Drepturile de proprietate si formele lui

Literatura juridica de specialitate este unanima in a defini

drepturile de proprietate prin punerea in evidenta a atributelor pe
care acesta le confera titularului sau: posesia, folosinta si
dispozitia.

Cu alte cuvinte spre a intelege, sub aspect juridic, in ce consta

raportul de apropriere a carei expresie este dreptul de
proprietate, trebuie descifrat modul in care sunt exercitate
atributele conferite de acest drept.

Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asprua

aceluiasi bun, proprietarul exercita atributele juridice ale dreptului
de proprietate in putere proprie si interes propriu.

Proprietatarul exercita atributele dreptului sau in putere proprie,

deoarece el se supune numai legii. Celelalte personae, altele
decat proprietarul, exercita unele attribute ale dreptului de
proprietate in virtutea puterii transmise de proprietar si in
conformitate nu numai cu legea, dar si cu vointa proprietarului
care, recunoscandu-i-le altuia asupra unui bun ce ii apartine, I le
concretizeaza si le fixeaza limitele de exercitare.

A doua particularitate a dreptului de particularitate este aceea ca

proprietarul exercita atributele dreptului sau de proprietate in
interesul sau propriu. Chiar daca titularii altor drepturi subiective,
reale sau de creanta, prin exercitarea acestor atribute, urmaresc
realizarea unor interese proprii, proprietarul este insa singurul
subiect de drept care exercita, direct sau indirect (prin alte
persoane), plenitudinea atributelor proprietatii, in cele din urma,
in propriul sau interes.

Sintetizand cele expuse succint, dreptul de proprietate se

concretizeaza in urmatoarele elemente:
 – sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de
apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;
– exprima o relatie sociala de apropriere;
– cuprinde in continutul sau atributele posesiei, folosintei si
dispozitiei;
– atributele drepturile de proprietate sunt exercitate de
proprietar prin puterea si interesul sau propriu.

In concluzie dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care

da expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului sa
posede, sa foloseasca sis a dispuna de acel lucru, in putere
proprie si interes propriu, in cadrul si cu respectarea legislatiei
existente.

Definitia si continutului de proprietate ne permit sa punem in

evident caracterele sale juridice. In acelasi timp, nu trebuie sa
facem abstractie de dispozitiile art.480 C.civ., care retin ca dreptul
de proprietate este un drept “exclusiv si absolut”. Suntem in
prezenta exprimarii juridice a ideilor revolutiei franceze din anul
1789, care au proclamat, dreptul de proprietate sacru si inviolabil.

Asadar, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv si

perpetuu.

Dreptul de proprietate este un drept absolut

Prin retinerea caracterului absolute al dreptului de proprietate se

voieste demarcarea acestui drept de toate celelalte drepturi reale.
Numai dreptul de proprietate este un drept real complet,
deoarece este unicul astfel de drept care confera titularului sau
exercitiul tuturor prerogativelor sale – poseisia, folosinta si
dispozitia.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat in

sensul ca titularul sau are asupra lucrului latitudinea de a-I trage
toate foloasele, de a profita de toata utilitatea pe care el o confera
si de a savarsi toate actele juridice care raspund nevoilor
proprietarului sau impuse de propriul sau interes. Din caracterul
absolut al dreptului de proprietate s-a tras adese ori concluzia ca
el este un drept absolut. Prin urmare, proprietarul este liber si in
masura sa efectueze toate actele materiale si juridice care nu ii
sunt interzise in mod expres.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv

Acest caracter decurge din imprejurarea ca proprietarul este

indreptatit sa exercite singur toate prerogativele conferite de
acest drept. El poate utilize bunul sau asa cum doreste, fara ca
vreo alta persoana sa poata intervene in mod oarecare in
exercitiul dreptului sau. Tot astfel, proprietarul este singurul
indreptatit sa “dezmembreze” dreptul sau de proprietate prin
consimtirea ca anumite prerogative sa fie exercitate de alte
persoane, ca drepturi reale, dezmembraminte ale dreptului de
proprietate, sau ca drepturi de creanta, rezultate din raporturi
juridice obligationale, dupa cum, in cazul proprietatii comune,
atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de
mai multi titular asupra aceluiasi bun sau asupra aceleiasi mase
de bunuri, fara insa a se pune astfel in discutie caracterul
exclusive al dreptului.

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu

Se spune despre dreptul de proprietate ca are acest caracter

deoarece el dureaza atata vreme cat subzista bunul care ii
formeaza obiectul.

Dreptul de proprietate nu are o durata limitata in timp, ci dureaza

atata vreme cat exista bunul asupra caruia el se exercita. In
acelasi timp el nu este un bun viager, ci se transmite prin
succesiune. De asemenea, el se poate transmite prin acte intre vii
si va continua sa existe in patrimoniul celui care-l dobandeste.
In al doilea rand, el este perpetuu, pentru ca exista independent
de exercitarea lui. Daca legea nu-l obliga, proprietarul poate sa nu
uzeze de bun.

In al treilea rand, din moment ce dreptul de proprietate nu se

pierde prin neuz, aceasta inseamna ca actiunea ce-a mai energica
prin care el are a fi aparat, anume actiunea in revendicare, este
imprescriptibila extintiv.

In sfarsit, numai recunoscandu-se caracterul sau perpetuu in

anumite situatii speciale, se poate pune problema reconstituirii lui.

Formele principale ale dreptului de proprietate

Noţiunea şi caracteristica dreptului de proprietate

publică formă a dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate publică se poate exercita, pe de o parte,

asupra bunurilor ce constituie domeniul public, iar pe de altă
parte, asupra bunurilor ce formează domeniul privat.
În funcţie de acest aspect, caracterele juridice ale dreptului de
proprietate publică vor fi diferite.
Dreptul de proprietate publică, ce se exercită asupra bunurilor,
dispune de următoarele caractere: absolut; insesizabil; exclusiv,
imprescriptibil. Dreptul de proprietate publică este exclusiv în
sensul că nu este susceptibil de dezmembrare în ceea ce priveşte
atributele posesiei şi folosinţei, atribute care nu pot forma
conţinutul unor drepturi reale (principale sau accesorii) care să
aparţină unor persoane fizice sau persoane juridice.
Dreptul de proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor care
formează domeniul public este de asemenea:
– inalienabil;
– imprescriptibil (din punct de vedere achizitiv);
– insesizabil.
În schimb, dreptul de proprietate publică exercitat asupra
bunurilor aparţinând domeniului privat este alienabil şi
prescriptibil.
Unele dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate
publică sînt prevăzute expres în anumite texte de lege, altele nu
au o reglementare proprie, dar sunt deduse din esenţa şi
finalitatea acestui drept.
Caracterele absolut şi exclusiv au fost analizate când au făcut
prezentarea generală a dreptului de proprietate, aşa încât, nu
vom reveni asupra lor, ci le vom analiza doar pe celelalte.
Caracterul inalienabil
În conformitate cu reglementările legislaţiei în vigoare, dreptul de
proprietate publică exercitat asupra domeniului public este
inalienabil, în sensul că bunurile (mobile şi imobile) care
constituie obiectul său sunt scoase în afara circuitului civil
general.
Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este
reglementat în Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil al RM
(p. 4, art. 296) şi în alte acte normative, pentru anumite categorii
de bunuri.
Astfel, în art. 296 alin. 4 al CCRM: "Bunurile proprietate publică
sunt inalienabile".
De asemenea, în art. 5 alin. 2 din Codul funciar se prevede:
"Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din
circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel".
Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor -
prin analogie - şi asupra celorlalte bunuri (mobile sau imobile)
care formează domeniul public. Extinderea caracterului inalienabil
şi asupra celorlalte bunuri ce aparţin domeniului public, se explică
prin faptul că ele sunt afectate uzului public, fie în interes
naţional, fie în interes local.
Caracterul imprescriptibil
Bunurile din domeniul public al proprietăţii publice este
imprescriptibil, adică nu se stinge prin neuz, şi nu poate fi
dobândit de terţ prin: uzucapiune şi nu se supune termenelor de
prescripţie. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu
predominanţă bunurile mobile, conform articolelor respective din
Codul civil, acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor,
fără a fi nevoie de vreo scurgere de timp. Se instituie astfel o
prezumţie de proprietate, potrivit căreia, cel care posedă un bun
mobil este considerat a fi proprietarul lui.
Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul
public), este imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv cât
şi extinctiv.
Astfel, fiind, în ipoteza în care va fi promovată o acţiune în
revendicare a unui bun, care face parte din domeniul public, aflat
în posesie nelegitimă a unei persoane fizice sau a unei persoane
juridice, posesorul nu se va putea prevala de faptul că a dobândit
proprietatea asupra acelui bun prin posesia lui (îndelungată,
pentru imobile sau simplă, pentru mobile).
Caracterul insesizabil.
Acest caracter este specific dreptului de proprietate publică şi se
exercită asupra domeniului public al statului.
Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică pune în
discuţie posibila calitate de debitor a statului.
Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau persoanele
juridice - în calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care
formează obiectul dreptului de proprietate publică sau dacă
împotriva statului pot fi exercitate căile ordinare de executare
silită.
Răspunsul este negativ, în sensul că statul este considerat a fi
totdeauna solvabil şi, drept urmare, bunurile care formează
obiectul dreptului de proprietate publică sunt insesizabile.
Invocăm în susţinerea acestei opinii art. 46 alin. 1 din Constituţia
Republicii Moldova, care dispune: „ creanţele asupra statului sunt
garantate", în consecinţă, creditorii statului ne putând urmări
bunurile proprietatea statului, pot urmări, pentru satisfacerea
creanţelor lor exigibile, numai mijloacele băneşti ale statului pe
calea înscrierii lor la buget.
De fapt, acest mod de satisfacere a creanţelor faţă de stat este mult mai avantajos
pentru creditori decât urmărirea bunurilor.
În literatura de specialitate română unii autori susţin opinia că toate bunurile ce
constituie proprietate publică sunt insesizabile, şi nu pot fi aplicate dispoziţiile
normelor de drept comun referitoare la urmărirea silită.

Noţiunea şi caracteristica dreptului de proprietate

privată formă a dreptului de proprietate.
Pentru a defini dreptul de proprietate privată, pe lângă aspectele
de ordin general, trebuie să reţinem şi faptul că acesta poate
aparţine atât statului cât şi persoanelor fizice şi persoanelor
juridice. De asemenea, tot ca un aspect specific, subliniem că
obiectul său nu este determinat, acesta fiind constituit din orice
fel de bunuri, în afara celor ce formează domeniul public al
statului, care sunt expres indicate de lege.
Dreptul de proprietate privată reprezintă, în concluzie, acel drept
real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale,
persoanelor fizice şi persoanelor juridice în virtutea căruia titularii
exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unor bunuri -
mobile sau imobile - care se află în circuitul civil în condiţiile
stabilite de legislaţia în vigoare.
Dreptul de proprietate privată are unele caractere juridice pe care
le are şi dreptul de proprietate publică, dar are şi unele caractere
specifice numai acestei forme de proprietate.
Această diferenţiere se justifică prin faptul că dreptul de
proprietate publică are ca finalitate satisfacerea intereselor
titularilor săi.
În acest sens, menţionăm că destinaţia bunurilor care constituie
obiectul dreptului de proprietate privată, este de a satisface
nevoile personale ale titularilor săi, acesta fiind posibil de realizare
prin faptul că, aflându-se în circuitul civil general, lucrurile pot
face obiectul oricăror acte juridice civile. Dreptul de proprietate
privată este: real; perpetuu; absolut (opozabil erga omnes);
exclusiv; sesizabil; alienabil; prescriptibil.
 1. Caracterul real al dreptului de proprietate privată este
determinat prin lege şi presupune existenţa unui subiect activ
determinat de la început, care îşi poate realiza dreptul
independent de subiectul pasiv care este nedeterminat, formând
totalitatea tuturor persoanelor.
2. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată
constă în aceia că acest drept durează atâta timp cât există bunul,
şi că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin folosinţă.
3. Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată
apare în raport cu celelalte drepturi reale şi nu în raport de
exerciţiul atributelor sale, adică el nu este absolut în sine ci în
esenţă, deoarece legea stabileşte anumite limite exerciţiului său,
ca exemplu, art. 1 al Legii nr. 459 cu privire la proprietate prevede
că proprietarul are dreptul să exercite faţă de bunurile sale orice
acţiuni care nu contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii
oamenilor şi mediului înconjurător.
4. Caracterul exclusiv. Acest caracter al dreptului de
proprietate privată implică, în conţinutul, său, atât posibilitatea
executării tuturor atributelor de către titulari, cât şi posibilitatea
dezmembrării acestora. Titularul dreptului de proprietate privată
este singurul care poate exercita atributele dreptului de
proprietate chiar şi când nu are bunul în posesie.
În mod concret, dreptul de proprietate privată se poate prezenta,
mai întâi, în plenitudinea atributelor sale, când toate cele trei
atribute: posesia, folosinţa şi
dispoziţia - sunt exercitate de către o singură persoană -
proprietarul.
Într-o altă ipostază, titularul poate fi lipsit de atributele posesie şi
folosinţă, acestea formând conţinutul altor drepturi reale
exercitate de către alte persoane.
În acest fel se formează - ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată -
alte drepturi reale (principale) care sunt rezultatul separării atributelor dreptului de
proprietate.
Posibilitatea de dezmembrare a atributelor este specifică, aşa cum
am mai spus, numai dreptului de proprietate privată.
 5. Caracterul sesizabil. Dreptul de proprietate privată spre
deosebire de dreptul de proprietate publică (cu excepţia bunurilor
domeniului privat) este sesizabil deoarece bunurile care formează
obiectul său, când se află în patrimoniul unei persoane care, este
în raport cu alta, fiind debitor, pot fi urmărite în scopul realizării
creanţei creditorului.
Deci, creditorii pot urmări, când creanţa lor a devenit exigibilă,
orice bun - mobil sau imobil - care se află, la momentul respectiv,
în proprietatea privată a debitorului (mai puţin bunurile exceptate
de lege).
De regulă, bunurile şi veniturile ce se află în proprietatea privată a
unei persoane, care are calitatea de debitor, sunt sesizabile.
6. Caracterul alienabil. Şi acesta este un caracter specific
doar dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate
privată, indiferent de forma sa - mobiliară sau imobiliară - este
alienabil, în sensul că bunurile ce formează obiectul său se găsesc
în circuitul civil general.
Deci, astfel de lucruri pot face obiectul oricăror acte juridico-civile,
care au ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor -
cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, între vii sau pentru cauză de
moarte.
El are dreptul de a se folosi de acţiunile puse la dispoziţia sa,
pentru a apăra dreptul său de proprietate, şi anume:
— o acţiune negatorie, şi
— o acţiune posesorie în complângere.;
El are şi anumite obligaţiuni.
1. Obligaţia de a nu face nimic de natură a scădea sau îngreuia
întrebuinţarea servituţii.
2. El nu va putea schimba starea locurilor, ori strămuta
exercitarea unor servituţi în alt loc.
 Bibliografie

C. Bârsan, „Drept civil. Drepturi reale principale”, editia a III-

a Bucureşti,2008;
Dumitru C. Florescu, „Dreptul de proprietate”,
Bucureşti,2002;
D. Radu,”Teoria generală a drepturilor reale”, Iaşi,1992;