Ghandi spunea ca orice vei face in viata va fi lipsit de importanta. Dar ca este foarte important sa o faci.

Nu stiu despre prima parte, dar tind sa fiu de acord cu a doua. Este important, si chiar vital, sa facem
lucrurile sa se intample, sa le luam in propriile maini si sa le dam forma pe care noi vrem sa o aiba. Iar,
daca in oricare alt aspect al vietii, lupta poate duce la un consum prea mare de energie in raport cu
rezultatul obtinut, devenind, astfel, inutila, in iubire, lupta isi gaseste justificarea suprema. Nimic altceva,
in afara de sentiment, nu justifica o lupta. Pentru ca, in traiectoria unei vieti, in linia aceea care urca si
coboara, intocmai precum linia trasata a unei electrocardiograme, exista un anumit punct atat de inalt,
incat niciodata linia aceea nu va mai ajunge la o asemenea inaltime. Este ceea ce numesc eu perfectiune.
Nu putem avea vieti perfecte si nu putem sa facem din perfectiune o stare perpetua. Dar putem atinge,
o data, pentru un moment, perfectiunea. Iar in acel moment halucinant, in care intensitatea trairii
devine aproape prea mult pentru propriul corp, avem revelatia un scop si a existentei unei justificari
pentru propria viata. Iar acest moment unic poate exista doar in iubire. E incomplet daca nu poate fi
impartit si in ce alte circumstante ar putea fi impartit si impartasit in acelasi mod, daca nu in iubire?
Sigur, de-a lungul vietii, avem momente de glorie, momente in care avem reusite extraordinare. Si poate
avem norocul ca in jurul nostru, in acele momente, sa existe oameni care se bucura sincer pentru noi,
care ne admira si care ne doresc binele. Dar nu resimt la fel. Oricat si-ar dori, oricat s-ar bucura pentru
noi, gloria noastra e solitara. Si atunci, un astfel de moment, nu va capata niciodata intensitatea unui
moment trait in doi, intensitatea unui moment in care doua pasiuni iau nastere si se hranesc una din
cealalta. Pentru un astfel de moment, pentru posibilitatea ca el sa existe, iubirea justifica orice lupta.
Iar dintre toate luptele posibile, lupta cu sine e cea mai grea. In iubire, exista o permanenta lupta cu
sine. Lupta cu propriul orgoliu, lupta cu propriile temeri, lupta cu propriile nevoi, lupta cu renuntarea la
lupta. Si, ce este cel mai important, este sa ii dai celuilalt ceea ce are el nevoie. Suna simplu, ca principiu,
dar este cel mai dificil lucru. Pentru ca deseori ceea ce credem noi ca isi doreste celalalt sau ceea ce
spune ca isi doreste, difera de ceea ce are nevoie. Paradoxal sau nu, nevoile pe care le avem, nu sunt
intotdeauna circumscrise unei piramide ale lui Maslow. Siguranta, spre exemplu. In principiu, cu totii
avem nevoie de ea. In principiu, in iubire, tindem sa incercam sa o oferim celuilalt. Dar daca nevoia lui
inseamna, de fapt, lipsa de siguranta? Daca are nevoie sa fie nesigur pentru a putea deveni cea mai buna
varianta a lui? Daca nesiguranta actioneaza, pentru el, ca un motor care il face sa incerce, in
permanenta, sa se autodepaseasca, sa devin mai bun si, avand constiinta acestei deveniri, sa devina mai
fericit? Putem sa oferim asta? Sau, mai important, putem sa o facem in pofida temerilor ca l-am putea
pierde?
Asta inseamna lupta in iubire: lupta cu sine. Sa ne luptam cu teama de a nu pierde, de a nu ramane fara
persoana iubita, pentru a-i putea oferi exact lucrul de care are nevoie. Sa actionam, cateodata, bazandu-
ne pe intuitie si nu pe ceea ce stim. Sa parasim terenul cunoscut pentru a intra in hatisurile junglei
Amazoniene si a construi castele din liane. Intram in iubire avand, poate, o cunoastere a lumii. O
cunoastere mai superficiala sau mai profunda a acestei lumi, cunoastere bazata pe experiente
anterioare, pe ceea ce am citit, vazut, auzit, simtit. Iar, ajunsi acolo, trebuie sa uitam. Sa lasam in spate
toata cunoasterea pentru ca ea devine un impediment si nu un avantaj. Sa simtim ca si cum am simti
pentru prima data, pentru ca este prima data, de fapt, sa vedem ca si cum am vedea pentru prima data,
sa auzim si sa ascultam ca si cum am asculta pentru prima data. Nimic nu se compara, nimic nu are un
echivalent, nicio iubire nu seamana cu o alta. Omul de langa noi devine Omul, cel pe care il vedem
pentru prima data si pe care invatam sa il cunoastem senzorial si intuitiv, nu prin lupa rafinata a unui
sistem deja construit, aplicabil in functie de tipologii.
Il observam si ne mira faptul ca, atunci cand stranuta, nu stranuta niciodata o singura data, ci de doua
ori; ne mira faptul ca desface alunele, extragand miezul acela milimetric si apoi le mananca; nu mananca
niciodata aluna intreaga. Ne mira foarte tare ca pastreaza dopul de la o sampanie desfacuta de ziua lui,
ne mira ca poarta sosetele desperecheate de fiecare data, ne mira ca, atunci cand ploua, ii place sa calce
in balti. Si daca, intr-adevar, toate aceste lucruri ne mira, atunci intram in iubire, cu adevarat. Pentru ca
mirarea e reactia naturala in fata unui spectacol. Iar asta e omul pe care il iubim: un spectacol. Un
spectacol care se desfasoara in fata noastra, in toata splendoarea lui, pentru un singur spectator, intr-un
singur moment. Si omul acela ne va mira toata viata, oricat de bine am ajunge sa il cunoastem, mirarea
nu va disparea niciodata. Iar cat timp vom avea ochi sa privim spectacolul, sa il privim cu adevarat,
atunci vom sti exact de ce anume are nevoie omul respectiv. Si atunci vom sti ce sa ii oferim. A da totul
cuiva, nu inseamna, neaparat iubire. Sau, mai bine spus, nu inseamna, neaparat, a lupta pentru iubire.
Totul e vag, totul nu are nume, totul poate sa fie prea mult sau prea putin. A da cuiva ceea ce are
nevoie, inseamna a lupta pentru iubire. Si, uneori, de cele mai multe ori, a lupta cu noi insine.
Iar astazi, in fata unor oameni care au decis sa isi faca aceasta promisiune, care au decis ca isi pot oferi
unul celuilalt lucrurile de care au nevoie si care au intrat intr-o iubire, uitand de sinele individual si
construind un alt sine, in doi, am un singur sfat de dat: Mirati-va. Mirati-va de celalalt si pastrati mirarea
tot restul vietii.