Mancur olson Dictatura, democratie si dezvoltare

In starea de anarhie, furtul competitiv necoordonat ce este facut de catre banditi micsoreaza
dorinta de a investi in productie, cunoscand faptul ca oricand alti banditi pot veni si fura toata
munca oamenilor. Astfel, saracia se intinde atat asupra civililor cat si asupra banditilor.
Amandurora le poate merge mai bine daca un bandit se autoproclama dictator si devine un bandit
stationar ce prefera sa monopolizeze tot si sa faca bani din taxe, tinand totusi o stare de ordine
pasnica si oferind anumite bunuri publice astfel incat populatia sa prospere si banditul sa aiba de
unde sa ia taxele. Totusi, prin natura dictaturii insasi, cresterea economica nu poate dura mai
mult de o generatie intr-o autocratie. Conditiile necesare pentru o democratie ce dureaya sunt
aceleasi si pentru siguranta proprietatii si a drepturilor de contract ce genereaza crestere
economica.
Pentru a intelege pe deplin aceasta problema, trebuie pentru inceput sa conturam o teorie
a dictaturii si a democratiei. Pentru inceput, nici o societate nu poate functiona daca nu are o
ordine publica si anumite bunuri publice. Cresterea economica este nula intr-o situatie de anarhie
violenta, deoarece oamenii nu au nici un interes sa investeasca in productie stiind ca nu sunt in
siguranta. Drept urmare, daca aceasta ordine pasnica aduce beneficii atat de mari, putem
concluziona ca o asemenea ordine se naste dintr-o intelegere comuna.
In grupuri mici o asemenea ordine se va naste de la sine, in timp ce in grupuri foarte mari
nu. Cheia acestei probleme este faptul ca fiecare individ poarta costurile intregi sau riscurile a
orice face pentru a stabili aceasta ordine pasnica, dar primeste doar o fractiune din beneficii. In
grupuri mici, beneficiile sunt mult mai mari per individ fata de grupuri mari, unde beneficiile
sunt insignifiante. Aceasta concluzie poate fi observata si in comportamentele triburilor de
vanatori-culegatori, ce se comporta ca atare, in clipa in care depasesc numarul critic de populatie
dincolo de care intelegerea comuna nu mai poate fi stabilita se despart in alte triburi.
Dupa ce trivurile au invatat agricultura si populatia a crescut ca urmare a cresterii
productiei, oamenii au inceput sa aiba nevoie de guverne. Intr-o asemenea situatie, intr-o
societate de 1 milion de oameni, individul retine aceeasi responsabilitate pentru actele sale, dar
are de castigat doar o fractiune din bunul colectiv.
De ce exista, atunci, societati populate puternic de-a lungul timpului ce nu au cazut in
anarhie? Olson gaseste raspunsul la aceasta intrebare in istoria lorzilor razboinici chinezi de la
inceputul secolului XX. Aparent, prin anii 1920 in China au aparut multi banditi ce pradau fara
oprire toate satele chinezesti, dar un anumit lord razboinic, Feng Yu-Hsiang, este recunoscut
pentru metoda lui excelenta de a goni ceilalti banditi cu ajutorul armatei sale si pentru victoria pe
care a avut-o asupra banditului Lupul Alb.
De ce s-a intamplat acest lucru? Daca un bandit se aseaza intr-o anumita zona, si incepe
sa fure sub forma taxelor, oamenii idn acea zona vor fi motivati sa produca. Banditul va lua, in
mod rational, doar o parte din venitul oamenilor sub forma de taxe, pentru a le permite acestora
sa isi poata continua munca si sa isi poata mentine venitul, astfel incat banditul sa poata lua de la
ei pe termen lung o suma mai mare. Daca banditul reuseste sa isi stabilizeze zona, oamenii nu au
de ce sa se teama de furtul altora, deoarece sunt protejati de banditul lor. Din moment ce supusii
lui sunt sursa lui de venit, banditul va crea legi ce nu le permit acestora sa fie ucisi sau schiloditi.
Aceasta monopolizare a furtului este tocmai ceea ce duce la abolirea anarhiei.
Concluzia este ca prima binecuvantare a mainii invizibile, asa cum o numeste Olson,
este aceea ca lordul bandit este impins de ratiune sa instaureze guvernamant asupra supusilor sai
mai degraba decat sa lase anarhie, pentru a putea sa-si maximizeze veniturile. Asemenea banditi
ce au existat de-a lungul istoriei si-au dat titluri marete, sustinand chiar ca conduc prin drept
divin. Asemenea autocrati sustin ca supusii lor vor sa fie condusi de ei si atunci motiveaza
aparitia guvernamantului prin alegere voluntara.
Aplicat asupra democratiei, aceast paradigm a banditului ce se aseaza intr-o zona
pentru a produce guvernamant si a recolta taxele da alte rezultate. Un asemenea bandit are
intotdeauna interesul sa scoata maximul de profit pe care poate sa-l scoata din poporul pe care il
guverneaza , dupa cum se poate observa inca din antichitate in monumente precum piramidele
sau Taj Mahal-ul. De asemenea, dezvoltarea militara ocupa un loc important in cheltuielile
autocratilor de-a lungul istoriei. Dar oricat ar cheltui pentru bunuri publice, autocratul
intotdeauna va taxa mai mult de atat populatia, pentru ca scopul lui initial era de a fura. Un
autocrat rational trebuie, totusi, sa stie sa-si dozeze taxele pe care le cere de la popor, deoarece
pana la un anumit prag, acestea, investite si in bunuri publice, pot duce la maximizarea
capitalului ce poate fi extras prin taxe, dar dupa un anumit nivel incep sa aiba acelasi efect ca
banditii ce fura fara sa ocupe, micsorand initiativa oamenilor de a reinvesti in a face bani.
Poporul prefera democratie decat un bandit stationar deoarece guvernul si poporul
beneficiaza din reducerea taxelor asupra poporului. Dupa cum a pus Olson problema, rata
optima de taxe pentru democratie este menita sa fie mai mica decat a autocratului. Acest lucru
se intampla in principiu deoarece reprezentantii unei democratii sunt mebri ai economiei. Drept
urmare, autocratul este interesat sa extraga chirie de la oameni, in timp ce in democratie guvernul
este interesat de expansiunea pietei. Aceasta teoriei, din pacate, are multe probleme in realitate.
Democratiile, in fapt, pot functiona astfel incat sa faciliteze interesele unui procent mic
din populatie. Intr-adevar, categorii intregi precum cei saraci sau minoritatile subreprezentate pot
fi ignorate sau exploatate. In SUA, grupurile speciale de interes pot co-opta si controla vointa
poporului, astfel punandu-si dorintele mai presus decat ale celorlalti. un lobby tipic in Statele
Unite, de exemplu, reprezinta mai putin de 1% din capacitatea tarii de venit, zice Olson, deci
interesele speciale isi vor duce telul mai departe, desi nu se vor comporta ca un dictator,
extragand surplusul social maxim din societate.Drepturile individuale sunt cel mai bine aparate
intr-o democratie. Dupa cum zice Olson, nu exista proprietate privata fara guvern. O democratie
e mult mai probabil sa creeze institutii ce protejeaza proprietatea privata, tranzactiile si
contractele pe termen lung.
Totusi, pentru o democratie de durata ce sa fie viabila, trebuie sa se stabileasca asigurari
de libertate de exprimare, drepturi de proprietate, drepturi de contract, suprematia legii, drepturi
individuale si judecatorie independenta. Astfel, un rege poate trai mult si pastra aceste variabile,
dar o data ce regele moare poate fi o instabilitate imensa. Democratiile pot tranzitiona puterea si
pot tine puterea variabilelor constanta. Olson trage concluzia ca nu este un accident ca tarile care
au ajuns la cel mai inalt nivel de dezv oltare economica si s-au bucurat de performante
economice bune de-a lungul generatiilor sunt toate democratii stabile.
Olson spune ca oamenii dintr-o dictatura nu se ridica impotriva acestea pentru a o inlocui
cu democratie, chiar daca ar fi in interesul lor. El numeste asta o greseala logica. In schimb,
democratiile sunt jucatori puternice intr-un mediu global competitiv si cer ca dictaturile sa
devina democratii in urma razboaielor pe care le castiga.