este nevoie ca un asigurător să îşi modifice politicile contabile privind contractele de asigurare pentru a elimina prudenţa excesivă. Totuşi, dacă un asigurător evaluează deja contractele sale de asigurare cu suficientă prudenţă, el nu trebuie să manifeste o prudenţă şi mai mare.

IN8 Există o prezumţie relativă potrivit căreia situaţiile financiare ale unui asigurător vor fi mai puţin relevante şi mai puţin fiabile dacă acesta introduce o politică contabilă care reflectă marje de investiţie viitoare la evaluarea contractelor de asigurare.

IN9 Când un asigurător îşi modifică politicile contabile pentru datoriile asociate contractelor de asigurare, se poate reclasifica o parte din activele financiare ca fiind „la valoarea justă prin profit sau pierdere".

IN10 IFRS-ul:

clarifică faptul că un asigurător nu trebuie să contabilizeze separat un instrument derivat încorporat la valoarea justă dacă instrumentul derivat încorporat corespunde definiţiei unui contract de asigurare.

impune unui asigurător să separe (adică să contabilizeze separat) componentele de depozit ale unor contracte de asigurare pentru a evita omiterea activelor şi datoriilor din situaţia poziţiei financiare.

clarifică aplicabilitatea practicii uneori cunoscută drept „contabilitate colaterală".

permite o prezentare extinsă a contractelor de asigurare dobândite într-o combinare de întreprinderi sau în urma unui transfer de portofoliu.

tratează aspecte limitate cu privire la caracteristicile de participare discreţionară incluse în contractele de asigurare sau în instrumentele financiare.

INI 1 IFRS-ul prevede prezentarea de informaţii pentru a ajuta utilizatorii să înţeleagă:

valorile din cadrul situaţiilor financiare ale asigurătorului care apar din contractele de asigurare.

2

natura şi amploarea riscurilor care decurg din contractele de asigurare. IN12 [Eliminat]

Posibilul impact al viitoarelor propuneri

IN 13 [Eliminat]

Standardul Internaţional de Raportare Financiară 4 Contracte de asigurare

Obiectiv

Obiectivul prezentului IFRS este acela de a specifica modul de raportare financiară a contractelor de asigurare pentru orice entitate care emite astfel de contracte (descrisă în prezentul IFRS ca un asigurător) până la definitivarea de către Consiliu a celei de-a doua faze a proiectului său privind contractele de asigurare. In special, prezentul IFRS prevede:

îmbunătăţiri limitate ale contabilizării de către asigurători a contractelor de asigurare.

prezentări de informaţii care identifică şi explică valorile din situaţiile financiare ale unui asigurător rezultate din contracte de asigurare şi ajută utilizatorii acelor situaţii financiare să înţeleagă valoarea, planificarea şi incertitudinea viitoarelor fluxuri de trezorerie rezultate din contracte de asigurare.

Domeniu de aplicare

O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru:

contractele de asigurare (inclusiv contractele de reasigurare) pe care le emite şi contractele de reasigurare pe care le deţine.

instrumentele financiare pe care le emite cu o caracteristică de participare discreţionară (a se vedea punctul 35). IFRS 7 Instrumente financiare: informaţii de furnizat prevede prezentarea de informaţii privind instrumentele financiare, inclusiv instrumentele financiare care prezintă asemenea caracteristici.

Prezentul IFRS nu abordează alte aspecte ale contabilităţii ţinute de asigurători, cum ar fi contabilizarea activelor financiare deţinute de asigurători şi a datoriilor financiare emise de asigurători (a se vedea IAS 32 Instrumente financiare: prezentare, IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare, IFRS 7 şi IFRS 9 Instrumente financiare), cu excepţia prevederilor tranzitorii de la punctul 45.

O entitate nu trebuie să aplice prezentul IFRS pentru:

garanţii de produse emise direct de către un producător, un distribuitor sau un comerciant en-detail (a se vedea IAS 18 Venituri şi IAS 37 Provizioane, datorii contingente şi active contingente).

active şi datorii ale angajatorilor conforme cu planurile de beneficii pentru angajaţi (a se vedea IAS 19 Beneficiile angajaţilor şi IFRS 2 Plata pe bază de acţiuni) şi cu obligaţiile privind pensiile raportate prin planuri de beneficii determinate pentru pensionare (a se vedea IAS 26 Contabilizarea şi raportarea planurilor de pensii).

drepturi contractuale sau obligaţii contractuale care depind de folosirea viitoare sau de dreptul de folosire viitoare a unui element nefînanciar (de exemplu, unele onorarii pentru acordarea licenţei, redevenţe, plăţi contingente cu contractele de leasing şi alte elemente similare), ca şi o garanţie a valorii reziduale dată de locatar încorporată într-un contract de leasing (a se vedea IAS 17 Contracte de leasing, IAS 18 Venituri şi IAS 38 Imobilizări necorporale).

contracte de garanţie financiară, cu condiţia ca emitentul să nu fi declarat anterior în mod explicit că se referă la contracte cum ar fi contractele de asigurare şi că a utilizat contabilitatea care se aplică acestor contracte de asigurare, caz în care emitentul poate alege să aplice pentru astfel de contracte de garanţie financiară fie IAS 32, IFRS 7 şi IFRS 9, fie prezentul IFRS. Emitentul poate opta în acest sens în cazul fiecărui contract în parte, dar alegerea pentru fiecare contract este irevocabilă.

contraprestaţia contingenţă făcută sau primită într-o combinare de întreprinderi (a se vedea IFRS 3 Combinări de întreprinderi).

contracte de asigurare directă pe care le deţine o entitate (cum ar fi contractele de asigurare directă în care entitatea este deţinătorul poliţei de asigurare). Totuşi, un cedent trebuie să aplice prezentul IFRS contractelor sale de reasigurare pe care le deţine.

Pentru facilitarea trimiterilor, prezentul 1FRS descrie orice entitate care emite un contract de asigurare drept un asigurător, indiferent dacă emitentul este privit sau nu ca un asigurător din punct de vedere legal sau din perspectiva supervizării,

Un contract de reasigurare este un tip de contract de asigurare. Ca urmare, toate referinţele care se fac în prezentul IFRS la contractele de asigurare se aplică şi contractelor de reasigurare.

Instrumente derivate încorporate

IFRS 9 impune unei entităţi să separe instrumentele derivate încorporate în contrac- tul-gazdă, să le evalueze la valoarea justă şi să includă modificările valorii lor juste în profit sau pierdere. IFRS 9 se aplică instrumentelor derivate încorporate într-un contract de asigurare, în afară de cazul în care instrumentul derivat încorporat este el însuşi un contract de asigurare.

Ca o excepţie de la dispoziţiile din IFRS 9, nu este nevoie ca un asigurător să separe şi să evalueze la valoarea justă opţiunea deţinătorului poliţei de asigurare de a răscumpăra un contract de asigurare pentru o sumă fixă (sau pentru o sumă constituită dintr-o sumă fixă şi o dobândă), chiar dacă preţul de exercitare diferă de valoarea contabilă a datoriei asociate contractelor de asigurare gazdă. Cu toate acestea, dispoziţiile din IFRS 9 se aplică unei opţiuni put sau unei opţiuni de răscumpărare în numerar încorporate într-un contract de asigurare dacă valoarea de răscumpărare variază ca răspuns la schimbarea unei variabile financiare (cum ar fi preţul sau indicele unei acţiuni sau al unui bun de consum) sau a unei variabile nefinanciare care nu este specifică unei părţi contractante, în plus, aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care capacitatea deţinătorului de a exercita o opţiune put sau o opţiune de răscumpărare în numerar este declanşată de o schimbare a unei astfel de variabile (de exemplu, o opţiune put care poate fi exercitată dacă un indice de pe piaţa de capital atinge un nivel specificat).

Punctul 8 se aplică în egală măsură opţiunilor de răscumpărare a unui instrument financiar care prezintă o caracteristică de participare

3

discreţionară.

Separarea componentelor de depozit

Unele contracte de asigurare conţin atât o componentă de asigurare, cât şi o componentă de depozit. în unele cazuri, unui asigurător i se impune sau i se permite să separe aceste componente astfel:

separarea se impune dacă sunt îndeplinite următoarele două condiţii:

asigurătorul poate evalua componenta de depozit (inclusiv orice opţiuni de răscumpărare încorporate) separat (adică fără luarea în considerare a componentei de asigurare).

politicile contabile ale asigurătorului nu îi impun să recunoască toate obligaţiile şi drepturile care rezultă din componenta de depozit.

separarea este permisă, dar nu impusă, dacă asigurătorul poate evalua componenta de depozit în mod separat, ca la litera (a) subpunctul (i), dar politicile sale contabile îi impun să recunoască toate obligaţiile şi drepturile care rezultă din componenta de depozit, indiferent de baza utilizată pentru evaluarea drepturilor şi obligaţiilor respective.

separarea este interzisă dacă un asigurător nu poate evalua în mod separat componenta de depozit aşa cum se arată la litera (a) subpunctul (i).

Următoarea situaţie constituie un exemplu de caz în care politicile contabile ale asigurătorului nu îi impun acestuia să recunoască toate obligaţiile care rezultă dintr-o componentă de depozit. Un cedent primeşte o despăgubire pentru pierderi de la un reasigurător, dar contractul îl obligă pe cedent să ramburseze suma primită în anii următori. Această obligaţie rezultă dintr-o componentă de depozit. Dacă politicile contabile ale cedentului i-ar permite acestuia să recunoască acea despăgubire ca venit fără să recunoască şi obligaţia rezultată, trebuie realizată separarea.

Pentru a separa un contract, un asigurător trebuie:

să aplice prezentul IFRS componentei de asigurare.

să aplice IFRS 9 componentei de depozit.

Recunoaştere şi evaluare

Derogarea temporară de la alte IFRS-urî

Punctele 10-12 din IAS 8 Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori specifică criteriile care trebuie folosite de către o entitate pentru elaborarea unei politici contabile în cazul în care niciun IFRS nu se aplică în mod specific unui element. Totuşi, prezentul IFRS scuteşte un asigurător de la aplicarea acelor criterii politicilor sale contabile pentru:

contractele de asigurare pe care le emite (inclusiv cheltuielile de achiziţie aferente şi imobilizările necorporale aferente, cum ar fi cele descrise la punctele 31 şi 32); Şi

contractele de reasigurare pe care le deţine.

Cu toate acestea, prezentul IFRS nu scuteşte un asigurător de la unele implicaţii ale criteriilor de la punctele 10-12 din IAS 8. în mod specific, un asigurător:

trebuie să nu recunoască drept datorie orice provizioane pentru posibile pretenţii viitoare, dacă acele pretenţii sunt generate de contracte care nu există la finalul perioadei de raportare (cum ar fi provizioanele pentru catastrofe şi rezervele de egalizare).

trebuie să realizeze testul de adecvare a datoriei descris la punctele 15-19.

trebuie să înlăture o datorie asociată contractelor de asigurare (sau o parte a unei datorii asociate contractelor de asigurare) din situaţia poziţiei sale financiare atunci, şi numai atunci, când este lichidată - adică atunci când obligaţia specificată în contract este stinsă sau anulată ori expiră.

nu trebuie să compenseze:

activele de reasigurare cu datoriile asociate contractelor de asigurare; sau

venitul din sau cheltuiala cu contractele de reasigurare cu venitul din sau cheltuiala cu contractele de asigurare aferente.

trebuie să analizeze dacă activele sale de reasigurare sunt depreciate (a se vedea punctul 20),

Testul de adecvare a datoriei

Un asigurător trebuie să evalueze Ia finalul fiecărei perioade de raportare dacă datoriile asociate contractelor de asigurare recunoscute sunt adecvate, folosind estimări curente ale fluxurilor de trezorerie viitoare aferente contractelor sale de asigurare. Dacă această evaluare arată că valoarea contabilă a datoriilor asociate contractelor de asigurare (minus costurile de achiziţie amânate şi imobilizările necorporale aferente, cum ar fi cele prezentate la punctele 31 şi 32) este inadecvată în contextul fluxurilor viitoare de trezorerie estimate, întreaga diferenţă trebuie să fie recunoscută în profit sau pierdere.

4

Dacă un asigurător aplică un test de adecvare a datoriei care întruneşte dispoziţiile minime specificate, prezentul IFRS nu mai impune alte dispoziţii. Dispoziţiile minime sunt următoarele:

Testul ia în considerare estimările curente ale tuturor fluxurilor de trezorerie contractuale şi ale fluxurilor de trezorerie aferente, cum ar fi costurile de instrumentare a cererilor de despăgubire, precum şi fluxurile de trezorerie care rezultă din opţiuni şi garanţii încorporate.

Dacă testul arată că datoria nu este adecvată, întreaga diferenţă este recunoscută în profit sau pierdere.

Dacă politicile contabile ale asigurătorului nu impun un test de adecvare a datoriei care să întrunească dispoziţiile minime de la punctul 16, asigurătorul trebuie:

să determine valoarea contabilă a datoriilor relevante asociate contractelor de asigurare minus valoarea contabilă:

a oricăror costuri de achiziţie amânate aferente; şi

a oricăror imobilizări necorporale aferente, cum ar fi cele dobândite într-o combinare de întreprinderi sau într-un transfer de portofoliu (a se vedea punctele 31 şi 32). Totuşi, activele de reasigurare aferente nu sunt luate în considerare deoarece un asigurător le contabilizează separat (a se vedea punctul 20).

să determine dacă valoarea descrisă la litera (a) este mai mică decât valoarea contabilă care ar fi necesară în cazul în care datoriile relevante asociate contractelor de asigurare ar intra sub incidenţa IAS 37. Dacă este mai mică, asigurătorul trebuie să recunoască întreaga diferenţă în profit sau pierdere şi să scadă valoarea contabilă a costurilor de achiziţie amânate aferente sau a imobilizărilor necorporale aferente, ori să crească valoarea contabilă a datoriilor relevante asociate contractelor de asigurare.

Dacă testul de adecvare a datoriei realizat de asigurător întruneşte dispoziţiile minime de la punctul 16, testul se aplică la nivelul de agregare specificat în acel test. Dacă testul de adecvare a datoriei nu întruneşte dispoziţiile minime respective, comparaţia descrisă la punctul 17 trebuie să fie făcută la nivelul unui portofoliu de contracte supuse unor riscuri în general similare şi administrate împreună ca un portofoliu unic.

Valoarea descrisă la punctul 17 litera (b) (adică rezultatul aplicării IAS 37) trebuie să reflecte marjele de investiţii viitoare (a se vedea punctele 27-29) dacă, şi numai dacă, valoarea descrisă la punctul 17 litera (a) reflectă şi ea acele marje.

Deprecierea activelor de reasigurare

Dacă activul de reasigurare al unui cedent se depreciază, cedentul trebuie să reducă în consecinţă valoarea contabilă a acestuia şi să recunoască pierderea din depreciere în profit sau pierdere. Un activ de reasigurare este depreciat dacă, şi numai dacă:

există o probă obiectivă, ca rezultat al unui eveniment care s-a petrecut după recunoaşterea iniţială a activului de reasigurare, că este posibil ca cedentul să nu primească toate sumele care îi sunt datorate conform termenilor contractuali; şi

acel eveniment are un impact care poate fi evaluat în mod fiabil asupra sumelor pe care cedentul le va primi de la reasigurator.

Modificări aie politicilor contabile

Punctele 22-30 se aplică atât modificărilor făcute de către un asigurător care deja aplică IFRS-urile, cât şi modificărilor făcute de către un

asigurător care adoptă pentru prima dată IFRS-urile. Un asigurător îşi poate modifica politicile contabile pentru contractele de asigurare dacă, şi numai dacă, aceste modificări conduc la situaţii financiare mai relevante pentru necesităţile utilizatorilor de luare a deciziilor economice şi nu mai puţin fiabile, sau mai fiabile şi nu mai puţin relevante pentru nevoile respective. Un asigurător trebuie să judece relevanţa şi fiabilitatea conform criteriilor din IAS 8.

Pentru a justifica modificarea politicilor sale contabile privind contractele de asigurare, asigurătorul trebuie să arate că modificările sporesc conformarea situaţiilor sale financiare cu criteriile din IAS 8, dar nu este nevoie ca modificarea să ducă la obţinerea conformităţii totale cu criteriile respective. Următoarele aspecte specifice sunt tratate mai jos:

ratele dobânzilor curente (punctul 24);

continuarea practicilor existente (punctul 25);

prudenţa (punctul 26);

marjele de investiţii viitoare (punctele 27-29); şi

contabilitatea colaterală (punctul 30).

Ratele dobânzilor curente pe piaţă

Unui asigurător i se permite, dar nu i se impune, să îşi modifice politicile contabile astfel încât să reevalueze datoriile aferente contractelor de asigurare pentru a reflecta ratele dobânzilor curente pe piaţă şi să recunoască modificările la acele datorii în profit sau pierdere. De asemenea, el poate să introducă şi politici contabile care necesită alte estimări şi ipoteze curente în privinţa datoriilor desemnate. Opţiunea

5

de la acest punct permite unui asigurător să îşi modifice politicile contabile privind datoriile desemnate fără a aplica în mod consecvent politicile respective tuturor datoriilor similare, aşa cum ar prevedea IAS 8. Dacă un asigurător desemnează datorii pentru această opţiune, el trebuie să continue să aplice cu consecvenţă ratele dobânzilor curente pe piaţă (şi, dacă este cazul, celelalte estimări şi ipoteze curente) în toate perioadele şi pentru toate aceste datorii, până la stingerea lor.

Continuarea practicilor existente

Un asigurător poate continua folosirea următoarelor practici, dar introducerea oricăreia dintre ele nu îndeplineşte dispoziţiile de la punctul 22:

evaluarea datoriilor asociate contractelor de asigurare pe o bază neactualizată.

evaluarea drepturilor contractuale referitoare la comisioane viitoare pentru gestionarea investiţiilor la o valoare care depăşeşte valoarea lor justă, dată de o comparaţie cu comisioanele curente percepute de alţi participanţi de pe piaţă pentru servicii similare. Este probabil ca valoarea justă la început a drepturilor contractuale respective să egaleze costurile de emisiune plătite, cu excepţia cazurilor în care comisioanele viitoare pentru gestionarea investiţiilor şi cheltuielile aferente nu sunt aliniate la cele comparabile de pe piaţă. (c) utilizarea unor politici contabile neuniforme pentru contractele de asigurare (precum şi pentru costurile de achiziţie amânate aferente şi pentru imobilizările necorporale aferente, dacă există) ale filialelor, cu excepţia cazului în care punctul 24 permite acest lucru. Dacă politicile contabile respective sunt neuniforme, un asigurător le poate modifica, cu condiţia ca modificarea să nu ducă la diversificarea politicilor contabile şi, de asemenea, să satisfacă celelalte dispoziţii ale prezentului IFRS.

Prudenţa

Nu este nevoie ca un asigurător să îşi modifice politicile contabile privind contractele de asigurare pentru a elimina prudenţa excesivă. Totuşi, dacă un asigurător evaluează deja contractele sale de asigurare cu suficientă prudenţă, el nu trebuie să manifeste o prudenţă şi mai mare.

Marje de investiţii viitoare

Nu este nevoie ca un asigurător să îşi modifice politicile contabile privind contractele de asigurare pentru a elimina marjele de investiţie viitoare. Cu toate acestea, există o prezumţie relativă potrivit căreia situaţiile financiare ale unui asigurător vor fi mai puţin relevante şi mai puţin fiabile dacă acesta introduce o politică contabilă care reflectă marje de investiţie viitoare la evaluarea contractelor de asigurare, în afară de cazul când aceste marje afectează plăţile contractuale. Două exemple de politici contabile care reflectă aceste maije sunt:

folosirea unei rate de actualizare care reflectă rentabilitatea estimată a activelor asigurătorului; sau

proiectarea rentabilităţii activelor respective la o rată estimată de rentabilitate, actualizarea rentabilităţii proiectate cu o rată diferită şi includerea rezultatului în evaluarea datoriei.

Un asigurător poate depăşi prezumţia relativă descrisă la punctul 27 dacă, şi numai dacă, celelalte componente ale unei modificări a politicilor sale contabile cresc relevanţa şi fiabilitatea situaţiilor sale financiare suficient de mult pentru a cântări mai greu decât scăderea gradului de relevanţă şi de fiabilitate cauzată de includerea unor marje de investiţie viitoare. De exemplu, să presupunem că politicile contabile deja existente ale unui asigurător privind contractele de asigurare implică ipoteze iniţiale excesiv de pnidente şi o rată de actualizare prescrisă de un organism de reglementare fără referire directă la condiţiile pe piaţă şi ignoră unele opţiuni şi garanţii încorporate. Asigurătorul ar putea să îşi facă situaţiile financiare mai relevante şi nu mai puţin fiabile dacă ar trece la folosirea unei baze contabile cuprinzătoare orientate către investitori, care este utilizată pe scară largă şi care implică:

estimări şi ipoteze curente;

o ajustare rezonabilă (dar nu excesiv de prudentă) pentru a reflecta riscul şi incertitudinea;

evaluări care reflectă atât valoarea intrinsecă, cât şi valoarea-timp a opţiunilor şi a garanţiilor încorporate; şi

o rată de actualizare curentă a pieţei, chiar dacă acea rată de actualizare reflectă rentabilitatea estimată a activelor asigurătorului.

în unele modalităţi de evaluare, rata de actualizare este folosită pentru a determina valoarea actualizată a unei marje de profit viitoare. Acea marjă de profit este apoi repartizată pe diferite perioade cu ajutorul unei formule. în cadrul acestor modalităţi de evaluare, rata de actualizare afectează doar indirect evaluarea datoriei. în special, folosirea unei rate de actualizare mai puţin adecvate are un efect redus sau nu are niciun efect asupra evaluării iniţiale a unei datorii. Cu toate acestea, în alte modalităţi de evaluare, rata de actualizare determină în mod direct evaluarea datoriei. în acest ultim caz, deoarece introducerea unei rate de actualizare bazate pe active are un efect mai semnificativ, este foarte improbabil ca un asigurător să poată depăşi prezumţia relativă descrisă la punctul 27.

Contabilitatea colaterală

în unele modele contabile, câştigurile sau pierderile realizate aferente activelor unui asigurător au un efect direct asupra evaluării unora dintre sau tuturor (a) datoriilor sale asociate contractelor de asigurare, (b) costurilor de achiziţie amânate aferente şi (c) imobilizărilor necorporale aferente, cum sunt cele descrise la punctele 31 şi 32. Unui asigurător i se permite, dar nu i se impune, să îşi modifice politicile contabile astfel încât un câştig sau o pierdere recunoscut(ă), dar nerealizat(ă) aferent(ă) unui activ să afecteze acele evaluări în acelaşi mod ca un câştig sau o pierdere realizat(ă). Ajustarea aferentă a datoriei asociate contractelor de asigurare (sau a costurilor de achiziţie amânate aferente ori a imobilizărilor necorporale aferente) trebuie să fie recunoscută în alte elemente ale rezultatului global dacă, şi numai dacă, câştigurile sau pierderile nerealizate sunt recunoscute în alte elemente ale rezultatului global. Această practică este uneori descrisă drept „contabilitate colaterală".

Contracte de asigurare dobândite într-o combinare de întreprinderi sau în urma unui transfer de portofoliu

6

Pentru a respecta prevederile din IFRS 3, un asigurător trebuie, la data achiziţiei, să evalueze la valoarea justă datoriile asumate asociate contractelor de asigurare şi activele asociate contractelor de asigurare dobândite într-o combinare de întreprinderi. Totuşi, unui asigurător i se permite, dar nu i se impune, să folosească o prezentare detaliată care separă valoarea justă a contractelor de asigurare dobândite în două componente:

o datorie evaluată în conformitate cu politicile contabile ale asigurătorului privind contractele de asigurare pe care le emite; şi

o imobilizare necorporală, reprezentând diferenţa dintre (i) valoarea justă a drepturilor contractuale de asigurare dobândite şi a obligaţiilor asumate asociate contractelor de asigurare şi (ii) valoarea descrisă la litera (a). Evaluarea ulterioară a acestui activ trebuie să fie consecventă cu evaluarea datoriei asociate contractelor de asigurare aferente.

Un asigurător care dobândeşte un portofoliu de contracte de asigurare poate folosi prezentarea detaliată descrisă la punctul 31.

[mobilizările necorporale descrise la punctele 31 şi 32 nu intră sub incidenţa IAS 36 Deprecierea activelor şi a IAS 38. Cu toate acestea, IAS 36 şi IAS 38 se aplică listelor de clienţi şi relaţiilor cu clienţii care reflectă aşteptările privind contractele viitoare care nu fac parte din drepturile contractuale de asigurare şi din obligaţiile contractuale asociate contractelor de asigurare care existau la data combinării de întreprinderi sau a transferului de portofoliu.

Caracteristici de participare discreţionară

Caracteristici de participare discreţionară în contractele de asigurare

Unele contracte de asigurare au o caracteristică de participare discreţionară, precum şi un element garantat. Emitentul unui astfel de contract:

poate, dar nu este obligat, să recunoască elementul garantat în mod separat de caracteristica de participare discreţionară. Dacă emitentul nu le recunoaşte în mod separat, el trebuie să clasifice întregul contract ca o datorie. Dacă emitentul le clasifică separat, el trebuie să clasifice elementul garantat drept o datorie.

dacă recunoaşte caracteristica de participare discreţionară în mod separat de elementul garantat, trebuie să clasifice acea caracteristică fie ca o datorie, fie ca o componentă separată a capitalurilor proprii. Prezentul IFRS nu specifică modul în care un emitent determină dacă acea caracteristică este o datorie sau un element de capitaluri proprii. Emitentul poate împărţi această caracteristică în două componente, de datorie şi de capitaluri proprii, şi trebuie să utilizeze o politică contabilă consecventă în privinţa acestei împărţiri. Emitentul nu trebuie să clasifice acea caracteristică drept o categorie intermediară care nu este nici datorie, nici capital propriu.

poate recunoaşte toate primele primite ca venit fără să separe nicio parte care este legată de componenta de capitaluri proprii. Modificările rezultante ale elementului garantat şi ale părţii din caracteristica de participare discreţionară clasificată drept datorie trebuie să fie recunoscute în profit sau pierdere. Dacă o parte sau întreaga caracteristică de participare discreţionară este clasificată în capitalurile proprii, o parte din profit sau pierdere se poate atribui acelei caracteristici (în acelaşi mod în care o parte poate fi atribuită unor interese care nu controlează). Emitentul trebuie să recunoască partea de profit sau pierdere care se poate atribui oricărei componente de capitaluri proprii a unei caracteristici de participare discreţionară ca o alocare de profit sau pierdere, nu ca o cheltuială sau ca un venit (a se vedea IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare).

în cazul în care contractul conţine un instrument derivat încorporat care intră sub incidenţa IFRS 9, trebuie să aplice IFRS 9 pentru acel instrument derivat încorporat.

pentru toate aspectele care nu sunt descrise la punctele 14-20 şi la punctul 34 literele (a)-(d), trebuie să continue utilizarea politicilor sale contabile existente pentru astfel de contracte, în afara cazului în care modifică acele politici contabile într-un mod care respectă prevederile de la punctele 21-30.

Caracteristici de participare discreţionară în instrumentele financiare

Dispoziţiile menţionate la punctul 34 se aplică, de asemenea, unui instrument financiar care are o caracteristică de participare discreţionară. în plus:

dacă emitentul clasifică întreaga caracteristică de participare discreţionară drept o datorie, el trebuie să aplice testul de adecvare a datoriei prezentat la punctele 15-19 întregului contract (adică atât elementului garantat, cât şi caracteristicii de participare discreţionară). Nu este necesar ca emitentul să determine valoarea care rezultă din aplicarea IFRS 9 elementului garantat.

dacă emitentul clasifică o parte din sau toată acea caracteristică drept o componentă separată de capitaluri proprii, datoria recunoscută pentru întregul contract nu trebuie să fie mai mică decât valoarea care ar fi rezultat din aplicarea IFRS 9 elementului garantat. Valoarea respectivă trebuie să includă valoarea intrinsecă a unei opţiuni de răscumpărare a contractului, dar nu trebuie să includă valoarea-timp a sa dacă punctul 9 exclude acea opţiune de la evaluarea la valoarea justă. Emitentul nu este obligat să dea detalii despre valoarea care ar rezulta din aplicarea IFRS 9 elementului garantat, şi nici să prezinte acea valoare separat. în plus, emitentul nu este obligat să determine acea valoare dacă datoria totală recunoscută este în mod clar mai mare.

deşi aceste contracte sunt instrumente financiare, emitentul poate continua să recunoască primele pentru acele contracte ca venit şi să recunoască drept cheltuială creşterea rezultantă a valorii contabile a datoriei.

deşi aceste contracte sunt instrumente financiare, un emitent care aplică punctul 20 litera (b) din IFRS 7 contractelor cu o caracteristică de participare discreţionară trebuie să prezinte cheltuielile totale cu dobânda recunoscute în profit sau pierdere, dar nu

7

este necesar să calculeze o astfel de cheltuială utilizând metoda dobânzii efective.

Prezentarea informaţiilor Explicarea valorilor recunoscute

Un asigurător trebuie să prezinte informaţii care identifică şi explică valorile din

situaţiile sale financiare generate de contractele de asigurare.

Pentru a se conforma punctului 36, un asigurător trebuie să prezinte:

politicile sale contabile privind contractele de asigurare şi activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile aferente.

activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile recunoscute (şi fluxurile de trezorerie, dacă prezintă situaţia fluxurilor de trezorerie folosind metoda directă) care rezultă din contracte de asigurare. în plus, dacă asigurătorul este un cedent, el trebuie să prezinte informaţii despre:

ştigurile şi pierderile recunoscute în profit sau pierdere la cumpărarea reasigurării; şi

dacă cedentul amână şi amortizează ştigurile şi pierderile care rezultă la cumpărarea reasigurării, amortizarea pentru acea perioadă şi valorile rămase neamortizate la începutul şi la sfârşitul perioadei.

modalitatea folosită pentru a determina ipotezele care au cel mai mare efect asupra evaluării valorilor recunoscute în situaţiile financiare descrise la litera (b). Atunci când este posibil, un asigurător trebuie, de asemenea, să ofere o prezentare cuantificată a ipotezelor respective.

efectul modificărilor ipotezelor folosite pentru a evalua activele asociate contractelor de asigurare şi datoriile asociate contractelor de asigurare, arătând separat efectul fiecărei modificări care are un efect semnificativ asupra situaţiilor financiare.

reconcilierile modificărilor datoriilor asociate contractelor de asigurare, activelor de reasigurare şi, dacă este cazul, ale costurilor de achiziţie amânate aferente.

Natura şi amploarea riscurilor care decurg din contractele de asigurare

Un asigurător trebuie să prezinte informaţii care să permită utilizatorilor situaţiilor sale financiare să evalueze natura şi amploarea riscurilor generate de contractele de asigurare.

Pentru a se conforma punctului 38, un asigurător trebuie să prezinte:

obiectivele, politicile şi procedurile sale pentru gestionarea riscurilor care decurg din contractele de asigurare şi metodele sale utilizate pentru gestionarea acestor riscuri.

[eliminată]

informaţii despre riscul de asigurare (atât înainte, cât şi după diminuarea riscului prin reasigurare), inclusiv informaţii despre;

sensibilitatea la riscul de asigurare (a se vedea punctul 39A).

concentrările de risc de asigurare, inclusiv o descriere a modului în care conducerea determină concentraţiile şi o descriere a caracteristicilor comune care identifică fiecare concentrare (de exemplu, tipul de eveniment asigurat, aria geografică sau moneda).

pretenţiile concrete comparate cu estimările anterioare (adică evoluţia pretenţiilor). Informaţiile prezentate privind evoluţia pretenţiilor trebuie să înceapă de la data când a apărut cea mai veche cerere de despăgubire semnificativă, pentru care există încă incertitudini referitoare la valoarea şi planificarea plăţilor pentru daune, dar nu este necesar să se întoarcă mai mult de zece ani înapoi. Nu este nevoie ca un asigurător să prezinte aceste informaţii pentru pretenţiile în privinţa cărora incertitudinile referitoare la valoarea şi planificarea plăţilor daunelor sunt rezolvate de regulă în termen de un an.

informaţii despre riscul de credit, riscul de lichiditate şi riscul de piaţă pe care le-ar impune punctele 31-42 din IFRS 7 dacă contractele de asigurare ar intra sub incidenţa IFRS 7. Totuşi:

(i) nu este necesar ca un asigurător să furnizeze analiza scadenţelor impusă de punctul 39 literele (a) şi (b) din IFRS 7 dacă prezintă în schimb informaţii cu privire la plasarea în timp estimată a ieşirilor nete de numerar generate de datoriile recunoscute asociate contractelor de asigurare. Aceasta poate lua forma unei analize, prin estimarea plasării în timp, a sumelor recunoscute în situaţia poziţiei financiare. (ii) dacă un asigurător utilizează o metodă alternativă pentru a gestiona sensibilitatea în condiţiile de piaţă, cum ar fi o analiză a valorilor încorporate, el poate utiliza acea analiză a sensibilităţii pentru a întruni dispoziţiile de la punctul 40 litera (a) din IFRS 7. Un astfel de asigurător trebuie să prezinte, de asemenea, informaţiile impuse la punctul 41 din IFRS 7. (e) informaţii despre expunerile la riscul de piaţă generate de instrumentele derivate încorporate într-un contract-gazdă de asigurare, dacă asigurătorului nu i se impune să evalueze, şi nu evaluează, instrumentele derivate încorporate la valoarea justă.

A Pentru a se conforma punctului 39 litera (c) subpunctul (i), un asigurător trebuie să prezinte

8

următoarele informaţii de la litera (a) sau (b):

o analiză a sensibilităţii care prezintă modul în care ar fi fost afectate profitul sau pierderea şi capitalurile proprii dacă ar fi avut loc modificările variabilei de risc relevante care erau posibile în mod rezonabil la finalul perioadei de raportare; metodele şi ipotezele utilizate la întocmirea analizei de sensibilitate; şi orice modificare faţă de perioada anterioară a metodelor şi a ipotezelor folosite. Cu toate acestea, dacă un emitent utilizează o metodă alternativă pentru a gestiona sensibilitatea în condiţiile de piaţă, cum ar fi o analiză a valorii încorporate, el poate respecta această dispoziţie prin prezentarea de informaţii cu privire la respectiva analiză alternativă a sensibilităţii şi prin prezentarea informaţiilor impuse de punctul 41 din IFRS 7.

informaţii calitative cu privire la sensibilitate şi informaţii cu privire la acei termeni şi acele condiţii ale contractelor de asigurare care au un efect semnificativ asupra valorii, plasării în timp şi gradului de incertitudine ale viitoarelor fluxuri de trezorerie ale asigurătorului.

Data intrării în vigoare şi tranziţia

Prevederile tranzitorii de la punctele 41-45 se aplică atât unei entităţi care aplică deja IFRS-urile atunci când aplică pentru prima dată prezentul IFRS, cât şi unei entităţi care aplică IFRS-urile pentru prima dată (o entitate care adoptă pentru prima dată).

O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2005 sau ulterior acestei date. Se încurajează aplicarea anterior acestei date. Dacă o entitate aplică prezentul IFRS pentru o perioadă anterioară, entitatea trebuie să prezinte acest fapt.

41A Documentul Contracte de garanţie financiară (Modificări la IAS 39 şi IFRS 4), emis în august 2005, a modificat punctele 4 litera (d), B18 litera (g) şi B19 litera (f). O entitate trebuie să aplice acele modificări pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2006 sau ulterior acestei date. Se încurajează aplicarea anterior acestei date. Dacă o entitate aplică aceste modificări pentru o perioadă anterioară, entitatea trebuie să prezinte acest fapt şi să aplice modificările aferente la IAS 39 şi la IAS 32 în acelaşi timp. 41B IAS 1 (revizuit în 2007) a modificat terminologia folosită în cadrul IFRS-urilor. De asemenea, a modificat punctul 30. O entitate trebuie să aplice acele modificări pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2009 sau ulterior acestei date. Dacă o entitate aplică IAS 1 (revizuit în 2007) pentru o perioadă anterioară, modificările trebuie aplicate pentru acea perioadă anterioară.

41C [Eliminat]

41D IFRS 9, emis în octombrie 2010, a modificat punctele 3,4 litera (d), 7, 8,12, 34 litera (d), 35,45 şi B18-B20 şi Anexa A şi a eliminat punctul 41C. O entitate trebuie să aplice aceste modificări atunci când aplică IFRS 9 emis în octombrie 2010.

41E IFRS 13 Evaluarea la valoarea justă, emis în mai 2011, a modificat definiţia valorii juste din Anexa A. O entitate trebuie să aplice această modificare atunci când aplică IFRS 13.

Prezentarea informaţiilor

Nu este necesar ca o entitate să aplice dispoziţiile prezentului IFRS referitoare la prezentarea de informaţii în cazul informaţiilor comparative legate de perioadele anuale anterioare datei de 1 ianuarie 2005, cu excepţia prezentărilor de informaţii impuse de punctul 37 literele (a) şi (b) cu privire la politicile contabile şi la activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile recunoscute (şi la fluxurile de trezorerie, dacă se foloseşte metoda directă).

Dacă este imposibil să se aplice o anume dispoziţie de la punctele 10-35 informaţiilor comparative care se referă la perioadele anuale anterioare datei de 1 ianuarie 2005, o entitate trebuie să prezinte acest fapt. Aplicarea testului de adecvare a datoriei (punctele 15-19) pentru astfel de informaţii comparative poate fi uneori imposibilă, dar este foarte puţin probabil să fie imposibil de aplicat alte dispoziţii de la punctele 10-35 pentru astfel de informaţii comparative. IAS 8 explică termenul de „imposibil".

La aplicarea punctului 39 litera (c) subpunctul (iii) nu este nevoie ca o entitate să prezinte informaţii despre evoluţia pretenţiilor care au apărut cu mai mult de cinci ani înainte de sfârşitul primului exerciţiu financiar în care aplică prezentul IFRS. în plus, dacă, atunci când o entitate aplică pentru prima dată prezentul IFRS, acesteia îi este imposibil să elaboreze informaţii referitoare la evoluţia pretenţiilor care au apărut înainte de începutul primei perioade pentru care entitatea prezintă informaţii comparative complete conforme cu prezentul IFRS, entitatea trebuie să prezinte acest fapt.

Reclasificarea activelor financiare

Fără a aduce atingere punctului 4.4.1 din IFRS 9, atunci când un asigurător modifică politicile sale contabile privind datoriile asociate contractelor de asigurare, acestuia i se permite, dar nu i se impune, să reclasifice o parte din sau toate activele sale financiare astfel încât acestea să fie evaluate la valoarea justă. Această reclasificare este permisă dacă un asigurător modifică politicile sale contabile atunci când aplică pentru prima dată prezentul IFRS şi dacă face o modificare ulterioară de politică permisă de punctul 22. Reclasificarea reprezintă o modificare a politicii contabile şi se aplică IAS 8.

Anexa A Termeni definiţi

Prezenta anexă este parte integrantă din prezentul IFRS.

cedent

componentă de depozit

Deţinătorul poliţei de asigurare în cadrul unui contract de

reasigurare.

O componentă contractuală care nu este contabilizată ca in strument derivat în conformitate cu IFRS 9 şi care ar intra sub incidenţa IFRS 9 dacă ar fi un instrument separat.

9

contract de asigurare directă

caracteristică de participare Un drept contractual de a primi, pe lângă beneficiile garantate, discreţionară

Un contract de asigurare care nu este un contract de reasi- gurare.

beneficii suplimentare:

care este probabil să reprezinte o parte importantă din beneficiile contractuale totale;

a căror valoare sau plasare în timp este, conform contrac tului, de competenţa exclusivă a emitentului; şi

care sunt, conform contractului, bazate pe:

performanţa unui anumit portofoliu de contracte sau a unui tip specificat de contracte;

rentabilităţile realizate şi/sau nerealizate ale investiţiilor aferente unui fond specificat de active deţinut de către emitent; sau

profitul sau pierderea companiei, fondului sau altei entităţi care emite contractul.

valoare justă

Valoarea justă reprezintă preţul care ar fi încasat pentru vânzarea unui activ sau plătit pentru transferul unei datorii într-o tranzacţie reglementată între participanţii de pe piaţă, la data evaluării. (A se vedea IFRS 13.)

contract de garanţie financiară

Un contract care impune emitentului să efectueze anumite plăţi pentru a rambursa deţinătorul pentru o pierdere suportată deoarece un anumit debitor nu a putut să efectueze o plată la scadenţă, conform termenilor iniţiali sau modificaţi ai unui instrument de datorie.

risc financiar

Riscul unei posibile modificări viitoare a uneia sau a mai multora

beneficii garantate

dintre următoarele variabile specificate: rata dobânzii, preţul unui instrument financiar, preţul unui bun de consum, cursul de schimb valutar, indicele de preţ sau de rată, ratingul sau indicele de credit, ori a altei variabile, numai dacă, în cazul unei variabile nefinanciare, variabila nu este specifică unei părţi contractante. Plăţi sau alte beneficii la care un anume deţinător de poliţă de asigurare sau investitor are un drept necondiţionat, drept care nu este de competenţa exclusivă a emitentului.

element garantat

O obligaţie de a plăti beneficii garantate, inclusă într-un contract

care conţine o caracteristică de participare discreţionară.

activ asociat contractelor Drepturile contractuale nete care îi revin asigurătorului în de asigurare temeiul unui contract de asigurare.

contract de asigurare

Un contract conform căruia o parte (asigurătorul) acceptă un risc de asigurare semnificativ de la cealaltă parte (deţinătorul poliţei de asigurare), convenind să despăgubească deţinătorul poliţei de asigurare dacă un eveniment viitor incert specificat (evenimentul asigurat) are un efect nefavorabil asupra acestuia din urmă. (A se vedea Anexa B pentru îndrumări privind această definiţie.)

datorie asociată

Obligaţiile contractuale nete care îi revin asigurătorului în

contractelor de asigurare temeiul unui contract de asigurare.

risc de asigurare

Un risc, altul decât riscul financiar, transferat de la deţinătorul

unui contract către emitent.

eveniment asigurat

Un eveniment viitor incert care este acoperit de un contract de

asigurare şi care creează risc de asigurare.

asigurător

Partea căreia îi revine, în temeiul unui contract de asigurare,

obligaţia de a despăgubi un deţinător de poliţă de asigurare dacă are loc un eveniment asigurat.

test de adecvare a datoriei O analiză a necesităţii ca valoarea contabilă a unei datorii asociate contractelor de asigurare să fie crescută (sau valoarea contabilă a costurilor de achiziţie amânate aferente sau a imobilizărilor necorporale aferente să fie scăzută), în baza unei revizuiri a fluxurilor de trezorerie viitoare.

deţinătorul poliţei de asigurare

O parte căreia îi revine dreptul la compensare, în baza unui con- tract de asigurare, dacă are loc un eveniment asigurat.

active de reasigurare

Drepturile contractuale nete care îi revin cedentului în temeiul

unui contract de reasigurare.

contract de reasigurare

Un contract de asigurare emis de un asigurător (reasiguratorul) pentru a despăgubi un alt asigurător (cedentul) pentru pierderile aferente unuia sau mai multor contracte emise de cedent.

reasigurător

Partea căreia îi revine obligaţia, în temeiul unui contract de rea sigurare, de a despăgubi un cedent în cazul în care are loc un eveniment asigurat.

a separa

Contabilizarea componentelor unui contract ca şi cum acestea ar

constitui contracte separate.

10

Anexa B Definiţia unui contract de asigurare

Prezenta anexă este parte integrantă din prezentul IFRS.

B1

Prezenta anexă oferă îndrumări suplimentare privind definiţia unui contract de asigurare menţionată în Anexa A. Aceasta tratează următoarele chestiuni:

expresia „eveniment viitor incert" (punctele B2-B4);

plăţile în natură (punctele B5-B7);

riscul de asigurare şi alte riscuri (punctele B8-B17);

exemple de contracte de asigurare (punctele B18-B21);

riscul de asigurare semnificativ (punctele B22-B28); şi

modificările nivelului riscului de asigurare (punctele B29 şi B30).

Eveniment viitor incert

B2

Incertitudinea (sau riscul) constituie esenţa unui contract de asigurare. Prin urmare, cel puţin una dintre următoarele situaţii este incertă la începerea unui contract de asigurare:

dacă un eveniment asigurat va avea loc sau nu;

momentul când acesta va avea loc; sau

cât trebuie să plătească asigurătorul dacă evenimentul asigurat are loc.

B3

In unele contracte de asigurare, evenimentul asigurat este reprezentat de constatarea unei pierderi în cursul perioadei contractului, chiar dacă paguba rezultă ca urmare a unui eveniment care s-a petrecut înaintea începerii contractului. în alte contracte de asigurare, evenimentul asigurat este un eveniment care are loc în decursul perioadei contractului, chiar dacă paguba rezultată este descoperită după sfârşitul perioadei contractului.

B4

Unele contracte de asigurare acoperă evenimente care s-au petrecut deja, dar al căror efect financiar este încă incert. Un exemplu este un contract de reasigurare care acoperă asigurătorul direct împotriva evoluţiei nefavorabile a pretenţiilor deja raportate de către deţinătorii de poliţe de asigurare. în astfel de contracte, evenimentul asigurat este reprezentat de constatarea costului final al acelor pretenţii.

Plăţi în natură

B5

Unele contracte de asigurare impun sau permit ca plăţile să fie făcute în natură. Un

B6

exemplu este atunci când asigurătorul înlocuieşte direct un articol furat, în loc să ramburseze valoarea acestuia deţinătorului poliţei de asigurare. Un alt exemplu este atunci când un asigurător foloseşte propriile spitale şi propriul personal medical pentru a furniza serviciile medicale acoperite de contracte. Unele contracte de servicii pe bază de abonament în cadrul cărora nivelul serviciului depinde de un eveniment incert corespund definiţiei unui contract de asigurare date în prezentul IFRS, dar nu sunt reglementate drept contracte de asigurare în unele ţări. Un exemplu este un contract de întreţinere în care furnizorul de servicii convine să repare anumite echipamente în urma unei funcţionări defectuoase a acestora. Plata pentru serviciul pe bază de abonament se bazează pe numărul preconizat de defecţiuni, dar este incert dacă se va defecta un echipament anume. Defectarea echipamentului are un efect nefavorabil asupra proprietarului acestuia, iar contractul despăgubeşte proprietarul (mai degrabă în natură decât în numerar). Un alt exemplu este un contract de servicii de reparaţii auto conform căruia furnizorul convine, pentru o sumă anuală fixă, să furnizeze asistenţă rutieră sau să tracteze automobilul până la cel mai apropiat service. Acest ultim tip de contract ar putea corespunde definiţiei unui contract de asigurare, chiar dacă furnizorul nu convine să efectueze reparaţii sau să înlocuiască piese.

B7

Aplicarea prezentului IFRS în cazul contractelor descrise la punctul B6 pare a nu fi mai dificilă decât aplicarea IFRS-urilor care ar fi aplicabile dacă astfel de contracte nu ar intra sub incidenţa prezentului IFRS:

Este puţin probabil să existe datorii semnificative pentru funcţionări defectuoase şi defecţiuni care deja s-au petrecut.

Dacă se aplică IAS 18 Venituri, furnizorul de servicii ar trebui să recunoască veniturile în funcţie de stadiul de execuţie (şi în funcţie de alte criterii specificate). Această abordare este acceptabilă, de asemenea, conform prezentului IFRS, care permite furnizorului de servicii (i) să continue utilizarea politicilor sale contabile existente pentru aceste contracte, în afară de cazul când acestea implică practici interzise de punctul 14 şi (ii) să îşi îmbunătăţească politicile contabile dacă acest lucru este permis de punctele 22-30.

Furnizorul de servicii decide dacă îndeplinirea obligaţiei contractuale de a furniza servicii are un cost care depăşeşte venitul primit

11

în avans. Pentru a face aceasta, el aplică testul de adecvare a datoriei descris la punctele 15-19 din prezentul IFRS. Dacă prezentul IFRS nu se aplică acestor contracte, furnizorul de servicii ar aplica IAS 37 pentru a determina dacă respectivele contracte sunt cu titlu oneros.

Pentru aceste contracte este puţin probabil ca dispoziţiile de prezentare de informaţii din prezentul IFRS să adauge ceva semnificativ faţă de prezentările de informaţii impuse de alte IFRS-uri.

Diferenţa dintre riscul de asigurare şi alte riscuri

B8

Definiţia unui contract de asigurare se referă la un risc de asigurare, pe care prezentul IFRS îl defineşte ca un risc, altul decât riscul financiar, transferat de la deţinătorul unui contract la emitent. Un contract care expune emitentul la risc financiar fără risc de asigurare semnificativ nu este un contract de asigurare.

B9

Definiţia riscului financiar inclusă în Anexa A cuprinde o listă de variabile financiare şi nefinanciare. Lista cuprinde variabile nefmanciare care nu sunt specifice unei părţi contractante, cum ar fi un indice al pagubelor provocate de cutremure de pământ într-o anumită regiune sau un indice al temperaturilor dintr-un anumit oraş. Lista exclude variabilele nefinanciare care sunt specifice unei părţi contractante, cum ar fi faptul că are loc sau nu un incendiu care deteriorează sau distruge un activ al acelei părţi. Dincolo de aceasta, riscul privind modificările valorii juste a unui activ nefinanciar nu este un risc financiar dacă valoarea justă nu reflectă numai modificările preţurilor de pe piaţă pentru astfel de active (o variabilă financiară), ci şi starea unui activ nefinanciar specific deţinut de o parte contractantă (o variabilă nefinanciară). De exemplu, dacă o garanţie a valorii reziduale a unui automobil anume expune garantul la riscul schimbării stării fizice a automobilului, acel risc este un risc de asigurare, şi nu un risc financiar.

B10 Unele contracte expun asigurătorul la risc financiar, în plus faţă de un risc de asigurare semnificativ. De exemplu, multe contracte de asigurare de viaţă garantează o rată minimă de rentabilitate pentru deţinătorul poliţei de asigurare (creând un risc financiar) şi promit compensaţii în caz de deces care uneori depăşesc în mod semnificativ soldul deţinătorului poliţei de asigurare (creând un risc de asigurare sub formă de risc de mortalitate). Astfel de contracte sunt contracte de asigurare.

B11 în temeiul unor contracte, un eveniment asigurat declanşează plata unei sume legate de un indice de preţ. Astfel de contracte sunt contracte de asigurare, cu condiţia ca plata contingentă cu evenimentul asigurat să poată fi semnificativă. De exemplu, o anuitate viageră legată de un indice al costului de trai transferă risc de asigurare deoarece plata este declanşată de un eveniment incert - supravieţuirea beneficiarului anuităţii. Legătura cu indicele preţurilor este un instrument derivat încorporat, dar care, de asemenea, transferă risc de asigurare. Dacă transferai rezultant de risc de asigurare este semnificativ, instrumentul derivat încorporat corespunde definiţiei unui contract de asigurare, caz în care nu este nevoie să fie separat şi evaluat la valoarea justă (a se vedea punctul 7 din prezentul IFRS).

B12 Definiţia riscului de asigurare se referă la riscul pe care îl acceptă asigurătorul de la deţinătorul poliţei de asigurare. Cu alte cuvinte, riscul de asigurare este un risc preexistent, transferat de la deţinătorul poliţei de asigurare la asigurător. Prin urmare, un risc nou-creat de contract nu este un risc de asigurare.

B13 Definiţia unui contract de asigurare se referă la un efect nefavorabil asupra deţinătorului poliţei de asigurare. Definiţia nu limitează plata făcută de către asigurător la o sumă egală cu impactul financiar al evenimentului nefavorabil. De exemplu, definiţia nu exclude acoperirea de tip „nou pentru vechi", care plăteşte deţinătorului poliţei de asigurare suficient pentru a permite înlocuirea unui activ vechi deteriorat cu un activ nou. în mod similar, definiţia nu limitează plata, în cadrul unui contract de asigurare de viaţă, la pierderea financiară suferită de rudele decedatului, şi nici nu exclude posibilitatea plăţii unor sume predeterminate pentru a cuantifica pierderea cauzată de un deces sau de un accident. B14 Unele contracte prevăd o plată dacă se petrece un eveniment incert specificat, dar nu prevăd ca precondiţie pentru plată un efect nefavorabil asupra deţinătorului poliţei de asigurare. Un astfel de contract nu este un contract de asigurare, chiar dacă deţinătorul îl foloseşte pentru a micşora expunerea la riscul de bază. De exemplu, dacă deţinătorul foloseşte un instrument derivat pentru a acoperi împotriva riscurilor o variabilă nefinanciară de bază care este corelată cu fluxurile de trezorerie generate de un activ al entităţii, instrumentul derivat nu este un contract de asigurare deoarece plata nu este condiţionată de faptul că reducerea fluxurilor de trezorerie generate de activ are un efect nefavorabil asupra deţinătorului. Dimpotrivă, definiţia unui contract de asigurare se referă la un eveniment incert pentru care un efect nefavorabil asupra deţinătorului poliţei de asigurare este o precondiţie contractuală pentru plată. Această precondiţie contractuală nu impune asigurătorului să investigheze dacă evenimentul a generat realmente un efect nefavorabil, dar îi permite asigurătorului să refuze plata dacă nu este convins că evenimentul a generat un efect nefavorabil.

B15 Riscul de întrerupere sau de persistenţă (adică riscul că partenerul va anula contractul mai devreme sau mai târziu decât a estimat emitentul la stabilirea preţului contractului) nu este un risc de asigurare, deoarece plata către partener nu este contingenţă cu un eveniment incert care are un efect nefavorabil asupra partenerului. în mod similar, riscul de cheltuială (adică riscul unor creşteri neaşteptate ale costurilor administrative asociate cu administrarea unui contract, mai degrabă decât ale unor costuri asociate cu evenimente asigurate) nu este un risc de asigurare, deoarece o creştere neaşteptată a cheltuielilor nu are un efect nefavorabil asupra partenerului.

B16 Prin urmare, un contract care expune emitentul la risc de reziliere, risc de persistenţă sau risc de cheltuială nu este un contract de asigurare, în afară de cazul în care expune emitentul şi la un risc de asigurare. Cu toate acestea, dacă emitentul acelui contract micşorează riscul respectiv utilizând un al doilea contract pentru a transfera o parte din acel risc către o terţă parte, al doilea contract expune terţa parte la risc de asigurare.

B17 Un asigurător poate accepta un risc de asigurare semnificativ de la deţin