Sunteți pe pagina 1din 18

Teme :

1. Arătaţi care este specificul perspectivei life span asupra dezvoltării umane;

2. Prezentaţi şi descrieţi cele 3 nivele (împreună cu substadiile lor) ale dezvoltării moralităţii
conform teoriei lui Lawrence Kohlberg;

3. Arătaţi care sunt elementele de noutate aduse de teoria lui Erik Eikson faţă de celelalte teorii ale
dezvoltării;

4. Caracterizaţi cele opt stadii ale dezvoltării psihosociale propuse de Erik Erikson.

5. Analizaţi-vă propria dezvoltare din perspectiva teoriei lui Erikson încercând să identificaţi pentru
fiecare stadiu către care din polii cuplului de achiziţii specific fiecărui stadiu v-aţi îndreptat la
momentul respectiv.

6. Încercaţi să identificaţi stadiul dezvoltării morale (Kohlberg) în care vă aflaţi şI caracterizaţi-l


prin prisma propriei dv. experienţe.

Tema 1
Arătaţi care este specificul perspectivei life span asupra dezvoltării umane;
Perspectiva life span apreciază că dezvoltarea se produce de-a lungul întregii vieţi, de la
momentul concepţiei până la moarte. Aceasta este o idee foarte importantă deoarece celelalte
orientări accentuau asupra maturizării în perioada copilăriei şi adolescenţei (acestea fiind vârstele
cu potenţialul evolutiv cel mai ridicat), stabilităţii la vârsta adultă şi degenerării la vârstele mai
înaintate.
Perspectiva life span consideră, în schimb, că în orice moment al dezvoltării individul
este deschis şi susceptibil la schimbare; orice perioadă a vieţii este considerată doar o etapă cu
propriile ei experienţe şi propriul potenţial evolutiv.
“Perspectiva life span încearcă se descrie, să explice şi să optimizeze schimbările
intraindividuale ale comportamentului şi diferenţele interindividuale ale acestor schimbări de-a
lungul întregii vieţi, din momentul concepţiei până la moarte.” (Lerner & Hultsch, 1983)
În primul rând, deci, schimbările trebuie descrise; ele trebuie identificate. Apoi ele
trebuie explicate, arătând modul în care evenimentele anterioare sau prezente au generat modul
actual de manifestare a individului. În fine, această perspectivă îşi propune să optimizeze, adică
să intervină efectiv pentru a preveni o dezvoltare nesănătoasă şi a încuraja o evoluţie
corespunzătoare a individului.
Conform perspectivei life span schimbările ce apar în cursul dezvoltării pot fi urmărite
din trei puncte de vedere distincte. În primul rând, există evenimente normative, care sunt
evenimente biologice sau legate de mediu corelate cu vârsta cronologică pe care le
experimentează cei mai mulţi indivizi în aceeaşi perioadă de viaţă. Unele dintre aceste experienţe
sunt de natură biologică şi ţin de maturizare. Achiziţionarea mersului în copilărie este un
exemplu de eveniment biologic normativ. Apar, desigur, diferenţe individuale, dar există un
program normativ sau de medie pentru aceste evenimente biologice. Alte evenimente normative
sunt programate de societate care are un program pe care cei mai mulţi indivizi îl urmează pe
măsură ce avansează în dezvoltare (de exemplu, copii încep şcoala la aproximativ şase ani şi
facultatea la 18-19 ani; în schimb, căsătoria este în general amânată până după douăzeci de ani).
Cu toate acestea, dezvoltarea nu se conformează totdeauna unui program prescris
dinainte; intervin adesea evenimente neaşteptate care orientează dezvoltarea în noi direcţii.
Teoreticienii life span le numesc evenimente nenormative, deoarece ele nu se petrec oricui în
procesul dezvoltării normale şi nici nu urmează un program prestabilit. Ele sunt evenimente care
se pot petrece oricând, oricărei familii sau oricărui copil, fără nici un fel de avertisment sau
anticipare (divorţul, pierderea slujbei sau schimbarea domicilului sunt evenimente care pot avea
un impact profund asupra individului, dar care nu fac parte din împrejurările normale, aşteptate).
În sfârşit, conform perspectivei life span, un al treilea set de factori care influenţează
dezvoltarea este efectul de cohortă. Cohorta este un termen utilizat pentru a descrie grupul de
copii care s-au născut în acelaşi an (de exemplu, 1950) sau în aceeaşi perioadă (1960-1965). Pe
măsură ce cohorta se dezvoltă, copii împărtăşesc acelaşi set de experienţe istorice care sunt unice
pentru fiecare grup născut într-o zonă anume. Deci, contextul istoric este o sursă importantă de
influenţă asupra dezvoltării copilului. De aceea, dezvoltarea este diferită pentru cohorte diferite
de copii.
Life span-ul arată că transformarea personalităţii poate surveni în orice fază a existenţei,
în funcţie de schimbările de diferite tipuri care survin, subliniind potenţialul evolutiv al fiecărei
etape a vieţii.

Tema 2
Prezentaţi şi descrieţi cele 3 nivele (împreună cu substadiile lor) ale dezvoltării moralităţii
conform teoriei lui Lawrence Kohlberg;

STADIILE DEZVOLTĂRII MORALE


L.Kohlberg

Nivelul preconvenţional al judecăţii morale(Copilăria mijlocie)

Judecată bazată pe nevoi personale şi pe regulile altora

 Stadiul 1, al pedepsei şi supunerii: regulile sunt respectate pentru a evita sancţiunea (binele şi răul sunt
evaluate după consecinţele fizice ale acţiunii: este bine ceea ce este recompensat; rău - ceea ce este
pedepsit)

 Stadiul 2, al scopului şi schimbului instrumental individual (hedonismului instrumental naiv): binele şi


răul sunt evaluate după nevoile personale: este bine ceea ce aduce avantaje; rău este ceea ce nu aduce
beneficii; orientarea se face în direcţia obţinerii recompensei;

Nivelul convenţional al judecăţii morale


(13 –16 ani)

Judecată bazată pe aprobările celorlalţi, pe aşteptările familiei, valorile şi legile comunităţii

 Stadiul 3, al conformităţii reciproc interpersonale (moralitatea bunelor relaţii): binele şi răul sunt
apreciate după cum acţiunile produc plăcere şi după cum sunt apreciate de alţii (a fi bun/rău)

 Stadiul 4, al sistemului social şi al conştiinţei (moralitatea ordinii şi datoriei): orientare spre lege şi
ordine; autoritatea trebuie respectată şi ordinea socială menţinută

Nivelul postconvenţional al judecăţii morale (16-20 ani)


Judecată bazată pe concepte abstracte

 Stadiul 5, al drepturilor prioritare şi al contractului social: binele este apreciat după ceea ce socialul
stabileşte ca standarde ale drepturilor individuale

 Stadiul 6, al principiilor etice universale: binele şi răul sunt probleme ale conştiinţei individuale şi
implică o serie de concepte abstracte ca justiţia, demnitatea umană şi egalitatea;

Nivelurile şi stadiile dezvoltării morale


(după L. Kohlberg)

Nivelul I: Moralitatea preconvenţională (4-10 ani)


La acest nivel copilul răspunde opunând etichetele culturale “bun” versus ”rău”,
“a avea dreptate” versus “a greşi”, pe care le interpretează în termenii consecinţelor fizice
sau hedoniste – plăcute sau neplăcute (recompense şi pedepse, satisfacţii şi neplăceri).

Stadiul 1: Orientarea spre obedienţă şi pedeapsă


Copilul acceptă necondiţionat autoritatea părinţilor, moralitatea faptelor sale
avînd drept criterii supunerea la cerinţele formulate de aceştia. În virtutea acestui
“raţionament”, copilul intuieşte regula morală în termenii consecinţelor fizice imediate,
care sunt avantajoase dacă pedeapsa poate fi evitată. Vor fi apreciate, deci, ca fiind
“morale” acele fapte care nu sunt asociate cu sancţiunile fizice.

Stadiul 2: Orientarea spre hedonismul instrumental naiv


În acest stadiu, copilul se conformează la normă pentru a fi recompensat.
Reciprocitatea dintre actele dorite şi aşteptate de ceilalţi de la el, pe de o parte şi
beneficiile ce pot fi astfel obţinute, pe de altă parte, reprezintă principala regulă a
moralităţii, mai curând decât sensul justiţiei, generozităţii sau compasiunii etc. Judecata
morală este acum condiţională: “Fac ceea ce spui dacă-mi cumperi bomboane”. El se
înclină deci în faţa “legii” sau îşi oferă serviciile numai dacă poate obţine la rîndul său un
serviciu.

Nivelul II: Moralitatea convenţională a rolurilor şi conformităţii (10-13 ani)


La acest nivel copilul îşi “construieşte” raţionamentul moral pe baza asumării rolului de
“copil model”, aşa cum îl percepe el din experienţele trăite în familie şi în celelalte
grupuri sociale.

Stadiul 3: Moralitatea conformismului interpersonal şi a bunelor relaţii (“good


boy morality”)
Copilul acceptă regulile şi normele morale, se conformează standardelor de
comportament prescrise de societate din dorinţa de a face plăcere celorlalţi şi de a fi
recunoscut ca un băiat sau o fată “bună”. Aprobarea sau dezaprobarea în cadrul
grupurilor de referinţă (familia, grupul de prieteni) reprezintă acum principalele criterii
ale raţionamentului moral.
Progresul înregistrat în acest stadiu se concretizează în mărirea gradului de
obiectivitate a raţionamentului moral prin apariţia tendinţei de apreciere, pozitivă sau
negativă, a faptelor nu numai după consecinţe, ci şi după intenţia lor.

Stadiul 4. Moralitatea autorităţii şi ordinii sociale


În contrast cu moralitatea preconvenţională, specifică vârstelor preşcolare şi micii
şcolarităţi, începând cu acest stadiu se extind cadrele de referinţă ale asumării conduitei
morale: preadolescentul nu se mai raportează acum doar la grupul său restrâns, ci la
întreaga comunitate socială. Normele şi valorile sociale încep să fie interiorizate, iar
tânărul ajunge să dobândească treptat sensul integrităţii personale.
Odată cu intrarea în stadiul “legii şi ordinii” se conturează sentimentele datoriei şi
al responsabilităţii, al necesităţii menţinerii ordinii sociale concomitent cu integrarea
acestora într-un sens intern al demnităţii şi onoarei. Respectarea autorităţii, a normelor şi
a legii dobândeşte acum valoare de principiu ce reglementează comportamentul tuturor
oamenilor, deci şi pe al său. Deciziile privind supunerea în faţa legii nu mai sunt
determinate de obţinerea aprobării sau dezaprobării celorlalţi, ci de evitarea sentimentului
de vinovăţie.

Nivelul III. Moralitatea postconvenţională sau acceptarea personală a


principiilor morale.
Principala caracteristică a acestui nivel o constituie maturitatea raţionamentului moral,
concretizată în tendinţa individului de a se detaşa de stereotipurile existente şi de a-şi
defini în termeni proprii valorile morale (Bideaud, 1993, p. 439). Astfel, judecata morală
devine raţională şi interiorizată, fiind subordonată unui cod etic deja asimilat (deci
personalizat) şi relativ independentă de aprobarea sau constrângerea altora. La acest nivel
conflictul moral este realizat în termenii principiilor generale ale eticii, iar violarea lor are
drept rezultat sentimentul de vinovăţie şi autocondamnare (Bideaud, 1993, p. 672).
Aserţiunile morale sunt făcute, de această dată, din perspectiva caracterului
subiectiv şi arbitrar al normelor şi instituţiilor sociale, care nu mai sunt considerate
absolute, ca în stadiul anterior, ci relative.

Stadiul 5. Moralitatea contractuală sau acceptarea democratică a legii.


În acest stadiu credinţele şi convingerile
morale devin mult mai flexibile. Individul observă existenţa unui contract implicit de
reciprocitate între el însuşi şi societate, în perspectiva căruia el trebuie să se conformeze
la normă pentru că societatea la rândul său îşi face datoria faţă de membrii săi,
respectându-i şi oferindu-le protecţie. El va recunoaşte că există o interdependenţă strînsă
între interesele sale personale şi cele ale comunităţii căreia îi aparţine. Cu alte cuvinte,
persoana trebuie să-şi asigure bunăvoinţa societăţii şi cu cât serveşte mai mult societatea,
cu atât ea va putea să beneficieze de reciprocitate. Dimpotrivă, cel care încalcă contractul
social mutual va pierde respectul celorlalţi membri ai grupului său de referinţă.
Astfel, individul realizează că, fiind rezultatul unei decizii mutuale, “standardele
morale” nu sunt de neînlocuit. Normele morale pot fi modificate pe baza unor
considerente raţionale şi înlocuite cu altele, mai avantajoase sau mai corecte.

Stadiul 6. Moralitatea principiilor individuale de dreptate


În stadiul cel mai înalt al dezvoltării morale oamenii se comportă deopotrivă în funcţie de
principiile etice universale, dar şi în conformitate cu propriul sistem de valori, deja
cristalizat. Principalul criteriu al raţionamentului moral îl constituie acum semnificaţia
personală acordată conceptelor de justiţie, compasiune, egalitate, demnitate (Bideaud,
1993, p. 446).
În acest context, adevărata sursă a “recompensei” morale o va constitui propria
conştiinţă. Conformarea la normă este orientată spre evitarea autoblamării şi menţinerea
respectului de sine. Cei care ating acest nivel al dezvoltării morale au credinţe şi
convingeri morale foarte puternice, în virtutea cărora pot intra în conflict cu ordinea
socială acceptată de majoritatea oamenilor.
În concluzie, încercarea lui Kohlberg de a suprapune şi intercondiţiona dezvoltarea
morală cu dezvoltarea cognitivă este o contribuţie notabilă întrucât introduce unele
criterii strict obiectiviste în etapizarea psihogenetică a conştiinţei morale a personalităţii.
Această primă clasificare metodologică deschide drum unor cercetări viitoare mult mai
elaborate. Rămân, însă, de lămurit câteva întrebări de fond asupra cărora teoria lui
Kohlberg nu impune un răspuns suficient de rezistent la eventualele formulări critice.
Dintre acestea, cea mai importantă interogaţie este următoarea: în ce măsură variabilele şi
constantele subsistemului psiho-moral sunt rezultate ale unui proces de automaturizare
bazat pe ineitatea valorilor morale şi în ce măsură acestea sunt programate de valorile de
comandă a sistemului social de coerciţie?
Răspunsul la aceste întrebări nu este nici simplu şi nici puţin important pentru viitoarea
dezvoltare atât a socio-psihologiei, cât şi a lumii reale a ameliorării substanţei valorice a
personalităţii umane.

Tema 3
Arătaţi care sunt elementele de noutate aduse de teoria lui Erik Erikson faţă
de celelalte teorii ale dezvoltării;
Cel care este considerat ca psihologul cel mai centrat pe psihologia varstelor este
Carl Gustav Jung. El sugereaza ideea unei dezvoltari continue in care viata sociala si
institutiile, religia si miturile ocupa un loc de seama.
O interesanta descriere a ciclurilor umane a efectuat-o Erik Erikson. El a
considerat ca dupa stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic si genital) exista
stadiile psihosociale ale dezvoltarii eului.
A emis ideea existentei unor comportamente duale (pozitive si negative) aflate in
opozitie in fiecare din cele 8 stadii sau cicluri ale vietii.
Primul an de viata (stadiul oral) – Încredere versus neîncredere – dependenta
copilului fata de calitatea ingrijirii paterne
Stadiul 1- 3 ani – Autonomie versus îndoială - autonomia si emanciparea/simtul
rusinii si al indoielii
Stadiul 4-5 ani - Iniţiativă versus vinovăţie.
In cazul in care initiativa nu ese ingradita, ea devine caracteristica psihica.
Stadiul 6 – 11 ani – Sarguinta versus iferiorizarea.
Stadiul 12 – 18 ani – Identitate versus confuzie de roluri
Varsta mijlocie – intimitate versus izolare
Varsta adulta mijlocie – altruism versus egocentrism
Anii batranetii – realizre versus disperare

Teoria psiho-sexuala a lui Sigmund Freud si teoria psiho-sociala a lui Erik Erikson sunt doua
bine cunoscuta teorii ale dezvoltarii. Desi el insusi influentat de ideile lui Freud, teoria lui
Erikson se deosebeste intr-o masura importanta de cea a primului. Ca si Freud, Erikson credea ca
personalitatea se dezvolta intr-o serie de stadii predeterminate. Spre deosebire de stadiile teoriei
psiho-sexuale a lui Freud, teoria lui Erikson descrie impactul experientei sociale de-a lungul
intregii existente.

Varsta Stadiile de Stadiile de


aproximativ dezvoltare dezvoltare
a psiho-sexuala psiho-sociala
FREUD ERIKSON
Nastere pana la Stadiul oral Incredere vs.
1 an neincredere
Sursa primara de placere a
Copii invata sa aiba
unui copil este prin
incredere
intermediul
sau nu in cei ce ii
gurii via supt, mancat,
ingrijesc.
gust.

1-3 ani Stadiul anal Autonomie vs. indoiala


Copii dezvolta un grad de Copii capata
cunoastere si pricepere independenta prin
prin controlul nevoilor controlul asupra unor
fiziologice. actiuni precum: mancat,
mers la toaleta, vorbit.
3-6 ani Stadiul falic Initiativa vs. culpa
Energia sexuala se Copiii incep sa preia
concentreaza pe organele controlul asupra mediului
genitale. Copiii incep sa se inconjurator.
identifice cu parintii de
acelasi sex.

7-11 ani Perioada latenta Competenta vs.


inferioritate
Energia sexuala este
suprimata, iar copiii se Copii dezvolta un simt al
concentreaza asupra altor competentei si capata noi
activitati : scoala, prieteni, deprinderi.
hobby-uri.

Adolescenta Stadiul genital Identitate vs. confuzie


Copiii incep sa exploreze Copiii dezvolta o
relatii sentimentale. identitate proprie, se
identifica.

Maturitate Dupa Freud, stadiul Intimitate vs. izolare


genital se prelungeste si pe Tinerii adulti cauta
perioada maturitatii. El dragostea si compania
considera ca scopul celorlalti.
fiecaruia este sa creeze un
echilibru intre toate Realizare vs. stagnare
aspectele vietii. Adultii educa pe altii si
contribuie la viata
societatii.
Integritate vs. disperare
Batranul priveste reflecteaza la
viata sa , privind inapoi cu un
sentiment de implinire sau
amaraciune

- Fără a respinge sau a ignora contribuţiile psihanalizei ortodoxe în explicarea


dinamicii dezvoltării personalităţii, Erikson plasează în centrul observaţiilor şi
interpretărilor sale relaţiile omului cu societatea şi cultura, cărora le atribuie o mai mare
importanţă decât instinctelor şi impulsurilor inconştiente. Astfel, stadialitatea freudiană,
axată în mod exclusiv pe sexualitate, ca principal criteriu de identificare a etapelor de
evoluţie a persoanei umane şi reductibilă în ultimă instanţă la diversele trepte de
maturizare a libido-ului (oral, anal, falic şi genital), este reanalizată de Erikson şi
reintegrată în contextul general şi unitar al dezvoltării personalităţii.
Cadrul referenţial, matricea determinativă a devenirii fiinţei umane nu mai este
restrînsă la un factor, principiu sau aspect unic, ci este extinsă prin luarea în consideraţie
a influenţei factorilor socio-culturali asupra formării şi maturizării psihosociale şi afective
a personalităţii.
- Un alt element de noutate adus de Erikson, alături de viziunea holistă asupra
dinamicii evolutive a individului uman, îl constituie adoptarea, pentru propria sa teorie, a
punctului de vedere al celei mai recente orientări psiho-sociologice, cunoscută în
literatura de specialitate ca “life span perspective”. In contrast cu perspectiva tradiţională
asupra dezvoltării, care limitează spaţiul de derulare al procesului formării şi devenirii
personalităţii, în mod strict, la perioada copilăriei şi adolescenţei, noua orientare
apreciază că dezvoltarea este un proces continuu, ce se prelungeşte pe parcursul
întregului ciclu al vieţii, chiar şi dincolo de vârsta adultă, la senectute.
Plasat în acest context teoretic, modelul eriksonian acoperă întreaga durată de
viaţă a individului. Combinând stadiile dezvoltării psiho-sexuale descrise de Freud cu
propriile observaţii asupra experienţei sociale a individului, caracteristice fiecărei etape,
Erikson propune un nou model interpretativ al evoluţiei socio-afective a personalităţii,
prin care identifică şi descrie opt cicluri ale vieţii omului.
În fiecare perioadă (ciclu) a vieţii, fiinţa umană îşi defineşte sau îşi redefineşte
atitudinea faţă de sine şi faţă de alţii, în funcţie de relaţiile favorabile sau nefavorabile pe
care le stabileşte cu mediul social înconjurător. Cu alte cuvinte, la fiecare vârstă (ciclu)
în parte se realizează şi/sau devine posibilă o nouă coordonată – pozitivă sau negativă – a
interacţiunii sociale cu sine şi cu ceilalţi.

Tema 4
Caracterizaţi cele opt stadii ale dezvoltării psihosociale propuse de Erik
Erikson.

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE


Erik Erikson
1.Încredere/ neîncredere(naştere – 18 luni) - Eveniment: hrănirea

 Dezvoltarea sentimentului de încredere sau neîncredere în mediu (faţă de cel care îngrijeşte copilul)
– funcţie de modul în care este îngrijit

2.Autonomie/ Nesiguranţă (ruşine) (1,6 – 3 ani) - Eveniment: controlul propriului corp

 Dezvoltarea sentimentului autonomiei personale sau îndoielii (ruşinii), al încrederii în sine, în funcţie
de nivelul abilităţilor de autoservire, de reuşita autocontrolului sfincterian şi al mişcărilor
3. Iniţiativă/vinovăţie (culpabilitate)(3-6 ani) - Eveniment: independenţa

 Dezvoltarea spiritului de iniţiativă sau vinovăţie în funcţie modul în care reuşeşte organizarea
spaţiului personal

4. Competenţă (spirit întreprinzător)/Inferioritate 6-12 ani) - Eveniment: şcoala

 Dezvoltarea sentimentului competenţei sau incompetenţei în funcţie de succesul în activitate

5. Identitate/confuzie de roluri (adolescenţă) - Eveniment: relaţiile cu cei de-o seamă

 Conturarea identităţii prin exersarea de roluri specifice ocupaţiilor, genului, politice sau confuzie de
roluri

6.Tinereţe (intimitate/ izolare);

7. Maturitate (generativitate/ stagnare);

8. Adult (integritatea eului /Disperare)

Tipologia eriksoniană a dezvoltării

1. Încredere versus neîncredere. Prima dimensiune bipolară a tipologiei eriksoniane a


dezvoltării, ce corespunde stadiului oral din teoria psihanalitică clasică (deci primului an
de viaţă) are la o extremă încrederea fundamentală în sine şi în alţii, iar la cealaltă
extremă, neîncrederea totală. Principala sursă a gradului de încredere a copilului faţă de
lumea pe care abia începe s-o descopere şi să o exploreze o constituie calitatea îngijirii
primite de la părinţi (sau de la substitutul acestora). Când micuţa persoană este tratată cu
afecţiune şi dragoste, când este dezmierdată, strânsă la piept şi beneficiază de o
satisfacere promptă a nevoilor, pe măsură ce se ivesc, ea va dezvolta un ridicat simţ al
încrederii în sine şi în lumea în care trăieşte. Dacă, dimpotrivă, îngrijirea este capricioasă,
inconsecventă sau necorespunzătoare, atitudinea fundamentală a copilului faţă de lume
în general şi faţă de oameni în special va fi diametral opusă, exprimând neîncredere,
suspiciune, teamă şi ostilitate.
Erikson susţine că esenţa atitudinilor sociale – pozitive sau negative –
internalizate în structurile profunde ale personalităţii îşi are originea în primele relaţii
socio-afective ale copilului cu celelalte persoane din anturajul imediat şi mai ales cu
mama, în primul an de viaţă. Adevăratele expresii ale încrederii sociale a tinerei fiinţe
faţă de contextul psihosocial în care aceasta evoluează, nu sunt furnizate în mod prioritar
de calitatea şi promptitudinea alimentaţiei, de profunzimea somnului sau de relaxarea
aparatului intestinal. Prima realizare socială a copilului se produce atunci când el acceptă
faptul că mama sa poate pleca din cameră, fără a se simţi frustrat sau ignorat, deoarece
ea a devenit o certitudine interioară şi o anticipare exterioară (Erikson, 1963;
Dimitrovsky, 1978).
Ceea ce aduce nou Erikson faţă de alte teorii ale dezvoltării este observaţia că
achiziţia fundamentală a fiecărui stadiu (achiziţie concretizată în maniera specifică de
rezolvare a conflictului caracteristic unui ciclu sau altuia de viaţă) nu este rezolvată
definitiv, odată pentru totdeauna, pe parcursul respectivului stadiu. De exemplu, copilul
care începe să meargă la şcoală cu un acut sentiment de neîncredere îşi poate schimba
atitudinea fundamentală faţă de sine şi faţă de ceilalţi dacă va avea şansa să întâlnească
un profesor care să se apropie de el, să-i câştige încrederea şi să-l ajute să-şi depăşească
neîncrederea iniţială. În egală măsură, însă, este posibilă şi varianta opusă: copilul ce
traversează primul an de viaţă cu sentimentul vital şi profund al încrederii nelimitate în
propriile forţe poate ajunge în stadiile ulterioare să trăiască experienţa neîncrederii, dacă
climatul psiho-social afectuos şi securizant în care s-a dezvoltat în primul an de viaţă se
degradează şi se transformă, în mod brutal, într-unul tensionant şi ostil (neînţelegerile
dintre părinţi, despărţirile necivilizate sau decesul dramatic al unuia dintre ei pot constitui
cauza manifestărilor regresive ale personalităţii copilului).
2. Autonomie versus îndoială. Acest stadiu acoperă perioada de vîrstă de doi şi trei ani şi
reprezintă tema conflictului pe care copilul trebuie să-l rezolve în cel de-al doilea ciclu al
existenţei sale bio-psiho-sociale. În acest stadiu (corespunzând stadiului anal din
psihanaliza freudiană) copilul dobîndeşte noi capacităţi motorii şi cognitive – poate să
meargă singur, fără ajutorul adultului, să se caţere, să tragă, să împingă, să arunce sau să
prindă – ceea ce îi conferă un sentiment de mândrie şi îi stimulează dorinţa de a acţiona
singur. Dacă părinţii acceptă trebuinţa copilului de a se descurca independent şi autonom,
după posibilităţile şi dorinţele sale, acesta va dezvolta credinţa că se poate autocontrola,
că îşi poate controla muşchii, impulsurile, pe el însuşi şi lumea înconjurătoare; va
dobândi, cu alte cuvinte, sentimentul de autonomie.
În caz contrar, când părinţii îl tratează pe copil ca pe o fiinţă neputincioasă,
adoptând faţă de acesta fie o atitudine supraprotectoare, făcând în locul lui ceea ce el ar
putea să facă singur, fie o atitudine de excesivă severitate, criticându-l ori pedepsindu-l
prea dur şi nejustificat pentru micile pozne sau inevitabilele stângăcii ale vârstei (s-a udat,
s-a murdărit, a stricat etc.), copilul va trăi intens sentimentul ruşinii şi al îndoielii faţă de
propriile posibilităţi şi faţă de mediul psihosocial înconjurător.
Traversarea acestui stadiu cu un simţ dezvoltat al ruşinii şi îndoielii de sine va
conduce la instalarea unor atitudini defensive, cu influenţă negativă asupra posibilelor
tentative de dobândire a autonomiei în etapele ulterioare de dezvoltare, respectiv în
adolescenţă şi la vârsta adultă.
Într-o altă perspectivă, însă, în acord cu logica interpretativă eriksoniană,
parcurgerea fără dificultăţi majore a acestui ciclu al vieţii nu este lipsită de riscuri şi
pericole, ci reprezintă doar o premisă, nu şi o garanţie a internalizării în structurile
profunde ale personalităţii a stabilităţii şi constanţei tendinţelor de autonomie ale
subiectului. Experienţele trăite de individ în următoarele faze ale socializării şi
maturizării biopsihice şi afective vor putea afecta pozitiv sau negativ echilibrul dintre
atitudinile bipolare: autonomie sau îndoială, emergenţa personalităţii sau sentimentul
ruşinii.
3. Iniţiativă versus vinovăţie este perechea de termeni ce defineşte dimensiunea
psihosocială a celui de-al treilea stadiu, cuprins de regulă între patru şi cinci ani. La
această vârstă copilul a dobândit deja, sub raportul motricităţii şi al capacităţilor
cognitive, o relativă independenţă, autonomie şi libertate de acţiune faţă de lumea adultă.
El poate desfăşura astfel, pe cont propriu, o serie întreagă de activităţi (mersul pe
bicicletă, săniuşul, patinajul, jocuri ale imaginaţiei, competiţii, “lupte” cu alţi copii etc.)
care îi stimulează şi îi satisfac în acelaşi timp spiritul de iniţiativă, curiozitatea şi
tendinţele exploratorii.
Felul în care părinţii răspund acţiunilor iniţiate de copil sau întrebărilor, adesea
năstruşnice, ale acestuia joacă un rol hotărâtor în adoptarea de către copil a spiritului de
iniţiativă sau, dimpotrivă, a sentimentului de vinovăţie. Dacă părinţii îi lasă copilului
latitudinea de a-şi organiza singur jocurile, de a explora şi de a descoperi lumea
înconjurătoare, dacă ideile lui sunt acceptate, susţinute şi încurajate, atunci el va dobândi
un puternic sentiment al iniţiativei. În situaţia opusă, în care părinţii obstrucţionează, prin
critică sau ridiculizare, prin pedeapsă sau indiferenţă, tentativele de exprimare a spiritului
voluntar şi de a acţiona autonom, ei vor induce un sentiment de vinovăţie ce poate
persista în următoarele cicluri ale vieţii, dacă este asimilat în structurile profunde ale
personalităţii.
4. Sârguinţă versus inferioritate acoperă perioada de latenţă sau post-oedipiană
din psihanaliza clasică, în care afecţiunea copilului pentru părintele de sex opus şi
rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex stagnează, se estompează. Aflat în stadiul
şcolarităţii mici şi mijlocii (de la 5/6, la 11/12 ani), copilul începe să dezvolte numeroase
abilităţi şi priceperi cognitive, acţionale şi comportamentale, ca urmare a îmbogăţirii şi
diversificării relaţiilor sale psihosociale şi instituţionale. Pe lângă mediul familiei şi al
grupului de prieteni el intră în contact cu mediul şcolar, care îl obligă la supunere şi la
respectarea mult mai strictă a normelor şi regulilor. Dimensiunea psihosocială ce se
prefigurează în această etapă are la o extremă simţul sârguinţei şi la cealaltă pe cel de
inferioritate.
Sârguinţa exprimă tema dominantă de la începutul şcolarităţii, perioadă în care
predomină preocupările referitoare la felul în care sunt făcute, cum se realizează, cum
funcţionează etc. obiectele şi fenomenele. Atunci când copilul este stimulat şi apreciat
pentru tentativele lui de a executa, a construi şi de a duce la bun sfârşit diverse lucruri ori
activităţi practice (un trenuleţ, o bărcuţă, o casă; să coasă, să aranjeze florile în grădină
etc.), el va dobândi simţul sârguinţei.
În caz contrar, când părinţii dezaprobă eforturile copilului de a realiza sau de a
întreprinde singur un anumit lucru, etichetându-le ca acte de “indisciplină”, rezultatul va
fi instalarea sentimentului de inferioritate care va putea fi atenuat sau dimpotrivă,
accentuat de primele sale experienţele şcolare. Dacă în activităţile şcolare copilul are
performanţe pentru care este răsplătit şi încurajat, el îşi va redescoperi înclinaţia către
sârguinţă şi va putea învinge treptat sentimentul de inferioritate.
Important este faptul că în această etapă de vârstă cristalizarea în structura
personalităţii copilului a oricăreia dintre cele două atitudini polare – sârguinţă sau
inferioritate – nu mai este strict legată de calitatea îngrijirii acordate de părinţi, ci poate fi
influenţată în egală măsură şi de alte persoane, percepute de copil ca figuri de autoritate.
5. Identitate versus confuzia rolurilor. Noua dimensiune psihosocială care ia naştere, se
derulează şi se consumă în intervalul de vârstă corespunzător adolescenţei (12 – 18 ani),
este plasată de Erikson sub acelaşi semn al emancipării puberului şi mai apoi al
adolescentului, de tutela părintescă.
Spre deosebire de ciclurile anterioare ale vieţii, în care părinţii erau principalii
parteneri sau rivali în determinarea rezultatului crizei de creştere (Freud), în acest stadiu
influenţa lor este mult mai difuză şi mai indirectă. În prim planul acestei perioade, ce
corespunde în tipologia psihanalitică stadiului genital, se află problema rezolvării dilemei
oedipiene identitate–identificare, a cărei soluţionare îi va oferi tânărului posibilitatea de
a se defini pe sine ca personalitate sau, dimpotrivă, de a se proiecta în diverse ipostaze
interpersonale, roluri sociale sau modele comportamentale insuficient asimilate,
alunecând astfel spre polul opus al incertitudinii, confuziei şi difuziunii eului.
Ca urmare a maturizării bio-psihice, mentale şi socio-afective adolescentul începe
să imagineze şi să experimenteze noi modalităţi de a vedea şi a gândi despre sine şi
ceilalţi, despre sensul vieţii, despre lume în general. Având capacitatea intelectuală,
psiho-morală şi socio-afectivă de a integra diversele imagini despre sine (student, fiu,
tocilar, bun amic etc.) într-un tot unitar, care să aibă un sens şi o direcţie de continuitate,
ancorată în experienţele anterioare şi ferm orientată spre viitor, adolescentul va ajunge la
un sentiment din ce în ce mai bine conturat al identităţii personale, la un sens integrat al
identităţii psihosociale.
Atunci când tânărul ajunge la vârsta adolescenţei cu un simţ pronunţat al
încrederii, autonomiei, iniţiativei şi al sârguinţei, şansele sale de a dezvolta un sentiment
bine conturat al identităţii eului sunt mult mai mari decât în situaţia contrară, în care
individul a experimentat, în ciclurile anterioare ale existenţei sale, neîncrederea, ruşinea,
îndoiala, vinovăţia şi sentimentul de inferioritate.
Adolescentul care, din diverse motive, nu reuşeşte să unifice într-un sistem unitar
valorile, credinţele, modelele comportamentale oferite de mediul socio-cultural în care s-
a dezvoltat, va manifesta o pronunţată confuzie în legătură cu propriul destin concomitent
cu sentimentul că nu ştie cine este, cui îi aparţine şi care îi este locul.
Eşecul de a găsi un sens clar al identităţii personale în adolescenţă nu este indiciul
unei neşanse permanente. In viziunea eriksoniană, în orice moment al existenţei sale
individul uman are posibilitatea să găsească noi soluţii la problemele critice pe care le-a
întâlnit în ciclurile anterioare ale vieţii sale.
6. Intimitate versus izolare. Cel de-al şaselea stadiu din ciclul vieţii omului este perioada
de tinereţe şi de debut a maturităţii caracterizată, de regulă, prin întemeierea vieţii de
familie şi angajarea într-o activitate productivă, socialmente utilă. Noua dimensiune a
relaţiilor dintre oameni ce marchează această etapă are la una din extreme intimitatea şi la
cealaltă, izolarea.
Intimitatea se referă la posibilitatea individului de a participa alături de celălalt
partener şi de a-i purta de grijă fără teama pierderii identităţii de sine. Ca şi în cazul
identităţii, şi în această împrejurare opţiunea pentru alternativa pozitivă sau negativă a
dimensiunii psihosociale caracteristică acestei vârste nu mai depinde în mod direct de
părinţi, ci de condiţiile sociale care pot favoriza sau pot îngrădi instalarea unui sentiment
al intimităţii.
Spre deosebire de tipologia psihanalizei clasice, care ignoră vârstele adulte, iar
celelalte etape psihogenetice sunt reduse strict la evoluţia şi maturizarea libidoului,
Erikson extinde sensul intimităţii dincolo de relaţiile erotice ale cuplului, la prietenie şi la
afecţiune, la dragostea lipsită de conotaţii sexuale.
În situaţiile în care nu se stabileşte un sens al intimităţii cu prietenii sau cu
partenerul de viaţă, rezultatul este instalarea unui sentiment de izolare şi singurătate.
7. Altruism versus egocentrism, productivitate versus stagnare. Acest al
şaptelea stadiu, corespunzător vârstei mijlocii, aduce în prim planul atitudinilor faţă de
sine şi faţă de alţii perechile de termeni altruism/egocentrism şi productivitate/stagnare.
Adoptarea altruismului, a disponibilităţii de a se dedica celorlalţi din familie (soţ,
părinţi, copii) şi de a face din lume un loc mai prielnic pentru generaţiile viitoare este
proprie individului adult care a reuşit să realizeze exigenţele specifice stadiilor anterioare
şi să se elibereze de egocentrismul caracteristic vârstelor copilăriei. Cei care nu izbutesc
să atingă un sens clar al altruismului rămân ancoraţi într-un sentiment opus de
egocentrism, nevoile şi confortul personal reprezentând singurele lor preocupări. De
asemenea, adultul poate opta pentru o formulă creatoare de a trăi viaţa, abordând viaţa ca
pe o sursă permanentă de posibilităţi sau poate aluneca într-un mod rutinier de a privi şi
de a trăi viaţa care-l va face să stagneze.
8. Realizare versus disperare. Ultimul stadiu al tipologiei eriksoniene
corespunde în linii generale perioadei în care eforturile individului se apropie de
împlinire, prilej cu care dimensiunea psihosocială predominantă devine o consecinţă
firească a bilanţului între succesele şi împlinirile obţinute pe parcursul vieţii, pe de o
parte, şi rateurile, dezamăgirile, ocaziile pierdute, pe de altă parte.
Sensul realizării rezultă din capacitatea individului de a-şi privi viaţa retrospectiv, cu
seninătate şi cu un înalt grad de satisfacţie. La cealaltă extremă se plasează individul care
îşi consideră viaţa o suită de eşecuri şi neşanse, dându-şi seama că este deja prea târziu
pentru a-şi schimba destinul. Pentru o asemenea persoană rezultatul, de neînlocuit, este
sentimentul acut al disperării, ratării şi dezamăgirii.
Modelul eriksonian al dezvoltării psihosociale a personalităţii deschide o nouă
perspectivă în abordarea procesualităţii devenirii umane, cu importante consecinţe atât pe
plan teoretic, cât şi pe plan pragmatic-operaţional.
Extinzând stadiile dezvoltării personalităţii dincolo de perioada copilăriei şi adolescenţei,
la toate celelalte vârste ale maturităţii, Erikson schimbă în mod radical optica tradiţională
asupra etapelor majore ale ciclurilor vieţii. Faptul că evoluţia este privită ca un proces
continuu şi interactiv (în care nu numai părinţii sunt răspunzători de rezultatele pozitive
sau negative ale configurării identităţii de sine, ci şi persoana însăşi, împreună cu
numeroşi alţi factori socializanţi, îndreptăţeşte şi permite formularea unor noi speranţe de
compensare a eşecurilor unui stadiu de creştere cu reuşite şi împliniri în stadiile
ulterioare) constituie un argument valabil pentru o viziune optimistă – şi în acelaşi timp
realistă – asupra vieţii.
Tema 5.
Analizaţi-vă propria dezvoltare din perspectiva teoriei lui Erikson încercând să
identificaţi pentru fiecare stadiu către care din polii cuplului de achiziţii specific
fiecărui stadiu v-aţi îndreptat la momentul respectiv.

1. Incredere vs Neincredere
– Primul an de viata – stadiul oral al lui Freud – este dat de dependenta copilului de
calitatea ingrijirii paterne.
Avand in vedere faptul ca provin dintr-o familie iubitoare, am fost un copil dorit,
acesti pasi ai satisfacerii nevoilor primare au fost satisfacuti in cazul meu. Am fost
tratata cu afectiune si dragoste si in acest caz pot spune ca am dobandit increderea in
sine.
– Erikson spune ca achizitia fundamentala a fiecarui stadiu nu este rezolvata definitiv –
adica este reversibila. Din acest punct de vedere si sentimentul de incredere sau
neincredere poate fi dobandit pe parcursul vietii nu neaparat numai din primul an de
viata.
1. Autonomie vs. Indoiala
– Acest stadiu acopera perioada de varsta 2 – 3 ani
– Stadiul corespunde stadiului anal al lui Freud
– Copilul dobandeste noi capacitati motorii si cognitive, poate sa mearga singur, fara
ajutorul adultului, sa se catere, sa traga, sa impinga, sa arunce sau sa prinda.
– Aceste actiuni ii confera un sentiment de mandrie si ii stimuleaza dorinta de a actiona
singur
– Privind din perspectiva adultului de acum inclin sa cred ca autonomia de acum am
capatat-o in acel stadiu de viata
Desigur, lucrurile sunt subiective si daca ar fi sa ma transpun in postura de parinte al
unui copil de acea varsta (1 -3 ani) probabil ca impulsul ar fi de a-l trata ca pe o fiinta
neputincioasa, aratandu-i superprotectia parinteasca este mai amre decat degajarea si
autoimpunerea parintilor de a-si lasa pruncul oarecum independent in anumite
circumstante.
1. Initiativa vs. Vinovatie
– In cazul in care initiativa nu este ingradita, ea devine caracteristica psihica
– Stadiul varstei este de 4 – 5 ani
– Copilul este oarecum independent, poate desfasura pe cont propriu o serie intreaga de
activitati, pe care de altfel le-am parcurs si eu. Parintii avand o viata sociala cu
oameni de varsta lor am avut sansa sa cresc intr-o familie sociabila si sa fiu educata in
spiritul sociabilitatii. Din acest motiv impreuna cu copiii prietenilor parintilor am
desfasurat aproape toate jocurile si sporturile specifice varstei si generatiei mele.
(cohortei 1979)
Astfel incat in aceasta etapa de maturitate ma pot considera o persoana cu initiativa.

1. Sarguinta vs. Inferioritate


– Stadiul 6 – 11 ani
– Acopera perioada post – oedipiana din psihanaliza clasica
– Afectiunea copilului pentru parintele de sex opus si rivalitatea fata de parintele de
acelasi sex stagneaza, se estompeaza.
– Copilul incepe sa dezvolte numeroase abilitati si priceperi cognitive,
comportamentale.
– Pe langa mediul familiei el intra in contact cu mediul scolar care il obliga la supunere
si al respectarea mai mult stricta a normelor
– In aceasta etapa se dezvolta sarguinta, constiinciozitatea
– Referindu-ma la propria persoana si aducandu-mi aminte de cea care eram acum 20
de ani pot spune ca de atunci am capatat constiinciozitatea care acum ma ajuta in
profesie. Mai mult, am fost tot timpul incurajata in actiunile mele de catre parinti inca
de la acea varsta.
Dorintele mele de competitie s-au manifestat in directii stimulative educatiei si anume
am facut parte din cercuri de balet, limba engleza, gimnastica, pictura.
Bineinteles ca aici au avut rol nu numai parintii ci si educatoarea si invatatoarea
precum si mediul social format din copiii de care eram inconjurata.

1. Identitate vs. Confuzia rolurilor


– Stadiul 12 – 18 ani
– Stadiul plasat de Erikson sub semnul emanciparii
– Spre deosebire de celelalte etape in care parintii erau principalii parteneri (rivali) in
acest stadiu influenta lor scade si devine indirecta.
– Esecul de a gasi un sens clar al identitatii personale in adolescenta nu este indiciul
unei nesanse permanente
– -Erikson spune ce in orice moment al existentei noastre avem posibilitatea sa gasim
noi solutii la problemele critice pe care le-am intalnit in ciclurile anterioare ale vietii.

1. Intimitate vs. Izolare


– Varsta mijlocie, perioada de tinerete si de debut a maturitatii.
– Caracterizata prin intemeierea vietii de familie si angajarea intr-o activitate
productiva, socialmente utila.
– Este etapa la care ma aflu acum, avand varsta de 30 de ani
– Intimitatea se refera la posibilitatea individului de a participa alaturi de celalalt
partener si de a-i purta de grija fara teama pierderii identitatii de sine.
– Evident ca in aceasta etapa nu mai depindem de parinti ci de conditiile sociale
– Erikson extinde sensul intimitatii dincolo de relatiile erotice ale cuplului, la prietenie
si la afectiune, la dragostea lipsita de conotatiile sexuale.
– Ma opresc aici deoarece celelalte doua stadii depasesc varsta mea.

Tema 6
Încercaţi să identificaţi stadiul dezvoltării morale (Kohlberg) în care vă aflaţi
şI caracterizaţi-l prin prisma propriei dv. experienţe

Stadiile dezvoltarii morale (L. Kohlberg)

Nivelul 1
Moralitatea preconventionala (4 – 10 ani)
– Copilul cunoaste doar cele doua etichete “bun” vs “rau”, “drept” vs “gresit” pe care le
interpreteaza prin prisma consecintelor fizice – placute sau neplacute (recompense vs
pedepse)

Stadiul 1
(orientarea spre obedienta si pedeapsa)
– Copilul accepta neconditionat autoritatea parintilor
– Vor fi apreciate “morale” faptele care nu sunt asociate cu sanctiuni fizice

Stadiul 2
(orientarea spre hedonismul instrumental naiv)
– Copilul se conformeaza pentru a fi recompensat
– Judecata morala este acum conditionata
– El se inclina in fata “legii” numai daca obtine la randu-i un serviciu

Nivelul 2
Moralitatea conventional a rolurilor si conformitatii (10 – 13 ani)
– Copilul isi construieste rationamentul mooral pe baza asumarii rolului de “copil
model” asa cum il percepe el

Stadiul 3
(moralitatea conformismului interpesonal si abunelor relatii – the good
morality)
– Comportamentul se orienteaza spre mentinerea aprobarii si a bunelor relatii cu
ceilalti.
– Accepta normele morale, se conformeaza standardelor de comportament prescrise de
societate din dorinta de a face placere celorlalti si de a fi recunoscut.

Stadiul 4
(moralitatea autoritatii si ordinii sociale)

– Preadolescentul nu se mai raporteaza acum doar la grupul sau restrans ci la intreaga


comunitate sociala
– Stadiul “legii si ordinii”
– Se contureaza sentimentele datoriei si responsabilitatii
– Respectarea autoritatilor, a normelor si a legii

Nivelul 3
Moralitatea postconventionala sau acceptarea personala a principiilor
morale

– Maturitatea rationamentului moral


– Concretizata in tendinta individului de a se detasa de stereotipurile existente si de a-si
define in termini proprii valorile morale
– Judecata morala devine rationala si interiorizata fiind subordonata uni cod etic déjà
asimilat

Stadiul 5
(moralitatea contractuala sau acceptarea democratic a legii)
– Convingerile morale devin mai mult flexibile
– Individul observa un contract implicit de reciprocitate intre el si societate.
El trebuie sa se conformeze la norma pentru ca societatea la randul sau isi face datoria
fata de membrii sai, respectandu-i si oferindu-le protectie.

Stadiul 6
(moralitatea principiilor individuale de dreptate)
– Este stadiul cel mai inalt al dezvoltarii morale
– Oamnenii se comporta deopotriva in functie de principiile etice universale, dar si in
conformitate cu propriul sistem de valori, deja cristalizat.
– Adevarata sursa de “recompense” morale o va constitui propria constiinta.
– Cei care ating acest stadiu au credinte si convingeri morale foarte puternice, in
virtutea carora pot intra in conflict cu ordinea sociala acceptata de majoritatea
oamenilor.