Raportul donaţiilor

Principiul care se desprinde din dispoziţiile art. 751 C. civ. este că toate donaţiile sunt supuse
raportului, fie acestea directe sau indirecte.
De asemnea, este indiferent dacă donaţia a fost încheiată în formă autentică ori sub forma darului
manual, a donaţiei indirecte sau deghizate. Din simplul fapt că o donaţie îmbracă forma darului manual, al
donaţiei indirecte sau al donaţiei deghizate sub forma unui act oneros nu se poate trage concluzia
dispensei de raport, alegerea acestor forme putând fi inspirată de consideraţii diverse (fiscale, discreţie,
celeritate etc.); nu mai puţin însă, admiţându-se contrar dispoziţiilor art. 846 C. civ. că voinţa de a acorda
dispensa de raport poate fi şi tacită, aceasta trebuie să rezulte neîndoielnic din circumstanţele de fapt care
trebuie bine circumscrise.
Singura donaţie deghizată care este preciputară prin ea însăşi este cea prevăzută la art. 845 C.
civ., care se referă la înstrăinarea făcută în favoarea unui descendent cu sarcina dreptului de uzufruct sau a
unei rente viagere (supra nr. 430 şi următ.). În acest caz, chiar textul legii precizează că liberalitatea
prezumată irefragabil se va imputa asupra cotităţii disponibile şi numai excedentul, dacă este, asupra
rezervei celui gratificat.
Art. 758 C. civ. precizează că sunt supuse raportului cheltuielile făcute de defunct pentru
asigurarea dotei fiicelor, pentru procurarea unei cariere sau profesii, precum şi pentru plata datoriilor
personale ale succesibilului.
Donaţiile remuneratorii sau cele cu sarcini sunt şi ele supuse raportului ca orice donaţii, dar
numai în măsura în care ceea ce recompensează sau sarcina rămân inferioare valorii bunului donat şi doar
în măsura emolumentului gratuit care rămâne. De pildă, în cazul donaţiei unui imobil cu sarcina unei
rente viagere, raportul se va face la valoarea diferenţei dintre preţul imobilului la data partajului şi
anuităţile efectiv plătite diminuate cu veniturile imobilului între data deschiderii moştenirii şi data
partajului.
Sunt supuse raportului nu numai donaţiile în plină proprietate, ci şi cele care au ca obiect un alt
avantaj procurat donatarului, indiferent care ar fi acesta.
Sunt astfel supuse raportului donaţiile care constau fie în constituirea unui drept de uzufruct în
favoarea unui succesibil, fie în renunţarea la un uzufruct în favoarea acestuia, uzufructul având o valoare
patrimonială.
Avantajul profesional patrimonial indirect constând în conferirea de către defunct dintre
succesibilii săi a posibilităţii de a-i continua activitatea profesională, dându-i posibilitatea de a economisi
sumele necesare pentru începerea acelei activităţi şi beneficiind de clientela sa, chiar dacă nu constituie o
însărăcire a dispunătorului şi, ca atare, nu este o donaţie propriu-zisă, reprezintă totuşi o liberalitate
supusă raportului1.
De asemenea, constituie obiect al raportului „donaţia în posesiune”2 constând în conferirea
folosinţei gratuite a unei locuinţe pe timpul vieţii dispunătorului cu intenţia de a gratifica pe unii
succesibili, ca şi concesiunea gratuită a dreptului de a încasa chiria unui bun închiriat de dispunător
unui terţ.
În cazul asigurărilor de viaţă, succesibilul beneficiar al acestora nu datorează raportul capitalului
asigurat, care nu a figurat niciodată în patrimoniul asiguratului, ci doar al primelor plătite în timpul vieţii
de dispunător, fără însă ca obligaţia de raport să poată trece peste capitalului primit.

Donaţiile exceptate de la raport

1
M. Grimaldi, Successions, cit. supra, p. 619, nr. 670; CA Aix-en-Provence, 1-re ch. B, 3 sept. 1998, JCP IV 2313
nr. 28/1999, p. 1387.
2
Termenul a fost introdus de I. Najjar, La donation en possesion, „Recueil Dalloz” nr. 14/1999, p. 155-156.
 În afara donaţiilor exceptate de la raport prin voinţa dispunătorului, care produc efecte în limitele
cotităţii disponibile, pentru rest fiind supuse reducţiunii, sau prin voinţa donatarului, care renunţând la
moştenire este considerat străin de aceasta, caz în care donaţia se va imputa asupra cotităţii disponibile,
fiind supusă reducţiunii dacă trece peste limitele acesteia (art. 752 C. civ.), există donaţii exceptate de la
raport prin voinţa legii. Este vorba de dispensele de raport prevăzute la art. 759 şi 762 C. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 759 C. civ. sunt scutite de raport donaţiile care se referă la:
-cheltuielile pentru hrană şi întreţinere. Dispensa de raport funcţionează fără nici un fel de
condiţionare, fiind indiferent dacă cheltuielile se fac în temeiul obligaţiei legale de întreţinere sau înafara
acestora, ori dacă cel întreţinut a avut sau nu mijloace proprii.
Intră sub incidenţa dispensei de raport şi cheltuielile făcute pentru întreţinerea succesibilului
internat într-un azil, ospiciu etc.;
-cheltuielile pentru educaţie şi învăţătură. Acestea nu se confundă cu cheltuielile pentru
procurarea unei caiere, care sunt supuse raportului conform dispoziţiilor art. 758 C. civ. (supra nr. 669),
ci se referă la cheltuielile făcute pentru studii (oricare ar fi nivelul acestora, inclusiv universitare) în
vederea dobândirii cunoştinţelor teoretice şi practice pentru exercitarea unei profesii. Este vorba de plata
taxelor de studii, achiziţionarea cărţilor sau instrumenteleor necesare, plata deplasărilor în ţară sau
străinătate etc.
-cheltuielile ordinare pentru îmbrăcăminte şi alte obiecte necesare la intrarea în armată,
dispoziţii care nu mai au astăzi aplicare, fiind căzute în desuetudine;
-cheltuielile de nuntă, care includ plăţile pentru toalete,ceremonia religoasă, banchet, deplasări
etc.;
-darurile uzuale. Deşi textul de lege se referea doar la darurile de nuntă, practica judiciară şi
doctrina i-au dat o interpretare extensivă, incluzând şi alte daruri, cum sunt cele făcute cu ocazia botezului
unui copil, a zilei de naştere, a unei aniversări etc.
Caracterul de dar uzual trebuie să se aprecieze în funcţie de momentul donaţiei şi de averea
donatorului, neputând fi excesive, nu de valoarea bunului donat la data partajului, indiferent cât a sporit
aceasta în timp.
Având în vedere prevederile art. 759 C. civ., care se referă la cheltuielile menţionate mai sus ca
fiind din categoria celor care „nu sunt supuse raportului”, dacă am raţiona în termenii „ce nu este supus
raportului, este liberalitate preciputară (scutită de raport)”,am putea crede că reprezintă daruri preciputare
care s-ar imputa asupra cotităţii disponibile. Concluzia ar fi însă una pripită, căci aşa cum cu deosebită
pătrundere şi forţă de convingere a remarcat un autor, „aceste excepţii se explică prin multiple
consideraţii, care, reunite, permit concluzia că nu ne aflăm în prezenţa unor veritabile donaţii (s. n. – D.
C.)”, elementul intenţional (animus donandi) fiind incert întrucât aceste cheltuieli sunt mai degrabă
expresia „unei datorii familiale sau sociale”, îmbogăţirea „donatarului” este dificil de stabilit, iar
însărăcirea „donatorului” este îndoielnică. Dincolo de aspectele juridice şi de dificultăţile insurmontabile
de calcul, soluţia izvorăşte din favoarea legii în temeiul faptului că „viaţa şi educaţia sunt valori în afara
patrimoniului” de care nu trebuie să se ţină seama la lichidarea patrimoniului succesoral.
Conform dispoziţiilor art. 762 C. civ., donatarul nu este ţinut la raport în privinţa fructelor şi
veniturilor bunurilor raportabile percepute înaintea deschiderii moştenirii. Acestea, spre deosebire de
bunul principal care le produce, sunt preciputare. Este o excepţie de la regula potrivit căreia accesoriul
urmează soarta juridică a principalului.
Soluţia îşi are explicaţia în faptul că însăşi raţiunea de a fi a acestor donaţii este ca donatarul să se
bucure anticipat de folosinţa bunului donat.
De la data deschiderii succesiunii, fructele şi veniturile bunului donat trebuie aduse de donatar la
masa de împărţit, dar nu ca obligaţie de raport, ci ca o consecinţă a stării de indiviziune care se naşte de la
această dată între comoştenitorii defunctului, conform principiului fructus augent hereditatem (supra nr.
654).
Clauza contractuală prin care donatorul şi donatarul ar stabili că acestea sunt şi ele raportabile
este nulă întrucât reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibit de lege. În schimb, clauza
prin care donatarul este scutit de aducerea la masa partajabilă a fructelor şi veniturilor pe care bunul le va
produce după deschiderea succesiunii şi până la partaj este valabilă3, fiind vorba de un legat, adică de o
liberalitate preciputară (care se impută asupra cotităţii disponibile).
Donaţia-partaj (infra nr 752 şi următ.) este incompatibilă prin natura ei cu raportul, care este o
operaţiune preliminară partajului făcută în scopul constituirii masei partajabile, în timp ce donaţia-partaj
este partajul însuşi făcut cu anticipaţie de dispunător. Donaţia-partaj nu este donaţie decât în formă, nu şi
în conţinut.
În cazul donaţiei-partaj finalitatea este cea a partajului, în timp ce donaţia este doar mijlocul prin
care aceasta se realizează sau, altfel spus, esenţa actului este partajului, iar donaţia doar forma pe care
acesta îl îmbracă. Este exclus ca o asemenea donaţie să realizeze ceea ce realizează donaţiile obişnuite, şi
anume un avans în contul moştenirii.

PERSOANELE ŢINUTE LA RAPORT ŞI PERSOANELE CĂRORA RAPORTUL LE

ESTE DATORAT

Raportul liberalităţilor este un raport juridic care presupune ca la moştenire să vină în virtutea legii
cel puţin doi moştenitori din categoria celor anume prevăzute de lege, unul dintre aceştia să fi fost
gratificat de defunct în timpul vieţii cu o liberalitate nepreciputară (care nu implică voinţa de a-l favoriza
în dauna celuilalt), iar în vederea concretizării vocaţiei legale la moştenire a fiecăruia dintre cei doi
moştenitori să se ţină seama de liberalitatea făcută ca fiind doar un avans în contul moştenirii, întregind
(în natură sau prin echivalent) masa partajabilă, astfel încât de aceasta să se poată bucura şi cel
negratificat.
Urmează să vedem care sunt subiectele acestui raport juridic, aşadar, care anume sunt persoanele
ţinute la raportul donaţiilor ( 1) şi care sunt persoanle cărora acesta le este datorat ( 2).

Persoanele ţinute la raport

Din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944, rezultă că obligaţia de raport revine
descendenţilor şi soţul supravieţuitor atunci când cumulează calitatea de moştenitor legal (A) cu aceea de
beneficiar al unei donaţii nescutite de raport (nepreciputare) (B).

A. Calitatea de moştenitor legal

Raportul liberalităţilor nu se poate face decât în cazul moştenirii ab intestat, nu şi a celei
testamentare, care se întemeiază pe voinţa defunctului4. Având menirea de a asigura egalitatea între
moştenitorii legali prevăzuţi de lege (descendenţi şi soţul supravieţuitor) în temeiul voinţei prezumate a
defunctului, raportul nu-şi mai are sensul atunci când unul sau altul dintre aceşti moştenitori este favorizat
de de cujus prin liberalităţi preciputare (donaţii făcute cu dispensă de raport sau legate), peste partea sa
legală. Liberalităţile preciputare se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar dacă aceasta este
depăţită problema care se pune este aceea a reducţiunii.
Liberalităţile făcute de defunct în favoarea terţilor (categorie în care pe lângă persoanele străine
de moştenire se includ şi moştenitorii legali ai defunctului care nu au obligaţia legală de raport –
ascendenţii şi colateralii) se vor imputa întotdeauna asupra cotităţii disponibile a moştenirii, nepunând
problema raportului.
Legatarii universali sau cu titlu universal nu datorează raportul, astfel încât atunci când, de pildă,
la moştenire vin doi legatari universali, iar unul dintre aceştia a primit de la defunct o donaţie, acesta o
păstrează pentru sine, peste partea ce îi revine din moştenire.

3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2746/1974, Repertoriu… 1969-1975, p. 205-206.
4
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 185/1965, Repertoriu… 1952-1969, p. 449.
Raportul nu este datorat decât de moştenitorii legali acceptanţi, nu şi de către cei care renunţă la
moştenire, devenind străini de aceasta. În limitele cotităţii disponibile, renunţătorul poate păstra donaţia
(art. 752 C. civ.). Cu alte cuvinte, în acest caz, prin voinţa celui gratificat, donaţia devine preciputară,
lucru care este într-o oarecare măsură nefiresc şi ilogic dacă se are în vedere faptul că donaţia a fost făcută
în contul drepturilor succesorale viitoare, iar nu doar pentru cel gratificat.
Donatarul are interesul de a renunţa la moştenire în cazul în care cotitatea disponibilă a moştenirii
este mai mare decât partea pe care ar primi-o ca moştenitor legal. Este indiferent faptul dacă acceptarea
moştenirii este pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar (art. 751 C. civ.). Important este ca donatarul
să fie moştenitor legal al defunctului la data deschiderii moştenirii, neavând nici o importanţă faptul dacă
la data donaţiei avea sau nu vocaţie eventuală la moştenire (art. 753 C. civ.

B. Calitatea de beneficiar al unei liberalităţi

Principiul este că sunt raportabile numai donaţiile primite personal de către moştenitori de la
donator. Donatarul nu poate fi obligat printr-o clauză contractuală să raporteze donaţia la succesiunea
unei alte persoane decât dontorul care l-a gratificat (art. 757 C.civ.).
Spre deosebire de dreptul cutumiar francez premergător Codului civil, care impunea raportul
donaţiilor făcute copiilor sau soţului celui ţinut la raport întrucât erau considerate persoane interpuse,
Codul civil Napoleon şi Codul nostru civil au eliminat această posibilitate. Chiar dacă sunt deficitar
redactate, dispoziţiile art. 755 şi 756 C. civ. au înţelesul că moştenitorul nu raportează decât donaţiile
primite de el, iar nu şi cele primite de descendenţii sau soţul său, eliminând prezumţia de interpunere
menţionată mai sus.
Nu este exclusă interpunerea voluntară de persoane, care ar putea antrena obligaţia de raport
pentru succesibilul care, prin ipoteză, ar fi adevăratul beneficiar al donaţiei, numai că aceasta presupune
administrarea probelor care să demonstreze acest lucru, simpla gratificare a celor apropiaţi neavând forţa
prin ea însăşi de a da naştere unei prezumţii în acest sens şi nici în sensul dispensei de raport.
Prin excepţie de la regula de mai sus, în cazul în care sunt întrnite condiţiile reprezentării,
reprezentantul trebuie să raporteze donaţiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunţat la succesiunea
acestuia (art. 755 fraza a II-a C. civ.).
Această soluţie este comandată de regulile reprezentării (supra nr. 52 şi următ.), conform cărora
reprezentatul moşteneşte pentru sine, dar dobândind nu numai drepturile, ci şi obligaţiile celui
reprezentat. Chiar dacă moşteneşte prin reprezentare, reprezentantul nu moşteneşte pentru reprezentat, ci
pentru sine, motiv pentru care este ţinut să raporteze şi donaţiile pe care le-a primit personal de la defunct.

Persoanele cărora le este datorat raportul

Raportul este datorat comoştenitorilor. După cum reiese din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi ale
art. 3 din Legea nr. 319/1944, raportul este datorat coerezilor celui ţinut la raport, care vin împreună cu el
la moştenirea legală a defunctului. Renunţătorii şi nedemnii nu au dreptul la raport întrucât sunt străini de
moştenire.
Raportul este datorat reciproc între descendenţi şi soţul supravieşuitor, astfel încât cine este ţinut
la raport când este gratificat de defunct prin donaţii este în drept să şi pretindă la rândul său raportul când
cel gratificat este un alt coerede. Dacă unul dintre comoştenitorii îndreptăţiţi să pretindă raportul nu o
face, creditorii săi o pot face în locul său pe calea acţiunii oblice, nefiind vorba de o acţiune strict
personală.

Situaţia legatarilor şi creditorilor succesiunii. Dispoziţiile art. 763 C. civ. sunt neechivoce în
sensul că „legatarii şi creditorii nu pot pretinde ca erezii să facă raport”. Aceste prevederi legale se
justifică prin faptul că raportul nu poate profita niciodată, nici direct, nici indirect, legatarilor şi
creditorilor succesiunii, ci numai coerezilor defunctului.
 În cazul legatarilor, în pofida susţinerii curente conform căreia aceştia ar putea profita indirect
întrucât majorându-se masa de calcul, se majorează valoric şi cotitatea disponibilă, în realitate, raportul nu
poate profita decât comoştenitorilor defunctului între care acesta funcţionează, căci tot ce se adaugă masei
de calcul prin raport se împarte între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor conform cotelor
legale de moştenire, chiar şi în cazul în care donaţia raportabilă, depăşind rezerva celui gratificat, se
impută asupra cotităţii disponibile (supra nr. 447). Dacă legatarul este în acelaşi timp şi moştenitor legal
al defunctului îndreptăţit la raport, poate cere raportul în acestă ultimă calitate, profitând însă doar în
limitele vocaţiei sale legale la moştenire.
Pentru creditorii succesiunii, de asemenea, raportul este lipsit de orice efecte întrucât pentru ei
bunurile donate sunt definitiv ieşite din patrimoniul dispunătorului, donaţia fiind irevocabilă, astfel încât
gajul lor (şi, deci, implicit posibilitatea legală de urmărire) nu se întinde decât asupra bunurilor aflate în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.
În cazul acceptării pure şi simple a moştenirii de către erezii care pot pretinde raportul, dat fiind
că se produce confuziunea patrimoniului succesoral cu acela personal, creditorii succesiunii vor fi
asimilaţi celor personali putând cere raportul pe calea acţiunii oblice, după care să urmărească în
patrimoniul debitorului lor bunul raportat în natură sau echivalentul acestuia în cazul raportului prin
echivalent.

MODALITĂŢILE DE EXECUTARE A RAPORTULUI

Două sunt modalităţile în care poate fi executat raportul donaţiilor: în natură sau prin echivalent
valoric sau luare mai puţin (art. 764 C. civ.). Raportul în natură presupune reunirea la masa partajabilă
chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj oricărui coindivizar (inclusiv celui
căruia i-a fost donat, dar de astă dată cu titlu de partaj), pe când raportul prin echivalent sau luare mai
puţin presupune păstrarea de către cel gratificat în natură a bunului donat, la partaj, pentru restabilirea
egalităţii, fie permiţându-se celorlalţi coindivizari să preia fiecare din masa partajabilă o cantitate de
bunuri similare, restul împărţindu-se conform cotelor legale (raportul prin preluare) (art. 739 C. civ.), fie
imputând valoarea donaţiei primite asupra părţii celui ţinut la raport, acesta primind în completare restul
rămas după ce comoştenitorii primesc fiecare din masa partajabilă bunuri până la concurenţa cotelor ce le
revin din moştenire (raportul prin imputaţie).
Raportul prin luare mai puţin este posibil doar în cazul în care cota-parte din moştenire revenind
celui ţinut la raport este mai mare decât valoarea donaţiei, iar moştenirea solvabilă. În caz contrar,
donatarul trebuind să indemnizeze pe comoştenitorii săi cu echivalentul valoric al diferenţei dintre
valoarea donaţiei şi cota ce-i revine din moştenire, va prefera de cele mai multe ori să renunţe la
moştenire păstrând donaţia în întregime (cu condiţia să nu depăşească limitele cotităţii disponibile).
Teoretic însă (şi chiar practic, atunci când acceptarea moştenirii este forţată) raportul prin echivalent
valoric efectiv este posibil, donatarul fiind obligat să verse o sumă echivalentă donaţiei primite.

Raportul în natură

A.Cazurile de raport în natură

În materie de imobile, aşa cum am văzut, regula este aceea a raportului în natură. Problema care
se pune este dacă acest raport este obligatoriu pentru părţi (donatar şi coerezi), iar dacă nu – cine are
alegere, donatarul sau coerezii săi?
Din formularea textului de principiu al art. 765 alin. 1 fraza I C. civ., care prevede că „raportul se
poate pretinde în natură pentru imobile” (s. n. – D. C.), rezultă că acest raport nu este obligatoriu pentru
părţi, căci „se poate pretinde”, iar alegerea o au coerezii întrucât, pe de o parte, ei sunt cei care pot
„pretinde”, iar pe de altă parte întrucât însăşi raţiunea raportului în natură este restabilirea egalităţii în
favoarea coerezilor.
Această alegere este obligatorie pentru donatar. Când însă donatarul a înstrăinat sau ipotecat
înaintea deschiderii succesiunii imobilul primit de la defunct „raportul în natură nu este obligatoriu” (s.
n.-D. C.)(art. 765 alin. 1 fraza a II-a C. civ.), s-ar subînţelege, pentru donatar, putând face raportul prin
echivalent. În realitate însă, înstrăinarea imobilului donat este inatacabilă, astfel încât nici nu mai poate fi
vorba de vreo alegere, raportul prin echivalent impunându-se de la sine5. În ceea ce priveşte ipoteca, şi
aceasta rămâne valabilă, dar în acest caz, deşi raportul în natură rămâne teoretic posibil, practic însă
întrucât coerezii ar fi obligaţi să respecte ipoteca, cu riscul urmării imobilului, interesul lor va fi să ceară
raportul prin echivalent. Regulile menţionate mai sus sunt supletive, ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate
prin voinţa părţilor. Astfel, pe de o parte, raportul în natură poate fi impus donatarului şi în privinţa
bunurilor mobile, fie prin actul de donaţie (cu forţa obligatorie a contractului, conform art. 969 C. civ.),
fie printr-o manifestare de voinţă unilaterală ulterioară din partea donatorului (act separat, testament). Pe
de altă parte, donatarul unui imobil poate fi obligat să facă raportul prin echivalent fie prin contractul de
donaţie (obligaţie pe care trebuie să o respecte şi coerezii), fie printr-un act unilateral al donatorului.

B. Efectele raportului în natură

Principiul rezoluţiunii retroactive a donaţiei. Când raportul se face în natură, donaţia se
rezoluţionează, patrimoniul succesoral reîntregindu-se chiar cu bunul care a format obiectul acesteia, iar
nu doar valoric
Raportul în natură operează ca o condiţie rezolutorie (evenimentul de care depinde fiind decesul
dispunătorului), de la data deschiderii moştenirii bunul donat făcând parte de drept din masa succesorală
indiviză ai cărei titulari sunt donatarul şi coerezii săi. Din acest moment, eredele ţinut la raportul în natură
din unic proprietar este „reaşezat la rang de proprietar indiviz”, iar dacă rămâne singur în stăpânirea
bunului donat va datora indemnitatea pentru lipsa de folosinţă în favoarea celorlaţi coindivizari (coerezii
îndreptăţiţi la raport). Dacă până la deschiderea moştenirii donatarul putea încheia cu privire la bunul
donat nu numai acte de administrare (locaţiune), ci şi de dispoziţie (vânzare, donaţie, schimb), din acest
moment bunul intrând sub incidenţa regimului proprietăţii indivize, în principiu, asemenea acte nu mai
pot fi încheiate decât cu acordul tuturor celorlalţi coindivizari (descendenţii defunctului şi soţul
supravieţuitor), conform regulii unanimităţii (supra nr. 660).
Afară de ipotecile constituite de donatar înaintea deschiderii moştenirii, care rămân în vigoare,
toate celelalte sarcini (servituţi, uzufruct, uz) se desfiinţează ca efect al rezoluţiunii donaţiei (art. 765 alin.
1 şi art. 769 C. civ.). Dacă la partaj bunul cade în lotul eredelui donatar, sarcinile renasc urmare a
efectului declarativ al partajului, atributarul fiind considerat proprietar de la data deschiderii moştenirii6
În schimb, actele de administrare încheiate de donatar înaintea deschiderii succesiunii sunt
valabile şi opozabile coerezilor îndreptăţiţi la raport.
Bunul este considerat că nu a ieşit niciodată din patrimoniul defunctului. De aceea, riscul pieirii
sau deteriorării fortuite a lucrului este al succesiunii, nu al donatarului (art. 760 C. civ.). Simetric invers,
sporul de valoare al bunului realizat în mod conjunctural (fără contribuţia donatarului) între data actului
de donaţie şi data deschiderii moştenirii se cuvine tot succesiunii, art. 765 alin. 2 C. civ. precizând că
raportul se face „după valoarea ce imobilul a avut în momentul deschiderii moştenirii”.
Lichidarea contului între donatar şi succesiune. Donatarul care a făcut cheltuieli necesare (de
conservare) sau utile (de sporire a valorii) cu bunul donat supus raportului are dreptul la o indemnizaţie
pentru sporul de valoare constatat la data partajului (art. 766 C. civ.). Acest spor de valoare profită
succesiunii.
Simetric invers, donatarul este obligat să indemnizeze succesiunea pentru „toate degradările şi
deteriorările care au micşorat valoarea imobilului, prin faptul, culpa sau neglijenţa sa” (art. 767 C. civ..).
Cheltuielile de întreţinere a bunului nu sunt niciodată raportabile.
Între cele două categorii de indemnizaţii, în care donatarul este pe de o parte creditor, iar pe de
altă parte debitor, operează compensaţia până la valoarea celei mai mici dintre acestea.

5
D. Alexandresco, op. cit., III, 2, p. 654; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 364, nr. 868.
6
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 361, nr. 862.
 Dacă soldul compensaţiei este în favoarea donatarului ori dacă el este doar pur şi simplu creditor
al succesiunii, nu şi debitor, donatarul are un drept de retenţie asupra bunului supus raportului până la
plata creanţei sale (art. 771 C. civ.).

Raportul prin echivalent

A. Cazurile de raport prin echivalent

Aşa cum am văzut mai sus (supra nr. 683), raportul prin echivalent tipic este cel prin luare mai
puţin, cel prin echivalent valoric efectiv având doar o importanţă marginală.
În dreptul nostru, raportul prin luare mai puţin este regulă în cazul bunurilor mobile, fără
diferenţă după cum sunt corporale sau incorporale (art. 772 C. civ.), şi, evident, al sumelor de bani (art.
773 C. civ.), dar poate fi făcut şi în cazul când donaţia raportabilă are ca obiect un bun imobil, dacă:
imobilul a fost înstrăinat înaintea deschiderii moştenirii; bunul a pierit din culpa donatarului; dacă acest
lucru s-a stabilit prin contractul de donaţie ori dacă donatorul dispune aceasta printr-un act unilateral.

B. Efectele raportului prin luare mai puţin

Donaţia rămâne în vigoare. Spre deosebire de raportul în natură, care atrage rezoluţiunea donaţiei
la data deschiderii moştenirii, raportul prin luare mai puţin este unul prin echivalent, ceea ce înseamnă că
donaţia raportabilă rămâne în fiinţă, donatarul rămânând proprietar al bunului.
Fiind şi rămânând proprietar al bunului donat, donatarul suportă riscul pieirii sau deteriorării
fortuite a lucrului indiferent dacă aceasta a survenit înaintea deschiderii moştenirii sau după aceasta.
Donatarul va fi ţinut aşadar la raport şi în acest caz.
Excepţii de la regula raportului la valoarea bunului de la data donaţiei. Deşi legea nu prevede,
în cazul în care este vorba de un imobil care a pierit din culpa donatarului, valoarea la care se va face
raportul prin luare mai puţin nu mai poate fi cea de la data donaţiei, ci aceea pe care bunul o avea la
momentul pieirii.
De asemenea, în cazul în care raportul priveşte un imobil care a fost înstrăinat de donatar înaintea
deschiderii moştenirii, valoarea la care se va face raportul prin luare mai puţin va fi cea corespunzătoare
bunului la data înstrăinării, dar având în vedere starea bunului de la data donaţiei (ţinându-se aşadar
seama de ameliorările sau degradările aduse bunului de donatar).
Prin actul de donaţie sau prin testament făcut de donator ulterior donaţiei se poate stipula ca
valoarea la care se va face raportul prin luare mai puţin să fie alta decât cea de la data donaţiei (stabilită
forfetar, în raport cu data deschiderii moştenirii etc.), stipulaţie care are valoarea unei dispense particulare
de raport pentru eventuala diferenţă în plus între valoarea astfel stabilită şi cea prevăzută de lege.
Raportul donaţiilor având ca obiect sume de bani. Raportul donaţiilor având ca obiect sume de
bani se face „luând mai puţin din numerarul succesiunii” (art. 773 alin. 1 C. civ.), adică prin imputaţie.
Dacă numerarul succesiunii este insuficient, coerezeii vor prelua bunuri mobile, iar în cazul în
care şi acestea sunt insuficiente, şi bunuri imobile, până la concurenţa cotei-părţi ce revine fiecăruia din
moştenire (art. 773 alin. 2 C. civ.).

CĂILE PE CARE SE REALIZEAZĂ RAPORTUL DONAŢIILOR

Poziţia jurisprudenţei şi doctrinei noastre. Este în afara oricărei discuţii faptul că raportul
donaţiilor se poate realiza prin bună învoială între coerezii defunctului.
Când însă între aceştia există neînţelegeri conflictul trebuie tranşat în justiţie. Problema care s-a
pus a fost aceea a naturii juridice a acestei acţiuni şi, implicit, a regimului ei juridic.
În dreptul nostru, în genere, se consideră că acţiunea pentru raportul donaţiilor este una în
realizare şi personală, supusă prescripţiei extinctive în termenul general prevăzut de lege (în przent, trei
ani), termen care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, putând fi introdusă separat atât înaintea
partajului, cât şi după data acestuia. De asemenea, se consideră că acţiunea profită tuturor coindivizarilor,
spre deosebire de acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive, fiind indivizibilă, ceea ce înseamnă că
exercitarea ei doar de către unul dintre cei îndreptăţiţi profită şi celorlalţi, chiar dacă nu au cerut personal
acest lucru şi nici nu l-au mandatat pe reclamant în acest sens.
Raţionamentul prin care s-a ajuns la aceste concluzii este următorul: „caracterul personal al
acţiunii rezultă din împrejurarea că ea nu poate fi introdusă decât împotriva moştenitorilor donatari, iar nu
şi împotriva terţilor cărora li s-au transmis cu orice titlu bunrile donate. Neavând deci un drept de
urmărire – care este de esenţa dreptului real – înseamnă că este vorba de un drept personal sancţionat cu o
acţiune personală”.
Concluzii. Raportul este aşadar o operaţiune preparatorie specifică partajului, care nu interesează
nimic altceva decât „compunerea masei partajabile”, neavând nici un rost după efectuarea acestuia. Fără
îndoială, descoperirea unei donaţii raportabile ulterior partajului poate justifica un partaj suplimentar, dar
aceasta nu însemană nicidecum că raportul poate exista independent de partaj. Înainte de partaj
constatarea raportului poate avea raţiune numai în cazul când este vorba de un bun raportabil în natură,
care, devenind ope legis indiviz la data deschiderii moştenirii, îndreptăţeşte pe coerezii donatarului să
invoce drepturile ce le revin asupra bunului aflat în indiviziune.
Cât priveşte raportul prin luare mai puţin, este o operaţiune care nu poate fi separată în nici un fel
de partaj, numai cu prilejul acestuia putând avea loc, după caz, „imputaţia” sau „preluarea” care îi sunt
specifice.
Contrar afirmaţiilor potrivit cărora donatarul „este obligat să aducă la masa de împărţit donaţia”
în natură sau prin echivalent, raportul operează de drept, în caz de litigiu instanţa nefăcând altceva decât
să constate că, urmare a acestuia, donaţia vizată se ia în calcul la stabilirea masei partajabile şi se include
- în natură sau prin echivalent – în partea de moştenire care se deferă conform regulilor moştenirii legale
între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor al acestuia, fiind considerată doar un avans în contul
moştenirii legale cuvenite acestora, iar nu o liberalitate preciputară. De aceea, acţiunea care soluţionează
eventualele neînţelegeri dintre coerezi în legătură cu raportul donaţiilor se soluţionează de regulă odată cu
partajul, confundându-se cu acesta.
Raportul nu face aşadar altceva decât să „garanteze vocaţiile ereditare conferite de lege”,
reintegrând efectiv (nu numai pentru calcul) în masa partajabilă, în natură sau prin echivalent, bunuri
ieşite din patrimoniul defunctului anterior deschiderii moştenirii.
Dacă raportul poate fi impus (mai exact, consecinţele sale) celor „ţinuţi” la acesta, în schimb,
celor în favoarea cărora este reglementat nu le poate fi impus de nimeni, aceştia fiind în drept să îl invoce
sau nu. Prin înţelegerea lor, „debitorul” şi „creditorii” raportului pot proceda la partajul bunurilor
succesorale cum cred de cuviinţă, respectînd sau nu normele juridice supletive referitoare la acesta.

FERICEAN PETRONELA

DREPT AN III,ZI, BAIA MARE