50. Biofarmacia. Definitie. Evolutie.

Biofarmacia studiaza masura si cinetica eliberarii principiului activ din forma farmaceutica precum si absorbtia acestuia, in corelatie
cu factorii de tehnica farmaceutica, fizico-chimici si fiziologici de la nivelul caii de administrare. Prin extensie studiul in vitro privind
eliberarea din forme farmaceutice avand in vedere corelarea acestuia cu fenomenele in vivo, apartine tot de domeniul biofarmaciei.
51. Farmacocinetica. Definitie.
Farmacocintica se ocupa cu studiul fenomenelor de transfer al medicamentului in organism si in principal cu studiul evolutiei
concentratiei acestora in sange. Fazele principale ale evolutiei sunt: absorbtia, distributia, metabolizarea si eliminarea. Se vorbeste despre
lantul eliberare-absorbtie-distributie-metabolizare-eliminare (LADME).
146. Faza farmacodinamica. Caracterizare.
In aceasta faza medicamentul interactioneaza cu receptorii biologici specifici generand efectul terapeutic. Eficienta unei substante
medicamentoase depinde de cantitatea care ajunge la locul de actiune si de durata mentinerii unei concentratii corespunzatoare. Intensitatea
raspunsului biologic depinde in general de concentratia substantei medicamentoase in plasma. Faza farmacodinamica are doua etape:
Fixarea moleculelor de substanta activa de substratul reactiv;
Declansarea actiunii farmacodinamice.
Declansarea modificarii biologice locale (actiunea primara) se manifesta apoi la nivel de tesut, organ, organism (actiune
farmacodinamica). Aceasta faza face obiectul farmacodinamiei.
143. Toxicocinetica. Definitie.
Toxicocinetica se ocupa de cinetica toxicelor in organism, dar, in masura in care, in functie de doza un medicament poate fi toxic
sau chiar foarte toxic, toxicocinetica si farmacocinetica se suprapun. Atunci cand corelam efectele toxice ale unui medicament cu concentratia
sa in sange, putem spune in egala masura ca facem toxicocinetica si farmacocinetica. Metodele de lucru sunt aceleasi. Difera doar scopul
urmarit prin aplicarea acestor metode.
144. Toxicologie clinica. Definitie.
Toxicologia clinica se ocupa cu studiul tratarii intoxicatiilor. Pe langa metodele de reanimare si terapie intensiva, valabile pentru
grupele mari de toxice, se adauga metode de tratament antidotic specifice pentru fiecare tip de toxic. Dat fiind capacitatea de adaptare a
daunatorilor si mijloacele de schimbare a lor sunt in contiuna schimbare.
La fel ca la antibiotice, cu cat compusii utilizati sunt mai activi, cu atat toxicitatea lor pentru organismul uman este mai mare.
Legaturile stranse intre toxicocinetica si toxicologie clinica este legatura de fapt ca tratamentul antidotic trebuie corelat cu
concentratia toxicului in sange sau la nivelul unor organe cu tropism crescut pentru toxic. Tropism = toxicul se duce cu predilectie intr-un
anumit tesut.
145. Istoricul biofarmaciei.
La capitolul biofarmacie o contributie fundamentala a avut-o Takeru Higuchi, singura lege teoretica in domeniu, legea radacinii
patrate purtand numele lui.
In Romania primele articole de biofarmacie si farmacocinetica au fost scris de prof. Nicolae Bonciocat, ilustru chimist, fizician si
matematician in 1968 in 1968, iar din interiorul lumii farmaceutice domeniul a fost introduc de prof. Sorin Leucuta, incepand in anul 1971.
52. Farmacocinetica clinica. Definitie.
In ultimile doua decenii a aparut o noua specialitate farmacia clinica. Domeniul este de importanta maxima pentru farmacisti.
Farmacistul clinician individualizeaza tratamentul medicamentos in functie de anumiti parametrii generali ai pacientului (greutate,
varsta, sex), de unii parametrii fiziologici sau fiziopatologici (in general gradul de afectare al rinichiului si ficatului), si atunci cand se dispune
de concentratia medicamentului, la unul sau mai multe momente date, de unii parametrii farmacocinetici.
Un caz special il prezinta medicamentele care sunt metabolizate diferit in functie de particularitati genetice in tipul si cantitatea de
enzime ale pacientului.
In acelasi context, medicul poate individualiza tratamentul in functie de stadiul bolii, satbileste limitele inferioare si superioare
optime pentru concentratiile plasmatice ale medicamentului, in functie de balanta intre eficienta si siguranta asociate medicamentului,
bolnavului si bolii.
53. Rolul farmacistului clinician in domeniul de sanatate.
Farmacistul clinician individualizeaza tratamentul medicamentos in functie de anumiti parametrii generali ai pacientului (greutate,
varsta, sex), de unii parametrii fiziologici sau fiziopatologici (in general gradul de afectare al rinichiului si ficatului), si atunci cand se dispune
de concentratia medicamentului, la unul sau mai multe momente date, de unii parametrii farmacocinetici.
86. Echivalenta farmacologica.
Este cand exista doua forme farmaceutice care contin substante active diferite, dar sunt capabile sa produca acelasi efect
farmacodinamic. Exemplu: promedicamentele sau prodrogurile = substante inactive biologic care sunt metabolizate in organism la substanta
activa medicamentoasa.
87. Echivalenta chimica.
Este atunci cand exista doua forme farmaceutice diferite, dar care contin aceleasi doze din aceleasi substante active.
88. Echivalenta farmaceutica.
Este prezenta la doua forme farmaceutice identice care contin aceleasi doze de substanta activa, dar care difera din punct de vedere
al auxiliarilor utilizati.
89. Echivalenta biologica (bioechivalenta).
Este atunci cand exista doua forme farmaceutice identice sau diferite care contin cantitati identice din substante active identice
administrate pe aceeasi cale realizeaza aceeasi concentratii sanguine in acelasi timp.
148. Solubilitatea. Definita cantitativ.
Solubilitatea definita in termeni cantitativi reprezinta concentratia de substanta medicamentoasa intr-o solutie saturata la o anumita
temeperatura.

147. Constanta de ionizare.
Constanta de ionizare (pk
a
) este un parametru caracteristic fiecarei substante medicamentoase si influenteaza transferul acestora prin
membranele biologice. Forma disociata (ionizata) este mai hidrosolubila, iar forma nedisociata este mai liposolubila. Moleculele disociate n
ioni nu traverseaza membranele biologice prin difuziune simpla.
90. Utilitatea cunoasterii biodisponibilitatii din punct de vedere farmacoterapeutic.
Variatii ale biodisponibilitatii medicamentelor pot fi rezultatul modificarii unor parametrii farmacocinetici, ca de exemplu: latenta,
durata si intensitatea efectului terapeutic, clearence-ul, cu consecinte asupra efectului terapeutic al substantelor medicamentoase.
In functie de modul in care sunt afectati parametrii farmacocinetici, pot rezulta urmatoarele situatii:
Intarzierea efectului terapeutic prin scaderea vitezei de absorbtie, mai ales la substante medicamentoase cu debut rapid, ca de
exemplu: analgezice, hipnotice.
Diminuarea efectului terapeutic prin scaderea cantitatii de substanta absorbita si diminuarea concentratiei sanguine la echilibru (C
ss
),
cand administrarea se face in doze repetate la substante administrate in boli cronice, ca de exemplu: antihipertensive, antidiabetice,
antiaritmice, antitiroidiene.
Aparitia unor efecte adverse locale datorita scaderii vitezei de absorbtie prin cresterea timpului de stagnare la locul administrarii
(tetraciclina, doxicilclina).
Aparitia unor efecte adverse sistemice prin supradozare (cresterea vitezei de absorbtie), mai ales la medicamente cu indice terapeutic
scazut, ca de exemplu: fenitoina, digoxina.
Exista substante medicamentoase la care diferenta de biodisponibilitate intre diferitele forme este mare, ca de exemplu: digoxina,
cloramfenicolul, aspirina, neostigmina.
Datorita problemelor legate de fluctuatii ale biodisponibilitatii diferitelor forme farmaceutice, continand aceeasi substanta activa, se
recomanda urmatoarele:
Inlocuirea de catre farmacist a unui medicament cu un alt medicament se poate realiza numai in cazul in care medicamentele
respective sunt bioechivalente.
Nu este recomandata substituirea diferitelor medicamente, chiar daca contin aceeasi substanta medicamentoasa in cazul in care:
substanta medicamentoasa continuta are indice terapeutic mic, medicamentul este o forma retard, substanta medicamentoasa are
aspecte particulare din punct de vedere farmacocinetic si in cazul in care medicamentele respective sunt utilizate in tratamentul unor
boli cu indice de mortalitate ridicat, ca de exemplu: cardiotinice, antianginoase, antidiabetice.
91. Biodisponibilitatea absoluta.
Biodisponibilitatea absoluta este reprezentata de cantitatea du substanta medicamentoasa care este absorbita si distribuita de la locul
administrarii in teritoriul afectat.
Determinarea concentratiei medicamentoase in biofaza este de cele mai multe ori foarte dificil de determinat sau chiar imposibil.
Avem insa la inedmana determinarea concentratiei substantei medicamentoase in plasma (circulatia arteriala, venoasa), stiind ca aceasta
concentratie este in echilibru cu concentratia substantei medicamentoase la locul de actiune. Pentru determinarea biodisponibilitatii absolute,
a unei forme farmaceutice cu o alta administrare decat intravasculara, se ia ca si cale de referinta calea intravasculara. Calea de referinta
absoluta este calea intraarteriala, cale in care este eliminat atat primul pasaj inetstinal, hepatic si pulmonar. Aceasta cale este dificil de abordat
datorita unor neajunsuri. De aceea, in mod frecvent se utilizeaza, ca si cale de referinta absoluta, calea intravenoasa.
Biodisponibilitatea se determina pe un anumit numar de indivizi, care corespund din punct de vedere fiziologic pentru asemenea
testari si care se angajeaza sa respecte conditiile impuse de studiu, in urma semnarii unui consimtamant informat.
Exista medicamente cu biodisponibilitate absoluta per os foarte mare (90%), ca de exemplu: amoxicilina, cefalexina, clonidina,
indometacin, metronidazol, fenobarbital, sulfametoxazol, trimetoprim, teofilina, acid valproic.
Cand la administrarea per os biodisponibilitatea absoluta este mai mica de 75%, datorita unei absorbtii incomplete sau datorita unor
biotransformari, in cazul primului pasaj hepatic se impune sa fie luate urmatoarele masuri de ordin terapeutic:
Alegerea altei cai de administrare, ca de exemplu, in cazul nitroglicerinei, izoprenalinei, care se administreaza sublingual.
Administrarea per os a unor doze mai mari, pentru atingerea concentratiei sanguine a medicamentelor in domeniul teraputic, ca de
exemplu: oxacilina, neostigmina, nifedipina.
Pentru substante medicamentoase cu biodisponibilitate absoluta per os mai mica de 75% se impune determinarea detaliata a
biodisponibilitatii absolute.
Exista substante medicamentoase care sufera un prim pasaj puternic a administrarea perorala, ca de exemplu: hormoni polipeptidici
(insulina, ACTH), hormoni steroizi sexuali (testosteroni).
92. Biodisponibilitatea relativa.
Biodisponbilitatea relativa este egala cu raportul dintre cantitatea de substanta absorbita din preparatul testat si cantitatea absorbita
din preparatul stamdard.
Biodisponibilitatea relativa se determina in urmatoarele situatii:
Cand substanta medicamentoasa nu poate fi administrata intravascular;
Cand se evalueaza biodisponibilitatea unei substante medicamentoase administrate pe doua cai diferite;
Cand se studiaza biodisponibilitatea unui produs generic comparativ cu produsul inovator (leader primul produs introdus in
terapie).
Pentru determinarea biodisponibiliatii relative este nevoie, in afara de detreminarea cantitatii de substanta medicamentoasa
absorbita, si de viteza cu care substanta medicamentoasa este transferata in circulatia sistemica.
93. Biodisponibilitatea optima.
Prin determinarea biodisponibilitatii optime se evalueaza doua forme farmaceutice, dintre care una este forma de referinta cu
biodisponibilitate maxima. Scopul determinarii este gasirea formei cu biodisponibilitate optima pentru o anumita cale de administrare.


Biodisponibilitatea relativa optimala a diferitelor forme farmaceutice administrate per os variaza in urmatoarea ordine
descrescatoare:
Solutie apoasa > emulsie U/A > solutie uleioasa > emulsie A/U > suspensie apoasa > suspensie uleioasa > pudra > granule > comprimate,
capsule > forme cu eliberare prelungita > forme cu eliberare controlata.
Chiar daca, in general, este valabila aceasta ordine, totusi ea prezinta relativitate, deoarece este dependenta atat de substanta
medicamentoasa respectiva, cat si de substantele auxiliare utilizate.
94. Factorii care influenteaza biodisponibilitatea.
Biodisponibilitatea substantelor medicamentoase este dependenta de urmatorii factori: factori dependenti de medicament, factori
dependenti de organism si factori dependenti de alte conditii.
Factori dependenti de medicament:
Factori dependenti de substanta medicamentoasa:
Gradul de dispersie al substantei medicamentoase viteza de dizolvare si absorbtia creste
proprotional cu gradul de dispersie.
Solubilitatea substantei dizolvarea substantei medicamentoasa are loc cand gradul de dispersie
creste pana la nivel molecular si substanta este solubila in lichidul biologic existent la locul
administrarii. Solubilitatea depinde de: starea fizica a substantei medicamentoase, structura
chimica, gradul de disociere.
Marimea moleculei.
Doza.
Factori dependenti de forma farmaceutica.
Factori dependenti de organism:
Factori generali care sunt valabili pentru fiecare cale de administrare.
Factori specifici care apar in cazul unei anumite cai de administrare, sau in cazul unei anumite stari fizio-
patologice.
Tipul de membrana biologica; pH-ul lichidelor apoase aflate in contact cu membranele absorbante;
Variatii ale pH-ului gastric cu implicatii asupra biodisponibilitatii; numarul de membrane traversate;
Suprafata membranei; existenta membranelor biologice subtiri;
Timpul de contact; vascularizatia si debitul circulator local; efectul primului pasaj (intestinal, hepatic, pulmonar);
Modul de administrare; factori fiziologici si patologici;
Factori dependenti de alte conditii:
Factori dependenti de asocierea medicament-medicament interactiunile medicament-medicament pot aparea la
diferite nivele (locul de absorbtie, la nivelul etapei farmacocinetice). Acest tip de interactiuni sunt de 2 feluri:
Interactiuni directe: dintre actiunile care se incadreaza in aceasta grupa: cresterea pH-ului gastric
de catre antiacide sau antiulceroase, anti H2 (cimetidina), factori favorizanti pentru dizolvarea
preparatelor enterosolubile sau a unor substante active; administrarea de absorbanti cum sunt
caolinul, carbunele, pot absorbi numai anumite substante medicamentoase; interactiuni dintre
ionii bivalenti: Ca, Mg, care formeaza complecsi neabsorbabili cu anumite substante
medicamentoase, ca de exemplu tetraciclina.
Interactiuni indirecte: apar cand se asociza medicamente care actioneaza asupra unor functii ale
aparatului digestiv si cardiovascular, avand repercursiuni asupra clearance-ului hepatic, flux
sanguin hepatic, vitezei de golire a stomacului.
Factori dependenti de interactiunea medicamente-alimente prezenta alimentelor in tractul digestiv influenteaza
negativ biodisponibilitatea medicamentelor administrate peroral prin urmatoarele mecanisme:
Interactiuni de ordin chimic, biofarmaceutic sau farmaceutic.
Prin reducerea contactului substantelor medicamentoase cu suprafata mucoasei.
Datorita acestui fapt se recomanda ca medicamentul sa fie administrat in intervalele dintre mese,
si anume: incepand cu 2 ore dupa mancare si pana la o ora inaintea mesei urmatoare.
Fac exceptii de la aceasta regula cateva categorii de medicamente: medicamente iritante pentru
mucoase, care se administreaza dupa mancare (saruri de Fe, de K, indometacin); medicamente
cu indicatii speciale cum sunt anorexigenele care se administreaza cu 30 minute inaintea mesei;
medicamente antiacide care se adm la 30-60 minute dupa mancare.
95. Modelul monocompartimental.
In mod conventional, pentru acest tip de model se considera organismul ca un singur compartiment, deziderat realizat la substantele
medicamentoase care se distribuie uniform in toate compartimentele hidrice.
Este caracterizat prin 2 parametrii: volumul compartimentului (volumul de distributie) si concentratia substantei medicamentoase in
interiorul compartimentului.
Daca organismul este format dintr-un singur compartiment, atunci epurarea este singurul proces prin care se scade concentratia
medicamentului.
96. Modelul bicompartimental.
Majoritatea medicamentelor nu distribuie uniform, fapt pentru care este necesar un model mai complex decat cel
monocompartimental. Distributia in sange si tesuturi nu este instantanee.
Are un compartiment central (spatiul intravascular) + unele tesuturi in care substanta medicamentoasa difuzeaza rapid si un
compartiment periferic format din restul tesuturilor, cu care compartimentul central este in echilibru.

Intre compartimentul central si cel periferic pot exista, din punct de vedere al instalarii echilibrului, doua situatii, si anume:
echilibrare rapida - in acest caz fiind vorba de un compartiment periferic superficial;
echilibrare lenta - in acest caz fiind vorba de un compartiment periferic profund.
97. Modelul multicompartimental.
Pentru substantele medicamentoase cu indice terapeutic mic sau pentru evidentierea eliminarii substantelor medicamentoase in
secretia lactata se utilizeaza modelul multicompartimental pentru studiul cineticii acestora in diferite tesuturi.
1.Structura membranelor biologice.
Membranele contin lipide, proteine, glucide, ioni si apa. Glucidele sunt atasate proteinelor si lipidelor, de aceea membranele pot fi
considerate structuri glicoproteice si glicolipidice.
Datorita faptului ca substantele lipofile patrund mai usor prin membranele celulare, primele studii asupra naturii acestora au aratat ca
ele sunt de natura lipidica. In compozitia moleculelor lipidice intra fosfolipide, sfingolipide si steroli. Fosfolipidele au o structura amfifila si o
plasare orientata in membrane, formand un strat dublu, cu gruparile hidrofile spre suprafata externa si cu lanturile acizilor grasi, hidrofobe, in
interior. Suprafata externa a celulelor poseda si un strat difuz de glicolipide. O fractiune din membrana este alcatuita din proteine.
Modelul mozaicului fluid propus de Singer si Nicholson. Conform acestui model, suprafata moleculelor este compusa din
fosfolipide strans imapachetate intr-o structura de cristal lichid, orientate cu gruparile lipofile orientate spre interior si cu cele hidrofi;e spre
exterior, alcatuind o matrita lipidica in dublu strat, in care se gasesc dispersate proteine, extrinseci, care se pot deplasa pe ambele fete, precum
si intrinseci, cu posibilitatea unei difuzii laterale lente.
Unele proteine fac contactul cu mediul apos de pe ambele fete ale membranei si au rol in transportul specializat. Desi exista o
organizare structurala, stratul lipidic poseda si o anumita fluiditate. Aceasta fluiditate permite fenomenul de pinocitoza. In structura
membranei exista si enzime, precum si receptori pentru diferiti stimuli.
2. Epiteliul.
Suprafetele externe ale organismului si suprafetele interne ale oragnelor cavitare sunt acoperite de epiteliu. Celulele din care sunt
constituite epiteliile pot fi diferite, dand nastere unui tesut epitelial pavimentos, cubic, prismatic, cilindric etc., avand o asezare unistratificata
sau multistratificata. Sub orice epiteliu se gaseste tesut conjunctiv, bogat in vase. Separarea dintre ele are loc printr-o membrana bazala.
Epiteliul nu este un strat continuu si poseda diferite tipuri de jonctiuni: jonctiuni stranse, jonctiuni largi, desmozomi.
Jonctiunile stranse se formeaza intre proteine specifice ale doua membrane invecinate care fac un contact direct prin spatiul
intercelular. Se prezinta ca niste suvite intermembranare care asigura unirea dintre celule sub forma unor centuri. La nivelul jonctiunilor
stranse nu mai ramane vreun spatiu intercelular. Existenta jonctiunilor stranse este de o importanta deosebita pentru mentinerea unei functii
selective bariera. Astfel, la nivelul epiteliului intestinului subtire, se asigura mentinerea continutului intestinal in lumen, dar celulele pot sa
pompeze anumiti compusi nutritivi in lichidul extracelular de unde sunt absorbiti in sange. Jonctiunile stranse actioneaza ca bariere pentru
difuzie in stratul dublu lipidic, impidicand transpotul proteinelor la nivelul membranei apicale si unesc celulele invecinate printr-un strat
continuu de celule printre care nu pot trece nici moleculele mici.
Jonctiunile largi sunt mai raspandite in celule, fiind caracterizate de regiuni in care membranele celulare sunt separate prin spatii
largi de 2-3nm. In aceste spatii exista filamente citoplasmatice care permit transferul intre celule. La acest nivel pot trece molecule pana la
1200 daltoni, dar cele cu marime mai mare sunt oprite. Deci, acesti pori permit trecerea unor micromolecule (ioni anorganici, glucide,
aminoacizi) dar impiedica trecerea macromoleculelor.
Desmozomii sunt jonctiuni intercelulare specializate, sunt prezenti in tesuturi si asigura unor grupe de celule sa functioneze ca
unitati structurale. Prezenta lor este mai insemnata in tesuturi care sunt supuse unui stres mecanic (tesut muscular cardiac, epiteliu cutanat).
3. Mucusul.
Majoritatea epiteliilor prin care are loc absorbtia sunt acoperite cu mucus. Acesta este alcatuit dintr-o polizaharida cu molecula mare
numita mucina alcatuita din subunitati de 500.000 daltoni sau mai mari. Este alcatuita dintr-un lant proteic constituit din cca 800 aminioacizi
bogati in serina, prolina si treonina. Lanturile laterale de oligozaharide sunt legate prin resturi hidroxilice. Oligozaharidele contin cca 18
resturi intre care N-acetilgalactozamina, galactoza, fructoza si acidul N-acetilneuraminic. Contine circa 95% apa.
Mucusul are rol protector si lubrifiant. Are o grosime pana la 60m. Prin proprietatile sale vascoelastice actioneaza ca o bariera
mecanica dar poate de asemenea sa se deplaseze. Particulele cu dimensiuni mai mici decat grosimea pot fi retinute si deplasate odata cu
deplasarea acestuia. Moleculele mici difuzeaza usor prin mucus, in timp ce moleculele mai mari raman o perioada mai lunga in contact cu
mucoasa. In acest fel unele particule sau sisteme microparticulate bioadezive pot sa adere de epiteliu perioade mai lungi de timp, pana ce are
loc deplasarea mucusului datorata turnoverului sau relativ rapid.
4. Difuzia pasiva.
Difuzia pasiva sau simpla are loc la nivelul complexului lipoproteic membranar. Trec usor medicamentele liposolubile si neionizate.
Are loc dupa gradientul de concentratie, adica de la concentratie mare la concentratie mica, fara consum de energie. Este in functie de gradul
de ionizare si deci de relatia dintre constanta de ionizare si pH precum si de constanta de permeabilitate.
Difuzia simpla este descrisa de legea I a lui Fick: cantitatea de substanta medicamentoasa exprimata in grame sau moli care se
deplaseaza printr-o sectiune egala cu unitatea suprafetei, printr-o bariera, in unitatea de timp se numeste flux.
5. Difuzia facilitata.
Difuzia facilitata se efectueaza cu sisteme de transport. Are loc dupa gradientul de concentratie, adica de la concentratie mare la
concentratie mica, fara consum de energie.
Exista situatii cand fluxul nu mai este proportional cu diferenta de activitate chimica. Fluxul creste mai lent la inceput, apoi mai
rapid decat in cazul difuziei simple, pentru ca la diferente mari de activitate sa prezinte saturatie.
Ionii nu pot traversa membrana lipofila sar pot fi transportati prin canalele de transport hidrofil, facilitat de prezenta proteinelor in
stratul dublu lipidic. Transferul se face conform gradientului de concentratie, dar prezenta unui transportor determina fenomenul de saturatie
si competitie pentru acesta. Nu necesita energie.


6. Transportul activ.
Transportul activ are loc contra gradientului de concentratie, de la concentratie mica la concentratie mare. Are nevoie de o pompa,
care s-a considerat initial a fi un caraus, un transportor (o enzima) care face naveta de pe o fata spre alta a membranei si necesita energie din
partea organismului. Energia poate fi furnizata prin hidroliza ATP, sub actiunea unei enzime, ATP-aza.
Transportul activ este caracterizat prin dependenta de energie, este saturabil, prezinta specificitate, este supus competitiei pentru
transportor, viteza nu depinde de concentratie. Se regaseste in procese in care intervin enzime: metabolizare, absorbtie, excretie.
Trec substantele ionizate si cu masa moleculara mare.
7. Pinocitoza. Fagocitoza.
Moleculele mari pot fi absorbite cu o eficienta redusa prin fenomenul de endocitoza. Acesta poate fi impartit in pinocitoza si
fagocitoza.
Pinocitoza reprezinta procesul in care o picatura de lichid este inconjurata printr-o invaginare a membranei care in final se
internalizeaza ca o vezicula intracelulara. Continutul acesteia poate fi evacuat in citosol.
In fagocitoza are loc transferul transmembranar si eventual transcelular al unor macromolecule. (toxina botulinica avand 900.000
daltoni) sau particule solide. Absorbtia orala a unor vaccinuri sau polipeptide implica endocitoza.
8. Transcitoza.
Transcitoza reprezinta un proces de interes major pentru transportul la anumite regiuni tinta. El este important deoarece lumenul
vaselor este inconjurat de celule endoteliale care fac o demarcare intre compartimentul vascular si extravascular. In timp ce moleculele mici
beneficiaza de transfer membranar la nivelul patului capilar sistemic, moleculele mari sau particulele pot scapa din sistemul vascular doar
prin endoteliul fenestrat (ficat, maduva osoasa, placile Peyer din intestin). Posibilitatea unui transport prin celulele endoteliale prin fenomenul
transcitozei ar implica endocitoza mediata de receptori, si transcitoza transendoteliala care ar fi de interes pentru proteine medicamentoase.
9. Calea intercelulara.
Intre celule exista legaturi stranse care nu sunt insa sudate, ci permit trecerea apei, electrolitilor si a unor molecule mici, cu sau fara
sarcina electrica. Marimea porilor la nivelul tractului gastrointestinal permite trecerea unor PEG cu diferite mase moleculare, oligozaharide si
chiar peptide mici.
La nivelul vaselor capilare spatii mici, care permit moleculelor cu dimensiuni inferioare la cca 30nm sa paraseasca compartimentul
vascular si sa treaca in circulatia limfatica, de unde se pot orienta apoi in circulatia generala.
In concluzie, absorbtia substantelor medicamentoase este dependenta de factori comuni: mucusul hidrofil, membranele hidrofobe,
procesele de transport si jonctiunile celulare. Aceste bariere fiziologice fata de absorbtia substantelor medicamentoase pot avea o prevalenta
diferita la nivelul diferitelor formatiuni anatomice (organe) care constituie locuri de absorbtie.
54. Caile de administrare a medicamentelor. Prezentare generala.
In functie de proprietatile si scopul administrarii substantele medicamentoase pot fi introduse in organism pe diferite cai. De caile de
administrare depinde: viteza evolutiei efectului, expresia si durata lui, in cazuri particulare calea de administrare determina caracteristicile
actiunii medicamentelor. Fiecare din caile mentionate are avantajele si dezavantajele sale.
Caile existente de administrare deobicei se subdivid in: enterale (prin tubul digestiv) si parenterale (ocolind tubul digestiv).
enterale: perorala, bucala, sublinguala, rectala;
parenterale: caile injectabile (cu ingestia tegumentelor): subcutanata, intramusculara, intravenoasa, intraarteriala, intrasternala,
intraperitoneala, subarahnoidiana, intraosoasa, samd;
alte cai: inhalatorie, cutanata, nazala, conjunctivala, vaginala, uretrala, colonica.
10. Anatomia si fiziologia cavitatii orale.
La nivelul cavitatii bucale se disting doua regiuni: vestibulul bucal si cavitatea bucala propriu-zisa.
Buzele si obrajii formeaza peretele antero-lateral al vestibulului bucal, peretele postero-medial fiind format de arcadele dentare si
gingie. Peretele superior al cavitatii bucale este format de palatul dur si moale sau valul palatin. Mucoasa valului palatin este aderent de
muschi si se continua cu mucoasa regiunilor invecinate. Pe planseul cavitatii bucale se afla limba si glanda sublinguala. In spatele cavitatii
bucale se afla amigdalele, mari colectii de limfoid cu rol in combaterea infectiilor.
Mucoasa bucala este umeda, relativ netede, roz. Ea se imparte in epiteliul oral, mebrana bazala, care leaga epiteliul de tesut
conjunctiv; lamina proprie care acopera tesutul conjunctiv si zona muco-periostului care contine tesut conjunctiv glandular, vase de sange si
nervi. Aceste tesuturi formeaza un strat pe muschi si oase.
Tesutul epitelial al mucoasei orale este compus din celule scuamoase stratificate. In cazul palatului si limbii sunt celule epiteliale
cheratinizate, in timp ce la nivelul obrajilor sunt mai elastice si necheratinizate.
Mucoasa bucala are o mare concentrare de vase. Sistemul venos se varsa in jugulara interna. Capilarele limfatice sunt prezente in
lamina propria.
Anterior: buzele si orificiul bucal; posterior: istmul buco-faringian si uvula; lateral: obrajii; inferior: planseul bucal; superior: palatul dur si
moale; continutul: limba si dintii.
Buzele sunt falduri musculo-membranoase; prezinta un ax central; versant extern: epiteliu stratificat keratinizat; foliculi pilosi,
glande sebacee, sudoripare; versant intern: epiteliu stratificat scuamos nekeratinizat; orificiul glandelor salivare minore labiale;rosul buzelor;
comisuri: glande sebacee.
Mucoasa bucala: zonele functionale: de acoperire, masticatorie (palatul dur, gingie) si specializat (limba dorsal); epiteliul: stratificat
scuamos nekeratinizat; parakeratoza; lamina propria: tesut conjunctiv lax; vase sanguine, fibre nervoase, fibre elastice, colagene, limfocite;
submucoasa: numai in zonele cu mucoasa de acoperire (salivare minore, plexuri vasculare).
Obrazul: mucoasa bucala de acoperire (intern); submucoasa cu glande salivare minore; tesut adipos lobulat (bula Bichat); muschiul
buccinator; pielea faciala (derm, epiderm).
Limba papile foliate, glande salivare seroase, fascicule de fibre musculare.
Glande submandibulare, parotide, sublinguale.


Secretia salivara este asigurata de glandele salivare mari: glanda parotida, submandibulara (submaxilara) si sublinguala.
Glandele salivare mici sunt situate in sau sub mucoasa orala.
Parotida este glanda cea mai mare, este pereche, predominent seroasa. Are ducte intercalate lungi. Secretia este apoasa. Parotina
mentine troficitatea smaltului dentar. Produsul de secretie: ductul Stenon, in cavitatea bucala.
Submandibulara este glanda pereche, predominant mixta, ductele intercalate sunt de dimensiuni medii, este bogata in tesut limfoid,
ductul principal: Wharton, orificii in vecinatatea frenului lingual.
Sublinguala este multipla, predominant mucoasa, parenchim: acini mucosi, rar micsti; ductele intercalate sunt foarte scurte; ductul
principal: unic - Bartholin; multiplu Rivinius.
Glanda parotida si submaxilara produc o saliva apoasa in timp ce glandele sublinguale produc mai ales o saliva vascoasa. Cantitatea
de saliva produsa intr-o zi este de cca 1 litru. Debitul este de 0,5 mL/min dar in caz de stimulare ajunge la 7 mL/min. Saliva este hipotona
(110-120 mOsm/L) si are pH intre 6.2-7.6, dar in jurul dintilor poate sa scada la pH=3-4 din cauza actiunii bacteriilor asupra glucidelor.
In compozitia salivei, pe langa apa intra o glicoproteina numita mucina, ioni, enzime: amilaza, ptialina (care incep hidroliza
poliglucidelor) si lipaza (care hidrolizeaza trigliceridele). Saliva contine lizozim, o enzima bactericida. Prezenta sa precum si a fluxului
salivar scade concentratia bacteriilor prezente in gura care pot distruge tesutul si forma carii.
126. Caracterizarea glandelor salivare.
Secretia salivara este asigurata de glandele salivare mari: glanda parotida, submandibulara (submaxilara) si sublinguala.
Glandele salivare mici sunt situate in sau sub mucoasa orala.
Parotida este glanda cea mai mare, este pereche, predominent seroasa. Are ducte intercalate lungi. Secretia este apoasa. Parotina
mentine troficitatea smaltului dentar. Produsul de secretie: ductul Stenon, in cavitatea bucala.
Submandibulara este glanda pereche, predominant mixta, ductele intercalate sunt de dimensiuni medii, este bogata in tesut limfoid,
ductul principal: Wharton, orificii in vecinatatea frenului lingual.
Sublinguala este multipla, predominant mucoasa, parenchim: acini mucosi, rar micsti; ductele intercalate sunt foarte scurte; ductul
principal: unic - Bartholin; multiplu Rivinius.
Glanda parotida si submaxilara produc o saliva apoasa in timp ce glandele sublinguale produc mai ales o saliva vascoasa. Cantitatea
de saliva produsa intr-o zi este de cca 1 litru. Debitul este de 0,5 mL/min dar in caz de stimulare ajunge la 7 mL/min. Saliva este hipotona
(110-120 mOsm/L) si are pH intre 6.2-7.6, dar in jurul dintilor poate sa scada la pH=3-4 din cauza actiunii bacteriilor asupra glucidelor.
127. Tesutul epitelial al mucoasei orale. Caracterizare.
Tesutul epitelial al mucoasei orale este compus din celule scuamoase stratificate. In cazul palatului si limbii sunt celule epiteliale
cheratinizate, in timp ce la nivelul obrajilor sunt mai elastice si necheratinizate.
128. Cum poate fi masurata absorbtia bucala?
Absorbtia bucala poate fi masurata. Metoda clasica consta in administrarea unei solutii medicamentoase in gura subiectului, iar dupa
mentinerea solutiei o anumita perioada de timp, se goleste si se recolteaza, gura se clateste, iar cantitatea de substanta medicamentoasa
neabsorbita se determina cantitativ. Exista unele neajunsuri, determinate de faptul ca profilul concentratiilor absorbite in functie de timp se
realizeaza din experimente separate, de posibilitatea inghitirii sau de schimbari in fluxul salivar.
129. Compozitia salivei.
In compozitia salivei, pe langa apa intra o glicoproteina numita mucina, ioni, enzime: amilaza, ptialina (care incep hidroliza
poliglucidelor) si lipaza (care hidrolizeaza trigliceridele). Saliva contine lizozim, o enzima bactericida. Prezenta sa precum si a fluxului
salivar scade concentratia bacteriilor prezente in gura care pot distruge tesutul si forma carii.
11. Absorbtia substantelor medicamentoase prin mucoasa bucala.
Cavitatea bucala se comporta ca o bariera lipofila fata de patrunderea substantelor medicamentoase. Substantele medicamentoase
care se absorb usor la acest nivel sunt substante cu coeficient de distributie lipide/apa mare. Fenomenul principal de transport la acest nivel
este difuzia pasiva (ex nitroglicerina, izoprenalina). Absorbtia prin alte mecanisme este nesemnificativa la nivel bucal.
Absorbtia bucala este dezavantajata de unii factori:
Fiind o absorbtie pasiva substantele medicamentoase polare nu se absorb usor;
Secretia salivara puternica poate spala rapid continutul medicamentos al formei farmaceutice;
Gustul neplacut al unor medicamente impiedica folosirea acestei cai de administrare pentru ele;
Absorbtia substantelor nepolare este rapida dar nu se pot realiza concentratii plasmatice in timp;
Viteza de dizolvare a substantei medicamentoase depinde de pozitia medicamentului in cavitatea bucala, fiind mai mare in
apropierea glandelor salivare.
Posibilitati de crestere a absorbtiei la nivel bucal:
Utilizarea promotorilor (accelaratorilor) de absorbtie.
Utilizarea precursorilor medicamentosi cu proprietati lipofile crescute.
Folosirea inhibitorilor enzimelor implicate in degradarea substantelor medicamentoase inaintea absorbtiei.
12. Medicamente administrate bucal.
Nitratii organici: nitroglicerina, dinitratul de isosorbid.
Steroizii: deoxicorticosterona, testosterona, metiltestosterona.
Analgezice morfinomimetice: morfina, petidina.
Blocanti ai canalelor de calciu: nifedipina si verapamil.
13. Produse medicamentoase utilizate in cavitatea bucala.
Sunt: comprimate sublinguale, produse farmaceutice bioadezive bucale, formulari masticabile destinate celor care nu pot inghiti
comprimatele, comprimate pentru supt actiune locala la nivelul cavitatii bucale, de obicei antiseptica (ambazona din faringosept, borat
fenilmercuric uleiuri volatile).

130. Caracterizarea modului in care se absorb nitratii oraganici la nivel sublingual si prin piele.
Nitratii organici (nitroglicerina, dinitratul de isosorbid) se absorb rapid. Nitroglicerina administrata in solutie alcoolica in doze de
pana la 5 mg se absoarbe in 30-60 de secunde, mai rapid decat are loc absorbtia in plasturi (STT). In cazul administrarii nitratilor se cunoaste
instalarea efectului de toleranta. Terapia prelungita cu nitroglicerina administrata bucal sau transdermic poate conduce la un astfel de efect.
Administrarea bucala a nitroglicerinei produce un efect profilactic al crizelor de angina pectorala mai prelungit decat dupa administrare
sublinguala, datorita unei durate mai mari de actiune. Pentru tratamentul crizelor, ambele cai de administrare sunt comparabile ca efect, dar in
general se prefera calea sublinguala. In acest caz este important ca medicamentul, de obicei un comprimat, trebuie sa se dezagrege intr-un
timp foarte scurt. (sub 3-5 minute).
131. Exemple de steroizi care se absorb bine pe cale bucala.
Steroizii se pot absorbi bine pe cale bucala.
Deoxicorticosterona se absoarbe dar sunt necesare doze triple fata de calea intramusculara.
Testosterona si metiltestosterona se absorb mai bine decat dupa administrarea perorala. In cazul metiltestosteronei exista un efect al
primului pasaj heatic insemnat, incat medicamentul administrat per os are biodisponibilitate redusa. Administrarea bucala este eficienta, dar
este important ca dezagregarea comprimatului sa fie lenta, pentru a elibera treptat hormonul, cerinta motivata de solubilitatea redusa in apa a
acestuia. Daca dezagregarea este rapida, absorbtia bucala este insuficienta, iar prin inghitire nu se va putea evita efectul primului pasaj
hepatic si micsorarea biodisponibilitatii. De aceea dezagregarea comprimatelor cu metiltestosterona ar trebui sa se se prelungeasca pana la
30-45 minute, comprimatul fiind plasat intre gingie si mucoasa bucala. O alternativa a acestui mod de administrare l-ar putea constitui
administrarea orala cu doze superioare celei care determina saturarea enzimelor de metabolizare (cca 10 mg) la care sa se adauge doza
terapeutica dorita (cel putin 10 mg hormon), deci, in total, 20 mg metiltestosterona.
98. Formulari masticabile. Aspecte biofarmaceutice.
Se pot utiliza comprimate de mestecat, destinate administrarii unor medicamente in cazul in care pacientii nu pot inghiti
comprimatele. In aceste cazuri se formuleaza comprimate cu rezistenta mecanica mai mica, avand excipienti cu gust placut, edulcoranti
necariogeni (manitol), edulcoranti sintetici si aromatizanti. Ca substante medicamentoase se pot asocia unele care nu au indice terapeutic mic
(vitamina C, acid acetilsalicilic etc.). Aceste medicamente sunt de fapt medicamente perorale cu actiune generala.
99. Comprimate pentru supt. Aspecte biofarmaceutice.
Sunt comprimate cu actiune locala la nivelul cavitatii bucale, de obicei antiseptica (ambazona, borat fenilmercuric, uleiuri volatile,
anestezice locale, antibiotice de uz oral etc.). Se formuleaza cu excipienti placuti la gust, dar care sa confere o rezistenta mecanica mare si un
timp de dezagregare prelungit. Se pot folosi in acelasi scop si pastile, obtinute prin turnarea in matrite a unor formulari pe baza de zahar
(asemanatoare bomboanelor dropsuri).
100. Comprimat bioadeziv aplicabil pe mucoasa bucala. Caracterizare.
Aceste preparate, de obicei comprimate, contin pe langa substante medicamentoase si excipienti care dupa imbibare manifesta o
adeziune crescuta fata de mucoasa, prelungind stationarea la locul de aplicare in scopul exercitarii unui efect de mai lunga durata. Astfel de
excipienti sunt acidul poliacrilic (Carbopol), tragacantha, hidroxipropilmetilceluloza etc. O astfel de medicatie este posibila cu nitroglicerina,
produsul fiind plasat intre buza si gingie, sau intre gingie si mucoasa obrazului. Cedarea substantei meddicamentoase poate prezenta variatii
intre subiecti, ea fiind mai mare in cazul in care acestia vorbesc mai mult, fapt care creste eroziunea comprimatului.
O alta formulare a unui comprimat bioadeziv a fost cea comercializata in Japonia, continand fie un corticosteroid, dexametazona,
pentru aplicare pe afte, fie cu prostaglandina PGD2 pentru indepartarea ortodontica a dintilor sau cu lidocaina, ca anestezic local. In aceste
cazuri comprimatul este constituit din 2 straturi: unul cu polimer bioadeziv impreuna cu substanta meicamentoasa, iar cel de-al doilea alcatuit
dintr-un excipient inert, lactoza, spre a usura aplicarea la locul de actiune. Dupa o presare cu degetul a comprimatului pe locul dorit, are loc
imbibarea polimerului bioadeziv care mentine apoi produsul medicamentos atasat pe mucoasa, o perioada mai lunga.
O formulare bioadeziva continand un corticosteroid (acetat de hidrocortizona) si un antibiotic sau chimioterapic (sulfat de
neomicina, metronidazol, tetraciclina) s-a preparat prin incorporarea acestora impreuna cu polimeri bioadezivi (acid poliacrilic,
hidroxipropilceluloza, polivinilpirolidona etc.) intr-o baza anhidra lipofila. Dupa aplicarea produsului in cavitati hemoragice dupa interventii
de chirurgie maxilo-faciala, in special in care exista dificultatea formarii si pastrarii cheagului de sange, acest preparat a dovedit o prelungita
adeziune si efecte antimicrobiene si antiinflamatorii notabile. Preparatul s-a dovedit un sistem bioadeziv protector alveolar la pacienti expusi
alveolitei postextractionale uscate.
14. Anatomia stomacului.
Stomacul poate fi impartit in 4 regiuni anatomice: fundul stomacului (fornix), corpul, antrul (antrul piloric) si pilorul (canalul care se
termina cu orificiul piloric.
Suprafata mucoasei stomacului este acoperita de celule epiteliale cilindrice care au rol secretor. Mucoasa gastrica are numeroase
cute la suprafata carora se afla orificii in care se deschid glandele gastrice. Celulele principale ale fundului stomacului secreta pesinogen.
Celulele parietale (marginale) secreta acid clorhidric. Celulele mucoase secreta mucus. Celulele G secreta gastrina.
Mucusul este alcatuit din galactoza, N-acetilglucozamina, fructoza. El protejeaza mucoasa gastrica fata de autodigestia prin pepsina
si acid clorhidric. Se regenereaza continuu, turnoverul de la producere la digestie fiind de 4-5 ore.
Musculatura stomacului este compusa din muschi longitudinali, circulari si oblici.
15. Fiziologia stomacului.
Stomacul proximal produce contractii succesive care determina evacuarea lichidelor. Contractiile fundului stomacului exercita
presiuni asupra continutului pe care il deplaseaza spre stomacul distal. Antrul regleaza evacuarea materiilor solide.
Secretia gastrica este influentata de alimente. La un adult aportul zilnic de alimente si apa, este de 3-4kg, la care se adauga 5 litri de
lichide din saliva, suc gastric, suc pancreatic. Activitatea secretorie incepe cu o faza cefalica, initiata de gandul la mancare, mirosul si gustul
acesteia. Nervul vag stimuleaza celulele parietale care cresc productia de gastrina. In faza gastrica a secretiei stimulata direct de alimente si
de distensia stomacala produsa de continutul stomacal, dupa digestia proteinelor si inhibarea secretiei de gastrina, pH-ul stomacal creste, cu
exceptia antrului. In general pH-ul gastric este de 1.8. alimentele il cresc intre 3 si 5 dar alimente ca laptele il pot creste chiar peste 6.
Motilitatea gastrica este asigurata de musculatura stomacului. E este compusa din muschi longitudinali, circulari si oblici.
Motilitatea gastrica pe stomacul gol caracterizata de 4 faze. Ele se repeta la 2 ore pana la ingerarea de alimente. In faza intai, exista o perioada
de latenta cu durata de 40-60 minute, cu rare contractii. Faza a doua, cu durata asemanatoare, consta in contractii intermitente care cresc
gradat in intensitate si frecventa pe masura ce faza inainteaza in timp. Faza a treia, este scurta, dar intensa, cu contractii regulate care dureaza
4-6 minute. In aceasta faze se elimina alimentele solide si fragmente nedigerate. Faza a patra este o perioada scurta detranzitie catre faza inati,
linistita.
Alimentele influenteaza motilitatea gastrica. Stomacul gol are un volum de cca 50mL care creste pana la 1 L cand este plin.
Stomacul evacueaza trei componenti diferiti ai alimentelor: lichid, solid digerabil si solid nedigerabil, cu viteze diferite. In timp ce lichidele
sunt evacuate prin presiunea contractiilor lente ale stomacului proximal, antrul este responsabil de micsorarea marimii particulelor dogerabile
si deplasarea lor spre duoden. Particulele mai mari sunt retropropulsate in antru de unde vor fi deplasate dupa micsorarea marimii, din nou in
duoden cu urmatoarea runda peristaltica.
Evacuarea gastrica este influentata de diferiti factori. Cel mai important factor de reglare a evacuarii continutului gastric este
compozitia chimului gastric. Evacuarea solutiilor neutre, izoosmotice, necalorigene, este rapida. Cresterea aciditatii, osmolaritatii si a valorii
calorice scade viteza de evacuare gastrica. Concentratii similare calorice ale grasimilor, glucidelor si proteinelor produc aceeasi viteza de
evacuare. Micsorarea vitezei de evacuare este produsa de acizi grasi, mono si digliceride. Lichidele la temperatura corpului parasesc stomacul
mai rapid decat cele mai calde sau mai reci. Femeile au o viteza de evacuare gastrica mai mare decat barbatii.
16. Comportamentul produselor medicamentoase in stomac.
Absorbtia produselor medicamentoase din produsele farmaceutice care au ajuns in stomac depinde in mare masura de prezenta
alimentelor in stomac deoarece acestea determina variatii semnificative in motilitatea gastrica si viteza de evacuare a continutului stomacal in
intestin. Influenta alimentelor asupra unei forme farmaceutice particulare este dificil de prevazut, deoarece alimentele pot intarzia, creste sau
micsora absorbtia substantelor medicamentoase.
Medicamentele lichide se elimina din stomac in cca 1 ora. Studiul s-a efectuat cu 10-20 mL dintr-un medicament lichid antiacid sau
anti-reflux administrat pe stomacul gol.
Daca se administreaza un pranz cu 30 de minute inaintea formularii mentionate anterior, rezistenta gastrica poate creste pana la mai
mult de 2 ore.
Administrarea pe stomacul gol de doze unitare sub forma de comprimate sau capsule care nu se dezagrega in stomac, sufera din
partea acestuia tratamentul fata de materiale nedigerabile, fara valoare calorica, iar rezidenta lor gastrica este variabila, intre 5 minute si 3 ore.
Daca medicamentele administrate in doze unitare se administreaza cu un pranz usor (1500kj) evacuarea gastrica devine mai
previzibila si are loc in 2-3 ore. Daca medicamentul se administreaza cu un pranz consistent (3600kj) poate ramane in stomac pana la 12 ore.
Un comprimat cu un invelis enterosolubil ca prezenta in acest caz o eliminare extrem de intarziata.
Produsele medicamentoase sub forma de microparticule (pelete, microsfere) se elimina sub forma unor serii de bolusuri. Peletele se
vor evacua mai lent in prezenta alimentelor. Chimul gastric se elimina in duoden intr-un mod care asigura o incarcare calorica constanta, ceea
ce explica intarzierea eliberarii peletelor incorporate intr-o masa mare de alimente. Evacuarea peletelor depinde de diametrul, densitatea si
vascozitatea continutului stomacal. Peletele cu diametrul intre 1-5 mm se elimina cel mai rapid. Peletele cu denistate diferita de 1 se elimina
mai lent, deoarece particulele mai usoare floteaza, iar cele mai grele se depun si ies din curentul central apos. Cresterea vascozitatii
continutului stomacal micsoreaza viteza de evacuare, datorita unei aderente sau depuneri la baza stomacului. Un studiu cu pelete administrate
cu un pranz usor s-a evacuat in 2 ore, in timp ce atunci cand s-au administrat cu un pranz consistent evacuarea s-a prelungit pana la 9 ore.
Evacuarea medicamentelor din stomac depinde si de modul in care acestea se dezagrega si se disperseaza in stomac.
In concluzie, prezenta alimentelor in stomac poate influenta pH-ul, vascozitatea, volumul continutului stomacal si implict
dezagregarea, distribuirea medicamentului si dizolvarea substantei medicamentoase precum si absorbtia sa. Produsele medicamentoase care
se administreaza in doze unitare, pe stomacul gol au un timp de sedere in stomac extrem de variabil. de la cateva minute pana la 3 ore.
Formele unitare mari (comprimate, drajeuri) administrate pe stomacul gol prezinta o mare variabilitate a evacuarii gastrice, care creste si mai
mult la formele enterosolubile. Deci evacuarea gastrica a medicamentelor administrate pe stomacul gol pare a fi variabila. In schimb,
administrarea dozelor unitare cu un pranz usor (1500kj) poate face ca evacuarea gastrica sa fie mult mai reproductibila. Marimea pranzului si
valoarea sa calorica pot influenta evacuarea gastrica a medicamentelor, prin prelungirea sa si pot determina difernte in biodisponibiliate.
132. Compozitia mucusului stomacal.
Mucusul este alcatuit din galactoza, N-acetilglucozamina si fructoza. El protejeaza mucoasa gastrica fata de autodigestia din pepsina
si acid clorhidric. Se regenereaza continuu, turnoverul de la producere la digestie fiind de 4-5 ore.
133. Forme farmaceutice flotabile. Aspecte biofarmaceutice.
Forme farmaceutice cu retentie gastrica prelungita pot fi cele care asigura flotarea pe continutul gastric fluid. Acest obiectiv este
avantajos pentru produsele care contin substante medicamentoase acizi slabi solubili in apa. S-au preparat astfel de forme farmaceutice,
capsule sau comprimate cu un continut de polimeri hidrodispersabili cu densitate mai mica decat apa si care se imbiba si floteaza in stomac
(alginat de sodiu, hidroxipropilmetilceluloza etc.). Intrucat simpla flotare nu garanteaza remanenta gastrica, in lipsa bioadeziunii, intarzierea
evacuarii gastrice este posibila doar dupa administrarea acestor preparate in prezenta alimentelor. Evacuarea gastrica a acestor forme
farmaceutice unitare, flotabile sau ne-flotabile se faca dupa cca 2 ore la subiectii la ca s-au administrat pe stomacul gol, dar dupa cca 4 ore
daca administrarea lor s-a facut impreuna cu alimente. Capsulele flotabile raman in stomac atata vreme cat alimentele sunt prezente in
stomac. Administrate pe stomacul gol raman sub 2 ore in stomac in timp ce cu un pranz evacuarea lor poate intarzia pana la 12 ore (7-9 ore).
Administrarea de 10 mL a unui lichid anti-reflux (Gaviscon lichid) pe stomacul gol s-a evacuat in cca 20 minute; administrarea sa cu 30 de
minute inaintea unui pranz usor a prelungit sederea in stomac peste 3 ore.
Studii de biodisponibilitate a oxprenololului din comprimate flotabile cu oxprenolol administrate pe stomacul gol la voluntari
sanatosi a condus la niveluri medicamentoase plasmatice asemenatoare cu cele obtinute dupa administrarea unor comprimate cu oxprenolol
cu cedare rapida. In schimb, daca administrarea comprimatelor flotabile s-a facut cu alimente, biodisponibilitatea oxprenololului a fost
crescuta semnificativ.
133. Sisteme farmaceutice gonflabile. Aspecte biofarmaceutice.
Sistemele farmaceutice gonflabile reprezinta o modalitate de a creste rezidenta gastrica. Acest fapt se poate realiza prin aceea ca prin
imbibare si umflare diametrul lor crescut nu le permite sa treaca prin pilor.

135. Caracterizarea mucoasei intestinului subtire.
Mucoasa intestinului subtire este alcatuita din seroasa, tunica musculara, submucoasa si mucoasa. Mucoasa este acoperita de
epiteliu, dintr-un singur strat de celule epiteliale cilindrice sau enterocite. El acopera criptele si vilii.
Mucoasa intestinului subtire are o suprafata mare, care este crescuta mult de cute sau plici circulare sau valvule conivente ale lui
Kerckring, de vili si microvili (marginea in perie) si are o marime de cca 200 metri patrati la un adult.
Plicile Kerckring cresc suprafata cu un factor de 3. Sunt dezvoltate mai ales in duoden si jejun si patrund in lumen cu cca 8 mm.
Suprafata membranei mucoase a intestinului subtire poseda cca 5 milioane de vili, fiecare cu o lungime de 0,5-1 mm. Fiecare vil contine o
arteriola, o venula si un canal limfatic terminal numit lacteal sau chilifer.
Fiecare enterocit are aproape 1000 microvili care se proiecteaza in lumenul intestinal. Membrana care formeaza microvili este
bogata in proteine, colesterol, glicolipide si contine enzime.
136. Compozitia sucului intestinal.(intestinul subtire).
Sucul intestinal produs de glandele intestinale are o compozitie similara cu lichidul extracelular in privinta compozitiei in electroliti.
Are pH=7,5-8 si o enzima, enteropeptidaza care transforma tripsinogenul in tripsina.
137. Secretia pancreatica. Prezentare generala.
Secretia pancreatica provine din pancreas, care secreta cca 1 litru de suc pe zi. Sucul pancreatic contine un lichid alcalin si enzime.
Este izotonic cu lichidul extracelulare. Contine majoritatea enzimelor care digera alimentele. Proteazele sunt secretate ca precursori inactivi
care se convertesc in forma activa in lumen. Amilaza si lipaza pancreatica sunt secretate insa in forma activa. Secretia fazei apoase si a
componentei alcaline este reglata de pH-ul chimului care ajunge in intestin din stomac. Secretia pancreatica este reglata de cantitatea de
grasimi si proteine care ajung in duoden.
138. Secretia biliara. Prezentare generala.
Secretia biliara provine din ficat. Toate celulele hepatice formeaza cotinuu mici cantitati de bila care este secretata in canaliculele
biliare care se colecteaza si concentreaza in vezicula biliara. Bila se formeaza intr-o cantitate de 700-1200 mL pe zi. Contine acizi biliari,
fosfolipide (lecitina), colesterol si bilirubina. Sodiul si potasiul se gasesc in aceleasi proportii ca si in plasma, dar concentratiile de clor si
bicarbonat sunt mai mici. Sarurile biliare sunt derivati de colesterol. Acidul cholic si chenodeoxicholic sunt sintetizati in ficat. Acizii biliari
sunt slab absorbiti in intestinul subtire proximal dar se absorb printr-un proces activ in ileonul terminal. Dupa absorbtie, acizii biliari sunt
resecretati in bila. Acest proces se numeste recirculare enterohepatica. Sarurile biliare au actiuni importante: emulsioneaza grasimile din
alimente prin reducerea tensiunii interfaciale producand o dispersare a picaturilor de grasimi in apa si ajuta la absorbtia acizilor grasi,
monogliceridelor, colesterolului si altor lipide din tractul intestinal prin incorporare in micele. Cel mai important pigment al bilei este
bilirubina. Prin formarea sa are loc cel mai important mijloc de eliminare a hemului rezultat din degradarea hemoglobinei.
139. Principalii componenti alimentari. Caracterizare.
Principalii componenti alimentari sunt glucidele, proteinele si grasimile.
Dintre glucide, in alimentatie intra in principal amidonul (cu doua polizaharide importante amiloza si amilopectina) glucoza si
lactoza. Hidratii de carbon nedigerati (celuloza) reprezinta fibrele alimentare. Amilazele salivare si pancreatice incep hidroliza amidonului la
un pH apropiat de cel neutru. Amilaza salivara isi inceteaza activitatea in stomac. Digestia poliglucidelor are loc in principal in duoden prin
prezenta unor cantitati mari de amilaza secretata de pancreas. Oligozaharidele care rezulta din digestie se formeaza inainte ca chimul sa
ajunga in jejun. Produsii de digestie sunt maltoza si maltrioza. Carbohidratii se absorb in regiunea proximala a intestinului subtire si sunt
absorbiti inainte de a ajunge in ileon. Dizaharidele sunt digerate la monozaharide de catre enzimele marginii in perie iar absorbtia urmeaza
hidrolizei. Glucoza se absoarbe rapid si complet prin difuzie pasiva si transport activ totodata.
Digestia proteinelor are loc in principal in intestinul subtire sub influenta enzimelor proteolitice ale secretiei pancreatice. Din stomac
ele ajung in duoden mai ales sub forma de polipeptide mari. Sub atacul enzimelor pancreatice, tripsina si chimotripsina sunt transformate in
polipetide mici, apoi carboxipolipeptidazele le hidrolizeaza pana la aminoacizi. Membrana in perie contine diferite enzime pentru hidroliza
polipeptidelor mici care au mai ramas. Aminoacizii se absorb apoi. Aminoacizii naturali sunt sub forma izomerilor L si sunt transportati
impotriva gradientului de concentratie printr-un mecanism activ in prezenta de transportor. Cantitati foarte mici de proteine ar putea sa se
absoarba intacte.
Grasimile alimentare contin trigliceride compuse din glicerol si acizi grasi. Exista si cantitati reduse de colesterol, fosfolipide si
esteri de colesterol in chim. Grasimile sunt emulsionate de sarurile biliare fiind astfel supuse mai usor actiunii enzimelor digestive.
Trigliceridele sunt hidrolizate la monogliceride si acizi grasi de catre lipaza sucului pancreatic si lipaza celulelor epiteliale intestinale. Acizii
grasi cu lant scurt si mediu se absorb pasiv prin epiteliu in sange. Acizii grasi cu lant lung si monogliceridele raman in micele si sunt
internalizate de epiteliu. Ele se reasambleaza in trigliceride in celula si se excreta in limfa sub forma de mici picaturi numite chilomicroni cu
marimea de 0,1 microni.
140. Efectul alimentelor asupra biodisponibilitatii medicamentelor.
Efectul alimentelor asupra biodisponibilitatii substantelor medicamentoase poate avea cauze diferite:
Alimentele influenteaza absorbtia;
Unele componente nutritive din alimente pot influenta metabolizarea medicamentelor;
Alimentele pot modifica excretia renala a substantelor medicamentoase;
Unele substante farmacologic active din alimente pot modifica raspunsul unor substante medicamentoase care se administreaza
concomitent.
141. Exemple de substante farmacologic active din alimente.
Substantele farmacologic active din alimente pot fi diferite:
Alimente de origine vegetala sau animala pot contine: 5-hidroxitriptamina (ananas, banane); 3, 4 dihidroxifenilalanina (fasole);
oxalati (spanac etc.); tiramina (branzeturi fermentate) etc.;
Alimente de origine marina: neurotoxine in pesti otravitori;
Aditivi alimentari: conservanti, antioxidanti, sechestranti, tensioactivi, agenti de maturare, coloranti, edulcoranti etc.;
Contaminati in alimente: micotoxine, toxine bacteriene, antibiotice, pesticide etc.;
Apa si bauturile alcoolice si nealcoolice: metale, xantine, alcool etc.
142. Ce medicamente se recomanda a se administra concomitent cu alimente sau lapte?
Indometacin, fenitoina, fenilbutazona, nitrofurantoina, steroizii, clorura de potasiu, aminofilina, sarurile de fier etc (au actiune
iritanta asupra mucoasei gastrice).
101. Cum influenteaza motilitatea intestinala absorbtia substantelor medicamentoase in intestinul subtire ?
Motilitatea intestinala are un rol important in absorbtie. Ea se caracterizeaza prin grupe de 1-3 contractii secventiale separate de 5-40
secunde de inactivitate. Numarul de contractii este determinat de natura fizica si chimica a alimentelor. Hidratii de carbon stimuleaza cel mai
mare numar de contractii, iar numarul lor descreste sub influenta proteinelor si lipidelor. Tipul contractiilor este de segmentare si peristaltice.
Peristaltismul intestinal este o continuare a celui gastric. Faza I este lipsita de activitate, faza a II-a demareaza activitatea, faza a III-a
este perioada de activitate intensa dupa care in faza IV activitatea inceteaza. Activitatea interdigestiva dureaza cca 150 de minute; cand un
complex ajunge in ileon altul incepe in duoden. Intensitatea undei scade spre ileon.
102. Exemple de contaminanti alimentari.
Pesticide, DDT, lindan, aldrin, dieldrin. Daca ajung in organism pot determina inductie enzimatica. In consecinta pot micsora
concentratiile plasmatice ale fenobarbitalului, difenilhidantoinei. Alcoolul poate micsora timpul de injumatatire al tolbutamidei.
103. Exemple de inhibitori de momoaminooxidaza.
Pargilina, fenelzina, nialamida, tranilcipromina, izocarboxazid.
104. Exemple de alimente cu caracter acid.
Produse animaliere (carne, oua, branza); vegetale (arahide, nuci); fructe (afine, prune); cereale si derivate (paine, macaroane,
prajituri).
105. Exemple de alimente cu caracter alcalin.
Produse lactate (lapte, smantana, unt); fructe uscate (castane, migdale, nuci de cocos); vegetale (toate felurile, exceptie porumb,
linte); fructe (toate tipurile exceptie prune, afine).
106. Ce reprezinta sindromul restaurantelor chinezesti ?
Utilizarea excesiva a unui aditiv alimentar, glutamatul L-monosodic, existent in concentrate uscate pentru supe, poate conduce la
dureri de cap, senzatie de arsuri la extremitati, presiune faciala, dureri pseudoanginoase etc. (sindromul restaurantelor chinezesti in care
produsul se foloseste in mod curent). Efectul pare a fi legat de o hiponatremie severa.
17. Anatomia intestinului subtire.
Intestinul subtire este partea tubului digestiv care se intinde de la pilor pana la valvula ileocecala. Lung de 5-6 metri el se imparte in
duoden, jejun si ileon.
Duodenul este prima parte a intestinului subtire, se intinde de la pilor pana la flexura duodenojejunala, avand o lungime de 20-30
cm. Jejunul si ileonul prezinta partea mobila a intestinului subtire si se intind de la felxura duodenojejunala pana la valvula ileocecala. Jejunul
are o lungime de 2,5 m, iar ileonul are o lungime de 3,5 m. Intre jejun si ileon nu exista o limita precisa. Desi aceste regiuni nu prezinta o
diferentiere anatomica precisa, exista diferente in capacitatea de absorbtie si de exrectie.
Duodenul prezinta 3 tunici: tunica seroasa, tunica musculara, tunica submucoasa continand si glande Burnner, si tunica mucoasa.
Glandele Brunner produc o secretie alcalina care neutralizeaza sucul gastric si nu contine enzime. Jejunul are un peret mai subtire decat
duodenul si are un numar mai mare de vili decat ileonul. In ileon sunt numerosi foliculi limfatici (placile Peyer).
Mucoasa intestinului subtire este alcatuita din seroasa, tunica musculara, submucoasa si mucoasa. Mucoasa este acoperita de
epiteliu, dintr-un singur strat de celule epiteliale cilindrice sau enterocite. El acopera criptele si vilii.
Mucoasa intestinului subtire are o suprafata mare, care este crescuta mult de cute sau plici circulare sau valvule conivente ale lui
Kerckring, de vili si microvili (marginea in perie) si are o marime de cca 200 metri patrati la un adult.
Plicile Kerckring cresc suprafata cu un factor de 3. Sunt dezvoltate mai ales in duoden si jejun si patrund in lumen cu cca 8 mm.
Suprafata membranei mucoase a intestinului subtire poseda cca 5 milioane de vili, fiecare cu o lungime de 0,5-1 mm. Fiecare vil contine o
arteriola, o venula si un canal limfatic terminal numit lacteal sau chilifer.
Fiecare enterocit are aproape 1000 microvili care se proiecteaza in lumenul intestinal. Membrana care formeaza microvili este
bogata in proteine, colesterol, glicolipide si contine enzime.
In intestinul subtire exista doua tipuri de glande: glandele Brunner din duoden care secreta bicarbonat si mucus, si celulele
intestinale care secreta mucus si putine enzime.
Valoarea pH-ului in lumenul jejunului proximal este intre 5 si 6,5 si creste usor de-alungul intestinului ajungand la un pH = 6-7 sau
chiar valori mai mari (ocazional intre 7-9).
Anatomic fiecare regiune poseda vase sanguine separate. Vasele jejunului si ileonului deriva din artera mezenterica superioara.
Arteriolele formeaza plexuri in stratul submucos. Din fiecare plex circulatia sanguina este directionata spre vili si glandele mucoasei. Sangele
din intestinul subtire este orientat spre vena hepatica porta care duce sangele la ficat. Ficatul are cea mai mare capacitate de metabolizare a
medicamentelor si poate sa reduca semnificativ, la o singura trecere, cantitatea se substata medicamentoasa inainte de a ajunge in circulatia
sistemica. Acest proces se numeste efectul primului pasaj hepatic si este responsabil de eliminarea presistemica si micsorarea
biodisponibilitatii unor substante medicamentoase care au fost administrate pe cale perorala.
Jonctiunea ileocecala separa intestinul subtire terminal de cecum.
18. Fiziologia intestinului subtire.
Functiile intestinului subtire sunt de amestecare a alimentelor cu enzime spre a usura digestia, amestecarea continutului intestinal cu
secretiile intestinale spre a face posibila absorbtia si pentru a directiona materialele neabsorbite spre intestinul gros. Intestinul subtire este
partea tractului gastrointestinal care are cea mai mare absorbtie a substantelor medicamnetoase, datorita suprafetei mari specializata pentru
acest proces.
Motilitatea intestinala are un rol important in absorbtie. Ea se caracterizeaza prin grupe de 1-3 contractii secventiale separate de 5-40
secunde de inactivitate. Numarul de contractii este determinat de natura fizica si chimica a alimentelor. Hidratii de carbon stimuleaza cel mai
mare numar de contractii, iar numarul lor descreste sub influenta proteinelor si lipidelor. Tipul contractiilor este de segmentare si peristaltice.
Peristaltismul intestinal este o continuare a celui gastric. Faza inati este lipsita de activitate, faza a doua demareaza activitatea, faza a
treia este perioada de activitate intensa, dupa care, in faza a patra activitatea inceteaza. Activitatea interdigestiva dureaza cca 150 de minute;
cand un complex ajunge in ileon altul incepe in duoden. Intensitatea undei scade spre ileon.
In intestinul subtire are loc digestia si absorbtia substantelor elementelor nutritive. Chimul gastric orientat in duoden contine un
amestec de grasimi emulsionate, proteine si unii metaboliti proventiti din actiunea pepsinei, glucide, inclusiv amidon, care nu au suferit
actiunea amilazei salivare. Chimul este acid si tamponat de catre bila si bicarbonatul din sucul pancreatic, pana la pH=6,5-7,5. Duodenul
regleaza eliberarea chimului din stomac in functie de valoarea sa calorica printr-un proces de feed-back. Enzimele digestive se gasesc in
marginea in perie a glicocalixului. Sangele din capilare ajunge in vecinatatea continutului intestinal pe o suprafata de cca 10 m
2
. Capilarele
sunt fenestrate ceea ce permite un schimb rapid al materialului absorbit. Vilii se contracta rapid, la intervale regulate, ajutand la pomparea
limfei in lactealele submucoasei. Venele din vili se deschid in vena porta care duce direct la ficat si deci la toate materialele care se absorb in
intestin sufera aceasta prima trecere prin ficat si deci toate materialele care se absorb in intestin sufera aceasta prima trecere prin ficat.
La nivelul jonctiunii ileocecale este retinut chimul in intestinul subtire pana ce digestia se termina in cea mai mare parte, dupa care
continutul este eliberat in intestinul gros. Jonctiunea ileocecala impiedica raspandirea florei microbiene din intestinul gros in intestinul
subtire. Alimentele nedigerate pot ramane la acest nivel o perioada variabila, intre 2-20 ore.
19. Absorbtia substantelor medicamentoase in intestinul subtire.
Absorbtia in intestinul subtire are loc prin marginea in perie a suprafetei luminale. Valoarea pH-ului din intestinul subtire determina
gradul de ionizare al substantelor medicamentoase, forma neionizata fiind absorbita prin difuzie pasiva.
Tranzitul intestinal al medicamentelor lichide, microparticulelor si formelor unitare scade in ordinea enumerata, fiind insa in general,
in jur de 4 ore.
Absorbtia dupa administrarea orala depinde de diferiti factori: evacuarea stomacala, motilitatea intestinala, suprafata mucoasei,
degradarea substantei medicamentoase in stomac, efectul primului pasaj hepatic. Absorbtia variaza de la stomac la intestin, datorita suprafetei
mari pentru absorbtie a intestinului si datorita debitului sanguin mare in capilarele sanguine intestinale, fata de capilarele gastrice. Transferul
substantelor medicamentoase prin bariera epiteliala celulara poate avea loc prin difuzie pasiva sau prin transport activ.
Biodisponibilitatea substantelor medicamentoase administrate pe ale orala este influentata puternic de proprietatile fizico-chimice
ale substantei medicamentoase si ale produsului medicamentos. Formele farmaceutice administrate obisnuit pe cale orala sunt copmrimate,
capsule si granule. Pe langa aceste forme cu cedare rapida, imediata, exista si produse medicamentoase cu cedare prelungita, in care
eliberarea substantei medicamentoase se face gradual, pe o lunga perioada de timp, mentinand concentratii plasmatice prelungite si un efect
prelungit. Modalitatile de retardare a eliberarii din forma farmaceutica sunt legarea fizico-chimic, acoperirea cu un film polimeric sau
incorporarea intr-o matrita. ST reprezinta produse cu cedare controlata, cu o cinetica de ordinul 0 (bazate pe principiul preiunii osmotice).
In cazul sistemelor in care substanta medicamentoasa a fost legat printr-un procedeu fizico-chimic, cedarea prelungita se realizeaza
din saruri, complecsi greu solubili in sucurile digestive, sau prin legarea substantelor ionizabile de rasini schimbatoare de ioni. Cinetica de
cedare este de ordiunul 1, mai rar atingandu-se performanta unei cedari de ordinul 0.
In cazul formelor gastrorezistente, enterosolubile, atat dizolvarea substantei medicamentoase cat si a filmului depind de pH . in cazul
filmelor insolubile, mecanismul cedarii depinde de natura filmului. In cazul membranelor insolubile mecanismul principal al difuziei este
partitia substantei in membrana. Porozitatea si grosimea membranei determina viteza difuziei. Cinetica de cedare este deobicei de ordinul 0.
Formele farmaceutice incorporate intr-o matrita elibereaza substanta medicamentoasa in functie de capacitatea matritei de a controla
cedarea. Polimerii solubili (MC, hidroxipropilMC) formeaza un gel in mediu apos. Difuzia substantei medicamentoase prin gel depinde de
vascozitatea gelului, iar viteza depinde de gradul de polimerizare si raportul substanta medicamentoasa:polimer. Se pot folosi si materii grase
digerabile (gliceride, ceruri, alcooli sau acizi grasi), din care substanta medicamentoasa este cedata prin eroziunea matritei. O alta posibilitate
este de a folosi o matrita neerodabila, nedigerabila (polietilena, policlorura de vinil) din care substanta medicamentoasa este cedata prin
dizolvare in lichidul care intra in porii matritei. Cinetica de cedare este in functie de radacina patrata a timpului si viteza de cedare este
controlata de porizitate, adaugarea de excipienti solubili, si de raportul substanta:excipient.
In pompele osmotice elementare, forma farmaceutica are o membrana insolubila sar permeabila fata de apa. In interior se gaseste
substanta medicamentoasa si un agent osmotic. Dupa ce apa patrunde in interiorul compartimentului, dizolva continutul alcatuit din substanta
medicamentoasa si agentul osmotic, ceea ce determina o presiune osmotica superioara celei din exterior, eliberarea solutiei medicamentoase
avandloc printr-un orificiu de calibru cunoscut, in membrana. Viteza de cedare este constanta (ordinul 0). In cazul acestui procedeu, spre
deosebire de celelalte descrise, cedarea nu este influentata de variabilele fiziologice.
Desi substantele medicamentoase se pot absorbi in duoden, trecerea lor la acest nivel este rapida ceea ce face ca absorbtia in acest
segment sa fie nesemnificativa. Intestinul subtire este locul de predilectie pentru absorbtia cea mai insemnata a celor mai multe substante
medicamentoase. Stagnarea medicamentelor neabsorbite in jonctiunea ileocecala este foarte variabila. Prezenta alimentelor determina
interactiuni cu substantele medicamentoase, ceea ce complica fenomenul absorbtiei.
In cazul cineticii de ordin 0, viteza este constanta in unitatea de timp si nu depinde de cantitatea de medicament existenta la locul de
absorbtie (cinetica neliniara).
In cazul cineticii de ordin 1 (liniara), viteza procesului (absorbtie, distributie, metabolizare, eliminare) variaza liniar de concentratia
substantei respective.
20. Anatomia intestinului gros.
Intestinul gros este a doua a parte a intestinului, continand intestinul subtire. Dimensiuni: are in medie 1,6 metri lungime, este mai
lung la vegetarieni. Diametrul maxim il are cecul 7 cm si scade progresiv ajungand la 3-3,5 cm la nivelul sigmoidului, ampula rectala avand,
din nou, un diametru mare. Organ intraabdominal, avand forma literei U inversat, formand 3 laturi ale unui patrulater iar in aria patrulaterului
se gaseste intestinul subtire.
Intestinul gros se imparte in cec, colon ascendent, colon transvers, colon descendent, colon sigmoid, rect.
Peretele intestinului gros este mai subtire decat al intestinului subtire. Este format din 4 tunici:
Tunica seroasa seroasa peritoneala se comporta diferit pe diversele segmente ale inestinului gros; pe segmentele mobile seroasa
inveleste toate fetele respectivelor portiuni; la nivelul portiunilor fixe seroasa inveleste doar fata anterioara si fetele laterale, in timp ce fata
posterioara nu este invelita de peritoneu, fata posterioara fiind retroperitoneala.
Tunica musculara este formata din 2 straturi musculare: un strat extern este format din fibre longitudinale care sunt condensate in
cele 3 tenii. Intre cele 3 tenii exista fibre longitudinale dar foarte rare; un strat intern din fibre circulare.
Tunica mucoasa: are culoare albiciosa cenusie; nu are plici circulare si nici vilozitati intestinale; contine numerosi foliculi limfatici
solitari; contine glande Lieberkuhn.
21. Fiziologia intestinului gros.
Functiile intestinului gros: secretorie, de absorbtie, motorie.
Functia secretorie consta in producerea de mucus, cu rol in formarea materiilor fecale si inaintarea acestora spre a fi eliminate.
Bacteriile simbionte din intestinul gros sintetizeaza vitamina K (anticoagulant). In intestinul gros, sub actiunea florei bacteriene simbionte au
loc procese de fermentatie si putrefactie a resturilor nedigerate (glucide si proteine).
Fermentatia: are loc in cecum, colonul ascendent si in jumatatea dreapta a colonului transvers. Se realizeaza sub actiunea bacteriilor
aerobe. Glucidele nedigerate (celuloza) sunt degradate pana la acizi organici (acid lactic, butiric) si gaze (metan, dioxid de carbon, hidrogen);
Putrefactia: are loc in jumatatea stanga a colonului transvers, colonul descendent si colonul sigmoid. Se realizeaza de catre bacterii
anaerobe. Proteinele nedigerate sunt degradate in aminoacizi care vor fi dezaminati si decarboxilati rezultand amine (putresceina si
cadeverina) si gaze (H
2
S, mercaptani) , amoniac (ce trece in sange ajungand la ficat pentrut a fi detoxifiat)
Functia de absorbtie: se bsoarbe apa, electroliti, cantitati mici de glucoza, vitamine (B,K).
Functia motorie: miscari peristaltice, segmentare, tonice. In urma proceselor desfasurate la acest nivel rezulta materiile fecale (contin
resturi alimentare nedigerate, celule intestinale descuamate, apa, fosfati, saruri de calciu, magneziu, mucus, leucocite, bacterii simbionte).
Defecatia reflex vegetativ neconditionat pana la 14-15 luni, dupa care devine un reflex vegetativ conditionat, coordonat de centrii
medulari (S2-S4) si controlat de centrii corticali.
22. Tranzitul medicamentelor.
Tranzitul intestinal variza intre 0,5 si 5 zile (atat la acelasi individ cat si la indivizi diferiti). Cea mai mare variabilitate a tranzitului
intestinal se datoreaza tranzitului de la nivelul colonului. Dupa mancare apare o crestere a activitatii pulsatile si contractiile din colon care
este in stransa concordanta cu valoarea calorica a mesei. Alimentele si in mod particular fibrele alimentare joaca un rol important in absorbtia
substantelor medicamentoase in colon. Vegetarienii prezinta o absorbtie diferita a medicametelor comparativ cu cei care au o alimentatie
saraca in fibre. Fibrele alimentare au rolul de a micsora timpul de tranzit gastrointestinal.
23. Cedarea si absorbtia substantelor medicamentoase.
Dintre toate segmentele colonului cea mai buna absorbtie pentru substantele medicamentoase o are colonul ascendent. Se poate
considera, la modul general, ca absorbtia celor mai multe substante medicamentoase este mai buna la nivelul intestinului subtire decat in
colon. Tratamentul unor afectiuni ale colonului proximal (ascendent) nu se poate realiza prin administrarea medicamentelor pe cale rectala.
Chiar daca se administreaza substante medicamentoase sub forma de clisma, doar o cantitate foarte mica ajunge la acest nivel. Dupa cedarea
substantelor medicamentoase in lumenul colonului aceasta poate suferi un proces de metabolizare sub influenta enzimelor bacteriene de la
acest nivel. Aceasta metabolizare poate sa duca fie la inactivarea unor substante medicamentoase fie la activarea altora.
24. Administrarea rectala.
Avantaje: utila pentru pacientii in stare de incostienta; utila in cazul unor medicamente cu gust sau miros neplacut; utila daca
substanta medicamentoasa se degradeaza in mediul acid gastric; utila daca se doreste o reducere a efectului primului pasaj hepatic in cazul
unor substante medicamentoase.
Tratamentul colonului prin administrarea rectala: se folosesc - microclismele medicamentoase (eneme); spumele medicamentoase
aplicate rectal.
Exista cercetari care dovedesc absorbtii bune rectale pentru substante precum: morfina, 6-mercaptopurina, salbutamol.
Nifedipina in baze de supozitor constituite din propilenglicol s-a absorbit rapid, realizand concentratii plasmatice utile in tratamentul
de urgenta antihipertensiv.
Situatii care pot influenta absorbtia substantelor medicamentoase din colon:
Starea de boala la nivelul intestinului, poate influenta absorbtia din colon a substantelor medicamentoase;
Diareea produce modificari in continutul de electroliti din lumenul colonului, ceea ce duce la modificarea ph-ului si a absorbtiei;
Diareea scade durata tranzitului ceea ce conduce la diminuarea absorbtiei;
scadere a duratei tranzitului intestinal este defavorabila efectului complet al medicamentelor cu cedare prelungita.
Sudiile privind absorbtia rectala a substantelor medicamentoase au aratat ca administrarea pe aceasta cale este o alternativa practica
fata de calea orala, asa cum este in cazul anticonvulsiviantelor, analgezicelor narcotice si nenarcotice, a teofilinei, antiemeticelor.In anumite
cazuri administrarea rectala poate fi o alternativa a caii intravenoase sau a altor cai parenterale de administrare a medicamentelor.
Formularea medicamentelor rectale (natura bazei de supozitor, compozitia microclismelor) influenteaza profilul concentratiilor
medicamentoase plasmatice.
Relatia intre formulare si biodisponibilitate s-a demonstrat clar pentru diazepam, paracetamol, indometacin, metadona.
Administrarea concomitenta a unor acceleratori (promotori) ai absorbtiei reprezinta o alta abordare pentru modiificarea absorbtiei
rectale sar in acest sens mai sunt necesare studii in ceea ce priveste eficienta si siguranta.
Administrarea unor substante medicamentoase cu sisteme de cedare controlata cum sunt pompele osmotice, sau unele hidrogeluri,
poate fi o modalitate de a imbunatati profilul concentratiilor plasmatice.
S-au facut progrese in evaluarea actiunii iritante locale prin administrarea rectala a medicamentelor. Medicatia pe termen lung cu
ergotamina sau acid acetilsalicilic, pe cale rectala, poate provoca ulceratii. De aceea formularea trebuie sa aiba in vedere si acest aspect al
terapiei pe cale rectala.
107. Care sunt alimentele care pot modifica timpul de protrombina?
Alimentele de origine vegetala pot avea repercursiuni in terapia anticoagulanta. Produse vegetale de tipul spanac, varza etc., pot
modifica timpul de protrombina al unor pacienti stabilizati cu o terapie anticoagulanta, datorita continutului bogat de vitamina K al acestor
vegetale.

108. Care sunt bacteriile anaerobe existente la nivelul colonului?
Cele mai importante bacterii anaerobe sunt Bacteroides sp. si Bifidobacterium.
109. Care sunt bacteriile aerobe existente la nivelul colonului? Escherichia coli, enterococi si Lactobacillus.
110. Forme farmaceutice utilizate in tratamentul colonului prin administrare rectala.
Pentru tratamentul colonului prin administrare rectala se folosesc: microclisme medicamentoase (eneme); spumele medicamentoase
aplicate rectal. Exista cercetari care dovedesc absorbtii bune rectale pentru substante precum: morfina, 6-mercaptopurina, salbutamol etc.;
Nifedipina in baze de supozitor constituie din polietilenglicoli s-a absorbit rapid, realizand concentratii plasmatice utile in tratament de
urgenta antihipertensiv.
25. Structura pielii.
Pielea (cutis) constituie un invelis neintrerupt care se continua la nivelul marilor orificii (gura, nas) cu o semimucoasa (partial
keratinizata) si care, in interiorul cavitatilor respective, devine o mucoasa propriu-zisa.
Structura pielii este adaptata functiilor pe care le indeplineste. Pe langa rolul de invelis al tesuturilor, pielea are rol de protectie fata
de agentii fizici, chimici si microbieni; organ de excretie prin excretie sudorala; organ cu functie in tremoreglare; functii hemodinamice;
functii metabolice. Pielea este alcatuita din 3 straturi anatomice: epidermul, dermul si stratul subcutanat sau hipodermul.
Epidermul este alcatuit dintr-un epiteliu stratificat si pavimentos, cornificat, celulele sale fiind in permanenta regenerare. Este
nelipsit de vase sanguine, nutritia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstitiale din derm, prin intermediul membranei bazale si prin
spatiile inguste 10 mmicroni , care separa intre ele celulele vitale ale acestui strat. Membrana bazala este un protector mecanic contra
pierderilor de apa si in straturile profunde ale pielii si impiedica patrunderea microbilor in ele. Celulele epidermului se impart dupa aspect,
origine, microscopic si functii in keratinocit, care constituie marea majoritate a masei celulare si melanocitele mai putin numeroase.
Dermul constituie scheletul rezistent conjunctivo-fibros al pielii. Este separata si reunita de epiderm prin membrana bazala.
Membrana bazala este alcatuita dintr-o impletire de fibre epidermice si dermice. Ea indeplineste o funto\ie de filtru selectiv, pentru substante
provenite din derm si care servesc la nutritia epiderm, dar constituie si o a doua bariera pentru substante ce ar putea patrunde din epiderm.
Hipodermul este stratul care separa pielea de straturile subiacente. Este alcatuit din lobului cu celule grase (lipocite) continand
trigliceride, cu rol de rezerva nutritiva si de izolator termic si mecanic. Acesti lobuli sunt separati prin septuri conjunctive, in care se gasesc
vase si nervi. O structura tegumentara mai deosebita este linia apocrina. Ea se intinde de la axila in regiunea memelonara si coboara
convergent lateral spre perineu; este alcauita din aglomerari celulare clare ce, structural, se apropie de celule glandulare mamare, in aceasta
acceptiune glanda mamara poate fi privita...
Glandele pielii sunt reprezentate de glande sudoripare, glandele sebacee anexate parului si glanda mamara.
Glandele sudoripare sunt tubuloase, cu partea secretorie in forma de tub incolacit (glomerul secretor) situata in stratul subcutanat sau
in stratul profund al dermului. In corp sunt cca 3 milioane de astfel de glande. Secretia lor contine 99% apa si alti componenti minori, are un
pH de aproximativ 5.
Glandele sebacee anexate radacinii parului sunt de tip acinos, situate in derm, cu dimensiuni 0,2-2 mm. Produsul de secretie, sebum,
se elimina la radacina parului si suprafata pielii printr-un canal excretor scurt. Sebumul contine trigliceride, esteri grasi, scualen, esteri de
colesterol si colesterol. Lipidele mentin un pH de cca 5 la suprafata pielii.
Parul este alcatuit dintr-o parte profunda sau radacina parului care se termina cu o parte umflata numita bulb si din tulpina. Anexele
parului sunt glandele sebacee si muschiul erector al parului.
26. Traversarea pielii de catre substantele medicamentoase.
Aplicarea medicamentelor pe piele urmareste atingerea diferitelor regiuni ale acesteia sau absorbtia percutanata avand ca obiectiv
concentratii terapeutice plasmatice. Efectele de suprafata se rezuma fie la protejarea pielii fata de noxe externe, fie la tratamente ale unor
afectiuni (infectii) superficiale, fie actiunea unor deodorante (actiune asupra celulelor microbiene impiedica descompunerea lor).
27. Sisteme terapeutice transdermice. Structura. Exemple.
Sistemele terapeutice transdermice sunt dispozitive care servesc ca suport sau vehicul pentru una sau mai multe substante
medicamentoase, destinate a fi aplicate pe piele pe un loc delimitat, in vederea eliberarii si absorbtiei substantei medicamentoase cu viteza
constanta pentru a realiza o actiune sistemica.
Clasificarea in functie de tehnologia de baza in obtinerea Sistemelor Terapeutice Transdermice: sisteme cu rezervor si membrane;
sisteme matrita (monolitice); sistem cu rezervor multilamelar; sisteme cu microcompartimente (microrezervoare).
Sisteme cu rezervor si membrane. Componente: folie impermeabila de plastic metalizat; rezervor cu o concentratie determinata
substanta medicamentoasa dizolvata in etanol, suspendata in lichide vascoase (ulei de silicon) sau dispersata cu un polimer solid (poli-
izobutilena); o membrana cu proprietati speciale de permeabilitate; poate fi poroasa sau neporoasa; strat adeziv pe suprafata exterioara a
membranei, compatibila cu substantele medicamentoase; hipoalergenic si presosensibil.
Exemple:
Scopolamina pentru actiunea in raul de miscare de 3 zile;
Nitroglicerina pentru o actiune de prevenire a atacului de angina pectorala pe o perioada de 24 ore;
Clonidina administrata in hipertensiune arteriala cu actiune de 7 zile;
Estradiol recomandat in menopauza cu actiune 3-4 zile.
Sisteme matrita (monolitice). Componente: folie impermeabila; folie ocluziva de Aluminiu; rezervor cu o dipersie a substantei
medicamentoase intr-o matrita de polimer hidrofil/lipofil cu suprafata si grosime bine determinate; polimerul adeziv nu participa la eliberarea
substantei active ci formeaza o pelicula adeziva in jurul rezervorului.
Exemple: nitroglicerina cu un timp de actiune constant de 24 ore.
Sisteme cu rezervor multilamelar. Componente: folie impermeabila de plastic metalizat; rezervor cu mai multe straturi in care
concentratia de substanta medicamentoasa scade catre zona de aplicare pe piele (rezervorul cel mai departe de piele are concentratia mai
mare); prin difuzie scade concentratia initiala a substantei, gradientul de concentratie realizat va propulsa moleculele substantei active spre
loc de absorbtie; strat adeziv. Exemple: nitroglicerina.
Sisteme microcompartimentate (microrezervoare). Componente: folie ocluziva; strat adeziv; matrita de polimer cu rezervoare
microscopice de substanta medicamentoasa.
Climara plasturi Menopauza. Compozitie: Climara: plasture de 12.5 cm
2
continand 3.9 mg estradiol intr-o matrice acrilata adeziva;
Climara forte: plasture de 25 cm
2
contine 7.8 mg estradiol intr-o matrice acrilata adeziva. Actiune terapeutica:inceperea perioadei
climacterice este caracterizata prin aparitia unei scaderi din ce in ce mai pronuntate a productiei de estrogeni ovarieni. Aceasta conduce la o
deficienta estrogenica in organismul femeii, care da nastere la diverse tulburari si dereglari ale starii generale de bine, pana cand organismul
se adapteaza singur la scaderea productiei de estrogeni. Deficitul de estrogeni si simptomele sale caracteristice per climacterice sunt reduse
rapid si sigur prin administrarea regulata a hormonilor deficienti. Plasturele climara creste estradilolul sanguin. Ajunge in circulatia sanguina
prin piele (transdermic) si conduce la un nivel hormonal constant. Indicatii: terapie de substitutie estrogenica la pacientele cu tulburari
datorita climacterului natural sau indus chirurgical (doar pentru afect necanceroase), exemple simptome vasomotorii (bufeuri transpiratii),
tulburari de somn, atrofii datorate insuficientei produse de estrogenii endogeni.
Nitroderm TTS. Compozitie:substanta activa: 1, 2, 3 - propantriol trinitrat (nitroglicerina) 25 mg (nitroderm TTS 5) si 50 mg
(nitroderm TTS 10); excipienti: dimecotina, silica aerogel, silicon adeziv medical. Indicatii: tratamentul profilactic al crizelor de angina
pectorala. Are actiune vasodilatatoare coronariana, antianginoasa. Actiune terapeutica: provoaca vasodilatatie coronariana, amelioreaza
aprovizionarea cu sange a miocardului ischemic; provoaca vasodilatatie sistemica, indeosebi venoasa, dar si arteriolara (la doze mari),
micsorand presarcina si postsarcina, ceea ce usureaza munca inimii si scade consumul de oxigen al miocardului; dozele mari diminueaza
presiunea arteriala; pentru administrarea perlinguala efectul apare in 2-5 min si dureaza 10-30 min; pentru aplicarea pe piele efectul apare in
20-60 min si dureaza 3-6 ore; in cazul introducerii intravenoase efectul este imediat si dispare repede dupa oprirea perfuziei.
111. Caracterizarea glandelor sudoripare.
Glandele sudoripare sunt tubuloase, cu partea secretorie in forma de tub incolacit (glomerul secretor) situata in stratul subcutanat sau
in stratul profund al dermului. In corp sunt cca 3 milioane de astfel de glande. Secretia lor contine 99% apa si alti componenti minori, are un
pH de aproximativ 5.
112. Caracterizarea glandelor sebacee.
Glandele sebacee anexate radacinii parului sunt de tip acinos, situate in derm, cu dimensiuni 0,2-2 mm. Produsul de secretie, sebum,
se elimina la radacina parului si suprafata pielii printr-un canal excretor scurt. Sebumul contine trigliceride, esteri grasi, scualen, esteri de
colesterol si colesterol. Lipidele mentin un pH de cca 5 la suprafata pielii.
113. Exemple de acceleratori de penetrare ai pielii.
Tensioactivii se pare ca determina o hidratare dar si o modificare conformationala a proteinelor prin care se explica efectul lor de
promotori ai transportului cutanat. Laurilsulfatul de sodiu, cel mai puternic tensioactiv, denatureaza proteinele, produce o hidratare
suplimentara ceea ce usureaza transferul, dar aplicat in produse un timp mai indelungat are efecte iritante.
Cea mai importanta clasa de acceleratori de penetrare este cea care fluidizeaza canalele lipidice. Dimetilsulfoxidul,
decilmetilsulfoxidul si Azona (azacicloalcan-2-ona) actioneaza astfel. Totusi, DMSO desi bun solvent, are actiune iritanta. Propilenglicolul
singur sau asociat cu Azona are efecte favorabile asupra absorbtiei.
114. Factori care duc la cresterea absorbtiei substantei medicamentoase prin piele.
Varsta pielii determina un grad diferit de penetrare. La nou nascuti stratul cornos nu este pe deplin dezvoltat, deci este posibila o
absorbtie mai rapida si mai intensa. Efectul poate fi favorabil pentru absorbtia unor substante mediamentoase, dar poate determina chiar si
intoxicatii (hexaclorofen in concentratii mari). La adulti si batrani stratul cornos este mai putin hidratat, ceea ce duce la cresterea functiei
bariera.
Regiunea anatomica pe care se aplica preparatul medicamentos are grosimi diferite si determina absorbtia cu viteze diferite. Zona
plantara, palmara este o bariera mai puternica pentru absorbtie decat zona anterioara a bratelor, zona auriculara, zona presternala, spatele.
Preparatele oclusive pot creste semnificativ absorbtia in multe cazuri. Un unguent gras impiedica perspiratia, apa se acumuleaza in
stratul cornos, creste hidratarea acestuia, ceea ce conduce la cresterea permeabilitatii atat pentru substantele polare cat si cele nepolare.
Cresterea temperaturii creste agitatia termica, difuzia moleculelor substantelor medicamentoase si transportul lor, modificand
totodata si fiziologia pielii (fluxul sangvin), contribuind prin cresterea sa la cresterea absorbtiei cutanate.
Starea de boala poate influenta absorbtia cutanata. Inflamatia, dermatitele, cresc penetrarea chiar daca epiteliul nu este lezat.
115. Structura sistemului transdermic adeziv cu cedare controlata prin difuzie.
Progresele in formularea formelor farmaceutice cutanate destinate absorbtiei sistemice o reprezinta sistemele terapeutice
transdermice. Acestea sunt alcatuite dintr-un rezervor medicamentos acoperit de un strat impermeabil, iar pe partea opusa o membrana
polimerica sintetica avand o porozitate cunoscuta si un film adeziv pentru fixare pe tegument.
In alte sisteme terapeutice transdermice nu exista o membrana poroasa care sa controleze viteza de cedare ci aceasta este determinata
de formularea matritei in care s-a incorporat substanta medicamentoasa. Cedarea este controlata prin difuzie.
157. Suprafata pielii.
Suprafata pielii nu este uniforma, pe ea fiind prezente orificii, cute si proeminente. Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari,
conducand in cavitatile naturale (gura, nas etc.) iar altele sunt mici, de abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele raspund
fie foliculilor pilosi (din acestea rasar fire de par), fie glandelor sudoripare ecrine (pori).
Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum si cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explica frecventa mare
a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezinta totodata si locul unde absorbtia percutanta a apei, electrolitilor, medicamentelor (unguente,
creme etc.) si altor substante, este maxima. Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) si functionale, ultimele aparand odata
cu imbatranirea pielii si scaderea elasticitatii.
Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilara, inghinala etc.) fie microcute. Cutele mari au unele particularitati fiziopatologice
ca: umiditatea mai mare fata de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuata. Datorita acestor caractere, ele pot prezenta
unele imbolnaviri specifice ca: micoze, fisuri etc.
Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toata suprafata pielii reunind orificiile porilor; ele determina astfel mici suprafete
romboidale care constituie expresia unei elasticitati normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, in starile de atrofie epidermica
sau de scleroza dermica (sclerodermice). La nivelul palmelor microcutele sunt asezate in linii arcuate dispuse paralel, realizand amprentele,
cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridica a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea in linii
paralele, prezinta pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele functionale se constituie ca urmare a scaderii elasticitatii cutanate si a contractiilor
musculare (riduri).
158. Culoarea pielii.
Culoarea pielii depinde de : cantitatea de pigment melanic care confera nuante de la pielea alba (lipsa pigmentului), pana la cea
neagra (excesul de melanina). Cantitatea de melanina este determinata genetic, dar variatiile culorii pielii, dupa latitudinea geografica (de la
pol la ecuator), arata si o adaptare. Melanina variaza intre anumite limite si in functie de expunerea la razele UV.
Gradul de vascularizatie capilara determina nuanta roz-rosie. Vascularizatia mai abundenta a fetei produce si anumite particularitati
morbide regionale: bolile congestive ale fetei sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde si de cantitatea de hemoglobina (paloarea in
anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizata si mai subtire, motiv pentru care este roz.
159. Grosimea pielii.
Grosimea pielii influenteaza culoarea ei: pielea copiilor mici este mai subtire si e roz, pielea de pe palme si talpi are o culoare
galbuie datorita stratului cornos (keratinei) mai ales in conditii de hiperkeratoza. Abundenta keratohialinei (strat granulos) confera pielii o
culoare alba.
Grosimea pielii variaza dupa regiuni: e subtire pe fata, frunte, organe genitale, este mai groasa pe toracele anterior, abdomen si
marile pliuri. Grosimea creste la spate si pe suprafetele extensorice ale membrelor, cea mai groasa e la palme si talpi. Dintre straturile pielii
epidermul este cel mai subtire (intre 0,03 si 1 mm), dermul este mai gros (are intre 0,5-2 mm la fata, 2 mm pe torace) iar hipodermul are
variatii mari regionale.
160. pH-ul pielii. Aspecte generale.
In general, pielea are un pH = 5,5. pH-ul pielii variaza usor in functie de zona, aciditatea este mai pronuntata la axile si mucoasele
intime si este usor diferita in functie de varsta. pH-ul pielii normale este unul usor acid.
161. Dermul. Descriere.
Dermul constituie scheletul rezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (si totodata reunit) de epiderm prin membrana
bazala. Membrana bazala este alcatuita dintr-o impletire de fibre epidermice si dermice. Ea indeplineste o functie de filtru selectiv pentru
substantele provenite din derm si care servesc la nutritia epidermului, dar constituie si a doua bariera pentru substantele ce ar putea patrunde
din epiderm.
162. Hipodermul. Descriere.
Hipodermul este stratul care separa pielea de straturile subiacente. El este alcauti din lobuli de celule grase (lipocite) continand
trigliceride, cu rol de rezerva nutritiva si de izolator termic si mecanic. Acesti lobuli sunt separati prin septuri conjunctive in care se gasesc
vase si nervi. O structura tegumentara mai deosebita este linia apocrina. Ea se intinde de la axila in regiunea mamelonara si coboara
convergent lateral spre perineu. Este alcatuita din aglomerari celulare clare ce, structural, se apropie de culele glandulare mamare. In aceasta
acceptiune, glanda mamara poate fi privita ca o glanda apocrina enorma cu o structura corelata cu functia sa secretorie.
163. Forme adezive cutanate.
Formele adezive cutanate sunt produse destinate a fi aplicate pe piele.
Clasificare: forme adezive nemedicamentoase (pentru a fixa materialul de pansament emplaste cauciucate sau pentru a
izola/proteja pielea pansamente adezive, gelatine); forme adezive medicamentoase pentru actiune locala si sistemica (STT).
164. Avantajele formelor farmaceutice cu eliberare modificata (piele).
Avanatajele sunt urmatoarele:
Se elimina degradarea substantelor sub influenta sucului gastric;
Se evita influenta variabilelor fiziologice din traiectul tubului digestiv si efectele primului pasaj hepatic;
Este o posibilitate de aplicare in cazul substantelor cu timp de injumatatire scurt sau indice terapeutic scazut;
Se evita inconvenientul administratii pe cale i.v.;
Permit oprirea tratamentului in orice moment;
Permite pastrarea actiunii terapeutice pe timpul unei perioade mai lungi de timp;
Reducerea incidentei si severitatii efectelor adverse sistemice;
Eliberarea si difuzia substantelor active se produce dupa o cinetica bine definita.
165. Dezavantajele formelor farmaceutice cu eliberare modificata (piele).
Dezavantajele sunt urmatoarele:
Nu se aplica pentru substante care necesita concentratii plasmatice ridicate sau nu sunt tolerate pe piele;
Substantele care asigura o buna absorbtie transdermica si actioneaza sistemic in concentratii mici sunt in numar restrans comparativ
cu alte cai de administrare scopolamina, nitroglicerina, nicotina, progesteron, estradiol, clonidina).
166. Clasificarea STT in functie de tehnologia de obtinere.
Sisteme cu rezervor si membrana;
Sisteme matrita (monolitice);
Sisteme cu rezervor multilamelar;
Sisteme microcompartimentate (microrezervoare).
167. Sisteme cu rezervor si membrana. Descriere.
Componente: folie impermeabila de plastic metalizat; rezervor cu o concentratie determinata substantei medicamentoase dizolvata
(in etanol), suspendata in lichide vascoase (ulei de silicon) sau dispersata cu un polimer solid (poliizobutilena); o membrana cu proprietati
speciale de permeabilitate: poate fi poroasa sau neporoasa; strat adeziv pe suprafata externa a membranei, compatibil cu SM; hipoalergenic si
presosensibil.
168. Sisteme cu rezervor si membrana. Exemple.
Scopolamina pentru actiune in raul de miscare de 3 zile. Nitroglicerina pentru o actiune de prevenire a atacului de angina pectorala pe o
perioada de 24h. Clonidina administrata in HTA cu actiune de 7 zile. Estradiol recomandat in menopauza cu actiune de 3-4 zile.

169. Sisteme matrita (monolitice). Descriere si exemple.
Componente: folie impermeabila; folie ocluziva de aluminiu; rezervor cu o dispersie a substantei medicamentoase intr-o matrita de
polimer hidrofil sau lipofil cu suprafata si grosimea bine determinate; polimerul adeziv nu participa la eliberarea substantei actice ci formeaza
o pelicula adeziva in jurul rezervorului. Exemple: nitroglicerina cu un timp de actiune constanta de 24h.
170. Sisteme cu rezervor multilamelar. Descriere si exemple.
Componente: folie impermeabila de plastic metalizat; rezervor cu mai multe straturi in care concentratia de substanta
medicamentoasa scade catre zona de aplicare pe piele (rezervorul cel mai departe de piele are concentratia mai mare); prin difuzie scade
concentratia initiala a substantei, gradientul de concentratie realizat va propulsa moleculele substantei active spre locul de absorbtie; strat
adeziv. Exemplu: nitroglicerina
171. Sisteme microcompartimentate (microrezervoare). Descriere.
Componente: folie ocluziva; strat adeziv; matrita de polimer cu rezervoare microscopice de substante medicamentoase.
172. Climara plasturi menopauza.
Compozitie: Climara plasture de 12,5 cm
2
continand 2,9 mg estradiol intr-o matrita acrilata adeziva; Climara forte plasture de 25
cm
2
continand 7,8 mg estradiol intr-o matrice acrilata adeziva.
Actiune terapeutica: inceperea perioadei climacterice este caracterizata prin aparitia unei scaderi din ce in ce mai pronuntate a
productiei de estrogeni ovarieni. Aceasta conduce la o deficienta estrogenica in organismul femeii care da nastere la diverse tulburari si
dereglari ale starii generale de bine pana cand organismul se adapteaza singur la scaderea productiei de estrogeni. Deficitul de estrogeni si
simptomele sale caracteristicie perioadei climacterice sunt reduse rapid si sigur prin administrarea regulata a hormonilor deficienti. Plasturele
Climara creste estradiolul sangvin. Ajunge in circulatia sangvina prin piele (transdermic) si conduce la un nivel hormonal constant.
Indicatii: terapie de substitie estrogenica la pacientele cu tulburari datorate climacteriului natural sau indus chirurgical (doar pentru
afectiuni necanceroase) de exemplu simptome vasomotorii (bufeuri, transpirarii), tulburari de somn, atrofii cauzate de insuficienta productiei
de estrogeni endogeni.
173. Nitroderm TTS.
Compozitie: substante active: 1,2,3-propantriol trinitrat (nitroglicerina) 25 mg (Nitroderm TTS 5) si 50 mg (Nitroderm TTS 10);
excipienti: dimeticona, silica aerogel, silicon adeziv medical.
Indicatii: tratamentul profilactic al crizelor de angina pectorala. Actiune: vasodilatator coronarian si antianginos.
Actiune terapeutica: provoaca vasodilatatie coronariana ameliorand aprovizionarea cu sange a miocardului ischemic; provoaca
vasodilatatie sistemica, indeosebi venoasa dar si arteriolara (la doze mari) micsorand presarcina si postsarcina, ceea ce usureaza munca inimii
si scade consumul de oxigen al miocardului; dozele mari diminueaza presiunea arteriala. Pentru adiministrarea perlinguala efectul apare in 2-
5 minute si dureaza 10-30 minute; pentru aplicarea pe piele efectul apare in 20-60 min si dureaza 3-6 ore; in cazul introducerii intravenoase
efectul este imediat si dispare repede dupa oprirea perfuziei.
28. Structura anatomica a ochiului.
Globul ocular este situat in partea anterioara ochiului si este invelit la exterior de o membrana conjunctiva (capsula Tenon). Este
alcatuita din 3 tunici dispuse concentric, de la exterior spre interior: sclerotica sau tunica fibroasa, coroida sau tunica vasculara si retina sau
tunica interna, precum si dintr-o cavitate in care se afla mediile refringerente.
Sclerotica (tunica fibroasa) este o mebrana externa, de culoare alba, sidefie, fibroasa si rezistenta.
Coroida (tunica vasculara), corpul ciliar si irisul formeaza un ansamblu numit uvee. Uveea uveea anterioara si uveea posterioara.
Uveea anterioara: corpul ciliar si irisul. Corpul ciliar: muschii ciliari si procesele ciliare. Irisul: membrana situata vertical in fata cristalinului
este colorata diferit. Uveea posterioara: coroida - formeaza corpul ciliar.
Retina (tunica interna sau tunica nervoasa) formeaza stratul intern al peretelui globului ocular si functional reprezinta receptorul
analizatorului optic. Stratul de celule fotosensibile este situat pe partea interioara a peretelui globului ocular. Raza de lumina retina
nervul optic conduce impulsurile prin chiasma optica centrul optic din creier. Celule fotosensibile care receptioneaza lumina
transformand-o in impuls nervos (celule cu conuri si celule cu bastonase). Celule interneuronale (bipolare si orizonatale) transmit impulsurile
nervoase de la celulele senzoriale numai in zona retinei.
Aparatul lacrimal, glande lacrimale si aparatul de drenaj: puncte lacrimale, superioare si inferioare; canalicule lacrimale; sacul
lacrimal; canalul lacrimo-nazal dreneaza lacrimile in nas.
Lichidul lacrimal este format din: saruri, glucoza, alti compusi organici, proteine aproximativ 0.7%, lizozim.
Compozitia lichidului lacrimal. Lacrimile sunt formate din 3 straturi: mucusul situat la exteriorul ochiului formeaza un strat de care
filmul lacrimal sa adere; stratul mijlociu apos: 98% apa, NaCl, proteine si alte componente; stratul lipidic extern este un film uleios,
impiedica evaporarea.
Corneea este constituita din tesuturi suprapuse, lipsite de vascularizatie. Grosimea este de cca 0.5 mm in regiunea centrala. Are 6
tesuturi esentiale: epiteliul, membrana bazala, membrana Bowman, stroma, membrana Descemetov si endoteliul.
Cristalinul este o lentila biconvexa, lipsit de vase si fibre nervoase. Este perfect transparent si elastic. Are consistenta de gel lichid.
Vascularizatia ochiului. Artera oftalmica: artera centrala a retinei, ramuri ciliare anterioare si posterioare. Vena oftalmica suprioara
care dreneaza regiunile superioare ale orbitei, pleopelor si fruntii. Vena oftalmica inferioara dreneaza regiunile inferiore ale orbitei si
pleopelor. Anastomoze cu vena angulara si plexul pterigoid.
Functiile globului ocular - Globul ocular mediu refringent, 60 dioptrii: corneea apoasa, umoarea apoasa, cristalinul, corpul vitros.
29. Permeabilitatea si biodisponibilitatea substantei medicamentoase administrate la nivelul ochiului.
Exista factori care influenteaza cinetica substantei medicamentoase in sacul conjunctival.
Permeabilitatea corneei:.
Cinetica eliminarii substantei medicamentoase de la locul aplicarii si din ochi.
Pierderea prin fisura palpebrala in canalul nazolacrimal 7-9 microlitri de lacrimi; turnover fiziologic: 0.1 microlitri/min; maxim 30
microlitri.
Reflexul de lacrimare.
Absorbtia substantei medicamentoase prin conjunctiva palpebrala si bulbara si eliminarea prin circuitul sanguin.
Absorbtia substantelor medicamentoase aplicate in sacul conjunctival, prin cornee este dependenta de numerosi factori fiziologici si
de formulare a medicamentului iar biodsponibilitatea oculara este mica. Administrarea frecventa sau folosirea unor sisteme de administrare
cu cedare controlata, cresc biodisponibilitatea oculara a medicamentelor aplicate pe cornee.
Unguentele oftalmice se prepara din excipienti sterilzati, netoxici, inerti, avand in asociere si emulgatori spre a favoriza contactul cu
mucoasa hidrofila. Produc dificultati in vedere si de aceea se aplica in timpul noptii. Au avantajul unei durate prelungite de contact cu
corneea.
Solutii injectabile si perfuzabile - solutiile injectabile si perfuzabile isi au rolul in tratamentul intraocular, mai ales in timpul
interventiilor chirurgicale pe ochi.
Implantele sunt sisteme elastice sau rigide din care polimeri naturali sau de sinteza, care aplicate pe cornee cedeaza substanta
medicamentoasa intr-o perioada mai mare de timp. Lamelele de gelatina impregnate cu substante medicamentoase au dezavantajul unei
cedari variabile. Sistemul terapeutic Ocusert, care contine pilocarpina, poate elibera substanta medicamentoasa cu viteza constanta, de 20 sau
40 micrograme pe ora, timp de o saptamana.
Medicatia topica oftalmica. Un dezavantaj al medicatiei topice oftalmice il reprezinta biodisponibilitatea scazuta in umoarea apoasa
a substantei medicamentoase. Pilocarpina se foloseste pentru efectul sau miotic, de reducere a presiunii intraoculare in glaucom. Din doza
instilata doar 1-3 % se absoarbe in ochi. Din doza administrata 50% se pierde in circulatia sistemica prin absorbtie prin conjunctiva.
Administrarea topica de betablocante. Betablocantele se utilizeaza si ele in tratamentul glaucomului. Levobunolol se pierde de la
locul de administrare in proportie de peste 46%, iar 12% este metabolizat in tesutul ocular. Absorbtia substantelor medicamentoase aplicate in
sacul conjunctival (prin cornee). Este dependenta de numerosi factori fiziologici si de formulare a medicamentelor iar biodisponibilitatea
oculara este mica. Administrarea frecventa sau folosirea unor sisteme noi de administrare cu cedare controlata cresc biodisponibilitatea
oculara a medicamentelor aplicate pe cornee.
116. Structura corneei.
Corneea cuprinde mai multe tesuturi suprapuse, diferentiate si lipsite de vascularizatie. Nutritia sa se face prin imbibare in lichidele
inconjuratoare. In regiunea centrala are o grosime de 0,5 mm. De la exterior spre interior cuprinde: epiteliul, membrana Bowman, stroma,
membrana Descemet si endoteliul.
Epiteliul este de natura lipofila si este format din mai multe randuri de celule, constituind cca 10% din grosimea corneei. Se
regenereaza rapid. Stroma este de natura hidrofila si reprezinta cca 90% din grosimea corneei.
Se compune din lamele de colagen paralele unele fata de altele. Stroma este separata de epiteliu prin membrana Bowman si de
endoteliu prin membrana Descemet, ambele formate din colagen. Endoteliul este un strat monocelular, avand un caracter lipofil ca si
endoteliul. Este totusi mult mai permeabil decat epiteliul, reprezentand o bariera slaba. Endoteliul este in contact cu umoarea apoasa a
camerei anterioare.
117. Caracterizarea injectiilor subconjunctivale.
Solutiile injectabile si perfuzabile isi au rolul in tratamentul intraocular, mai ales in timpul interventiilor chirurgicale pe ochi.
118. Caracterizarea colirelor. Aspecte biofarmaceutice.
Se folosesc frecvent, sunt ieftine, durata actiunii este mica, necesita administrari frecvente; biodisponibilitatea este mica.
119. Unguentele oftalmice. Aspecte biofarmaceutice.
Se prepara din excipienti sterilizati, netoxici, inerti, avand in asociere si emulgatori spre a favoriza contactul cu moacasa hidrofila;.
Produc dificultati in vedere si de aceea se aplica pe timpul noptii. Au avantajul unei durate prelungite de contact cu corneea.
174. Formularea medicamentelor oftalmice.
pH-ul ideal: pH echivalent cu cel al lacrimilor (7.4); pH-ul dorit trebuie optimizat pentru stabilitate; pH =4-9.
Tonicitatea: este presiunea osmotica exercitata de sarurile din solutiile apoase; presiunea osmotica a lichidului apos intraocular;
izotonicitatea: foarte importanta in cazul solutiilor intraoculare.
Limpiditatea: solutiile oftalmice nu contin ingrediente nedizolvate sau particule straine; filtrare; conditii aseptice.
Vascozitatea: solutiile si suspensiile oftalmice pot contine polimeri care sa le conefere vascozitate si sa prelungeasca timpul de
contact cu corneea; polimerii hidrofili utilizati: MC, hidroxipropilmetilceluloza, hidroxietilceluloza, alcoolul polivinilic.
Substante active: clase farmacologice; stabilitate: reactii de degradare fizico-chimice, exemple; toleranta pe mucoasa oftalmica.
Substante auxiliare: substante care ajusteaza pH-ul, sisteme tampon; antioxidanti, chelatanti; conservanti; izotonizanti; agenti de
crestere a vascozitatii.
175. Preparate oftalmice moderne. Obiective
Cresterea Bd. Agentii de vascozitate: strategie importanta a cercetarilor recente din domeniul preparatelor oftalmice; polimeri
hidrofili: derivati de celuloza, PVA, acid poliacrilic; avantaje: formulare de solutii care se pot administra prin picurare, preparare usoara,
prelungirea remanentei; dezavantaje: efectul de crestere a biodisponibilitatii a fost minimal la om, semnificatie clinica modesta/buna. Geluri:
majoritatea agentilor de vascozitate formeaza geluri la concentratii mari in apa; avantaje: prelungirea remanentei, reducerea expunerii
sistemice; dezavantaje: crestere limitata a biodisponibilitatii, reducerea numarului de administrari, reduce acceptanta pacientului;
exemple: Pilopine HS gel (Alcon), Timnoptic-XE (Merck). Prodroguri: cresterea permeabilitatii corneei prin modificarea hidrofiliei sau
lipofiliei medicamentului.
Eliberarea controlata a substantelor medicamentoase. Nanoparticule: latex pilocarpina acetoftalat de celuloza (pilocarpina
absorbita pe particulele care au fost suspendate intr-o solutie apoasa ph=4.5); pilopex dispersie apoasa polimerica de pilocarpina si sub
forma de sare si co-polimerul de acid acrilic-laurilmetacrilat. Implante: implante biodegradabile fabricate din polimeri hidrofobici dar
biodegradabili, sustanta medicamentoasa este eliberata prin eroziunea suprafetei implanntului; implante solubile au la baza polimeri hidrofili
solubili in apa, ex. Lacrisert.


30. Anatomia si fiziologia cavitatii nazale.
Este formata din cele 2 fose nazale care comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele prin 2 orificii care se numesc coane; la
intrarea in nari firele de par opresc impuritatile din aerul inspirat.
Fosele nazale comunica si cu mici cavitati, pline cu aer, sapate in oasele din jur, numite sinusuri. Fosele nazale sunt despartite de
septul nazal si sunt captusite de mucoasa nazala, bogat vascularizata, care incalzeste aerul inspirat (este vorba de mucoasa respiratorie care
captuseste partea inferioara a foselor nazale). Mucoasa nazala care captuseste partea superioara a foselor nazale se numeste mucoasa olfactiva
(cu rol in olfactie/miros). Mucusul produs de celulele mucoasei nazale asigura umiditatea, retine praful si unele microorganisme.
31. Medicamente aplicate pe mucoasa nazala.
Tratementul unor alergii locale (cromoglicat); actiune decongestiva (efedrina); actiune antiinfectioasa (neomicina).
Medicamente administrate nazal pentru efectul sistemic. Sunt cele care dupa administrare perorala pot fi inactivate in tubul digestiv
sau prin efectul primului pasaj hepatic. In aceasta categorie intra peptidele. S-au facut studii care au dovedit o buna absorbtie sistemica dupa
administrarea nazala in cazul propranololului, progesteronului, xilinei, nircadipinei, metroprololului, ergotaminei.
Peptidele - sunt polimeri scurti formati prin legarea intr-o anumita ordine, a mai multor aminoacizi. Legatura dintre 2 aminoacizi se
numeste legatura peptidica.
Progesteronul - este unul dintre hormonii vitali pentru femeie, joaca un rol esential in stimularea metabolismului si controleza
activitatile hormonale. Nivelul scazut de progesteron sau deficienta de progesteron poate duce la complicatii severe. Joaca un rol vital si in
mentinerea sarcinii. Este produsa de femei in timpul ciclului menstrual.
Nircadipina este un blocant al canalelor de calciu si inhiba intrarea ionilor de calciu in celulele musculaturii netede vasculare
generand efecte vasodilatatoare prin relaxarea musculaturii. Blocheaza intrarea ionilor de caciu la nivelul miocitelor cardiace generand efect
inotrop negativ.
Ergotamina - este alcaloidul polipeptidic prezent in procentul cel mai mare in cornul secarei (claviceps purpurea). Grupa
ergotaminei este formata din diferiti alcaloizi, denumiti in functie de restul de aminoacid grefat pe nucleul de baza. Are actiune
vasoconstrictoare mai ales asupra vaselor coronare, periferice, cerebrale-actioneaza asupra receptorilor adrenergici si serotoninergici. Are
actiune deprimanta asupra centrului respirator, vasomotor, termoreglator, determina cresterea tensiunii arteriale. In asociere cu cafeina,
biodisponibilitatea ergotaminei creste de circa 300 ori. Aceasta proprietate este utilizata in combaterea crizelor de migrena.
Medicamente administrare nazala pentru actiune sistemica. Deoarece mucoasa nazala are o capacitate redusa de metabolizare se pot
administra peptide pe aceasta cale. S-a constat o buna absorbtie pentru interferon, hormonul luteinizant si peptida natriuretica. Insulina si
calcitonina au dat raspunsuri variabile. Prezenta unor acceleratori de absorbtie a condus la cresterea semnificativa a absorbtiei in unele cazuri
(saruri biliare). Calea nazala se dovedeste astfel o cale de alternativa pentru administrarea unor medicamente, pentru care solutiile de pana in
prezent ca forme farmaceutice si cai de administrare nu sunt cele mai corespunzatoare.
Tipurile de preparate farmaceutice utilizate local. Sunt picaturile pentru nas si aerosolii. O picatura dintr-o solutie nu acopera
integral suprafata mucoasei absorbante dar un exces (peste 100 microlitri) se elimina prin inghitire. Administrarea de aerosol (o apasare pe
buton sau doua) ofera o distributie locala buna.
Posibilitati de crestere a absorbtiei la nivelul mucoasei nazale. Prezenta agentilor de crestere a vascozitatii. Aplicarea unor produse
bioadezive, determina o stationare prelungita, cu posibilitatea unei cresteri a biodisponibilitatii sistemice.
73. Avantajele aerosolilor.
Asigura o administrare comoda la nivelul arborelui respirator, acceptata de pacienti. Substantele active evita bariera hepatica si
actiunea sucurilor digestive. Absorbtia medicamentelor pe cale transpulmonara este comparabila cu cea obtinuta pe cale parenterala.
Substantele medicamentoase ca aerosoli administrate la acest nivel vor fi utilizate in foze reduse fata de alte cai de administrare. Dispozitivele
corespunzatoare pot asigura si o dozare exacta a medicamentului. In functie de marimea particulelor substantei active, se poate dirija nivelul
de penetratie in arborele respirator (fose nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii, bronhiole, canale alveole si alveole pulmonare). Constituie o
forma de administrare directa a substantelor medicamentoase pe piele si mucoase. Medicamentul nu se poate contamina in sistemul de
dispozitive in care este conditionat.
74. Dezavantajele aerosolilor.
Dezavantajul aerosolilor este determinat de dispozitivele in care se face conditionarea primara, ce cuprind si sistemul de pulverizare
a medicamentului. Acest dispozitiv va ridica pretul medicamentului. Anumite tipuri de aparate necesita personal calificat pentru functionarea
si intretinerea acestor dispozitive.
75. Clasificarea aerosolilor.
Se poate face in functie de diverse criterii: marimea particulelor, numarul fazelor in sistemul eterogen, modul de administrare,
metoda de preparare.
In functie de diametrul particulelor fazei dispersate aerosolii sunt:
Aerosoli adevarati, cu diametrul particulelor de 0,05-5 microni; sunt destinati administrarii transpulmonara;
Pseudoaerosolii cu diametrul particulelor disperse cu valori peste 5 microni, destinati pielii si mucoaselor; acest tip de aerosoli va
utiliza ca medii de dispersie nu numai aer ci si hidrocarburi fluorurate, azot etc.
In functie de numarul fazelor componente, aerosolii sunt:
Aerosoli bifazici, in care o faza interna este dispersata in cea externa (solid/gaz sau lichid/gaz);
Aerosolii bifazici sunt constituiti dintr-o solutie a componentelor active in propulsorul lichid sau vaporii acestuia. Solventul este
alcatuit din gazul propulsor sau dintr-un amestec format din gazul propulsor si unii cosolventi: alcool, propilenglicol, PEG;
Aerosoli trifazici la care se adauga o faza nemiscibila cu cele doua componente, avand un continut cu cele 3 stari de agregare
(gaz/lichid/solid sau 2 lichide nemiscibile si gaz). Sistemele trifazice sunt alcatuite dintr-o suspensie sau emulsie a componentelor
active asociata cu gazul propulsor, realizandu-se in primul caz cele trei faze din solid, lichid, faz, iar in cazul emulsiilor, cele trei
faze sunt formate din lichidele nemiscibile si gaz.


Dupa modul de aplicare, aerosolii pot fi considerati:
Aerosoli de uz intern cei inhalati si care isi exercita actiunea la nivelul cailor respiratorii;
Aerosoli de uz extern sunt cei aplicati pe piele si mucoase (nazala, bucala, vaginala, auriculara).
Aerosoli naturali si artificiali:
Aerosoli naturali care sunt mai frecvent intalniti la mare sau la munte;
Aerosoli artificiali care sunt produsi de aparate, care se bazeaza pe folosirea aerului comprimat, la o presiune mai mare de 2-3
atmosfere, care disperseaza fin, in microparticule, mediul lichid, respectiv substanta chimica, pe care am introdus-o in aparat si pe
care dorim sa o inhalam. Din punct de vedere al accesibilitatii, obtinerea si folosirea aerosolilor artificiali este mult mai facila,
singurul impediment ar fi achizionarea unui aparat de aerosolizare.
120. Alergia la polen si influenta asupra absorbtiei s.m. la nivel nazal.
Alergia la polen se manifesta printr-o rinoree si un clearance al mucusului mai rapid (3-6 minute), probabil si prin alcalinizarea
secretiei nazale care creste activitatea ciliara.
121. Substantele medicamentoase si adjuvantii folositi in picaturile pentru nas. Aspecte biofarmaceutice.
Medicamentele administrate in afectiuni locale in nas sunt destinate in principal tratamentului unor alergii nazale (cromoglicat),
pentru actiune decongestiva (efedrina) si cu actiune antiinfectioasa (neomicina).
Medicamentele administrate nazal pentru actiune sistemica sunt cele care dupa administrare perorala pot fi inactivate in tubul
digestiv sau prin efectul primului pasaj hepatic. In aceasta categorie intra peptidele. S-au facut studii care au dovedit o absorbtie sistemica
buna dupa administrarea nazala a propranololului, progesteronei, enkefalinelor, xilinei, nicardipinei, metoprololului, ergotaminei etc.
Deoarece mucoasa nazala are o capacitate de metabolizare redusa, se pot administra peptide pe aceasta cale. S-a constatat o buna
absorbtie a hormonului luteininizant de cedare, peptidei natriuretice, interferonului etc. Insulina, calcitonina au dat raspunsuri variabile.
Prezenta unor acceleratori de absorbtie a condus la o crestere semnificativa a absorbtiei in aceste cazuri (saruri biliare, deoxicolat de sodiu).
Calea nazala se dovedeste astfel o cale alternativa pentru administrarea unor medicamente, pentru care solutiile de pana in prezent ca
forme farmaceutice si cai de administrare nu sunt cele mai corespunzatoare.
Prezenta agentilor de crestere a vascozitatii in picaturile pentru nas duce la o micsorare a clearance-ului solutiei aplicate, fara ca
aceasta sa fie puternic semnificativa. In schimb, aplicarea unor produse bioadezive determina o stationare prelungita, cu posibilitatea unei
cresteri a biodisponibilitatii sistemice.
122. Tipurile de preparate faramaceutice utilizate local la nivel nazal.
Sunt picaturile pentru nas si aerosolii. O picatura dintr-o solutie nu acopera integral suprafata mucoasei absorbante dar un exces
(peste 100 microlitri) se elimina prin inghitire. Administrarea de aerosol (o apasare pe buton sau doua) ofera o distributie locala buna.
123. Caracterizarea mucoasei nazale. Substante care se absorb prin mucoasa nazala.
Cavitatea nazala este formata din cele doua fose nazale care comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele prin 2 orificii numite
coane; la intrarea in nari, firele de par opresc impuritatile din aerul inspirat. Fosele nazale comunica si cu mici cavitati, pline cu aer, sapate in
oasele din jur, numite sinusuri.
Fozele nazale sunt despartite de septul nazal si sunt captusite de mucoasa nazala, bogat vascularizata, care incalzeste aerul inspirat
(este vorba de mucoasa respiratorie care captuseste partea inferioara a foselor nazale). Mucoasa nazala care captuseste partea superioara a
foselor nazale se numeste mucoasa olfactiva (cu rol in olfactie/miros). Mucusul produs de celulele mucoasei nazale asigura umiditatea, retine
praful si unele microorganisme.
Medicamente aplicate pe mucoasa nazala:
Tratamentul unor alergii locale (cromoglicat);
Actiune decongestiva (efedrina);
Actiune antiinfectioasa (neomicina).
Sunt cele care, dupa administrarea perorala, pot fi inactivate in tubul digestiv sau prin efectul primului pasaj hepatic. In aceasta
categorie intra peptidele. S-au facut studii care au dovedit o buna absorbtie sistemica dupa administrarea nazala in cazul propranololului,
progesteronului, xilinei, nircadipinei, metoprololului, ergotaminei etc.
124. Caracterizarea dispozitivului presurizat de conditionare si preparare a unui aerosol de inhalare.
In scopul eliberarii medicamentului sub forma de aerosol se folosesc:
Recipiente presurizate de conditionare si preparare a aerosolilor, unele cu valva dozatoare;
Nebulizatoare;
Inhalatoare pentru pulberi.
Recipientele presurizate: folosesc drept propulsori hidrocarburi fluorurate si clorurate. Astazi se impun restrictii privind utilizarea
lor, recomandarile UE si ANMDM fiind de inlocuire treptata a lor deoarece sunt implicati in teoria deteriorarii stratului de ozon din atmosfera
pamantului. Alternativa o poate constitui folosirea inhalatoarelor de pulberi, sau inlocuirea cu alti propulsori care sa nu prezinte riscul de mai
sus.
Inhalatoarele pentru pulberi au un dispozitiv tubular, cu un rotor actionat prin aspirare cu gura de catre pacient, care fluidizeaza o
pulbere medicamentoasa plasata in locasul de aerosolizare al dispozitivului.
Dispozitivele presurizate de aerosolizare. In cazul acestora este importanta constructia valvei care este responsabila de marimea
particulelor produse si forma jetului de particule eliminat la apasarea pe buton. Un dispozitiv suplimentar aplicat la iesirea aerosolului, un
prelungitor (spacer), permite depunerea dupa formare a picaturilor mai mari, orientand spre caile respiratorii ale pacientului un aerosol cu o
polidispersie mai redusa a particulelor si de finete dorita.





32+33. Structura si functiile plamanului.
Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor de gaze dintre organism si mediul
extern. In plus, prin partea superioara a cavitatii nazale la nivelul mucoasei olfactive se percepe mirosul, iar laringele, un alt segment al
aparatului respirator, datorita corzilor vocale inferioare, realizeaza fonatia. Este alcatuita din: caile respiratorii, organe care au rol in
vehicularea aerului.
Cavitatea nazala si faringele formeaza caile respiratorii superioare, iar traheea si bronhiile - caile respiratorii inferioare.
Plamanii sunt organe la nivelul carora au loc schimbul de gaze (oxigen si dioxid de carbon).
Plamanii reprezinta principalele organe ale aparatului respirator si sunt situati in cavitatea toracica deasupra diafragmului. Au forma
unor jumatati de con sectionat de la varf spre baza, masa medie a celor doi plamani este 1300 grame. Prezinta baza usor concava asezata pe
diafragma si care, prin intermediul diafragmului, la dreapta este in raport cu lobul drept al ficatului, iar la stanga cu lobul stang al ficatului, cu
fundul stomacului si cu splina.
Structura plamanului - este cea a unei glande tubuloacinoase, fiind formate dintr-un sistem de canale aeriene si dintr-o multitudine
de saci care se umplu cu aer.
Vascularizatia plamanilor prezinta o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala. Vascularizatia functionala realizeaza
schimburile gazoase si este reprezentata de trunchiul pulmonar si de venele pulmonare care alcatuiesc mica circulatie. Vascularizatia
nutritiva face parte din marea circulatie si este reprezentata de arterele si venele bronsice.
Aparatul respirator este alcatuit din 2 parti principale: calea aeriana superioara este reprezentata de conductele prin care aerul este
introdus in plaman si apoi eliminat: nas, faringe, laringe; calea pulmonara: trahee, bronhii si plamani cu diferite nivele: bronhiole si alveolele
pulmonare.
Respiratia reprezinta una din functiile esentiale ale organismelor vii in general, functie prin care se realizeaza aportul de oxigen din
aerul ambiant pana la nivelul celular, in paralel cu eliminarea in atmosfera a dioxidului de carbon, realizat din metabolismul celular. Aceasta
functie complexa se realizeaza cu participarea unor sisteme monofunctionale in mai multe etape strans corelate, intr-o stricta succesiune.
Acestea sunt: ventilatie pulmonara, difuziunea si schimbul de gaze la nivelul mebranei aleveolo-capilare, transportul gazelor in sange si
respiratia celulara.
Ventilatia pulmonara este procesul prin care se realizeaza circulatia alternativa a aerului intre mediul ambiant si alveolele
pulmonare, antrenand astfel patrunderea aerului bogat in oxigen catre aleveole si eliminarea dioxidului de carbon catre exterior.
Miscarile ventilatorii - circulatia alternativa a aerului se realizeaza ca urmare a variatiilor ciclice ale volumului cutiei toracice urmate
fidel de miscarea in acelasi sens a plamanilor care este solidarizat de aceasta prin intermediul foitelor pleurale. Variatiile ciclice ale volumului
aparatului toraco-pulmonar se realizeaza in cursul a doua miscari de sens opus, definite ca miscarea inspiratorie si miscarea respiratorie.
Volumele si capacitatile pulmonare - in cursul miscarii ventilatorii, patrund si ies din plaman cantitati de aer a caror marime este in
functie de talia persoanei, de sex de postura si a caror cuantificare poate aduce informatii asupra integritatii aparatului toraco-pulmonar.
Evaluarea volumelor se face prin spirometrie si mai ales prin spirografie. Spirometria se efectueza cu ajutorul spirometrelor.
34. Factori care influenteaza depunerea substantelor medicamentoase in plamani.
Depunerea particulelor de aerosoli in aparatul respirator este influentata de:
Parametrii fizico-chimici ai substantei medicamentoase: forma, marime, diametru, densitate, sarcina electrica.
Parametrii farmaceutico-tehnologici: forma farmaceutica, pH, doza de substanta medicamentoasa, promotor, distributia marimii
particulei.
Factori anatomo-fiziologici: umiditatea si starile patologice precum si caracteristicile respiratiei.
Asupra particulelor actioneaza 3 mecanisme importante de transport: impactul datorat inertiei particulelor; sedimentarea particuleor
datorita fortei gravitationale; difuziune legata de miscarea Browniana a moleculelor de gaz inconjuratoare.
Depunerea aeorsolilor este dependenta si de variabelele fiziologice. Viteza respiratorie este de circa 15 minute, iar reducerea vitezei
creste depunerea substantei active in plamani. Afectiunile pulmonare influenteaza de asemenea depunerea in plamani a particulelor: infectiile
microbiene micsoreaza volumul de aer inspirat; bronsitele, astmul produc tuse si modificari in ritmul respirator si cardiac. Retinerea
respiratiei favorizeaza depunerea particulelor mici.
35. Absorbtia substantelor medicamentoase pe cale pulmonara.
Administrarea medicamentelor pe cale pulmonara. Inhalatia inseamna inspirarea in scop terapeutic a diferitelor gaze, lichide sau
substantelor medicamentoase fin pulverizate.
Administrarea unor medicamente pe cale pulmonara sub forma de aerosoli se face pentru tratamentul unor afectiuni ale tractului
respirator dar si pentru absorbtiile sistemice ale unor molecule, care pot fi degradate sau care nu se absorb dupa administrrarea pe cale orala.
Aerosoli naturali si artificiali. Aerosolii naturali sunt frecvent intalniti la mare sau la munte. Aerosolii artificiali sunt produsi de
aparate, care se bazeaza pe folosirea aerului comprimat, la o presiune mai mare de 2-3 atmosfere, care disperseaza fin, in microparticule,
mediul lichid, respectiv substanta chimica, care am introdus-o in aparat si pe care dorim sa o inhalam. Din punct de vedere al accesibilitatii,
obtinerea si folosirea aerosolilor artificiali este mult mai facila, singurul impediment ar fi achizitionarea unui aparat de aerosolizare.
Aerosoli cu administrare pulmonara. Substanta activa in urma pulverizarii are suprafata de contact marita deci eficacitate terapeutica
crescuta. Administrarea comoda, practica, facila fara risc de contaminare manuala. Se pot administra doze terapeutice reduse (centigrame,
miligrame). Biodisponibilitate foarte buna-reducem doza. Permite tratamentul ambulatoriu. Se evita pasajul gastric si hepatic. Sedimenteaza
lent. Forma activa este stabila ca aerosol. Se resorb rapid prin epiteliul respirator. Pot strabate un strat subtire de lichid fara a se dizolva.
Metabolizarea substantelor medicamentoase in plamani. Dupa depunerea in plamani unele substante medicamentoase pot fi
metabolizate. Izoprenalina poate fi metabolizata 30%. Isoetarina, alt medicament simpatomimetic, are o metabolizare similara. Terbutalina nu
se metabolizeaza in plaman (in timp ce dupa administrare orala sufera un important efect al primului pasaj hepatic). Nici cromoglicatul
disodic nu se metabolizeaza la nivel pulmonar.
Farmacocinetica medicamentelor administrate ca aerosoli pulmonari este importanta pentru alegerea medicatiei. In cazul
glucocorticozilor pentru inhalatie este nevoie ca sa se posede o actiune topica mare in caile respiratorii si o inacvtivare rapida dupa absorbtia
sistemica sau dupa absorbtia gastro-intestinala. Glucocorticoizii precum prednisolona si dexamtazaona nu pot fi utilizati ca medicamente de
inhalatie.
Medicamente utilizate sub forma de aerosoli in astmul bronsic
Adrenergice inhalante: -adrenergice neselective: orciprenalina; 2-adrenergice selective: salbutamol, terbutalina, feneterol;
Adrenergice si alte antihistaminice: feneterol, salmeterol si alte antihistaminice.
Alte antihistaminice inhalante: glucocorticoizi: beclometazona, budesodinum, fluticazona, mometazonum; anticolinergice:
tiotropium; antialergice fara corticoizi: acid cromogilic.
Adrenergice de uz sistemic: si adrenergice: efedrina; 2-adrenergice selective: salbutamol, terbutalina.
Alte antihistaminice sistemice: xantine theofilinum teotard.
76. Vascularizatia plamanilor.
Vascularizatia plamanilor prezinta o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala. Vascularizatia functionala realizeaza
schimburile gazoase si este reprezentata de trunchiul pulmonar si de venele pulmonare care alcatuiesc mica circulatie. Vascularizatia
nutritiva face parte din marea circulatie si este reprezentata de arterele si venele bronsice.
77. Ventilatia pulmonara.
Ventilatia pulmonara este procesul prin care se realizeaza circulatia alternativa a aerului intre mediul ambiant si alveolele
pulmonare, antrenand astfel patrunderea aerului bogat in oxigen catre aleveole si eliminarea dioxidului de carbon catre exterior.
78. Miscarile ventilatorii.
Miscarile ventilatorii - circulatia alternativa a aerului se realizeaza ca urmare a variatiilor ciclice ale volumului cutiei toracice urmate
fidel de miscarea in acelasi sens a plamanilor care este solidarizat de aceasta prin intermediul foitelor pleurale. Variatiile ciclice ale volumului
aparatului toraco-pulmonar se realizeaza in cursul a doua miscari de sens opus, definite ca miscarea inspiratorie si miscarea respiratorie.
79. Volumele si capacitatile pulmonare.
Volumele si capacitatile pulmonare - in cursul miscarii ventilatorii, patrund si ies din plaman cantitati de aer a caror marime este in
functie de talia persoanei, de sex de postura si a caror cuantificare poate aduce informatii asupra integritatii aparatului toraco-pulmonar.
Evaluarea volumelor se face prin spirometrie si mai ales prin spirografie. Spirometria se efectueza cu ajutorul spirometrelor.
176. Anestezice inhalatorii. Aspecte biofarmaceutice si exemple.
Anestezice inhalatorii - sunt un grup de substante cu structuri si proprietati comune (exceptie protoxidul de azot) cu acelasi
mecanism de actiune, care au capacitatea de a mentine anestezia (componenta de hipnoza in special) si uneori de a o induce.
Halotan C
2
HBrClF
3
- este o hidrocarbura halogenata cu fluor, introdusa in medicina in anul 1956. Proprietati fizice: punct de
fierbere 50.2, densitate 1.868g/cm
3
, solubilitate 3.45 mg/ml, greutate moleculara 195.89; coeficient de partitie creier/sange 1.9; nu este
inflamabil sau exploziv.
Enfluran C
3
H
2
ClFO
5
- este folosit pentru inducerea si mentinerea anesteziei generale in timpul interventiei chirurgicale, de
asemenea, pentru analgezie in timpul sarcinii. Proprietati fizice:volatil, clar, incolor cu miros placut, neinflamabil; a fost scos din uz deoarece
provoca crize de epilepsie; coeficient de partitie creier/sange 1.3.
Isofluran C
3
H
2
ClF
5
O - este un izomer structural al enfluranului. Proprietati fizice:coeficientul de partitie creier/sange 1.6; nu este
inflamabil, prezinta un miros intepator de eter; are toxicitate mica.
Desfluranul C
3
H
2
F
6
O - coeficient de partitie creier/sange 1.3; agent incolor, neinflamabil, miros intepator de eter; are un coeficient
de partitie gaz/sange scazut (0.42) asemanator protoxidului de azot; inducerea anesteziei este foarte rapida in teorie, insa limitata de mirosul
intepator.
Sevofluran C
4
H
3
F
7
O - coeficient de partitie creier/sange 1.7; este neinflmabil, are miros placut, in prezenta apei sau absorbantelor de
dioxid de carbon sufera reactii de hidroliza.
Singurul anestezic gazos folosit la momentul actual este protoxidul de azot (N
2
O). Asocierea anestezicelor volatile cu protoxid de
azot. Avantaje: reduce necesarul de anestezic volatil (cu aprox 50%); apare efectul celui de al doilea gaz: administrarea de protoxid de azot
in concentratie crescuta accelereaza rata preluarii unui al doilea gaz (anestezic volatil) administrat concomitent.
Anestezice inhalatorii volatile care se folosesc in medicina: halotan, enfluran, isofluran, sevofluran, desfluran; sunt lichide la
temperatura camerei; sunt solubile in sange si apa; au greutati moleculare similare si nu sunt inflamabile sau explozive.
36. Caile de administrare parenterala a medicamentelor. Enumerare.
Caile principale de administrare a medicamentelor parenterale sunt reprezentate de calea intravasculara (intravenoasa sau
intraarteriala) si extravasculara, mai obisnuite fiind calea intramusculara si subcutanata, dar pe langa acestea se folosesc si altele: intraspinala,
intratecala, intracisternala, peridurala, intraarticulara, intracardiaca, intrapleurala, intradermala, intraperitoneala.
37. Calea intravenoasa. Caracterizare. Aspecte biofarmaceutice.
Calea intravenoasa este utilizata pentru a injecta direct intr-o vena solutia medicamentoasa apoasa, spre a obtine un efect rapid si
previzibil sau a eviat iritarea altor tesuturi. Se pot administra solutii injectabile in forme mici, incet, spre a fi diluate in torentul circulator sau
se pot administra volume mari, de solutii perfuzabile pentru restabilirea echilibrului hidroelectrolitic, acido-bazic, a volemiei, sau pentru
alimentare parenterala totala.
Din cauza patrunderii rapide in circulatia generala, exista anumite riscuri: iritatia; realizarea unor concentratii mari la organul tinta si
instalarea socului medicamentos; dificultatea contracararii unui efect nedorit sau a unui efet toxic prin supradozare, cu exceptia administrarii
unui antidot, daca acesta exista.
Locul de administrare al injectiilor intravenoase este in vemele proximale mari, cum sunt cele ale bratelor. Din cauza lipsei de
sensibilitate a peretelui venelor la durere, cat si a diluarii rapide a medicamentului in circulatia generala, calea intravenoasa se poate folosi
pentru administrarea unor solutii care ar fi prea iritante pentru alte cai. Totusi exista un risc al trombozelor in cazul administrarii unor solutii
puternic iritante, sau cand administrarea se face in locuri distale, extreme si mai ales la subiecti care au probleme circulatorii.
Perfuzarea intravenoasa de cantitati mari de lichide 100-1000ml se face cu lichide de uz parenteral destinate inlocuirii volumului
plasmatic pierdut (inlocuitori coloidali de plasma), sau solutii pentru alimentare parenterala (glucide, aminoacizi, uleiuri vegetale sub forma
de emulsie U/A) sau solutii cu electroliti sau pentru restabilirea echilibrului acido-bazic. De asemenea se administreaza prin perufzare
amestecurile de uz intravenos, adica amestecuri de solutii perfuzabile cu solutii injectabile. Aceste amestecuri de uz intravenos se pot face
doar atunci cand nu exista riscul unor interactiuni fizico-chimice care sa produca incompatibilitati farmaceutice, sau riscul de degradare a
substantei medicamentoase, sau riscul de interactiuni medicamentoase farmacocinetice sau farmacodinamice semnificative clinic.
Administrarea cantitatilor mari de lichide de uz parenteral se face cu ajutorul unui cateter luand masuri de precautie pentru evitarea
infectiilor locale sau sistemice precum si a tromboflebitelor.
Injectarea substantelor medicamentoase in lumenul venos. Nu se injecteaza niciodata aer in lumenul vaselor. Aerul va fi eliminat din
seringa inainte de inceperea injectiei. Daca totusi a ramas o oarecare cantitate de aer in seringa, acesta nu se va introduce in vena. Cantitati
mici de aer nu produc tulburari sesizabile sau apreciabile. Patrunderea lui brusca in cantitate mai mare produce uneori embolii gazoase
mortale.
Se va utiliza calea intravenoasa sau intraarteriala in cazul in care se asteapta o actiune prompta sau cel putin foarte rapida, precum
si atunci cand substantele medicamentoase, introduse printre tesuturi, ar determina distructii tisulare, nefiind suportata de celulele tesuturilor
moi. Daca calea intravenoasa din cauza particulelor anatomice ale blonavului nu poate fi abordata se recurge la calea intramedulara.
38. Administrarea intraarteriala. Caracterizare. Aspecte biofarmaceutice.
Administrarea intraarteriala este tot o cale de administrare directa in circulatia sistemica, dar este mult mai periculoasa si este mult
mai rar folosita. Ea se foloseste uneori in clinica, la pacienti la care plaserea cateterului se face sub oservatie radiologica, dupa descoperirea
arterei. Efectul medicamentos este instantaneu.
Se va utiliza calea intravenoasa sau intraarteriala in cazul in care se asteapta o actiune prompta sau cel putin foarte rapida, precum
si atunci cand substantele medicamentoase, introduse printre tesuturi, ar determina distructii tisulare, nefiind suportata de celulele tesuturilor
moi. Daca calea intravenoasa din cauza particulelor anatomice ale blonavului nu poate fi abordata se recurge la calea intramedulara.
39. Administrarea intramusculara. Caracterizare. Aspecte biofarmacceutice.
Administrarea intramusculara este a doua in urma caii intravasculare in ceea ce priveste rapiditatea manifestarii raspunsului.
Injectiile se fac deobicei in muschii gluteal, deltoid sau vastul lateral. Se injecteaza volume de medicament intre 1 si 5 mL, rar 10 mL.
O problema de risc o constituie iritarea muschiului sau a terminatiilor nervoase, mai ales din cauza unor tehnici necorespunzatoare
de administrare.
Pe cale intramusculara se administreaza majoritatea tipurilor de medicamente injectabile: solutii apoase sau uleioase, suspensii
apoase sau uleioase, emulsii U/A sau emulsii A/U, solutii sau suspensii obtinute ex-tempore din pulberi destinate prepararii de medicamente
injectabile.
Se va recurge la calea intramusculara daca denistatea medicamentelor este mai mare, daca prin stagnarea printre tesuturi ar provoca
iritatia acestora, daca efectul urmarit trebuie sa se instaleze rapid, precum si daca intarzierea resorbtiei ar produce modificari in compozitia
medicamentului injectat.
Tesutul muscular este foarte bine vascularizat, bogat in vase limfatice, din care motiv resorbtia acestor injectii incepe imediat, 3-10
min, mare parte din substantele introduse patrund in circulatie.
De la aceste reguli fac exceptie unele medicamente uleioase sau cele inglobate in substante speciale, care franeaza resorbtia tocmai
cu scopul de a prelungi si de a permanentiza, pe o oarecare perioada de timp, actiunea medicamentelor.
40. Calea subcutanata. Caracterizare. Aspecte biofarmaceutice.
Administrarea subcutanata se face la nivelul tesutului subcutanat, sub piele, unde se gaseste plexul subpapilar si subdermic al pielii,
care conduc sangele din capilare direct sistemul venos. Locurile in care se administreaza sub cutanat sunt cele mai multe portiuni ale bratelor
si picioarelor, precum si abdomenul.
Se injecteaza cantitati mici de medicament, de pana la 1 mL, rar 2 mL. Substantele medicamentoase administrate pe aceasta cale se
absorb cu o viteza mai mica decat cele administrate iv sau im si marimea absorbtiei poate sa fie si ea mai mica.
Se va alege calea subcutanata in cazul substantelor usor resorbabile, de densitate mica, cu presiune osmotica apropiata de cea a
organismului, care nu provoaca iritatia sau lipoliza tesutului celular adipos sub piele. Din cauza vascularizatiei relative mai sarace a acestor
straturi, resorbtia injectiei cutanate apare de obicei la 5-10 min dupa administrare si dureaza in functie de volumul lor.
41. Alte cai parenterale. Enumerare. Caracterizare.
Calea intratecala se foloseste pentru administrarea medicamentului in lichidul cerebrospinal, in spatiul subarahnoidian. Se
administreaza 1-2 mL, dupa ce in prealabil s-a scos acelasi volum de lichid cerebrospinal, spre a nu crea o presiune asupra radacinii nervilor
spinali.
Calea intracisternala: injecatare directa in regiunea caudala a creierului in cisterna intracraniana, intre cerebel si medula oblogata.
Calea epidurala (peridural): injectare in afara membranei durale, in canalele spinal si caudal.
Calea intradurala: in membrana durala pentru anestezie durala.
Calea intraarticular: intr-o articulatie deobicei pentru efect local (antiinflamator).
Calea intracardica: injectie direct in inima (stimulare cu epinefrina in atac sever de cord). Calea intracardiaca este o cale de
extrema urgenta, se foloseste cand inima nu mai este in stare sa asigure transportul medicamentelor pana la nivelul ei. Injectarea
intracardiaca. Este o interventie eroica de extrema urgenta, prin care se introduc in sistemul circulator, prin organul central, substante
medicamentoase de importanta vitala. Ea se aplica in starea de sincopa cardica, unde miocardul nu a fost in prealabil alterat in masura prea
intensa, cum sunt accidentele anesteziei, socul traumatic si hemoragie, unele intoxicatii. Pentru injectiile intracardiace se utilizeaza o seringa
cu volumul mic 1-2 ml, cu ac lung de 8-10 cm, foarte subtire, rezistent dar elastic. Se injecteaza incet substanta medicamentoasa si apoi, cu o
miscare brusca e scos acul. Plaga de intepare a acului este suportata de miocard fara nicio consecinta.
Calea intrapleurala: in cavitatea pleurala sau plamani.
Calea intradermica in piele in cazul testelor de alergie. Injectiile intradermice - sunt utilizate mai mult ca scop de diagnostic
(intradermoreactii); aplicarea lor terapeutica are o sfera mai restransa.
Injectarea intrarahidiana. Se face in spatiul subarahnoidian. Scopul introducerii subarahnoidiene a substantelor medicamentoase
poate fi anesteziant sau terapeutic. Pentru anestezie se utilizeaza in cazul operatiilor abdominale si ginecologice, precum si in chirurgia
ortopedica a membrelor inferioare. Ca metode terapeutice se utilizeaza pentru introducerea antibioticelor, a serurilor terapeutice, precum si a
unor preparate corticosprarenale, in spatiul subarahnoidian.
42. Vasele sanguine. Caracterizare.
Formeaza o componenta a sistemului circulator sanguin. Ele sunt reprezentate de artere (vasele care transporta sangele de la inima
spre tesuturi), de capilare (la nivelul carora se realizeaza schimburile dintre sange si tesuturi), si de vene (vasele care transporta sangele de la
tesuturi spre inima).
Vasele micii circulatii sau pulmonare. Mica circulatie incepe de la ventriculul drept de unde sangele venos este transportat la
plamani prin arterele pulmonare si este adus in atriul stang prin venele pulmonare.
Vasele marii circulatii. Marea circulatie incepe din ventriculul stamg cu artera aorta, prin ramurile careia transporta sangele arterial,
in toate partile corpului. Din reteaua capilara, sangele venos este adus, prin sistemul venelor cave superioara si inferioara, in atriul drept.
Din punct de vedere al alcatuirii, sistemul cardiovascular are alcatuire unitara avand peretele format din 3 straturi principale: intima,
medie si adventice.
Arterele, al caror calibru descreste de la inima spre reteaua capilara, se imart in mari, mijlocii si mici sau arteriole. Venele, al caror
calibru creste de la capilare la inima se impart in venule, vene mijlocii si vene mari.
Intima este stratul intern al peretelui vascular si este alcatuita din endoteliu (un strat de celule turtite), sub endoteliu se gaseste un
start conjunctiv cu substanta fundamentala bogata in mucopolizaharide si membrana elastica interna.
Media este o tunica cu structura diferita in functie de tipul de vase (fibre elastice sau fibre musculare).
Adventicea este formata din tesut conjunctiv cu fibre colagene si fibre elastice.
Capilarele sanguine au calibrul intre 4-12 m si ajung la un numar de 5 milioane, cu o lungime de cca 250.000 km. Peretele capilar
este alcatuit din endoteliu, membrana bazala si periteliu.
43. Factori biofarmaceutici la administrarea parenterala a medicamentelor. Prezentare generala.
Administrarea unei solutii injectabile direct in sange pe cale intravasculara este urmata de procesele de distributie, metabolizare si
excretie. Concentratia substantelor medicamentoase la locul actiunii este proportionala (nu necesar egala) cu concentratia in plasma. Factorii
care influenteaza concentratia substantelor medicamentoase in plasma influenteaza concentratia la locul actiunii. Factorii cei mai importanti
care determina concentratia substantelor medicamentoase in plasma: modul de administrare al medicamentelor; preluarea substantelor
medicamentoase de catre tesuturile organismului; eliminarea substantelor medicamentoase din organism.
Aceste procese includ: absorbtia substantelor medicamentoase (exceptie face administrarea intravasculara), distributia,
metabolizarea, excretia adica farmacocinetica substantelor medicamentoase in organism. Interactiunea cu receptorii biologici specifici
reprezinta etapa faramacodinamica a actiunii medicamentelor, care va conduce la efectul clinic al acestuia.
In cazul administraii intravenoase medicamentul este introdus direct in circulatia generala fara a avea loc un proces de absorbtie.
Nivelul concentratiei plasmatice depinde de marimea dozei si viteza de injectare. Daca se administreaza o doza rapid (bolus) concentratia
maxima se atinge imediat dupa terminarea injectarii. Apoi concentratia plasmatica scade progresiv, ca urmare a distributiei in tesuturi si in
organe si a eliminarii prin metabolizare si/sau excretie urinara.
44. Etapele absorbtiei substantelor medicamentoase din forma farmaceutica im sau sc in sange.
Modelul absorbtiei substantei medicamentoase din forma farmaceutica administrata intramuscular sau subcutanat in sange
Etapa 1: cedarea substantei medicamentoase din formele farmaceutice in lichidul biologic;
Etapa 2: difuzarea substantei medicamentoase din forma farmaceutica din lichidul biologic la membrana absorbanta;
Etapa 3: transferul prin membrana biologica in sange;
Etapa 4: transportul substantei medicamentoase prin sange.
In cazul administrarii intramusculare sau subcutanate are loc absorbtia substantelor medicamentoase in sange, concentratia creste
treptat pana ajunge la un maxim (Cmax) dupa un timp (Tmax), dupa care concentratia scade treptat pana la eliminarea completa in cazul in
care nu se administreaza o noua doza. Curba concentratiei plasmatice difera de cea observata dupa administrarea intravenoasa deoarece in
ultimul caz concentratia plasmatica ajunge la valoarea maxima imediat dupa injectare apoi scade exponential, deoarece lipseste etapa
absorbtiei.
Alte caracteristici ale injectarii intramusculare si subcutanate. Procesul absorbtiei este influentat de factorii fiziologici si
farmaceutici, ceea ce face ca profilul absorbtiei sa difere, antrenand dupa el modificarea nivelului plasmatic medicamentos. Acesti factori pot
influenta atat viteza de absorbtie cat si marimea absorbtiei. Intre calea intramusculara si cea subcutanata exista diferente fiziologice care
determina o absorbtie mai rapida in cazul caii intramusculare (flux sanguin mai mare). Factorii farmaceutici depind de tipul formei
farmaceutice si de proprietatile fizico-chimice ale substantei medicamentoase.
80. Sterilitatea. Definitie. Forme farmaceutice sterile.
Este o exigenta fundamentala pentru a evita infectarea la administrarea medicamentului prin injectare. Starea sterila este definita prin
absenta de microorganisme vii si nu este posibila decat in cazul unor masuri de protectie. Formele farmaceutice parenterale sunt preparate
printr-o metoda care asigura sterilitatea si evita prezenta de contaminanti, pirogene cat si dezvoltarea de mici organisme numita metoda
aseptica. Exemple: picaturi oftalmice, unguente oftalmice, injectii i.v., perfuzii etc.
81. Ce este metoda aseptica?
Asepsia = ansamblu de masuri utilizate pentru a impiedica aportul exogen de microorganisme sau virisuri intr-un organism viu,
mediu inert, preparat medicamentos. Este realizata printr-o serie de metode fizice si chimice cat si printr-o serie de precautii din care se evita
patrunderea microorganismelor.
Formele farmaceutice parenterale sunt preparate printr-o metoda care asigura sterilitatea si evita prezenta de contaminanti, pirogene
cat si dezvoltarea de mici organisme numita metoda aseptica.
82. Formularea medicamentelor injectabile.
In formularea preparatelor injectabile se va tine seama de calea de administrare. In functie de calea de administrare se alege si forma
farmaceutica a medicamentului ce urmeaza a fi injectat: solutii, suspensii, emulsii, pulberi, natura vehicolului si pH. Pentru perfuzii trebuie
respectate aceleasi exigente privind componentele (substante active si auxiliare) ca si la solutiile injectabile.
Prepararea perfuziilor. La preparare se iau precautiile necesare pentru asigurarea stabilitatii fizico-chimice, microbiologice si
biologice. SA se dizolva sau se emulsioneaza in apa pentru preparate injectabile si solutia, respectiv emulsia se completeaza la volumul
specificat (m/v). Dpdv tehnologic, prepararea este asemanatoare solutiilor injectabile. Solutiile perfuzabile hipotonice se izotonizeaza. La
prepararea perfuziilor nu se admite adaos de solutii tampon pentru ajustarea pH-ului sau conservanti antimicrobieni. pH-ul solutiilor
perfuzabile trebuie sa fie aproape de neutralitate daca nu se prevede altfel. Continutul in substanta activa se exprima in unitati de masa pentru
1000 mL solutie, in milimoli pe 1000 mL solutie sau miliechivalenti (mEq/L) pe 1000 mL solutie. Continutul in substante energetice se
exprima uneori in calorii (cal).
83. Preparate perfuzabile. Avantaje.
Administrarea perfuziilor prezinta urmatoarele avantaje:
Au multiple utilizari (tratament medicamentos, alimentatie parenterala etc);
Produc efect sistemic direct;
Reprezinta un mijloc eficace de tratament pentru volnavii in stari de inconstienta;
Efect rapid.
84. Preparate perfuzabile. Dezavantaje.
Administrarea presupune personal calificat;
Administrarea se poate face sub stricta supraveghere medicala;
Datorita volumului mare administrat pot produce tulburari cardiovasculare sau alte complicatii;
Pret de cost ridicat;
Risc de septicemie, hepatita etc in cazul administrarii incorecte.
85. Emulsii parenterale. Caracterizare generala.
Emulsii parenterale sunt forme eterogene (U/A) care contin o faza interna lipofila (ulei de soia, bumbac, susan in procent de 10-
20%), emulgatori (lecitina, polisorbati) si o faza externa hidrofila (apa). In modul acesta sunt prelucrate lipidele care au valoare energetica
mai mare decat glucidele si proteinele. La preparare se impun exigente si anume: particuelel faei interne sa nu depaseasca 5 microni. In cazul
nerespectarii acestor prevederi, pot aparea complicatii grave (chiar embolii grasoase. In afara de importanta lipidelor ca aport ridicat de
calorii, emulsiile parenterale U/A prezinta avantajul ca sunt lipsite de efecte osmotice si nu irita endoteliul venos. Administrarea emulsiilor
parenterale trebuie sa se faca incet si nu trebuie facuta timp indelungat. Industria produce emulsii parenterale tipizate sub diferite denumiri
comerciale.
46. Aspecte anatomice si fiziologice ale vaginului.
Este un conduct musculo-membranos, median, nepereche, extensibil si elastic, avand rol in timpul actului sexual si servind drept
canal de trecere al fatului.
Structura vaginala cuprinde 3 tunici: externa sau adventicea, bogata in vase de sange (vene); tunica medie sau musculara, formata
din fibre musculare netede; interna sau mucoasa vaginala, se continua in partea inferioara in mucoasa vulvara, in partea superioara se
continua cu mucoasa colului uterin.
48. Aspecte anatomice si fiziologice ale uterului.
Este un organ nepereche. Organ muscular cavitar in care se dezvolta fatul. La sfarsitul sarcinii este expulzat la exterior impreuna cu
anexele sale. Are forma unui con turtit antero-posterior cu varful orientat in jos, prezinta in partea mijlocie o ingustare (istm) care il separa de
corpul uterin si de colul uterin.
45. Absorbtia vaginala. Aspecte biofarmaceutice.
In trecut administrarea pe cale vaginala a unor medicamente a fost facuta fara a avea in vedere posibilitatea absorbtiei substantei
medicamentoase prin epiteliul vaginal (pentru actiune exclusiv locala). Studiile recente au aratat ca administrarea vaginala a unor
medicamente determina o absorbtie in circulatia sistemica a unor substante medicamentoase, surprinzator de mare (steroizii).
S-a constat ca secretia ciclica de hormoni estrogeni in ciclul ovarian induce variatii in histologia, biochimia si fiziologia vaginala,
prin urmare mucoasa vaginala poate suferii variatii ciclice si in comportamentul la permeabilitatea fata de substantele medicamentoase.
Valoarea pH-ului este de 4-5 si este determinata de acidul lactic format din glicogen sub influenta bacilului Doderlein.
Cantitatile de glicogen sunt influentate de estrogeni; lumenul vaginal este o zona nesterila aici existand specii de Lactobacillus, bacterioides,
Staphilococcus epiderdimdis, bacterii potential patogene.
47. Absorbtia vaginala si efectul medicamentos.
Dupa aplicarea unui medicament sau a unui inel medicamentos intravaginal, au loc o serie de procese de cedare a substantelor
medicamenroase si de absorbtie.
Cedarea din produsului farmaceutic sau sistemului de cedare, repartitia apoi difuzia prin fluidul secretiei vaginale, preluarea si apoi
patrunderea prin mucoasa vaginala, apoi transportul si distributia moleculelor absorbite in sangele sau in limfa circulanta, pana la locul
actiunii.
In scopul studierii permeabilitatii vaginale se folosesc modele similare cu cel uman dintre care cele mai utilizate fiind iepurele si
maimuta. Permeabilitatea membranei este proprotionala cu cresterea lipofiliei compusilor studiati. In cazul compusilor ionizabili, coeficientul
de permeabilitate depinde de pH, forma neionizata avand o premeabilitate mai mare. In literatura sunt numeroase exemple care arata
absorbtia sistemica semnificativa dupa administrarea vaginala.
Astfel, administrarea de estrogeni pentru terapia de substitutie a aratat o absorbtie corespunzatoare: estrona, 17-beta-estradiol,
estriol; estrogenii s-au folosit cu succes in tratamentul deficientei de estrogeni postmenopauza. Progesterona se absoarbe bine dupa
administrarea vaginala sub forma de supozitoare; nivelul plasmatic creste rapid, ajungand la un maxim dupa aproximativ 3 ore de la
administrare. Dintre substantele medicamentoase s-a cercetat absorbtia penicilinei administrata pe cale vaginala in supozitoare, care conduce
la niveluri terapeutice. In schimb, administrarea vaginala sub forma de creme a econazolului, clotrimazolului, nu a condus la niveluri
semnificative in circulatia generala.
49. Dispozitivele intrauterine.
Dispozitivele intrauterine cu substante medicametoase sunt una dintre metodele contraceptive folosite la ora actuala. O metoda
ideala de contraceptie ar trebui sa fie una care are ca urmare a utilizarii cel mai mic numar de nasteri si cel mai mic numar de accidente
mortale legat de medicatie.
Dispozitivele intrauterine medicamentoase au avut o anumita evolutie; initial s-au folosit fire metalice, dar care produceau leziuni la
aplicare si pastrare; ele au fost inlocuite cu sisteme confectionate din mase plastice (polietilena, polipropilena). Variantele moderne sunt
spirale din plastic sau inele din plastic. Variantele mai noi sunt dispozitive medicamentoase intrauterine contraceptive continand, spre
exemplu cupru.
Dispozitive intrauterine. Dispozitivele intrauterine contraceptive sunt folosite pentru controlul sterilitatii. Folosirea lor este o
alternativa la pilulele contraceptive orale la femeile care acuza reactii adverse la utilizarea lor. Eficienta dispozitivelor intrauterine depinde de
marimea suprafetei lor de contact cu uterul; din pacate aceasta favorizeaza iritarea, sangerarea si eliminarea sau scoaterea lor.
Cuprul este citotoxic in concentratii suficient de mari. Ionul de cupru este un inhibitor al 17-beta-estradiolului. Cupru este cedat
continuu prin ionizare si chelatare; cant cedata pe zi e de aproximativ 10 micrograme. Concentratia cuprului in lichidul uterin influenteaza
efectul contraceptiv.
Un alt tip de dispozitiv intrauterin este cel care contine hormoni; un astfel de dispozitiv este cel cu progesterona. Dispozitivul
comercializat Progestasert cedeaza 65 micrograme pe zi; cedarea cu viteza constanta dureaza aproximativ 1 an. Progesterona se elimina din
organism prin metabolizare; de aceea actiunea fertilizanta poate fi asigurata doar de doze mai mari de progesterona sau de administrarea de
levonorgestrel, un analog sintetic care rezista metabolismului hepatic. Dupa administrare, progesterona se elibereaza local, apoi este absorbita
in circulatia generala si urmeaza apoi procesele farmacocinetice. Concentratiile uterine cu progesterona cresc iar efectul contraceptiv s-a
dovedit clinic.
S-au cercetat si fabricat sisteme intrauterine de tip matrita, non biodegradabile sau biodegradabile cu progestreona.
125. Structura sistemului terapeutic intrauterin Progestassert.
Un alt tip de dispozitiv intrauterin este cel care contine hormoni; un astfel de dispozitiv este cel cu progesterona. Dispozitivul
comercializat Progestasert cedeaza 65 micrograme pe zi; cedarea cu viteza constanta dureaza aproximativ 1 an. Progesterona se elimina din
organism prin metabolizare; de aceea actiunea fertilizanta poate fi asigurata doar de doze mai mari de progesterona sau de administrarea de
levonorgestrel, un analog sintetic care rezista metabolismului hepatic. Dupa administrare, progesterona se elibereaza local, apoi este absorbita
in circulatia generala si urmeaza apoi procesele farmacocinetice. Concentratiile uterine cu progesterona cresc iar efectul contraceptiv s-a
dovedit clinic.
S-au cercetat si fabricat sisteme intrauterine de tip matrita, non biodegradabile sau biodegradabile cu progestreona.
149. Polimorfismul si forma de cristalizare. Aspecte biofarmaceutice.
Polimorfismul poate influenta solubilitatea, ceea ce va indica modificatia activa in formularea de medicamente; polimorfismul este
intalnit in clasa sulfamidelor in proportie de 40%, hormonii steroizi 67%, derivatilor barbiturici 63%. In EP sunt prevazute peste 36%
substante medicamentoase care prezinta polimorfism.
In realizarea unor astfel de medicamente, se folosesc amestecuri in proportii diferite din 2 sau mai multi polimorfi cu conditia de a
obtine solubilitate si biodisponibilitate a fiecarui efect therapeutic este convenabil in practica medicala.
Hidratii care se pot forma in timpul cristalizarii substantelor medicamentoase in apa sunt cauzaye de modificarea biodisponibilitatii.
Formele anhidre sunt mai solubile decat cele hidratate si cu absorbtie mai rapida, motiv pentru care se prefer in formularea si
prepararea medicamentelor. Exemple de forme anhidre mai solubile decat cele hidratate sunt: succinilsulfatiazolul, cafeina si ampicilina.
Ampicilina se gaseste sub forma anhidra si trihidrat. In studiile de dizolvare in vitro si in cele de biodisponibilitate la animal si om se constata
ca ampicilina anhidra este mult mai solubila decat ampicilina trihidrat.
150. Emulsii. Aspecte biofarmaceutice.
Emulsii emulsiile administrate pe cale orala cu actiune imediata sunt cele de tip U/A, avand substanta dizolvata in faza interna sau
externa. Substanta medicamentoasa poate ajunge la nivelul membranei celulare pornind din faza interna cu interventia emulgatorului (necesar
stabilirii emulsiei) si care faciliteaza procesul de absorbtie prin eliminarea la interfata epiteliului.
Microparticulele de ulei cu substanta liposolubila se comporta ca micele, asigurand eliberarea la interfata mucus-epiteliu.
Absorbtia substantei dizolvata in faza externa este influentata de proprietati chimice si fizice ale acesteia, de formularea emulsiei si
conditiile fiziologice ale tractului gastro-intestinal.
Emulsiile de tip A/U actioneaza ca preparate cu actiune prelungita avand in vedere procesele de difuzie prin faza apoasa a
substantei in cea uleioasa, interventia emulgatorului si transportul in mediul gastric, hidrofil, cu influente provocate de pH, continut
alimentar, vascozitate, peristaltismul gastrointestinal.
Emulsiile multiple A/U/A preparate cu actiune prelungita; in prima etapa, dupa administrare, emulsiile multiple transfera substanta
dizolvata din mediul hidrofil in lipofil pentru a ajunge la o emulsie de tip U/A din care substanta dizolvata in ulei sa fie in echilibru cu cea
din apa. Aceeasi factori vor prelungi timpul necesar pasajului transmembranar pentru a se realiza absorbtia, respectiv biodisponibilitatea
substantelor incorporate in emulsii.
151. Solutii medicamentoase. Aspecte biofarmaceutice.
Solutiile sunt forme faemaceutice in care substanta medicamentoasa este dizolvata in momentul prepararii medicamentului si
moleculele sunt disponibile pentru absorbtie, imediat dupa administrare.
In mediul gastric reactii in care substanta poate ramane dizolvata sau sufera transformari care o fac mai putin solubila. Substantele
din compozitia medicamentului (conservanti, macromolecule, cosolventi) sau din sucul gastric, prezenta unor alimente pot favoriza reactii cu
substante active formand noi compusi si cu alte proprietati: proprietati, solubilitate, coeficient de partaj, difuziune.
Vascozitatea mediului poate influenta difuzia substantei, efectul asupra absorbtiei depinde de concentratia si de modificarile
peristaltismului gastric.
Cu o prezentare sub forma de pulbere sau granule, preparatele vegetale, instant pt ceaiuri, provin din una sau mai multe preparate din
produse vegetale. La administrare sunt destinate realizarii ex-tempore a unei solutii pentru uz oral. In acest fel principiile active extrase din
plante prin diverse procedee sunt prelucrate in forme solide care asigura stabilitatea fizico-chimica ale acestora.
Folosirea unui vehicul uleios pentru substante insolubile a dovedit o crestere a biodisponibilitatii a acestora. Astfel de substante sunt
avantajate in absorbtie de sarurile biliare, peristaltismul si pH-ul gastric.
Biodisponibilitatea solutiilor medicamentoase este cea mai mare in raport cu celelalte forme farmaceutice lichide si solide orale
avand substanta activa dizolvata la nivel de molecule si ioni disponibili pt absorbtie.

152. Suspensii. Aspecte biofarmaceutice.
Suspensiile sunt forme farmaceutice lichide in care substanta medicamentoase este in stare solida, in cea mai mare parte, cu o
fractiune dizolvata in faza externa (apoasa). Faza solida constituie un rezervor care va mentine saturarea fazei continue in masura in care are
loc absorbtia moleculelor dizolvate.
In suspensiile uleioase, substanta activa va fi absorbita in functie de procesul de dizolvare, de difuziune sau particulele solide sunt
transferate in lichidul gastric si, apoi, prin dizolvare, sunt disponibile absorbtiei.
Factori care pot influenta absorbtia sunt dependenti de:
Substanta activa (solubilitate, marimea particulelor, concentratie, polimorfism, densitate, proprietati de suprafata);
Conditii de formulare a unei suspensii floculanta si defloculanta (caracteristici ale fazei externe, prezenta substantelor auxiliare ca:
agenti de floculare, vascozifianti, tensioactivi si conservanti).
Comportarea in organism.
153. Pulberi. Aspecte biofarmaceutice.
Pulberea medicamentoasa este cea mai simpla forma solida dozata de uz oral locul ei fiind preluat de noi sisteme de conditionare,
capsule sau comprimate. Dupa administrarea pulberii dozate cu apa (dizolvate sau dispersate in apa) anterior administrarii un rol important in
absorbtia substantei medicamentoase il are umectarea acesteia, proprietate dependenta de caracteristicile fizico-chimice (structura chimica,
cristalina, grad de hidratare, marimea particulelor, interactiuni cu alte substante). Aglomerarea particulelor in formatiuni mai mult sau mai
putin voluminoase se datoreaza fortelor de adeziune intre particule cauzate de absorbtia umiditatii la suprafata particulelor. Aglomeratele cu
substantele putin hidrofile se pot inconjura cu aer, ceea ce diminueaza si mai mult dizolvarea.
Pentru a asigura dizolvarea substantelor medicamentoase, se respecta o anumita granulometrie in care marimea particulelor sa
corespunda atat pulberii care se administreaza oral cat si pentru realizarea altor forme farmaceutice cu tehnologii mai complicate (crp,
drajeuri) la care eliberarea si dizolvarea substantei medicamentoase constituie etapa limitanta a procesului de absorbtie in organism.
154. Granule. Aspecte biofarmaceutice.
Granulele sunt forme farmaceutice solide, de uz oral obtinute prin aglutinarea unei pulberi si formarea unor aglomerari de particule
egale ca marime si forma (granule forma intermediara in procesul de obtinere al comprimatelor).
Granulele obtinute pe cale umeda utilizeaza un aglutinant lichid (sirop simplu, solutie de glucoza sau derivati de celuloza etc.) iar
cele obtinute prin compactare utilizeaza uneori lianti solizi.
Transformarea unei pulberi in granule prin intermediul unui aglutinant mareste coeziunea particulelor, confera o mai multa
solubilitatea substantei active in lichidul gastric, cu o absorbtie si biodisponibilitate crescute. Fiecare etapa a procesului de granulare se
respecta factorii care pot influenta principalele calitati necesare granulelor, granulometria pulberii primare, natura si cantitatea subst auxiliare,
forma si marimea granulelor, conditiile de uscare si selectarea granulelor.
Formulari speciale, includ granulele efervescente, gastrorezistente, pentru realizarea de suspensii cu eliberare prelungita sau
modificata, formulari care respecta si conditiile de formulare, preparare ale preparatelor efervescente, enterosolubile, suspensiilor cu actiune
prelungita sau controlata.
Realizate ca o forma solida de prezentare si administrate pacientilor ca solutii (granulele efervescente) sau suspensie fluida
(granulele pentru suspensii reconstituibile) se obtine avantajele unei absorbtii rapide cu biodisponibilitatea substantei active la nivelul
preparatelor lichide.
155. Capsule. Aspecte biofarmaceutice.
Capsule capsule gelatinoase, moi (elastice) si tari (dure) sunt considerate ff solide datorita consistentei invelisului de gelatina,
continutul poate fi lichid (solutii, emulsii, suspensii) sau solid (pulberi, granule, microtablete). Conditiile de administrare (cantitatea de apa,
pozitia corpului, variatiile intra si interindividuale ale pH-ului gastric, temperatura si umiditatea, timpul pastrarii) pot fi cauze care prelungesc
durata de dizolvare a invelisului de gelatina, incetinind absorbtia substantelor in interiorul capsulei.
Capsulele dure se deosebesc de cele moi prin compozitia gelatinei, forma capsulei, tehnologia de fabricatie, continutul
medicamentos pentru a asigura stabilitatea, curgerea in capsule si dizolvarea.
Capsula prezinta un mare avantaj biofarmaceutic: contin substanta medicamentoasa sub forma de pulbere fina intr-o stare ideala
pentru a forma solutie sau dispersie in lichidul gastrointestinal.
Capsula dura umectare (lichid gatsric si apa) capsula perforata imibibare, dizolvare (lichid gastric) capsula imibibata
dizolvare (lichid gastric) masa aglomerata dezegregare (tract gastrointestinal) - suspensie concentrata. (schema)
Capsula imbibata + masa aglomerata + suspensie concentrata dizolvare substanta medicamentoasa dizolvata trece in tractul
gastroinetsinal absorbtie substanta medicamentoasa in sange. (schema)
156. Comprimate. Aspecte biofarmaceutice.
Comprimatele sunt utilizate cu cea mai mare frecventa dintre formele farmaceutice orale pentru actiuni terapeutice diferite: imediata,
eliberare si absorbtie accelerata, actiune prelungita sau o cedare cu viteza controlata in vederea realizarii unei concentratii constante de
substante active in sange timp de 24h, zile, saptamani.
Comprimatele conventionale, cu actiune imediata reprezinta un sistem fizic solid in care substanta medicamentoasa dispersata
omogen, va fi eliberata si dizolvata in organism dependent de factorii de formulare, preparare si administrare.
Comprimate dezintegrare - microparticule, granule, agregate dezagregare particule, microparticule.(schema)
Microparticule, granule, agregate dizolvare substanta medicamentoasa dizolvata absorbtie substanta medicamentoasa in
sange. (schema)





55. Transportul substantelor medicamentoase prin membrane biologice.
Viteza si plenitudinea absorbtiei medicamentelor, traversarea barierelor biologice depind atat de medicament cat si de organism.
Medicament Organism
-structura chimica
-masa(greutatea) moleculara
-solubilitatea in apa si grasimi
-constanta de ionizare (pKa)
-afinitatea pentru tesut
-concentratia plasmatica si interstitiala

-pH-ul mediului
-presiunea hidrostatica
-gradul de vascularizare a tesutului
-tipul membrane sau barierei biologice
-starea si permeabilitatea capilarelor
-masa tesutului
Transportul prin memebrana se efectueaza:
foarte usor trec moleculele cu coeficient de repartitie lipide/apa mare.
usor trec substantele cu: masa moleculara mica ,lipofilie mare,nedisociate.
greu trec substante cu masa moleculara mare, cuplate cu proteinele, ionizate (disociate).
Membranele joaca un rol important in viata celulelor, ele determinand absorbtia,distributia si eliminarea medicamentului in
organism si sunt tinta principal actiuniii multor preparate farmacologice. De aici reiese marele interes pe care il manifesta farmacologia fata
de interactiunea medicamentelor cu structurile membranare.
56. Tipurile de transport prin membrane.
Tipurile de transport prin membrane sunt:
Pasiv Specializat
-filtrare
-difuziune simpla
-transport active
-difuziune de schimb
-difuziune facilitate
-pinocitoza
Particularitatile tipurilor de transport prin membrane
Filtrarea: prin pori sau disconuitati ale membranei lipidice, umplute cu apa; presupune un flux al apei determinat de diferentele de
presiune hidrostatica si osmotica; are loc dupa gradientul de concentratie sau electrochimic; penetreaza medicamentele hidrosolubile cu masa
moleculara mica (sub 150 daltoni) prin epiteliul mucoasei gastrointestinale, epidermis, dar mai mare (30 000) prin endoteliu capilarelor.
Difuziunea simpla: la nivelul complexului lipoproteic membranar; trec usor medicametele liposolubile si neionizate; are loc dupa
gradientul de concentratie fara consum de energie; este in functie de gradul de ionizare si deci de relatia dintre pK si pH precum si de
constanta de permiabilitate.
Transportul activ: necesita sisteme de transport (carausi); are loc cu consum de energie; este limitat in unitatea de timp;
functioneaza de regula contra gradientului de concentratie sau potentialului electric; trec substantele ionizate si cu masa moleculara mare; se
caracterizeaza printr-o specificitate sterica.
Difuziunea facilitata: se efectueaza cu sisteme de transport; dupa gradientul de concentratie sau electric; nu se consuma energie.
Difuziunea de schimb: consta in transportul in celula a unei substante, iar din celula a alteia, folosind acelasi sistem transportor.
Pinocitoza: consta in inglobarea de catre celula a picaturii ce contine substanta dizolvata cu formarea veziculei ce se detaseaza de
membrana si se deplaseza in citoplasma. Are loc cu consum de energie.
57. Factorii ce influenteaza transportul s.m. prin membrane si bariere biologice.
Dependenti de substanta medicamentoasa Dependent de membrana Dependenti de mediul de pe cele doua
suprafete ale membranei
- structura chimica;
- masa moleculara;
- constanta (pKa) si gradul de
ionizare;
- liposolubilitatea;
- doza si concentratia.

- tipul membranei;
- lipidele;
- porii;
- sistemele active de transport;
- polarizarea;
- starea fiziologica si patologica.

- pH-ul mediului;
- proteine;
- vascularizarea si debitul sanguin;
alte substante.

62. Distribuirea medicamentelor in organism. Prezentare generala.
Pe masura resorbtiei in sange, substantele medicamentoase se supun unei distributii neuniforme in organe si tesuturi, deseori
complexe, ce influenteaza semnificativ intensitatea si durata actiunii curative si toxice.
Distribuirea include:
transportul in sange transportarea medicamentelor de la nivelul capilarelor caii de absorbtie la nivelul capilarelor tesutului de
actiune; difuziunea in tesuturi - trecerea medicamentelor din compartimentul intravascular in: interstitial prin membrana capilara si
intracelular prin membrana celulara.
distribuirea propriu-zisa distribuirea in compartimente hidrice (intravascular, intercelular, intracelular) si tesuturi
(uniforma,selectiva, bifazica).
fixarea in tesuturi stocare, legarea cu proteinele (plasmatice si tisulare) si cu substraturi receptoare.

63. Transportul s.m. in sange.
Substantele medicamentoase pot fi transportate in:
Plasma: fractia libera fractia cuplata cu proteine: 1-glicoproteinacida, albumine, -globuline.
Sange: eritrocite antimalarice, chinidina, clorpromazina, imipramina, pentazocina, petidina, ciclosporina A.
Lipoproteine.
Pentru unele substante biologic importante exista proteine speciale care infaptuiesc transportul in organele consumatoare (de
exemplu: siderofilina, care aprovizioneaza cu Fe maduva).
64. Rolul fractiilor libera si cuplata din sange.
Fractia libera: responsabila de efectul farmacologic; capabila sa penetreze prin membranele si barierele fiziologice; se supune
biotransformarii; se poate elimina mai rapid; determina o latenta mai mica, o potenta mai mare si o durata mai scurta de actiune.
Fractia cuplata: este inactiva farmacologic; reprezinta un depozit sanguin (echilibru dinamic cu fractia libera); latenta si durata de
actiune mare; intensitatea efectului redusa; se metabolizeaza si se elimina mai greu; limiteaza procesele de difuziune prin membranele si
barierele fiziologice si distributia; creste hidrosolubilitatea preparatelor liposolubile cu consecinte positive; poate capata proprietati
antigenice; la proportia de cuplare cu proteinele peste 90% se pot constata interactiuni medicamentoase; capacitatea sangelui de a lega
medicamente semnificativ scade in patologia ficatului,combustiii mari, diferite hipoproteinemii.
Fractia libera difuzeaza in faza apoasa a organismului. Distribuirea sa mai departe a preparatului depinde de liposolubiliatea si
afinitatea lui tisulara. Substantele cu liposolubilitate majora treptat se redistribuie in grasimile depozitelor adipoase cu circulatie sanguine
lenta, formand rezerva adipoasa. Unele preparate poseda o afinitate chimica selectiva fata de anumite organe, tesuturi si sunt capabile sa
formeze in ele rezerva tisulara (de ex. Concentratia unor glicozide cardiace in miocard este de 4-10 ori mai mare decat cea plasmatica). In
intregime distribuirea medicamentelor se supune acelorasi legi care au fost mentionate mai sus.
65. Transformarile chimice ale substantelor medicamentoase in organism.
Problemei biotransformarii medicamentelor, substantelor toxice si in general a xenobioticelor actualmente acorda o atentie
deosebita nu numai farmacologii, dar si toxicologii, oncologii, ingienistii. Aceasta se explica prin aceea ca in ultimii ani drastic s-a inrautatit
starea ecologica. Legile biotransformarii medicamentului sunt universal si au aplicabilitate de aseamenea si pentru substante toxice.
Scopul strategic al biotransformarii este transformarea substantelor heterogene si potential periculoase pentru organism in substante
destul de hidrosolubile ca aceastea cat mai repede sa se elimine cu urina (calea principala), bila, transpiratie.
Viteza individuala de biotransformare a unuia si acelasi medicament poate sa difere de 6 si mai multe ori la persoanele cu ficatul
sanatos. Procesele de detoxifiere sunt afectate foarte mult la bolnavii cu patologia acestui organ (hepatitele acute si cronice, ciroza). In
tratamentul obisnuit (dozele, ritmul administrarii) al acestor bolnavi preparatele se retin usor in organism si are loc cu evolutia excesiva a
reactiilor farmacologice si toxice.
66. Epurarea medicamentelor. Prezentare generala.
Epurarea este etapa farmacocinetica in care structura chimica medicamentoasa este degradata si eliminata din organism. Se poate
face prin doua procese: biotransformarea (metabolizarea) si eliminarea (excretia)
Biotransformarea reprezinta etapa de transformare a structurii chimice a medicamentului, rezultand metaboliti. Este o reactie de
detoxifiere specifica organismului.
Substantele medicamentoase pot fi: nemetabolizate (putine), ca de ex: substante anorganice hidrofile (saruri de Li) si substante
gazoase si volatile (ca narcoticele); metabolizate, partial sau total (majoritatea), cand se obtin in general metaboliti cu hidrosolubilitate mai
mare. Metabolitii pot fi: inactivi, activi, toxici, netoxici.
Exemple de medicamente metabolizate la metaboliti activi: metaboliti cu acelasi tip de actiune: fenacetinaparacetamol,
diazepamoxazepam, codeinamorfina, prednisonprednisolon; metaboliti cu alt tip de actiune: fenilbutazona (antiinflamator)fenil
hidroxibutil fenazona (util in guta).
Locul biotransformarilor. Poate fi: la locul administrarii (ex: tubul digestiv), in sange, in ficat, alte tesuturi (plamani, rinichi).
Factorii ce influenteaza biotransformarea medicamentelor.
Structura chimica: structuri chimice diferite, chiar cu nuclee diferite, pot fi metabolizate prin aceeasi reactie biochimica, daca au un
radical chimic comun; structuri chimice cu diferente structurale minore (de exemplu acelasi nucleu, dar cu radicali diferiti) pot fi metabolizate
prin reactii chimice diferite, generand metaboliti diferiti; in general aceesi structura chimica poate fi metabolizata prin mai multe reactii
chimice, generand mai multi metaboliti, functie de radicalii chimici biotransformabili.
Specia: in functie de specie, exista cai diferite de metabolizare, deci metaboliti diferiti, in numar si in procente diferite.
Varsta: fatul si nou-nascutul: activitatea enzimelor hepatice este redusa la fat si la nou nascuti, mai ales la prematuri. Maturarea
enzimelor la fat se face catre termen si continua la nou nascut in perioada neonatala. Varstnicul: functia de detoxifiere a ficatului si clearenc-
ul hepatic sunt diminuate fata de tanar si adult, .datorita: diminuarii metabolismului in hepatocit, diminuarii fluxului sanguin hepatic,
diminuarea volumului functional hepatic. Exemple de medicamente cu clearance hepatic diminuat, la varstnici: hipnotice barbiturice,
antiinflamatoare (fenilbutazona), antiasmatice (teofilina), antiaritmice (propranolol), analgezice-antipiretice (paracetamol).
Stari fiziologice particulare: in stare de graviditate, este diminuata glucuronoconjugarea medicamentelor; starea de stres modifica
procesele metabolice in general si inclusiv biotransformarile medicamentelor.
Starile patologice: hepatita cronica si ciroze, obezitate, insuficienta cardiaca.
Alimentatia: diferitele diete si hipovitaminozele.
Asocierea medicamentelor.
67. Caile si mecanismele de eliminare ale substantelor medicamentoase.
Substanta medicamentoasa, metabolitii lor, conjugatii se elimina pe diferite cai insa rolul hotarator in asigurarea procesului de
eliminare il au rinichii. Circa 90% din substanta medicamentoasa se elimina prepoderent prin rinichi.
Caile de eliminare: prin urina: filtrare glomerulara, secretie tubulara, resorbtie tubulara; prin cale digestiva: secretia salivara,
mucoasa gastrica, bila, rectal; prin calea respiratorie: secretie nazala, secretie bronsica, epiteliu alveolar; prin lapte: secretia laptelui;
cutanata: secretie sudoripara, descuamarea celulelor epidermisului (cornoase), glandele sebacee.
68. Eliminare renala.
Mecanismele de eliminare si resorbtie
Caracterizarea:
1. Filtrare glomerulara substantele hidrosolubile
2. Secretie tubulara: pasiva: substantele liposolubile; activa: substante cu structuri speciale prin intermediul sistemelor membranare
active, nespecifice, specializate pentru acizi si baze.
3. Reabsorbtia tubulara: pasiva: substantele nedisociate la pH-ul urinei (4,5-7,5); activa: cu ajutorul sistemelor membranare active-
substantele ionizate sau macromoleculare.
Factorii ce influenteaza:
diureza: volumul de urina eliminat ce variaza in dependenta de fluxul renal, starea de hidratare a organismului si cea functionala a
rinichilor, varsta.
pH-ul urinei influenteaza gradul de ionizare si respectiv procesul de reabsorbtie tubulara. Substantele bazice se elimina la un pH acid
iar cele acide la un pH bazic
mecanismul de eliminare: eliminarea cea mai intensa se constata prin secretia tubulara iar reabsorbtia tubulara dimpotriva se opune
proceselor de excretie.
distributia in sectoarele hidrice cu cat mai .......
cuplarea cu proteine
varsta: se constata diminuarea functiei renale la varstnici.
starile patologice: in insuficienta renala, cardiaca congestiva, hepatica, afectiuni gastro-intestinale.
69. Eliminarea pe cale digestiva.
Mecanismele eliminarii:
1. Secretia salivara. Particularitati: studiul profilului farmacocinetic; monitorizarea farmacoterapiei cu determinarea concentratiei
medicamentului (la copii) sau formei libere necuplate cu proteinele plasmatice; test de diagnostic a starii circulatiei sanguine. Substante:
alcool etilic, metale grele (Pb, Hg), ureea.
2. Prin mucoasa gastrica. Particularitati: prin difuziune simpla; posibilitatea participariii in ciclu enterogastric cu prelungirea duratei
de actiune; posibilitatea diminuarii simptomelor intoxicatiei prin spalaturi gastrice. Substante: substante bazice nedisociate la pH 7,4 al
plasmei.
3. Prin bila. Eliminarea la nivelul hepatocitului prin mecanisme fiziologice active. Posibilitatea participarii la ciclul entero-hepatic;
Tratamentul afectiunilor biliare (infectiilor). Pentru efectuarea unor metode de diagnostic (colecistografia). Acumularea medicamentului in
perioada de concentrare a bilei in vezica biliara, in perioada dintre mese. Posibilitatea unor efecte toxice in obstructia biliara. Realizarea de
concentratii mari si prelungirea timpului de injumatatire. Se elimina: acizi, baze, glucuronoconjugati, hidrati de carbon.
Eliminarea pe cale rectala. Eliminarea substantelor reabsorbite la administrare orala sau cele eliminate prin bila; insolubile
(carbune,ulei de parafina), antiacide (saruri de bismut, caolin), sulfamide intestinale solubile dar ce nu se absorb (aminoglicozidele, sulfat de
magneziu).

70. Respiratorie 71. Cutanata 72. Lactatie
Mecanisme:
- prin secretie nazala
- prin secretia glandelor
bronsice
- prin epiteliul alveolar
Substantele eliminate :
- ioduri
- volatile si sublimabile
(expectorante)
- anestezice gazoase si volatile
Particularitati:
- efect pozitiv in cazul
expectorantelor
- efect nedorit de congestive
pulmonara sau iritatia
mucoaselor
Mecanisme:
- Prin secretia glandelor sudoripare si
sebacee
- prin descuamarea tesuturilor pielii
(celule cornoase)
Substante eliminate:
- substante volatile, uree, ioduri,
arsen, metale grele si griseofulvina.
Particularitati:
-efect pozitiv in tratamentul
dermatomicozelor
-depistarea unor compusi in piele, par
indeosebi in intoxicatii
Mecanisme:
-La nivelul epiteliului glandelor mamare
(laptele are un pH mai acid ca plasma 6,2-
6,6)
Particularitati:
-cale nedorita
-efecte farmacodinamince si toxice la sugar
Substante eliminate:
Substante bazice:
-alcool
-alcaloizi (cafeina, nicotina,codeina,
morfina, atropina)
-bromuri, sedative;
-Purgative (fenoftaleina)
-antiepileptica (fenitoina,fenobarbital)

58. Exemple de bariere biologice.
Absorbtia si distributia substantei medicamentoase sunt influentate in mod semnificativ, de bariere biologice care se intalnesc in
calea lor: mucoasa gastrica si intestinala, bariera hemato-encefalica, peretii capilarelor, bariera placentara, epiteliul glandelor mamare, bariera
hemato-alveolara, hemato-oftalmica.
Baza barierelor este alcatuita din complexul (suma) membranelor citoplasmatice, permeabilitatea carora pentru substante variaza in
dependenta de aceleasi particularitati care au fost mentionate mai sus pentru membrane.
Peretele capilarului este o membrana tipica lipido-poroasa prin care se efectueaza schimbul de substante dintre tesuturi (mediul
interstitial) si sange. Peretele capilarului este cea mai usor permeabila bariera pentru substantele medic. In cazurile de patologie (boala
actinica, inflamatie), factorii umorali (histamina).

Mucoasa gastro-intestinala absorbtia se face predominant la nivelul intestinului subtire.
Bariera hemato-encefalica este cea mai complexa bariera din punct de vedere anatomic si fiziologic. Permeabilitatea acestei bariere
determina gradul de actiune centrala a medicamentelor.
Bariera placentara, epiteliul glandelor mamare.
59. Bariera hemato-encefalica. Caracterizare.
Bariera hemato-encefalica este cea mai complexa bariera din punct de vedere anatomic si fiziologic. Permeabilitatea acestei bariere
determina gradul de actiune centrala a medicamentelor.
60. Bariera placentara. Caracterizare.
61. Epiteliul glandelor mamare. Caracterizare.