Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE

Anul I, semestrul I

BENONE PUŞCĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN 978-606-533-026-9

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

CUPRINS

1. Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

Dreptul constituţional ca ramură de drept

Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat Teste de autoevaluare Bibliografie minimală

8

15

21

21

22

2. Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică

Teoria Constituţiei Constituţia în perspectiva dezvoltării istorice Constituţiile române Revizuirea Constituţiei României din 1991 Obiectivele specifice unităţii de învăţare Rezumat Teste de autoevaluare Lucrarea de verificare Bibliografie minimală

24

32

38

66

67

68

68

69

3.

Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie

 

Structura de stat a României

71

Teritoriul României. Organizarea administrativă a teritoriului

80

Cetăţenia română

84

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

99

Teste de autoevaluare

99

Bibliografie minimală

100

4.

Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

Cadrul legal al drepturilor fundamentale

102

Principalele categorii de drepturi şi libertăţi. Clasificare

105

Avocatul Poporului

131

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

136

Teste de autoevaluare

136

Lucrarea de verificare

137

Bibliografie minimală

137

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE

Modulul intitulat Drept constituţional şi instituţii politice se studiază în anul I şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului constituţional.

Obiectivele cadru pe care ţi le propun sunt următoarele:

cadru pe care ţ i le propun sunt urm ă toarele: ∑ definirea dreptului constitu ţ

definirea dreptului constituţional ca disciplină juridică;

explicarea principiilor constituţionalităţii române;

identificarea elementelor raportului juridic de drept constituţional;

interpretarea normelor de drept prin raportare la situaţii concrete;

asumarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului;

rezumarea istoricului Constituţiilor României.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

- Constituţiile României din perspectiva diacronică şi sincronică

- Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie

- Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

In prima unitate de învăţare, intitulată Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe specifice:

- să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;

- să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;

- să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituţional;

- să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Constituţiile României din perspectiva diacronică şi sincronică, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:

- să compari constituţiile române spre a evidenţia adoptarea lor la spiritul timpului;

- să relaţionezi textele constituţiilor cu regimul politic;

- să elaborezi un text de comentariu al constituţiei actuale,

care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare corespunzătoare

primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare care după corectare o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare, Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:

- să descrii modul de corelare a textului constituţional cu organizarea administrativă a teritoriului;

- să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române;

- să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre stat şi cetăţenie.

După ce ai parcur s informaţia esenţială, în a patra unitate de înv ăţare, intitulată Drepturi, libertăţi ş i îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor, vei achizi ţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:

-

să enumeri

corespunzăt oare;

categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu

explicaţiile

- să descrii u nul dintre drepturile cetăţeneşti cu aplicaţie la un caz concret;

- să dezvolţi într-un eseu corelaţia dintre Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi l egislaţia română;

- să rezumi

într-un text de o pagină principiul constituţion alităţii legilor,

ordonanţelo r şi hotărârilor de guvern.

O altă lucrare de v erificare îţi va permite să afli stadiul însuşirii cun oştinţelor strict

necesare pentru fo rmarea ta. Rezultatul verificării şi strategia de p regătire pentru examen îţi vor fi co municate de către tutore în cadrul intalnirilor tutoria le.

din cadrul cursului vor fi verificate de tut ore în cadrul

Sarcinile de lucru întâlnirilor tutorial e.

ore în cadrul Sarcinile de lucru întâlnirilor tutorial e. Pentru o înv ăţ are ef icient

Pentru o învăţare ef icientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

citeşti mod ulul cu maximă atenţie;

evidenţiezi

adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;

informaţiile esenţiale, colorându-le, le notezi pe

hârtie sau le

răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;

simulezi ev aluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezol vând-o fără să apelezi la s uportul scris;

compari rez ultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai el iminat anumite secvenţe;

în caz de re zultat îndoielnic, reia întregul demers de învăţare.

zultat îndoielnic, reia întregul demers de înv ăţ are. Pe m ă sur ă ce vei
zultat îndoielnic, reia întregul demers de înv ăţ are. Pe m ă sur ă ce vei

Pe măsură ce vei p arcurge modulul, la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4, vei regăsi

două lucrări de ve rificare. Vei răspunde în scris la cerinţele acestora, folosindu-te de

suportul de curs şi resursele suplimentare (autori, titluri, pagini) indi cate. Lucrările

vor fi predate în

verificate si notate . Aceste note se regăsesc, în procentele precizat e în programa

analitică, în nota fi nala.

Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competen ţele. Se va ţine cont de acurateţea r ezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudin ea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

termenul specificat pe platforma Danubius On line spre a fi

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impu ne parcurgerea obligatorie a biblio grafiei recomandate şi rezolvarea sarcinilor de luc ru, a testelor şi lucrărilor de verific are. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă c orespunzătoare efortului de învăţare .

1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL – O COMPONENTĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE

1.1. Dreptul constituţional ca ramură de drept

8

1.2. Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică

15

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

21

Teste de autoevaluare

21

Bibliografie minimală

22

Obiective specifice:

21 Bibliografie minimal ă 22 Obiective specifice: La sfâr ş itul capitolului, vei avea capacitatea: ∑

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;

să integrezi dreptul constituţional între celelalte ramuri de drept;

să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;

să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituţional;

să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

1.1. Dreptul constituţional ca ramură de drept

1.1.1. Apariţia disciplinei dreptului constituţional

Legea suprem ă (Constitu ţ ia) a statului român a fost influen ţ at ă

Legea supremă

(Constituţia) a

statului român

a fost

influenţată de

cea franceză.

În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ramura dreptului constituţional se formează la sfârşitul secolului al XVIII-lea după ce curentul revoluţionar dezlănţuit în 1789 a dus la elaborarea primelor constituţii scrise pe continentul european.

Catedra de drept constituţional creată la Paris în 1834 a funcţionat sub titulatura de „drept constituţional”până în 1852, când, în urma loviturii de stat a lui Ludovic Napoleon, a fost desfiinţată, dar a fost reînfiinţată după instaurarea celei de-a treia republici. Titulatura de „drept constituţional” s-a menţinut până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru, când a fost înlocuită cu cea de „drept constituţional şi instituţii politice”.

Termenul de drept constituţional s-a răspândit în restul Europei odată cu elaborarea diferitelor constituţii scrise. În unele state precum Germania, Austria şi Rusia termenul de drept constituţional a fost înlocuit cu cel de „drept de stat”.

În Ţările Române s-au predat, ca şi în Franţa, elemente de drept constituţional şi elemente de drept administrativ reunite, sub denumirea de drept public. Primul curs de drept public a fost ţinut în limba franceză la Academia Mihăileană din Iaşi, în 1834, de francezul G. Maisonnabe. Mai târziu, după înfiinţarea Universităţii din Iaşi, Simion Bărnuţiu a predat Dreptul public al Românilor.

Noţiunea de drept constituţional apare foarte curând. Astfel, în 1864, A Codrescu publica un curs sub denumirea de Drept constituţional, iar în 1881, la Brăila, Christ I. Suliotis, îşi publică cursul intitulat Elemente de drept constituţional.

Încetăţenirea conceptului de drept constituţional se consideră însă o dată cu predarea şi publicarea la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Stere (1903) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915).

Între cele două războaie mondiale, disciplina dreptului constituţional a fost definitiv consacrată în facultăţile de drept din ţara noastră. Astfel, au fost publicate cursuri valoroase ale unor redutabili profesori printre care se numără: G. Alexianu, Drept constituţional, Bucureşti, 1926; P. Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927; G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. I-III, Bucureşti, 1930-1937; I. Vântu, Curs de drept constituţional, 1939-1940; C. G. Rarincescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940; G. Alexianu, Principii de drept constituţional, Bucureşti, 1945-1946 şi 1947; I. Gruia, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1945-1946 şi 1947. Profesorii P. Negulescu şi G. Alexianu au publicat în 1942 un „Tratat de drept public” în două volume.

După instaurarea dictaturii comuniste în ţara noastră, noţiunea de drept constituţional a fost părăsită un timp şi înlocuită cu denumirea de „drept de stat”. S-a considerat că denumirea de „drept de stat” prezintă un cadru

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

mai potrivit de expunere a problemelor legate de constituţie, permiţând cercetarea lor nu numai prin prisma prevederilor acesteia, ci şi a celor cuprinse în alte izvoare de drept.

Denumirea disciplinei „drept de stat” nu încorporează în sfera ei de cercetare toate normele juridice privitoare la raporturile sociale ce se nasc în procesul organizării şi funcţionării organelor administraţiei publice, a instanţelor judecătoreşti şi a parchetului. După ţiva ani s-a revenit la denumirea de „drept constituţional”, considerându-se mai potrivită.

constitu ţ ional” , considerându-se mai potrivit ă . Dup ă 22 decembrie 1989 denumirea dat

După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele facultăţilor de drept din România este de Drept constituţional şi instituţii politice.

Sarcina de lucru 1

Explică în trei fraze modul în care dreptul constituţional francez a influenţat constituirea disciplinei corespunzătoare din dreptul românesc.

care dreptul constitu ţ ional francez a influen ţ at constituirea disciplinei corespunz ă toare din

1.1.2. Definiţia dreptului constituţional. Obiectul dreptului constituţional

După cum am arătat mai sus, sistemul dreptului este format din mai multe ramuri de drept, fiecare având principii proprii, specifice obiectului ei de reglementare juridică, limitate la o anumită sferă de relaţii sociale.

În definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent într-un stat sunt exprimate în literatura juridică mai multe păreri.

Unii autori definesc dreptul constituţional ca fiind alcătuit din norme juridice care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc. În unele definiţii sunt incluse drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului. (Deleanu, 2006, p. 23). Sunt autori care consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale care apar în procesul organizării şi exercitării puterii şi, în sfârşit, alţi autori susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii.

Analizând normele juridice aparţinând altor ramuri ale dreptului public (drept administrativ, drept financiar ş.a.) vom constata că şi aceste norme

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

reglementează unele relaţii sociale din domeniul exercitării puterii. Ceea ce deosebeşte însă normele de drept constituţional de celelalte norme ale altor ramuri ale dreptului public este faptul că relaţiile sociale reglementate de normele dreptului constituţional sunt relaţii sociale din domeniul consacrării fundamentale a formelor politice şi juridice de organizare şi înfăptuire a puterilor statului şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. (Ionescu, 2008, p. 30).

 
 

Obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi funcţionării statului şi ale organelor sale şi anume: parlament, guvern, instanţe judecătoreşti şi a raporturilor dintre acestea, a raporturilor între stat şi cetăţean, precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia.

Corelează

Definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a noţiunilor de „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat. Relaţiile sociale dintre cele trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească – alcătuiesc prima categorie de relaţii sociale, reglementate prin normele dreptului constituţional. Normele care reglementează aceste relaţii sociale consacră

obiectul cu

definiţia

dreptului

constitu-

structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.

ţional!

În sfera de competenţă a dreptului constituţional intră toate normele care reglementează relaţiile sociale ce se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. Dreptul constituţional se ocupă de organizarea întregii vieţi a statului, el determină structura statului, organizează şi proteguieşte viaţa individuală, influenţează toate celelalte ramuri ale dreptului, le fixează cadrul de dezvoltare. Ceea ce trebuie reţinut însă este faptul că nu toate relaţiile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt relaţii exclusive de drept constituţional, unele dintre ele au o dublă natură juridică, adică sunt reglementate în acelaşi timp şi de alte ramuri de drept. Prin urmare în obiectul dreptului constituţional vor fi cuprinse două categorii de relaţii şi anume: 1) relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de către constituţie, devenind astfel şi raporturi de drept constituţional; 2) relaţii specifice de drept constituţional care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional. (Muraru, 2008, p. 19-20).

Pe baza celor expuse, putem defini dreptul constituţional ca ramură principală a dreptului românesc care reglementează, prin normele sale, relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

ţ ional – o component ă a ş tiin ţ elor juridice Sarcina de lucru 2

Sarcina de lucru 2

Identifică 5 elemente distinctive ale obiectului Dreptului constituţional în raport cu obiectul Dreptului civil.

2 Identific ă 5 elemente distinctive ale obiectului Dreptului constitu ţ ional în raport cu obiectul

1.1.3. Izvoarele dreptului constituţional

civil. 1.1.3. Izvoarele dreptului constitu ţ ional Teoria juridic ă actual ă recunoa ş te calitatea

Teoria juridică actuală recunoaşte calitatea de izvoare ale dreptului constituţional formelor dreptului scris, exprimate în actele normative ale organelor legiuitoare. Trebuie să arătăm de la început că nu toate izvoarele dreptului, explicate de teoria juridică contemporană, sunt izvoare de drept constituţional. În primul rând, trebuie să observăm că sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative adoptate de autorităţile publice direct reprezentative. În al doilea rând, aceste acte normative trebuie să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Sunt izvoare ale dreptului constituţional actele care reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterilor în stat: Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.

Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei sunt principalele izvoare ale dreptului constituţional, pentru că ele reglementează toate problemele fundamentale care, prin obiectul lor specific, aparţin dreptului constituţional.

Legea ca act normativ al Parlamentului ocupă al doilea loc în sistemul izvoarelor dreptului nostru. Prin conţinutul şi importanţa relaţiilor sociale pe care le reglementează legile, ca acte normative ale Parlamentului, sunt principalele izvoare ale dreptului constituţional. Vom observa însă că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional. Unele dintre ele sunt izvoare ale altor ramuri de drept. Aşa de exemplu, codul penal este izvor de drept pentru dreptul penal, codul civil pentru dreptul civil, codul muncii pentru dreptul muncii etc. Ceea ce trebuie să reţinem este aceea că legile sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează relaţii fundamentale din domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legile electorale, legea cetăţeniei etc.

Regulamentele de organizare şi funcţionare ale Parlamentului sunt şi ele izvor de drept constituţional, întrucât ele sunt acte normative prin care sunt reglementate relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar sunt trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Ordonanţele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă, îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Domeniul reglementării va fi însă stabilit prin legea de abilitare a Guvernului.

Tratatul internaţional este un alt izvor de drept constituţional.

Pentru a fi izvor de drept constituţional, tratatul internaţional trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat de către Parlament şi să privească reglementarea unor relaţii sociale specifice dreptului constituţional.

Din examinarea dispoziţiilor constituţionale (art. 20) rezultă patru reguli şi anume: a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern; b) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă; c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate; d) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea şi reglementările interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului. (Muraru, 2008, p. 32)

Constituţia României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită.

ă tratatelor interna ţ ionale o aten ţ ie sporit ă . Sarcina de lucru 3

Sarcina de lucru 3

Selectează trei dintre izvoarele formale ale dreptului constituţional şi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.

1.1.4. Raporturile şi normele de drept constituţional

Raporturile de drept constituţional pot fi definite ca fiind acele raporturi sociale reglementate sau sancţionate de o normă juridică în care oamenii, fie individual, fie organizaţi, participă ca titulari de drepturi şi obligaţii ce apar în cadrul activităţii de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii.

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ş tiinţelor juridice

ţ ional – o component ă a ş tiin ţ elor juridice Problema care s e

Problema care s e pune este aceea de a şti dacă toate norm ele de drept

sau să stingă

raporturi juridice şi, în al doilea rând, dacă normele de drept co nstituţional au întotdeauna ca ob iect de reglementare raporturi sociale ce apa rţin dreptului constituţional.

Luarea în discuţi e a acestei probleme este cu atât mai necesa ră, cu cât s-a

afirmat de către

totalitatea lor, din dreptul constituţional. Astfel, se afirmă că nor mele cuprinse

în Constituţie ce a u ca obiect organizarea administrativă, drepturil le şi libertăţile

cetăţenilor, dreptu l de proprietate altele decât cele politice, nu dreptul constituţio nal deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii ramuri de drept.

Trebuie reţinut, î n legătură cu primul aspect al acestei proble me, că legea fundamentală con stituie, ca act normativ, o alcătuire unitară de n orme juridice.

ştie, normele juridice reglementează relaţiile sociale, care

devin astfel rel aţii juridice. Deci afirmaţia potrivit cărei a dispoziţiile

reglementarea

nu apare întemeiată. Este adevărat că asemene a dispoziţii au

şi caracter de co nsacrare, dar acest caracter nu este de natură să estompeze natura de norme j uridice a dispoziţiilor respective. Chiar dacă p rin asemenea dispoziţii sunt c onsacrate unele realităţi social-economice ş i politice, se

stabilesc totodată şi anumite reguli.

poate fi, după

părerea noastră,

reglementează rap orturi de drept constituţional, raporturi social e care aparţin acelei forme fun damentale de activitate a statului care est e instaurarea, menţinerea şi exe rcitarea statală a puterii. Este adevărat că, aşa c um am arătat,

nu toate raportu rile sociale reglementate prin norme constit uţionale sunt

acelaşi timp,

şi raporturi speci fice altor ramuri ale dreptului. Astfel, rapor turile sociale născute în legătu ră cu unele din drepturile fundamentale al e cetăţenilor, organizarea şi fu ncţionarea organelor din administraţia public ă devin, prin

raporturi de drept constituţional, dar sunt în a celaşi timp şi

ar fi: dreptul

administrativ, dre ptul muncii, dreptul civil, dreptul familiei etc.

Este evident faptu l că reglementarea unor astfel de raporturi soci ale se face, în primul rând, prin Constituţie, iar normele dreptului administrati v, ale dreptul civil sau ale alto r ramuri de drept nu fac altceva decât să de ezvolte aceste reglementări de pr incipiu, fundamentale.

Stabilirea domen iului de reglementare al dreptului constitu ţional poartă

sociale, a

amprenta ampli tudinii şi complexităţii transformărilor

reglementarea lor, raporturi juridice

raporturi exclusiv e de drept constituţional, unele din ele fiind, în

decât afirmativ, în sensul că toate normele c onstituţionale

În ceea ce priveşt e al doilea aspect al problemei, răspunsul nu

unor relaţii social

Or, după cum se

în

constituţional sun t susceptibile să dea naştere, să modifice

unii autori că

normele constituţionale nu

fac parte,

fac parte din specifice altor

constituţionale pr ivitoare la baza socială nu ar avea ca obiect

ce aparţin altor ramuri ale dreptului cum

caracteristicilor vi eţii social-politice. În funcţie de aceste transf ormări sociale domeniul dreptul ui constituţional poate fi mai restrâns sau po ate penetra în

domenii rezervat e altor ramuri de drept. În această situaţie

vom constata

procesul de con stituţionalizare a unor ramuri ale dreptului,

rezultat din

extinderea reglem entării constituţionale a unor relaţii sociale

rezervate prin

tradiţie altor ramu ri de drept. Acest proces de constituţionalizare a altor ramuri

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

de drept nu este de dată recentă, ci doar denumirea procesului în sine este nouă. Este cunoscut faptul că toate ramurile dreptului îşi au izvorul în principiile constituţionale.

1.1.5. Noţiunea de instituţie politică

Prin instituţie, în general, se înţelege forma de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective. În legătură cu definirea instituţiei politice s-au purtat şi încă se poartă discuţii. Cunoscutul politolog şi jurist francez Maurice Duverger a susţinut că noţiunea generală de instituţie se defineşte prin două elemente: un element structural şi un element de credinţă. (Puşcă, 2007, p. 48)

Folosirea noţiunii de „instituţie politică” în cursurile de drept constituţional este pe deplin îndreptăţită, deoarece, ca ramură a sistemului de drept, acesta reglementează raporturile sociale fundamentale din domeniul exercitării puterii politice. Cu alte cuvinte, dreptul constituţional stabileşte modul de organizare şi funcţionare, atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. În limbajul comun noţiunea de instituţie desemnează organizaţiile care au un statut, reguli de funcţionare şi acţionează pentru realizarea anumitor nevoi sociale. Modelul tipic de organizaţie este statul.

Conceptul de instituţie are accepţii particulare în sociologie, politologie şi ştiinţa dreptului. În sociologie termenul de instituţie desemnează regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor între indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială pentru menţinerea colectivităţilor politice. În mod obişnuit, sociologia este considerată drept ştiinţa societăţii, respectiv ştiinţa convieţuirii şi relaţiilor dintre oameni.

În politologie, termenul de instituţie este circumscris organismelor investite cu autoritatea de a exercita puterea politică. Dreptul constituţional limitează instituţia socială la autorităţile instituite prin textele constituţionale, la modul lor de organizare, de funcţionare şi la interferenţa lor în procesul de exercitare a puterii politice.

Instituţiile politice, spre deosebire de cele cu caracter cultural, religios etc., sunt create în scopuri ce au legătură cu instaurarea sau exercitarea statală a puterii, cu participarea la putere, la conducerea societăţii. Aşa de exemplu, sunt instituţii politice parlamentul, guvernul, partidele politice.

În legătură cu aserţiunea potrivit căreia „instituţiile politice sunt în acelaşi timp organe etatice şi reguli care le reglementează, se impun câteva precizări.

În limbajul curent noţiunea de instituţie este folosită ca o formă organizaţională creată de oameni potrivit unor reguli sociale, pentru atingerea unor scopuri. În limbajul juridic noţiunea de instituţie este utilizată în sensul de ansamblu de norme care reglementează un grup unitar de relaţii sociale.

care reglementeaz ă un grup unitar de rela ţ ii sociale. Fii atent la diferen ţ

Fii atent la diferenţele de percepţie!

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

Pornind de la definiţia noţiunii de instituţie, în general, instituţiile politice pot fi definite ca fiind acele organisme învestite cu autoritatea de a exercita puterea politică.

învestite cu autoritatea de a exercita puterea politic ă . Sarcina de lucru 4 Identific ă

Sarcina de lucru 4

Identifică 3 moduri distincte de raportare la putere ale instituţiilor politice.

Sarcina de lucru 4 Identific ă 3 moduri distincte de raportare la putere ale institu ţ

1.2. Dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică

1.2.1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei dreptului constituţional

Dreptul constituţional, ca ramură a sistemului de drept, nu studiază numai anumite norme juridice, constituite într-o ramură distinctă a dreptului, ci şi raporturile juridice ce se nasc în procesul de aplicare a acestor norme.

În definiţia pe care am dat-o dreptului constituţional al României, această noţiune de drept constituţional a fost utilizată pentru a desemna un ansamblu de norme juridice care se deosebesc de cele care aparţin altor ramuri ale dreptului (cum este dreptul administrativ, civil etc.), prin obiectul lor specific.

Noţiunea de drept constituţional poate fi utilizată pentru a desemna o anumită disciplină ştiinţifică. Aşa, de exemplu, atunci când în planul de studii se utilizează termenul: „dreptul constituţional”, prin această expresie nu se înţelege un ansamblu de norme având un obiect specific, ci disciplina care cercetează din punct de vedere ştiinţific normele dreptului constituţional.

Ştiinţa dreptului constituţional caută să determine categoriile ce-i sunt proprii şi să stabilească legităţile obiective care stau la baza dezvoltării fenomenelor juridice ce-i sunt specifice. După cum fizica, bunăoară, are un obiect propriu de cercetare şi anume fenomenele fizice (căldura, sunetul etc.), tot aşa ştiinţa dreptului constituţional are şi ea un domeniu propriu de fenomene pe care-l studiază. Acest domeniu îl constituie regulile dreptului constituţional şi fenomenele juridice născute în procesul aplicării acestor reguli.

Pentru a putea vorbi de o ştiinţă a dreptului constituţional este necesar să se învedereze totodată şi faptul că cercetarea unei categorii de fenomene nu se face la întâmplare şi empiric, ci prin aplicarea unei metode ştiinţifice.

Pornind de la acest punct de vedere, ştiinţa dreptului constituţional din ţara noastră consideră că o cercetare ştiinţifică, pentru a fi cu adevărat substanţială, nu se poate mărgini la descrierea, clasificarea şi integrarea într-un sistem a

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

fenomenelor juridice. Astfel fiind, cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice va trebui să parcurgă două etape. Într-o primă etapă va fi necesar să se cerceteze esenţa fenomenelor juridice şi legile lor de dezvoltare. Pe această cale vor putea fi descoperite cauzele care determină naşterea şi evoluţia fenomenelor juridice. Într-o a doua etapă, procedeul va fi invers. Odată lămurită esenţa şi precizate cauzele care au dat naştere diferitelor instituţii juridice, acestea vor fi examinate atât fiecare în parte, cât şi transformările pe care le parcurg. Această cercetare nu va avea însă ca rezultat un tablou haotic, format din diverse instituţii, ci ea va apărea ca un tot coordonat şi unitar. De asemenea, cercetarea nu se va limita să scoată în evidenţă criteriile formale care le caracterizează, ci va putea să le explice pe baza legilor lor interne de dezvoltare.

Ştiinţa noastră juridică nu poate nesocoti elementele exterioare ale fenomenelor. De aceea, în definiţia pe care o dă dreptul constituţional, ea va insista asupra faptului că el este constituit dintr-un ansamblu de norme prin care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

În unele state europene, în împrejurări social-istorice diferite, încep să apară în secolul al XVII-lea germenii ştiinţei dreptului constituţional. Preocupările teoretice din această perioadă sunt caracterizate prin mixtura categoriilor de drept privat cu cele de drept public (cum i s-a spus uneori dreptului constituţional), precum şi folosirea sistemului instituţional.

Folosirea sistemului instituţional este caracteristică în special dogmatismului german din secolul al XVII-lea, care a încercat să construiască dreptul constituţional ca „instituţie de drept public”, recurgând la analogia cu dreptul privat. În secolul al XVII-lea au fost jurişti care au criticat asemenea construcţii dogmatice, arătând că multe probleme ale dreptului public trebuie scoase din clasificarea trihotomică a instituţiilor.

În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea apar şi se dezvoltă elementele definitorii ale ştiinţei dreptului constituţional. Au apărut numeroase şcoli şi doctrine cu reprezentanţi de seamă ca P. Laband, A. Esmein, A. Dicey, L. Duguit, V. Orlando, J.D. Levin, M. Hauriou ş.a. care prin lucrările lor au contribuit la dezvoltarea unei democraţii relative, la guvernarea reprezentativă şi recunoaşterea regimului juridic.

Dreptul divin al monarhiilor, dreptul natural, a fost repudiat pentru a se ajunge la pozitivismul juridic. Pozitivismul juridic era chemat să construiască o teorie juridică „pură”, având ca obiect de studiu materialul juridic pozitiv şi utiliza numai metode pur juridice, operând cu noţiuni şi categorii juridice.

În unele ţări, în care s-au cristalizat mai repede principiile unui regim parlamentar şi apoi ale unui regim democratic, analiza juridică a fost combinată cu aprecierea „metajuridică, în concordanţă cu principii ca: suveranitatea populară sau naţională, supremaţia parlamentului, domnia dreptului etc. Metodologia ştiinţei dreptului constituţional a rămas tributară aceleiaşi grave insuficienţe şi anume ruptura între realitatea şi noţiunea juridică.

În cea de a doua parte a secolului XX, criza legalităţii a determinat o slăbire a şcolii juridice şi intensificarea căutărilor spre o nouă metodologie. În acest context se constituie şcoala sociologică a dreptului constituţional, care

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

reprezintă un pas înainte, incluzând elemente sociologice şi politice în ştiinţa dreptului constituţional. Un reprezentant de seamă al acestei şcoli a fost L. Duguit care afirma că voinţa poporului ar fi o idee arbitrară, nedovedită şi nedemonstrabilă. Potrivit doctrinei sale statul nu este un instrument al dominaţiei, ci al „serviciului social”; dreptul nu se întemeiază pe ideea suveranităţii unice şi indivizibile, ci el rămâne „un drept obiectiv al guvernării care nu condamnă. Un alt reprezentant al şcolii sociologice, M. Hauriou, afirmă că „proprietatea reprezintă forma naturală şi definitivă a libertăţii individuale”, reprezintă primatul factorului economic asupra celui politic şi juridic. O secvenţă din teoria lui M. Hauriou se referă la reprezentare. El consideră că reprezentantul nu este negreşit un mandatar, că alegerea nu este un mijloc necesar pentru transmiterea mandatului şi că procedura electorală trebuie concepută şi organizată în aşa fel încât această „ordine a lucrurilor” să nu poată fi pusă în discuţie în fiecare zi de corpul electoral.

Orientările actuale ale ştiinţei dreptului constituţional sunt îndreptate spre conservarea formelor organizării de stat „clasice”, caracteristice democraţiei. În angrenajul extrem de complex privind organizarea de stat, fără a afecta principiul fundamental caracteristic unui stat de drept şi anume separaţia puterilor, nu trebuie dizolvate unele puncte de vedere realiste. Aşa de exemplu, G. Burdeau recunoştea că:

„construcţia juridică a instituţiilor politice este departe de a corespunde realităţii lor. Unele dintre ele sunt denaturate cu textele juridice, altele nu-şi găsesc locul în aceste texte. Fie că această constatare ne bucură, fie că ne întristează, sistemele juridice contemporane sunt legate indisolubil de politică.

Semnificative pentru orientarea contemporană a ştiinţei dreptului constituţional, ni se par declaraţiile lui M. Duverger. El recunoaşte că puterea politică şi constrângerea economică sunt profund legate între ele.

constrângerea economic ă sunt profund legate între ele. Sarcina de lucru 5 Pornind de la declara

Sarcina de lucru 5

Pornind de la declaraţia lui M. Duverger explică într-o frază de 3-5 rânduri condiţionalităţile politicului de către economic.

ia lui M. Duverger explic ă într-o fraz ă de 3-5 rânduri condi ţ ionalit ăţ

1.2.2. Subiectele raportului de drept constituţional Atribuirea calităţii de subiect de drept în anumite raporturi juridice presupune recunoaşterea de către stat a capacităţii juridice, adică a posibilităţii de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita nemijlocit. Trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional şi anume: a) unul din subiecte este totdeauna fie statul,

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

fie un organ reprezentativ (legiuitor), fie deţinătorul puterii; b) aceste subiecte acţionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. (Muraru, 2008, p. 23)

În raporturile de drept constituţional, ca în oricare raport juridic, părţile participante pot fi numai oamenii care se prezintă fie ca subiecte de drept individuale, fie ca subiecte de drept colective. Ca subiecte de drept individuale ale raporturilor de drept constituţional, oamenii pot apărea fie ca persoană fizică care intră în diferite relaţii reglementate de normele dreptului constituţional (în cadrul raporturilor de cetăţenie, al raporturilor de drept electoral etc.), fie ca persoană ce îndeplineşte anumite funcţii în cadrul unui colectiv sau al unui partid (deputatul în raport cu parlamentul, organul legiuitor) în care a fost ales sau cu alegătorii din circumscripţia electorală în care a fost ales. Ca subiecte colective de drept constituţional, oamenii pot apărea sub diverse forme (popor, stat, organe ale statului etc.). Sfera subiectelor de drept constituţional este foarte largă. De aceea, în legătură cu delimitarea acestei sfere şi cu clasificarea subiectelor de drept constituţional, în literatura juridică de specialitate au fost emise mai multe opinii. Unii autori susţin că poporul nu poate avea calitatea de subiect al raporturilor juridice pe considerentul că poporul şi naţiunea sunt categorii politice şi nu juridice. Aceiaşi autori sunt dispuşi să recunoască poporului calitatea de subiect de drept numai în dreptul internaţional.

După opinia noastră subiectele de drept constituţional trebuie să cuprindă:

a) poporul;

b) statul ca întreg;

c) organele statului;

d) partidele politice;

e) cetăţenii şi alte persoane fizice;

f) asociaţiile de orice fel;

g) sindicatele.

Poporul ca subiect al raporturilor de drept constituţional este constituit din totalitatea cetăţenilor statului român. Constituţia consacră faptul (art.2) că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. De aici rezultă că poporul este deţinătorul întregii puteri în stat. Termenul de popor apare în articolele 2 şi 4 ale Constituţiei care arată că suveranitatea naţională aparţine poporului şi că statul are ca fundament unitatea poporului român, patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie şi de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

Poporul este deţinătorul suveranităţii naţionale. El este sursa principală a tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Nici un grup şi nici o persoană, se arată în articolul 2(2) al Constituţiei, nu-şi pot atribui exercitarea suveranităţii în nume propriu. În condiţiile statului democratic român, dreptul este expresia intereselor şi a voinţei poporului.

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

ţ ional – o component ă a ş tiin ţ elor juridice Ai mai jos explica

Ai mai jos explicaţia disputelor politice din spaţiul public romanesc.

Între popor şi statul de drept, democratic şi social român există o legătură inseparabilă, statul având ca fundament unitatea poporului pe care o exercită. Acesta este sensul celor exprimate în Constituţie (art.2 alin.1), că poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative şi prin referendum.

Este evident faptul că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi are dreptul să decidă asupra sorţii sale, deci în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. În multe probleme, cum ar fi: stabilirea formei de guvernământ, a structurii de stat, poporul apare direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional.

Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional în calitatea sa de purtător al suveranităţii poporului. În art. 1(3) al Constituţiei se arată că România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate, iar în articolul 6(1) se arată că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

În vederea realizării acestor ţeluri se stabilesc raporturi de drept în care statul apare direct ca unul din subiectele de drept constituţional. Aşa de exemplu, statul este un subiect de drept constituţional în raportul de cetăţenie. Şi părţile componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituţional. Spre exemplu, în statele federale, în cadrul raporturilor ce se stabilesc între federaţii şi statele membre, unul din subiecte este statul federal (în întregime), iar celelalte subiecte sunt statele părţi componente ale federaţiei.

În literatura noastră juridică de specialitate unii autori au susţinut că în cadrul statului unitar unităţile administrativ-teritoriale (părţi ale teritoriului statului) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional.

Într-o opinie se consideră că unităţile administrativ - teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţile componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că şi unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, atunci când se procedează la organizarea administrativ-teritorială. O asemenea opinie nu este întemeiată, deoarece în niciun raport juridic nu apare ca participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale acestor unităţi.

Într-o altă opinie se ajunge la concluzia că unităţile administrativ-teritoriale pot apărea şi ca subiecte în raporturile de drept constituţional, dacă prin noţiunea de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită porţiune a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de drept constituţional.

După părerea noastră o asemenea susţinere nu este întemeiată deoarece potrivit prevederilor constituţionale statul are ca fundament unitatea poporului român, integritatea teritorială, patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi (art.4) (Puşcă, 2007, p. 62). Dacă ne limităm să subliniem că raportul juridic este o relaţie socială, este suficient pentru a ajunge la concluzia că într-un raport

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

juridic nu pot avea calitatea de participanţi decât oamenii, consideraţi individual sau colectiv, nu şi unităţile administrative.

sau colectiv, nu ş i unit ăţ ile administrative. Sarcina de lucru 6 Selecteaz ă ş

Sarcina de lucru 6

Selectează şi descrie în fraze minimale (3) interferenţa competenţelor statului cu poporul.

Sarcina de lucru 6 Selecteaz ă ş i descrie în fraze minimale (3) interferen ţ a

Organele statului (autorităţile publice) pot fi subiecte ale raportului de drept constituţional în toate cazurile în care relaţia la care participă este reglementată de o normă a dreptului constituţional. Desigur în cele mai multe raporturi de drept constituţional apar ca subiecte de drept organele puterii. Aşa de exemplu, organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. Şi celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale raporturilor de drept constituţional sau pot apărea numai ca unul din subiectele raporturilor respective, celălalt subiect fiind un alt organ al puterii, o organizaţie politică sau o persoană fizică.

Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie în calitate de persoană fizică, membru al societăţii noastre care participă la instaurarea, menţinerea sau exercitarea puterii de stat, fie în calitate de persoană învestită cu anumite funcţii într-un partid politic sau organ de stat sau organizaţi pe circumscripţii electorale. În prima ipostază, cetăţenii apar ca subiecte ale raportului de drept constituţional în numeroase cazuri în legătură cu exercitarea drepturilor sociale, politice, economice, culturale şi în toate celelalte domenii ale vieţii publice. În cea de-a doua ipostază sunt numeroase raporturi de drept constituţional în care cetăţenii pot fi subiecte de drept dacă sunt învestite cu o anumită calitate care rezultă din o funcţie pe care o deţin într-un organ al puterii (deputat, senator) sau al unui partid politic. În ultima ipostază cetăţenii apar ca subiecte ale raportului de drept constituţional cu ocazia alegerilor parlamentare sau prezidenţiale organizate pe circumscripţii electorale.

Grija statului pentru respectarea ordinii constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeanului imprimă acestor raporturi, ca de altfel tuturor raporturilor de drept constituţional, un caracter real, democratic.

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ş tiinţelor juridice

Şi străinii, ca şi persoanele fără cetăţenie, pot fi subiecte ale r aporturilor de drept constituţion al. De exemplu, străinul care solicită acorda rea cetăţeniei române se află în tr-un raport de drept constituţional până la apr obarea cererii sale. Aceeaşi situ aţie se poate întâlni şi în cazul cererii de azil politic în ţara noastră a unui cet ăţean străin.

Partidele politic e ocupă un loc important în sistemul de mocraţiei din

societatea român ească. Definind esenţa activităţii lor, Cons tituţia (art.8)

activitatea în

stabileşte că part idele politice se constituie şi îşi desfăşoară

condiţiile prevăzu te de lege. Ele contribuie la definirea şi la expri marea voinţei politice a cetăţenil or, respectând suveranitatea naţională, integrita tea teritorială,

ordinea de drept ş i principiile democraţiei.

În condiţiile dezv oltării democraţiei statului nostru, rolul partide lor politice în viaţa publică, în d efinirea şi exprimarea voinţei cetăţenilor se a mplifică şi ele apar ca subiecte d e drept constituţional într-un număr tot mai mar e de raporturi de drept constituţi onal.

ce le conferă

Subiectele de dr ept menţionate au un atribut indispensabil,

calitatea de a fi p articipante la un raport de drept constituţional , acela că ele participă în relaţ ii sociale specifice unei anumite forme fun damentale de activitate a statulu i şi anume la activitatea de instaurare, menţiner e şi exercitare

a puterii.

de instaurare, men ţ iner e ş i exercitare a puterii. Rezumat Ca ramur ă a
de instaurare, men ţ iner e ş i exercitare a puterii. Rezumat Ca ramur ă a

Rezumat

Ca ramură a şti inţelor juridice, Dreptul constituţional date ază în spaţiul

românesc din 18 64 şi vizează totalitatea normelor şi instituţiil or juridice ce

reglementează ra porturile sociale circumscrise puterii. Dreptul

constituţional

cercetează categ oriile şi legităţilor ce stau la baza dezvoltării

fenomenelor

juridice, iar ca poporul, statul şi

organele lui, partidele politice, cetăţenii, străi nii, asociaţiile

şi sindicatele. Iz voarele formale ale dreptului constituţional su nt actele care

reglementează re laţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi

modificare a

constituţiei, legi le ca acte normative ale Parlamentului, R egulamentele

exercitarea puter ilor în stat şi anume: constituţia şi legile de

subiecte ale raporturilor de drept în conţinu t sunt vizate:

Parlamentului, O rdonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.

Teste de autoe valuare

1. La începutul

celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru,

titulatura de

drept constitu ţional” a fost înlocuită cu cea de:

a. drept cons tituţional şi instituţii politice;

b. drept de st at;

c. drept adm inistrativ.

Benone Puşcă

Dreptul constituţional – o componentă a ş tiinţelor juridice

2. Definirea dre ptului constituţional necesită o conturare noţiunilor de:

mai exactă a

a. „organizar e” şi „înfăptuire” a puterilor în stat;

b. „organizar e” şi „corelare” a puterilor în stat;

c. „desfăşura re” şi „înfăptuire” a puterilor în stat.

3. Care din urm ătoarele acte sunt izvoare ale dreptului consti tuţional:

a. şi legile de modificare a Constituţiei, le gile ca acte

Constituţia

normative

ale Parlamentului, tratatele internaţionale, R egulamentele

Parlament ului, hotărârile Guvernului;

şi legile de modificare a Constituţiei, le gile ca acte

normative ale Parlamentului, Regulamentele Parlamentulu i, ordonanţele Guvernulu i, tratatele internaţionale;

b. Constituţia

c. şi legile de modificare a Constituţiei, le gile ca acte

Constituţia

normative

ale Guvernului, Regulamentele Parlamentulu i, ordonanţele

Guvernulu i, tratatele internaţionale.

4. Care din urm ătoarele legi nu este izvor al dreptului constit uţional?

a. codul civil ;

b. legea elect orală;

c. legea cetăţ eniei.

5. Statul apare c a subiect al raporturilor de drept constituţion al:

a. în calitate a sa de purtător al suveranităţii poporului;

b. datorită fo rţei de constrângere de care dispune;

c. datorită or ganelor administraţiei publice.

c. datorit ă or ganelor administra ţ iei publice. Bibliografie m inimal ă Deleanu, Ion (200

Bibliografie m inimală

Deleanu, Ion (200 6). Instituţii şi proceduri constituţionale – în şi dreptul compar at. Bucureşti: C. H. Beck, p. 3-24.

dreptul român

Ionescu, Cristian

C. H. Beck, p. 3-3 3.

(2008). Tratat de drept constituţional. Edi