Sunteți pe pagina 1din 3

Viata si opera lui Ion Neculce

Introducere
Ion Neculce, alaturi de Miron Costin si Grigore Ureche, se inscrie in categoria cronicarilor moldoveni.
Valoarea artistica a cronicilor a rezultat din talentul narativ al autorilor, acestea fiind destinate
invataturii si nu frumosului. Prin textele lor incearca sa recupereze trecutul istoric, fiind considerati
intemeietorii genului naratiunii simple, adresata colectivitatii nationale , spre a-i modela constiinta.
Acesta este genul narativ din care a evoluat mai tarziu romanul istoric. Ion Neculce este cel care
incheie seria scrierilor despre identitatea istorica. El cunoaste operele si metodele de lucru ale
predecesorilor si ii continua in atitudinea moralista fata de istorie.

Ioan Neculce (1672-1752) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnitati
importante in perioada domniei lui Dimitrie Cantemir. Sub domnia lui Antioh Cantemir a inaintat
pana la rangul de spatar, iar in timpul lui Dimitrie Cantemir a fost facut mare hatman, apoi dupa 1719
s-a intors in Moldova unde a ocupat functiunea de vornic. Ultima slujba primita de Ion Neculce a fost
in anul 1741, cea de judecator de divan.
Opera
Una dintre cele mai de seama opere scrise de Ion Neculce a fost Letopisetul Tarii Moldovei, de la
Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Voda Mavrocordat, spre sfarsitul vietii, dupa
anul 1733. Letopisetul, continuare a cronicii ilustrului predecesor Miron Costin, este o opera
memorialistica, bazata in principal pe faptele traite de autor. Fiind un atent observator al grelei stari
in care se aflau tarile romane, Neculce acuza dominatia otomana si pe fanarioti de relele ce apasau
epoca. Dragostea fata de pamantul romanesc, stors de bogatii fara mila, de cei ce erau datori sa
vegheze asupra lui, l-au facut sa exprime cu mult patetism si multa durere: Oh! Saraca Tara a
Moldovei, ce narocire de stapani c-acestia ai avut! Ce sorti de viata t-au cadzut!
Inaintea Letopisetului , cronicarul a asezat un numar de patruzeci si doua de legende istorice, pe care
le-a intitulat O sama de cuvinte, care nareaza diferite intamplari din viata unor domnitori, mai cu
seama din a lui Stefan cel Mare.
Ceea ce ofera farmec legendelor lui Neculce este continutul lor educativ fara ostentatie sau cumpat
anecdotic, epicul cuminte, batranesc, naratiunea simpla, populara.
Din punct de vedere literar, ceea ce se remarca in primul rand la Neculce, este darul povestirii.
Alaturi de acest dar, Neculce are, ca nimeni altul pana la el, darul portretizarii figurilor evocate,
insusire de romancier. Personajele sale istorice sunt in mare parte eroi de roman. Chiar atunci cand
acestia nu sunt personalitati istorice si nu au roluri epice, cronicarul stie sa le creioneze fizionomia si
sa le sugereze caracterul . Cand insa eroul este complex, atunci autorul il releva sub toate laturile,
fizic si moral, comentandu-i fiecare trasatura. Procedeul e mai putin al istoricului si mai mult al
romancierului, dar tipizand cronicarul nu pierde din vedere trasaturile individuale, concret istorice,
ceea ce-l mentine in limitele adevarului si in acelasi timp ale artei.
Neculce nu se multumeste sa infatiseze personajele istorice din exterior, el ia atitudine nu numai fata
de faptele lor, ci si fata de insusirile lor morale.
Asemanarea cu Creanga sau ceva gen
Din punct de vedere stilistic, Neculce se aseamana cu Ion Creanga, in sensul ca amandoi utilizeaza
modul povestirii populare, in totala necunostinta de procedeele culte, Ion Creanga avand cunostinta
de ele le-a ignorat. La Neculce nu poate fi vorba de un procedeu artistic constient, ci de creatie
genuina in spirit popular, libera de orice canon.Ceea ce caracterizeaza in primul rand expunerea lui
Neculce, ca si pe aceea a lui Creanga, este hazul, provenit de cele mai multe ori din ironie, dintr-o
dispozitie serioasa, menita sa atraga fin atentia asupra unui lucru, pe ocolite, cu aerul de a glumi,
intentia fiind de cele mai multe ori de a moraliza, de a satiriza, chiar de a protesta. Neculce recurge la
formulari obisnuite in vorbirea curenta, toata straduinta sa reducandu-se la adaptarea cat mai exacta
(si subtila) a scrierii la o situatie data. Intocmai ca si Creanga, Neculce are la indemana un numar
impresionant de constructii populare, orale, potrivite tuturor imprejurarilor pe care le plaseaza
faradificultate unde este nevoie, instinctiv: au aflat vreme, nu-l mai puteam satura,au vadzut ca
nu-i da mina etc.Tot din vorbirea populara, Neculce isi ia si comparatiile, acestea fiind cele
maisimple figuri de stil. Comparatiile lui Neculce, intocmai ca si cele ale lui Creanga, nu se
caracterizeaza prin inedit, dar contribuie totusi la potentarea ideii exprimate: aseda sin tunuri, cat
se cutremura locul si s-au stransu ca puii de potarnichi, sau pica ca perile, turcii si tatarii, etc.
Epitete de tipul celor folosite de scriitorii culti nu intalnim la Neculce, dar gasimla el cateva epitete
populare, majoritatea continand adjectivul bogat, intrebuintat lao scara larga de substantive: face
bgata stricaciune Tarii Muntenesti, bogat blastamera asupra lui Seremet, bogate lacrimi era,
etc.Metaforele sunt rare la Neculce, pentru ca rare sunt si in vorbirea populara:facura saci cu
taina sa nu stie Duca-Voda si sa scrie carti la Seremet de-s faceobraz, deci era pre in val, etc.
Paremiologia, vorbirea in pilde, una din caracteristicile stilului popular, cultivata mai tarziu de
Costache Negruzzi, Anton Pann si Ion Creanga, este o insusire naturala a artei lui Neculce, om cu
multa experienta de viata la varsta scrierii cronicii,cunoscator al intelepciunii celor vechi din scripturi,
sentinte, proverbe si zicale.Proverbele si zicalele populare sunt introduse cu formula dupa cum sau
precum sa dzice: calul riios face copacul scortos dupa cum este nu toate mustele fac miere, etc.
In general pildele au tendinta de a instrui si educa.
Opera lui Ion Neculce este deosebit de importanta in dezvoltarea literaturii romanesti, scriitori ca
Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, George Cosbuc, Mihail Sadoveanu gasind
in ea bogate subiecte de inspiratie.
Limba in care scrie Neculce este graiul Moldovei de nord, unde cronicarul s-a nascut si a trait cea mai
mare parte a vietii. In timpul lui Neculce n-a existat o limba literara,unitara, care sa se conformeze
normelor gramaticale. Limba lui Neculce este imaginea scrisa , nu literara, fidela a limbii
moldovenesti.


Concluzii
Neculce nu se remarca doar ca istoric, ci si ca povestitor. Cronica sa apare simtitor apropiata de
romanul memorialistic, bineinteles, fara ca autorul ei sa fi avut o asemenea intentie. El are darul
extraordinar de a prinde psihologia maselor in miscare cu spiritul sau acut de observatie si cu filozofia
varstei la care scria. Neculce stie sa aleaga aspectele esentiale din multimea datelor si sa le infatiseze
concret, cu reactia sa sufleteasca vie, cu ironie sau duiosie. Chiar daca intamplarile sunt doar auzite
de la altii sau citite, Neculce le povestestein asa fel, ca autor dramatic, incat da iluzia maxima a
realitatii si actualitatii. Ca si cum si-ar da seama de relatarea istorica ce poate sa plictiseasca, Neculce
stie sa o invioreze la tot pasul cu incidente captivante.