Boala Wilson (BW)

Katalin CsÉép

Definiţie clinică
Boala Wilson (BW) este o afecţiune ereditară a metabolismului de cupru, care
evoluează cu ciroză hepatică şi afecţiune degenerativă a sistemului nervos
central. Denumită şi degenerescenţă hepato-lenticulară, boala a fost
descrisăpentru prima dată în 1912 de către neurologul Samuel A.K. Wilson.
Frecvenţa bolii
Se apreciază că frecvenţa purtătorilor de mutaţie este de 1:90.
Boala este prezentă la 1 din 30 000 de locuitori, dar se întâlneşte mai
frecvent în unele izolate genetice din Sardinia şi Japonia. Cele două sexe sunt
egal afectate.
Aspecte genetice
Boala este cauzată de mutaţia genei care codifică o ATP-ază responsabilă de
tranportul de cupru, localizată pe braţul lung al cromozomului 13 (13q), dar
rezultatele unor studii sugerează că poate fi implicată şi un defect al proteinei
care leagă cuprul (ceruloplasmină). Gena se transmite autozomal recesiv.
Mutaţia genei determină disfuncţia de organ prin eliminarea insuficientă a
cuprului şi acumularea acestuia, în special în ficat şi sistemul nervos central
(în ganglionii bazali) determinând degenerescenţa hepato-lenticulară.
Semne clinice
În general boala se manifestă după vârsta de 5 ani (între 3 şi 50 ani). La copii
se prezintă în special cu semnele afecţiunii hepatice, iar la adulţi
manifestările neuologice şi psihiatrice se află pe primul plan (mai ales în
prezenţa mutaţiei H1069Q).
Boala evoluează cu următoarele tulburări:
• manifestări hepatice: semnele şi şimptomele cirozei şi insuficienţei
hepatice: stare de rău, anorexie (poftă de mâncare redusă), icter
(îngălbenire), ascită, hematemeză, etc.
• manifestări neurologice: afecţiunea ganglionilor bazali prin depunere de
cupru: tulburări de mers, de vorbire, tulburări ale mişcărilor fine,
incoordonarea mişcărilor, tremor, disfagie (tulburări de deglutiţie), distonie
• manifestări psihiatrice: iritabilitate, irascibilitate, comportament agresiv, depresie, fobii,
scăderea performanţelor şcolare sau la locul de muncă (intelectul rămâne neafectat)
• inel Kayser-Fleischer: depunerea de cupru determină apariţia unui inel în
jurul irisului de coloraţie brună (auriu, verzuie) care nu perturbă vederea şi
dispare în cazul unui tratament ficient
•litiază renală (calculi renali)
•tulburări de ritm cardiac
•anemie
•sistemul musculo-scheletic: osteoporoză, osteomalacie, poliartrită
•coloraţia albăstruie a pielii şi la nivelul bazei unghiilor
Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic
Se presupune că 50% dintre pacienţi rămân nediagnosticaţi, şi frecvent
diagnosticul se stabileşte tardiv numai la vârsta de adult, cu toate că
semnele şi simptomele bolii sunt prezente din copilăre.
Se ridică suspiciunea existenţei BW în prezenţa semnelor clinice sugestive.
Diagnosticul se va confirma prin analize paraclinice nespecifice, de laborator
sau imagistice:
•transaminaze crescute,
•tulburări de coagulare,
•anemie hemolitică,
•tomografie computerizată cerebrală, etc.
şi specifice:
•nivel redus al ceuruloplasminei serice (sub 20 mg/dl),
•nivelul de cupru în ser,
•creşterea excreţiei de cupru în urină,
•biopsia hepatică,
•analiza mutaţiilor.
Sfat genetic
BW este o boală monogenică care se transmite autozomal recesiv. Cel mai
frecvent apare după căsătoria a doi parteneri sănătoşi dar purtători de
mutaţie în stare heterozigotă. La un astfel de cuplu riscul de recurenţă a bolii
este de 25% pentru fiecare sarcină.
Diagnostic prenatal
Modificările biochimice şi elucidarea mutaţiei existente în familie permite
identificarea purtătorilor sănătoşi ai mutaţiei şi diagnosticul prenatal.
Evoluţie şi prognostic
Netratată boala evoluează invariabil spre deces în general în jurul vârstei de
20 - 30 ani, prin complicaţii hepatice, renale şi hematologice.
Tratamentul medicamentos iniţiat în timp poate preveni apariţia
manifestărilor hepatice şi neurologice (la pacienţii asimptomatici) sau poate
opri progresiunea bolii.
Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire
Îngrijirea pacienţilor constituie o muncă de echipă, în cadrul căreia colaborează diferiţi specialişti
(geneticieni, neurologi, gastroenterologi, oftalmologi, chirurgi).
Deşi în prezent nu există tratament etiologic (terapie genică prin corectarea
genei mutante), tratamentul patogenic este foarte eficient. Această
intervenţie vizează eliminarea cuprului acumulat în organism, iar în acest
mod ameliorează disfuncţiile de organ, previne dezvoltarea modificărilor
ireversibile şi evoluţia spre deces. Tratamentul constă administrarea
medicaţiei chelatoare (de legare a cuprului). Cel mai frecvent se recomandă
Penicilamină, iar dacă pacienţii nu tolerează medicamentul se utilizează
Trientin. Acetatul de zinc se poate folosi pentru menţinerea terapiei.
Regimul dietetic este important şi se realizează prin reducerea ingestiei de
alimente bogate în cupru (de ex. ficat, ciocolată, mazăre, fasole, etc.).
Intervenţia chirurgicală cu efectuarea transplantului hepatic este indicată la
pacienţii cu evoluţie fulminantă a bolii care nu răspunde la tratament.
Tratamentul se monitorizează prin determinarea excreţiei de cupru în urină,
măsurarea ceruloplasminei şi cuprului din ser, umărirea funcţiei hepatice şi
control oftalmologic.
Viaţa cotidiană
În prezena tratamentului medicamentos iniţiat în timp, înainte de apariţia tulburărilor ireversibile,
viaţa cotidiană nu este afectată.