1

FILOSOFIE


1. INCEPUTUL FILOSOFIEI.
Din fire insetat fiind omul spre stiinta, abia a petrecut cativa ani ai vietii sale, cand
il vedem ca incepe a cugeta despre aceea ce a cunoscut prin simtiri. Mai vartos iubeste
a cunoaste acele lucruri care sunt si se intampla pe langa dansul, le cercceteaza
puterile si legile lucrarii,prefera cursul stelelor, inceputul lumii si izvoditorul ei, sufletul
sau, ale acestei minunate puteri si ale lucrarii reguli.
Inca din vechime acei barbati care se deosebeau in aceste cunostinte se numeau
greceste sofi adica intelepti. Cel dintai a fost Pitagora, caruia, dupa marturia lui
Titero, n-a placut maretul acest nume de intelept , ci a marturisit cum ca el nu stie nici
o maiestrie, ci numai este filosif, adica iubitor de intelepciune. Acestui exemplu urmand
dupa aceia si altii, nu se mai numira intelepti ci numai iubitori sau ravnitori pentru
intelepciune. De unde si stiinta care o propuneau se numea filosofie sau iubire de
intelepciune.
2. DESPARTIREA FILOSOFIEI.
Desi precum socotinta sau ratia, asa si filosofia, totusi fiindca intrebuintarea
socotintei este de doua feluri: una cand cunoastem cele de trebuinta pentru ajungerea
scopului celui mai din urma, gandind despre acela si care intrebuintare se numeste
teoretica; iar alta cand lucram cuviincios acestor cunostinte si care se numeste practica;
asa si filosofia se desparte de teoretica si practica. Cea teoretica ne spune ce poate si
ce trebuie omul sa stie cuviincios scopului sau celui mai din urma si numai impodobeste
mintea noastra cu cunostinta acestor lucruri; iar cea practica filosofie hotaraste ce si in
ce chip are omul sa lucreze ca sa ajunga acel scop.
2

Partea teoretica sau ne spun legile universale ale cugetarii adica forma sau
modul cugetarii si se numeste filosofia formala , altminteri logica, sau de deprinde cu
insasi cunoasterea lucrurilor si se numeste filosofia materiala. Iar partea practica a
filosofiei sau ne invata ce este bine si drept dinlauntru si se numeste etica sa
aretologia, adica invatatura virtutii, sau spune ce este bine si drept dinafara si se
numeste dicheologia sau stiinta dreptului.

3. OBIECTUL FILOSOFIEI.
Obiectul fiecarei stiinte este acela despre care ea lucreaza, asadar si obiectul
filosifiei, ca al unei stiinte deosebite, va fi aceea despre ce lucreaza dansa.
Filosofia lucreaza despre acelea ce mai cu seama trebuie sa stie si sa lucreze
omul spre scopul sau. Dintre acestea unele sunt din nauntru precum sufletul
nostru, feluri de puteri si legi ale lucrarii lui, iar altele dinafara, precum lumea si
izviditorul ei Dumnezeu. Acestea dar toate au filosofia sa le cuprinda in sanul
sau, sa le deduca sin cele mai inalte printipii si temeiuri si sa ne invete cum se
cuvine a vietui dupa aceste cunostinte.

4. IZVORUL FILOSOFIEI.
Fiindca filosofia ne propune ceea ce tebuie omului sa devina: cuviincios mai cu
seama, si sa stie sa lucreze. Istoria filosofica pune n evidenta drumul parcurs de
gandirea umas, informarea constiintei filosofice si a constiintei in general. Ne arata
cum s-au format treptat conceptele cu care filosofic pentru ca este mai usor sa vezi cum
se fac lucrurile incetul cu incetul decat daca le iei gata formate. Istoria filosofica ajuta la
intelegerea si interpretarea literaturii. Eminescu marturisea cine nu cunoaste filosofia lui
Platon. Istoria filosofica ajuta la formarea unei conceptii adecvate despre lume, il face
mai receptiv, mai deschis, sa se cunoasca pe sine.
3

Istoria filosofica ne ajuta sa raspundem la o serie intreaga de probleme, sa
intelegem schimbarile radicale care se produc in stiinta, sa ne creem un echi interior ca
sa putem comunica cu exteriorul.

5. SCOPUL FILOSOFIEI.
Pe sine insusi a se cunoaste si a se intelege este cel mai amplu scop al filosofiei,
insa desteptatul duh omenesc supune aceasta de sine cunoastere si intelegere inca
multor cercetari si insanatoseaza neincetat spre o unime. Scopurile filosofiei nu trebuie
confundate cu cele ale diplomatului, politicianului, psihanalistului sau sfatuitorului personal.
Deseori, filosofii isi canalizeaza atentia critica asupra principiilor care intemeiaza diverse
actiuni. De exemplu, ei pot pleda n favoarea adoptarii unui anume punct de vedere ce
poate duce la reorientarea personala (de exemplu la parasirea bisericii) sau la schimbari
politice(de exemplu la reordonarea prioritatilor nationale). Filosofii sunt pusi intamplator in
pozitia de a recomanda un anumit curs al unei actiuni -de exemplu, sa-i dea sfaturi unui
student ntr-o dilema morala. Dar, in cazul in care aleg un asemenea rol activ,o fac n
calitate de persoane individuale, nu pentru ca sfaturile ar fi treaba filosofului. Pe scurt,filo-
sofii sunt in mod necesar oameni care gandesc si numai ntr-un sens secundar, sau
contingent, oameni care actioneaza. Un filosof care inceteaza sa mai gandeasca,
inceteaza sa mai fie un filosof; dar unul care nu intentioneaza in mod activ sa faca lumea
mai buna, nu inceteaza sa fie un filosof. Cand se pune insa problema de a defini in mod
pozitiv scopurile filosofiei, filosofii incep sa nu mai fie de acord. Principala noastra preocupa-
re in acest text este sa daramam anumite conceptii gresite cu privire la filosofie si scopurile
sale. Dar vom realiza fara indoiala, examiand diferite teorii, ca filosofii insisi au o mare
varietate de conceptii. O scurta privire asupra a trei perspective importante - cea traditionala
,cea analitica si cea existentialista - va completa creionarea noastra preliminara a scopului
filosofiei. Cronologic, aceste perspective se suprapun. Nu sunt n mod necesar
incompatibile, iar multi filosofi nu pot fi nscrisi doar ntr-o singur traditie. Mai mult, nici una
din ele nu trebuie gandita ca fiind superioar celorlalte.In filosofie, diversitatea perspecti-
velor este foarte pretuita.
4


6. FOLOSUL FILOSOFIEI.
Filosofia este o stiinta care descopera cele mai pe de urma principii ale cunostintei
omenesti, care hotaraste marginile puterii cunoscatoare, ne inseamna legile cugetarii, ne
lamureste, oranduieste, intareste cunostintele noastre si asa le face intr-adevar stiintifice,
care cu siguranta povatuieste mintea noastra spre campul iscusintei, dezvaluie regulile
dreptei lucrari care scoate miezul din toate celelalte stiinte si cu ingrijire pazeste ca sa nu
se sfarame credinta religioasa, sa nu navaleasca credinta desarta, prejudecatile si a
naravurilor desfranare, sa nu patimeasca autoritatea legilor si asa il apropie pe om de
sfarsitul cel mai de pe urma. Deci aceasta prea nobila stiinta este filosofia.

7.FILOSOFIA IN ROMANIA
Gandirea filosofica romaneasca se contureaza destul de tarziu in istorie, abia cu cateva
secole in urma. Dar ea este un rezultat nu numai al contactului cu filosofia universala a
timpului ci si al intregii spiritualitati a poporului roman, care s-a format de-a lungul evului
mediu si a epoci moderne. Cultura noastra populara reprezinta deci una din premisele
fundamentale ale filosofiei romanesti. In cadrul acesteia intalnim o viziune specifica
despre lume si viata, valori etice si estetice care i-au influentat mai mult sau mai putin
direct pe filosofii romani.
Cultura populara romaneasca are o latura extrem de arhaica, provenita din fondul geto-
dac perpetuat de-a lungul timpului, asa incat, in evidentierea premiselor culturale
autohtone ale filosofiei romanesti nu putem face abstractie de spiritualitatea daca.
Informatii asupra acesteia le avem, incepand cu secolul al VI-lea .Hr. de la diversi
istorici, filosofi si scriitori antici si chiar din primele secole crestine, precum Herodot,
Hecateu, Strabon, Pomponius Mela, Dio Cassius, Porphyrius, Iamblichos, Jordanes.
Din toate aceste surse rezulta ca dacii, socotiti cei mai viteji si mai drepti dintre traci, si
care, prin Burebista, au reusit sa-si creeze un stat puternic, centralizat, practicau o
religie henoteista, adica, admitand existenta a numeroase divinitati minore, venerau un
singur zeu suprem, pe care il numeau Zalmoxis si la care trimiteau o data la cativa ani
un mesager prin aruncarea acestuia in suliti. Fata de zeul suprem dacii nu aveau insa o
5

atitudine de supunere neconditionata de vreme ce aveau obiceiul sa trimita sageti spre
cer de cate ori tuna si fulgera, cu scopul de a-l indimida si de a-l face sa-si domoleasca
mania. Aceasta pozitie demna provenea din credinta inrudirii lor cu zeul, lucru exprimat
in ideea nemuririi sufletului, care dupa moarte se inlta la Zalmoxis.
Mitul lui Zalmoxis a fost interpretat intr-un mod rationalist de catre scriitorii greci, care
socoteau ca Zalmoxis a fost un sclav trac al lui Pitagora, eliberat apoi si devenit
invatacel, care, intors printre ai lui a reusit sa-i convinga de faptul ca este nemuritor
stand ascuns cativa ani in pamant si apoi revenind, insuflandu-le astfel credinta in
nemurirea tuturora. Totusi, unii dintre interpreti inclinau sa considere ca, de fapt,
Zalmoxis a fost anterior lui Pitagora si ca nu se poate vorbi de o influenta a
pitagorismului in cazul religiei dacilor.
Semnificativa pentru ideea nemuririi sufletului si a conceptiei despre legatura necesara
dintre toate lucrurile in univers este mirturia lui Platon din dialogul Charmides, n care
Socrate ne povesteste cum a invatat de la un medic trac doctrina lui Zalmoxis, care
spune ca asa cum nu trebuie sa incerci a vindeca ochii fara sa vindeci capul si nici
capul fara sa vindeci trupul, la fel nu trebuie sa incerci sa vindeci trupul fara sa vindeci
sufletul iar tocmai asta este pricina pentru care cele mai multe boli raman nevindecate
de medicii greci, faptul ca ei nu tin seama de intregul a carui ingrijire ar trebui s-o
intreprinda, caci daca acesta nu se simte bine, este cu neputinta ca partea sa se simta
bine. Iar sufletul se ingrijeste cu vorbe si ganduri frumoase, din care se naste in el
ntelepciunea, singura care confera sanatate si capului si trupului. Platon pune deci in
evidenta, in cadrul spiritualitatii trace, valoarea ontologica a sufletului si a intelepciunii
ca factor de sanatate a individului si colectivitatii.
Pretuirea pentru nivelul inalt de cultura atins de daci in antichitate o exprima isoricul got
Jordanes (sec. VI d.Hr.), care, e adevarat, ii socotea, in mod eronat, stramosii gotilor.
Acesta il elogiaza pe marele preot Deceneu, urmas al lui Zalmoxix, care i-a instruit pe
geti in toate ramurile filosofiei, in care era foarte priceput. Astfel, el i-a invatat morala,
dezbarandu-i de moravurile barbare si indemnandu-i sa faca numai fapte bune; i-a
instruit in stiintele fizicii, facandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii; i-a invatat logica,
facandu-i cu mintea superiori celorlalte popoare; le-a aratat secretele astronomice si i-a
indemnat sa afle proprietatile plantelor in vederea practicarii medicinei. Chiar daca
6

aceste elogii trebuie primite cu foarte mare prudenta, cercetarile arheologice din Muntii
Orastiei au scos la iveala cisterne si conducte, o trusa medicala si un craniu pe care
exista urmele unei operatii chirurgicale, ceea ce demonstreaza ca dacii nu erau deloc
primitivi.
Conceptia lor despre lume era deci a unui popor profund convins de propria-i trainicie si
vechime, care nutrea ideea stabilitatii, data atat de practicarea agriculturii cat si a
mestesugurilor fierului si argintului, oglindita si de credinta intr-un zeu suprem, care este
si rege, de existenta unui singur loc al inchinaciunii (muntele Kogaianon), de masurarea
exacta a timpului prin intermediul unor sanctuare si calendare, care atesta un cult activ
al soarelui, importat probabil din Asia Mica. De altfel, asistam de-a lungul mai multor
secole la o faza sincretica a culturii dace, in care se adopta diverse credinte ale
popoarelor cu care dacii au intrat in contact. Procesul de romanizare a insemnat apoi un
si mai complex amestec de traditii si obiceiuri diverse, care s-au adugat peste fondu
autohton dac.
De altfel, mai tarziu, adoptarea religiei crestine de catre populatia daco-romana fost
consecinta directa a legaturilor multiple si continue cu civilizatia romana tarzie si
bizantina intr-o perioada indelungata si complexa, in limitele careia a avut loc procesul
de formare a limbii si poporului roman. Acesta este urmasul vechilor daci care au suferit
multiple influente culturale si amestecul cu alte populatii, in primul rand cea romana,
astfel incat cultura pe care a dezvoltat-o, desi specifica, originala, nu numai ca da
socoteala de sufletul acestuia dar evidentiaza si mostenirea stramosilor.
In ceea ce priveste creatia culturala a poporului, dezvoltata de-a lungul evului mediu si
al epocii moderne, ea evidentiaza o infloritoare civilizatie a satului si o bogat viata
spirituala, ale carei elemente esentiale au fost pastrate si transmise din generatie in
generatie. Poporul roman, inainte de a avea o literatura scrisa, a dezvoltat o cultura
nescrisa, colectiva si anonima, una dintre cele mai complexe si mai interesante din cele
cunoscute.
In ceea ce priveste dimensiunea ei filosofica, aceasta, desi neexplicita, este, totusi,
reala. Daca este adevarat ca filosofia, in sensul propriu al termenului, este legata de
dezvoltarea culturii urbane, totusi, marile intrebari existentiale pe care spiritul uman le-a
formulat, in moduri diverse, in toate timpurile, nu lipsesc nici din cultura noastra
7

traditionala. Desigur, nu putem vorbi de o filozofie populara, deoarece in folclor valorile
filosofice apar indiscernabil legate de alte valori culturale, intr-o structura sincretica.
Lipsesc, de asemenea, din limbajul popular, termenii adecvati pentru o deplina claritate
a conceptelor, gandirea conceptuala coexistand cu cea metaforica.
Cu toate acestea, intrebari si reflectii pe teme legate de nasterea si alcatuirea lumii, de
locul omului in lume, de raporturile dintre bine si rau nu lipsesc din cele mai insemnate
creatii folclorice, din legendele cosmogoniei populare, din baladele ca Miorita sau
Mesterul Manole, din basmele romanesti si din proverbele poporului.















8

Bibliografie
MIHAELA MIROIU, ADRIAN MIROIU, Filosofie, Editura All
Filosofia i istoria filosofiei
Filosofia i istoria filosofiei, importana acesteia
Vlduescu Gh. "Introducere n istoria filosofiei medievale"
Ed. Enciclopedic 1973