Poemul minii-n actul de-a gsi ceea ce e de-ajuns. Nu-ntotdeauna trebuia gsit: scena era fixat, repeta ce era scris n rol. Apoi teatrul s-a schimbat n altceva. Trecutu-i era o amintire. Trebuia s fie viu, s-nvee limba locului, s-nfrunte brbaii vremii i s-ntlneasc femeile vremii. S se gndeasc la rzboi i s gseasc ceea ce-i de-ajuns. Trebuia s construiasc-o nou scen. S fie pe-acea scen i, ca nesiosul actor, ncet i pe gndite, s spun cuvinte ce-n ureche, n cea mai fin-ureche-a minii, s repete, exact, ceea ce vrea ea s aud, la sunetul crora un public nevzut ascult, nu piesa ci pe sine nsui, exprimat ntr-o emoie ca a doi oameni, ca a dou emoii devenind una. Actorul e un metafizician n ntuneric, zdrngnind un instrument, o coard de srm ce d sunete trecnd prin brute corectitudini, n ntregime coninnd mintea, sub care nu poate cobor, dincolo de care nu vrea s se ridice. Trebuie s fie gsirea unei satisfacii, i poate fi a unui brbat dansnd, a unei femei dansnd, a unei femei pieptnndu-se. Poemul unui act al minii.