P. 1
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

5.0

|Views: 4,443|Likes:
Published by katy ktty

More info:

Published by: katy ktty on Nov 15, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PPT, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/22/2013

pdf

text

original

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

3.1. Teoria cardinală şi teoria ordinală a utilităţii = Temă de SEMINAR + studiu individual, din manual şi bibliografie 3.2. Utilitatea individuală, totală şi marginală. Curbele de indiferenţă: generalităţi. Calculul economic al consumatorului → = Temă de SEMINAR + studiu individual, din manual şi bibliografie

3.1. TEORIA CARDINALĂ ŞI TEORIA ORDINALĂ A UTILITĂŢII A. Comensurarea cardinală a utilităţii Consumatorul poate măsura utilitatea unei mărfi printr-un număr. Dacă această marfă e un bun omogen, individul este capabil să acorde fiecărei doze / unităţi a bunului o utilitate mai mare sau mai mică, prin intermediul unui număr de unităţi de utilitate. Exemplu: Pentru un consumator se verifică următoarele: unui telefon îi corespund 1.000 unităţi de utilitate; unui TV color, 800; unui aparat de radio, 400; unui TV alb-negru, 100. Pentru această persoană, utilitatea telefonului e de 10 ori mai mare decât a TV alb-negru, de 1,25 ori mai mare decât a TV color şi de 2,5 ori mai mare decât a radioului. Bazele teoriei cardinale a utilităţii au fost puse de reprezentanţii şcolii marginaliste (Stanley Jevons, Carl Menger, Léon Walras), iar Alfred Marshall a dezvoltat cunoaşterea în domeniu, adăugând comensurării prin numere una de ordin monetar (în ipoteza în care utilitatea marginală a monedei este considerată constantă). S-a dovedit, însă, că teoria cardinală a utilităţii nu e întotdeauna relevantă...

B. Comensurarea ordinală a utilităţii Teoria ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o ordine, în virtutea opţiunii raţionale a consumatorului. Ierarhizarea mărfurilor se exprimă matematic prin funcţia de utilitate, care asociază cantităţilor consumate dintr-un produs, un aşa-zis “număr”, semnificând un clasament (o ordine de preferinţe). Exemplu: Pentru un individ, pe primul loc în “topul” utilităţii aparatelor electrocasnice este televizorul color, pe locul al II-lea cafetiera, pe III – storcătorul de fructe, iar pe IV – maşina de spălat. Teoria ordinală a utilităţii a fost elaborată de Vilfredo Pareto şi îmbunătăţită ulterior de Ludwig von Mises, John Hicks, Maurice Allais ş.a.. În esenţă, ea pune în valoare (criticând teoria cardinală) faptul că omul nu calculează, de obicei, utilitatea bunurilor, ci ordonează prioritatea acestora.

Calculul economic al consumatorului, determinat în condiţii de realizare a maximului de satisfacţie şi ţinând seama de input-ul aflat la dispoziţia individului, are câteva puncte de pornire: bunurile necesare cumpărătorului sunt perfect divizibile; cantităţile disponibile / folosite sunt măsurabile numeric; există restricţii în privinţa venitului utilizabil. Teoria ordinală a utilităţii are la bază elemente care alcătuiesc eşafodajul teoriei consumatorului: I. axiomele alegerii din perspectiva consumatorului raţional; II. curbele de indiferenţă şi rata marginală de substituţie; III. linia bugetului şi echilibrul consumatorului (optimul de consum). Toate aceste noţiuni vor fi tratate în continuare.

Utilitatea Bunurile care îmbracă forma de marfă au menirea de a se face utile oamenilor  prin utilitate înţelegem proprietatea unui bun economic de a satisface o nevoie, măsurabilă prin capacitatea acelei mărfi de a produce mulţumire consumatorului. 1. Utilitatea are o determinare obiectivă, pentru că se bazează pe calităţile reale ale bunului considerat; 2. În acelaşi timp, caracterul ei subiectiv se manifestă prin capacitatea individului de a aprecia dacă acel bun (serviciu) e util sau nu – şi cât de mare este satisfacţia sau dezamăgirea determinate de consumul lui. Pentru ca un bun economic să se dovedească util, trebuie să fie îndeplinite simultan următoarele condiţii: să existe o relaţie între trăsăturile bunului şi o nevoie manifestată de subiect; specificul mărfii să fie cunoscut de utilizator; omul să aibă posibilitatea folosirii bunului.

3.2. UTILITATEA INDIVIDUALĂ, TOTALĂ ŞI MARGINALĂ. CURBELE DE INDIFERENŢĂ: GENERALITĂŢI. CALCULUL ECONOMIC AL CONSUMATORULUI.

I. Axiomele alegerii din perspectiva consumatorului raţional
Presupunem că pe piaţă există mai multe produse p1 … pn, iar consumatorul-reper are nevoie de anumite cantităţi din fiecare (alegerea lui fiind raţională şi deliberată). EXEMPLU: două complexe de consum zilnic (coşuri menajere) q1 şi q2, fiecare cu un anumit număr de bunuri, importante pentru satisfacerea nevoilor.  Axioma 1. Relaţia de comparaţie: Având în vedere q1 şi q2, consumatorul raţional va opera cu trei cazuri posibile: dacă q1 > q2, el va prefera coşul q1; dacă q1 < q2, coşul q2 va fi cel ales; dacă q1 = q2, persoanei îi va fi indiferent care coş menajer va alege.  Axioma 2. Relaţia de tranzitivitate: Dacă q1 > q2 > q3 (unde q3 este un al treilea coş menajer), rezultă q1 > q3 (este preferat q1).  Axioma 3. Relaţia de non-saturaţie: Individul are de ales între q1 şi q2, ambele cuprinzând bunurile X şi Y, dar în cantităţile x şi y (respectiv z), în varianta: q1 = x·X + y·Y; q2 = x·X + z·Y, cu z > y. Logic, consumatorul va prefera coşul q2 (mai mare), lui q1 (cu aceeaşi cantitate din X, dar cu un conţinut mai mic din Y).  Axioma 4. Relaţia de indiferenţă: Când, prin operări succesive, complexele q1 şi q2 luate în exemplul Axiomei 3 ajung să conţină cantităţi identice din bunurile pe care le deţin, consumatorului îi este indiferent pe care din ele îl alege.

 Utilitatea individuală (ui) reprezintă satisfacţia înregistrată de consumul unei unităţi i dintr-un bun-reper X (considerăm că bunul X este omogen şi poate fi împărţit în x doze / unităţi egale şi identice, interschimbabile).  Utilitatea totală (UT) se referă la cumularea progresivă a utilităţii unităţilor adiţionale consumate în timp din bunul X: UT = ∑ui
i= 1 n

 Utilitatea marginală (Umg) = satisfacţia rezultată din consumul ultimei doze din bunul considerat: U = ∆UT
mg

∆X

(unde: ΔU – sporul de utilitate înregistrat de consumul unei doze faţă de consumul alteia, precedente; ΔX – sporul cantităţii consumate din bunul-reper X). Dacă se raţionează identic în cazul unor cantităţi infinitezimal de mici din bunul X şi funcţia U(X) este continuă şi derivabilă, utilitatea marginală se poate defini ca fiind derivata funcţiei de utilitate: U = dUT = U'
mg

dX

X

Curba utilităţii totale (UT) şi curba utilităţii marginale (Umg) Um g
100

 vezi

exemplul cifric din cartea de aplicaţii, ediţia 2006, pp. 62-63.

UT
320 300 260 190 100

90

UT

70

Um g
40 20 6 7

0

1

2

3

4

5

6

7

X

0

0
-20

1

3

4

5

X

II. Curbele de indiferenţă (de izoutilitate). Rata marginală de substituţie. Funcţia de utilitate ordinală asociază un număr de unităţi de utilitate (de satisfacţie) diferitelor cantităţi din bunul Q, consumate de un individ raţional. Pentru a ne uşura demersul, să presupunem că alegerea consumatorului se restrânge la două bunuri: X (din care se consumă x unităţi) şi Y (din care se consumă y unităţi). Astfel, funcţia de utilitate devine: U = U(x, y).  Iată reprezentarea grafică a situaţiei care arată combinaţiile posibile dintre diferite cantităţi (doze) consumate din bunurile X şi Y:

.

Y y1

y2 y3 y4 0 x1 x2 x3 x4 X

Curba de indiferenţă (Combinaţii ale cantităţilor x şi y din bunurile X şi Y)

Trăsăturile curbelor de indiferenţă Pentru demonstraţii şi cazuri particulare  vezi manual Microeconomie, ediţia 2005, pp. 66-69.
1. Curbele de indiferenţă au caracter monoton (continuu), pentru că variaţia cantităţii de bunuri din combinaţie este infinitezimală şi se concretizează în puncte foarte apropiate grafic. 2. În principiu, curbele de izoutilitate au înclinaţie descendentă (direcţia NV – SE). Deoarece nivelul satisfacţiei rămâne constant pe aceeaşi curbă, renunţarea la o anumită cantitate dintr-un bun se compensează cu o cantitate adiţională din celălalt. 3. Două curbe de indiferenţă nu se intersectează.

4. Curbele de izoutilitate sunt convexe în raport cu originea, ceea ce reflectă descreşterea – pe traseul descendent al fiecărei curbe – a ratei marginale de substituţie între cele două bunuri X şi Y, din care se consumă cantităţile x şi y.

Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X (RMSY/X = rata marginală de substituţie a bunului Y prin bunul X) reprezintă cantitatea din bunul Y la care consumatorul poate renunţa în schimbul achiziţiei unei unităţi suplimentare din bunul X, astfel încât utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână neschimbată (în condiţiile conservării satisfacţiei ∂UT consumatorului): '
dy ∂x = UmgX = UTX RMS Y / X = − = ∂U UmgY U' dx TY ∂y

Notă: Mărimea RMSY/X dă panta curbei de indiferenţă. 
Vezi demonstraţie manual Microeconomie, ed. 2005, p. 69.

III. Linia bugetului şi optimul de consum Alegerea consumatorului raţional depinde de constrângeri economice: - venitul (bugetul) disponibil; - preţul bunurilor consumate.  V ≥ x·PX + y·PY. Forma ideală a acestei relaţii este V = x·PX + y·PY două

de unde:

y·PY = V – x·PX

V − x ⋅ PX V PX y= = − x⋅ PY PY PY
respectiv ecuaţia dreptei bugetului. Maximizarea funcţiei de utilitate UT(x,y) presupune ca derivata ei de ordinul I să fie nulă !!!!!

Restricţia bugetară în cazul consumului a două bunuri X şi Y

.

Y

V PY

0

V PX

X

Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime de consum (demarcaţia dintre opţiunile accesibile şi cele imposibile). Fiecare punct al ei – de pildă A, B, R şi S, în figura următoare – reprezintă o combinaţie a cantităţilor maxime ce pot fi achiziţionate din bunurile X şi Y, în condiţiile utilizării venitului disponibil pentru consum. Dreapta bugetului are pantă negativă − PX  întrucât la consumul unei unităţi adiţionale dintr-o marfă, trebuie să se renunţe, în condiţiile amintite – venit şi preţuri date – la o anumită cantitate din celălalt (vezi conţinutul ratei marginale de substituţie).
 P   Y

Dreapta (linia) bugetului

.

Y YB B

.S .N
0

M

.

.R
A xA X

Observaţii privind graficul dreptei bugetului:  Orice punct al dreptei bugetului – A, B, R sau S – denotă alegeri posibile din perspectiva constrângerilor de venit şi de preţuri (în cazul lui R, xR·PX + yR·PY ≤ V; pentru S, xS·PX + yS·PY ≤ V). Însă numai unul din aceste puncte va indica alegerea optimă (decizie motivată în cele ce urmează).  Orice punct din interiorul triunghiului AOB înseamnă o combinaţie accesibilă, deoarece cheltuiala aferentă opţiunii respective este cel mult egală cu venitul disponibil (de exemplu, punctul N, în care xN·PX + yN·PY < V).  Orice punct situat “deasupra” dreptei arată o combinaţie inaccesibilă, deoarece depăşeşte venitul (cazul punctului M, în care xM·PX + yM·PY > V).  Rezultă că: 1. Suprafaţa haşurată din grafic (domeniul de alegere al consumatorului) acoperă mulţimea “pachetelor” de unităţi din mărfurile X şi Y, care pot fi achiziţionate cu venitul V, în condiţiile date de preţ şi de mărimea bugetului. 2. În absenţa restricţiilor bugetare şi / sau de preţ, soluţiile de tip M, corespunzătoare exteriorului triunghiului AOB, ar fi preferate celor de tip N, din interiorul zonei respective.

Pentru orice consumator raţional există, la un moment dat, o hartă a curbelor de indiferenţă – relevând totalitatea posibilităţilor de consum – corelată cu dreapta bugetului.  vezi figura următoare !

Harta de indiferenţă, dreapta bugetului şi posibilităţile de alegere ale consumatorului raţional

.

Y

B S

M I4

y3

N I1

R

I2 A

I3 X

0

x3

 În figura anterioară, individul raţional nu va exprima – de exemplu – alegerea aferentă punctului M (nu pentru că n-ar dori, ci pentru că nu-i ajunge venitul).  De asemenea, deşi poate opta pentru varianta N, nu va fi interesat de ea, întrucât pe de o parte nu-şi foloseşte integral bugetul, iar pe de altă parte, mulţumirea lui nu e deplină.  Individul poate alege şi soluţia punctului R, situat pe dreapta bugetului. Din poziţia lui R faţă de S decurge, însă, tocmai opţiunea între cele două variante de consum. Ea echivalează cu poziţionarea pe una din curbele de indiferenţă I2 şi I3 – cărora le corespund nivele diferite de mulţumire (de utilitate), aşa cum arată trăsăturile curbelor de indiferenţă. De aceea, dacă pentru consum ar fi aleasă varianta R, satisfacţia cumpărătorului ar fi mai redusă în raport cu “soluţia” S.  Individul raţional va opta în final pentru varianta S, în care va găsi satisfacţia maximă posibilă. Punctul S reprezintă, deci, alegerea optimă a consumatorului (starea de echilibru fiind determinată de “cuplul” cantităţilor x3 şi y3 şi de curba de indiferenţă I3).

Optimul de consum denumeşte situaţia în care cumpărătorul îşi maximizează utilitatea totală, în condiţiile constrângerilor existente: venit disponibil cheltuit integral şi preţuri date ale mărfurilor. Grafic, acest punct (la noi, S) este cel în care linia bugetului AB este tangentă la una din curbele de indiferenţă (aici, I3). Luând ca repere convexitatea curbelor de indiferenţă şi tendinţa de majorare a satisfacţiei pe măsura creşterii consumului – deci înţelegând trecerea evolutivă de la o astfel de curbă la alta, superioară – existenţa punctului S este firească.

Din punct de vedere analitic, în punctul S are loc alegerea optimă a consumatorului, iar panta curbei de indiferenţă este egală cu panta dreptei bugetului: PX − =− ' PY UTY U'TX de unde PX = ' UTY PY U'TX

(unde operăm cu notaţiile derivatelor de ordinul I ale funcţiei utilităţii totale în raport cu X, respectiv cu Y – şi cu preţurile bunurilor X şi Y). Revenind la modul de calcul al RMSY/X, reiese că raportul cantitativ dintre modificările cantităţilor consumate din cele două bunuri X şi Y se va regăsi sub forma:

P RMS Y / X = X PY

CONCLUZIE:
În punctul de echilibru, respectiv de optim al consumului (la noi, S), raportul utilităţilor marginale ale lui X, respectiv Y, este UmgX PX egal cu raportul dintre preţurile lor unitare: = UmgY PY ∂UT U'TX UmgX PX dy = − ∂x = = =  RMS Y / X = − ' ∂UT U dx UmgY PY TY ∂y Individul raţional va face alegerea optimă rezolvând următorul sistem de ecuaţii (denotând consumul a “x” unităţi din bunul X şi a “y” unităţi din bunul Y): UmgX PX max UT(x,y) = UmgY PY V = x·PX + y·PY de unde V = x·PX + y·PY (Vezi demonstraţia din manualul de Microeconomie, ed. 2005, p. 75)

BIBLIOGRAFIE
 Microeconomie, curs universitar, Universitatea “BabeşBolyai”,Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Economie politică, Imprimeria Ardealul, ClujNapoca, 2005, pp. 53-77.  Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pp. 100-104; 117-123.  Richard Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pp. 162-171.  Stelian Stancu, Tudorel Andrei, Microeconomie. Teorie şi aplicaţii., Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pp. 18-132.  Michel Didier, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 29-36.  Gabriela Bodea, Microeconomia: principiile şi mecanismele jocului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 3873.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->