MARIN PREDA

DATE BIOGRAFICE
(1922-1980)

Prozator, eseist, dramaturg, editor, traducător, scriitorul

Marin Preda a rămas nemuritor.
Născut în satul Siliştea-Gumeşti din zona teleormăneană, a
pus la temelia gândirii sale scriitoriceşti noţiuni fundamentale de
istorie, adevăr, realitate absolut indispensabile prozei literare
realiste. Satul Siliştea-Gumeşti a fost transformat în mod
miraculos de prozator într-un univers monadic, perfect închis în
sine si urmând legi organice. Şi-a făcut studiile la Şcoala din
Bucuresti.
Prima realitate scriitoricească, a rămas constantă în opera
lui Marin Preda, este cea rurală, a satului românesc din Câmpia
Dunării (volumele sale de nuvele), pentru ca apoi sfera să se
extindă şi asupra altor medii sociale, maturitatea sa artistică
ilustrându-se în romane: “Moromeţii I” - 1955; „Moromeţii II” -
1967”; „Cel mai iubit dintre pământeni,” 3 volume; „Risipitorii” -
1962; „Intrusul” -1968 „Marele singuratic” - 1972; „Delirul”-1975:

<-Marin Preda „Marele Singuratic”->

Satul lui Marin Preda este un univers închis, refractar la

noul ce vine dinafară şi urmând ritmurile eterne ale naturii,
ciclurile biologice. În ceea ce priveşte ţăranii respecta legile,
tradiţiile, obiceiurile şi datinile, "glasul pământului" pune
stăpânire pe întreg comportamentul lor moral.
 Marin Preda excelează în oralitate, încărcată de ironie
subtilă, alternând şi topind laolaltă stilul direct cu stilul indirect,
dând profunzime gândului omenesc. Se remarcă o rară
dexteritate a folosirii simultane a timpurilor verbale care
amplifică perspectiva narativă; viziunea scenică, folosirea
dialogului, simţul cosmic şi tragic, adânca observare
psihologică conturează un mare prozator, realist-psihologic şi
social, cu totul original.
Romancier talentat, Preda se naşte în judeţul Teleorman, în
Siliştea-Gumeşti, în familia lui Tudor Călăraşu. Termină în sat
şapte clase şi, între 1937-1940, este elev la Şcoala Normală din
Abrud, continuată la Cristuru-Odorhei şi, după aceea, la
Bucureşti. Ia examenul de capacitate, dar renunţă la şcoală. E
funcţionar la Institutul de Statistică. Debutează în 1942 cu
schiţa „Pârlitu”. Încurajat, publică apoi proză şi e remarcat de
Eugen Lovinescu la cenaclul „Zburătorul”. În 1948, debut
editorial: „Întâlnirea din pamânturi”. Tânărul nuvelist plăteşte, şi
el, tribut realismului socialist, ca majoritatea scriitorilor din
perioada "dictaturii proletariatului"
Prima sa capodoperă este „Moromeţii”(vol. I- 1955; vol. II-
1967), carte care a fost apoi ecranizată.

<-Cartea lui Emil Manu „Viata lui Marin Preda” >

 CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE

Romanul “Moromeţii”, scris de Marin Preda a cărui

originalitate stă fără îndoială în noua viziune a lumii rurale, este
unul ce prezintă foarte bine povestea unei familii de ţărani din
Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Şiliştea-
Gumeşti, care cunoaşte de-a lungul unui sfert din secol , o
adâncă şi simbolică destrămare.
Marin Preda pleacă în construirea personajului central Ilie
Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar:
”Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă,
care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci maturitatea: eroul
preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.
Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa.”
Ilie Moromete, aflat între “tinereţe şi bătrâneţe, când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”,
traversează drama ţăranului legat de vechiile rânduieli ale
statului, luptând contra ameninţărilor care-l asaltează: fonicirea
impozitelor, datoriile la bancă precum şi taxele pentru Nicolae la
şcoală.
Ilie Moromete este singurul ţăran-filozof din literatura
română, frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de
roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt relevate
pentru firea sa reflexivă.
Tatăl a şase copii, Moromete este capul familiei însă are
probleme financiare.
Meditând asupra propriei vieţi, când părăsit de fiii cei mari,
când familia sa se află în pragul destrămării, Ilie Moromete se
gândeşte că greşise considerând că “lumea era aşa cum şi-o
închipuia el” şi că nenorocirile sunt “numai ale altora”.
Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara
satului, unde poate vorbi cu sine însuşi, deoarece “cum să
trăieşti, dacă nu eşti fericit?”
Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a
atitudinii de părinte; a relaţiei sale cu copiii şi se
consolează:”Am făcut tot ce trebuia (…) le-am dat (…) fiecăruia
ce-a vrut (…) i-am iertat mereu.”
Este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea luli faţă
de pământ. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era
dominat de instinctual de posesiune, de lăcomie pentru pământ,
Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie
pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale.In comparaţie
cu ceilalţi ţărani, Moromete nu are nimic de făcut atunci când
toţi ceilalţi vecini ai săi sunt în casă muncind fiind preocupaţi de
problema supravieţuirii. Se crează astfel ţăranul mijlocaş: nu e
atât de sărac încât să fie tot timpul preocupat de problema
supravieţuirii, aceasta neafectându-i personalitatea, dar nu e
nici foarte bogat încât să fie duşmănit de vecinii săi mai
săraci.De aceea el are timp şi disponibilitate către comunicare.
Are o foarte mare plăcere de a comunica, fiind într-o continuă
aşteptare a altor persoane cu care să vorbească “Stătea
degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea
că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva…”
Când chiar nu are cu cine să vorbească sau când ajunge la
concluzia că nimeni nu e demn să vorbească cu el, vorbeşte
singur. Gândurile sale sunt aparent un haos total, însă el face
nişte legături ce nu sunt accesibile oricui, iar aceste legături nu
sunt prezentate nici de faţă cu ceilalţi, lucru ce îi determină pe
săteni să îl considere un ciudat. Când vrea să pară serios,
Moromete este de fapt ironic, iar când este foarte serios şi
trăieşte cu intensitate, în exterior vrea să pară că se amuză. El
procedează astfel în scena tăierii salcâmului, dându-i
răspunsuri ironice lui Nilă deşi era un moment foarte important.
Scriitorul descoperă complicaţiile necunoscute ale sufletului
rural, un fel de gândire a ţăranului, în afara oricărei dorinţe de
îmbogăţire. Primul semn al unor vremurilor mai grele a fost
tăierea salcâmului, simbol al stabilităţii. El este incapabil de
negustorie, este incapabil să facă bani stârnind nemulţumirea
băieţilor săi. Moromete presat de împrejurări se hotărăşte să-l
trimită pe Achim la Bucureşti, să-i ceară un împrumut, vinde lui
Bălosu o parte din pământ şi locul din spatele casei.
 Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la
suprafaţă şi, deşi niciodată nu s-a arătat iubitori cu ei, este
limpede că le-a dorit totdeauna binele: “toată viaţa le-am spus
şi i-am învăţat (…) dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel
puţin de-atâta (…) că de mâncare e lesne, dar ce le spui? (…)
şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi
ştergă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni.”
Monologul personajului este aparent dezorganizat, însă
există conexiuni pe care cititorii nu le percep, deoarece
Moromete are alt fel de a gândi, o viziune diferită asupra lumii
decât restul oamenilor. Acest monolog are o structură diferită:
este fie interiorul, la persoana I, fie un monolog adresat simplu,
fie un monolog adresat prin dedublare, când vorbeşte cu el
insuşi ca şi cum ar vorbi cu altă persoana.
Poziţia lui Moromete la masă este deasupra tuturor, el
având o poziţie privilegiată, pe prag. Statul său era de PATER
FAMILIAS (capul familiei), nimeni în afară de el nu avea acest
drept, acest statut fiind asumat prin tradiţie. Ilie este
întruchiparea autorităţii şi este conştient de statutul său,
acceptându-l.
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete.
Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă
pentru “firea sucită” a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a
hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil
să i-l vândă, însă răspunde cu voce tare: “Să ţii minte că la
noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de
grâu.”, subânţelegând că s-ar putea să scape şi astfel de
datorii, decât tăind copacul. Stârneşte deseori reactii uluitoare
celor din jur , din cauza logicii sale „sucite” , cum îi spune
Catrina . După plecarea lui Jupuitu , Moromete este cuprins de
o „ciudată voioşie” şi-i mărturiseşte lui Bălosu „l-am păcălit cu
două sute de lei (...) i-am dat numai o mie (...) . Bălosu se uita
la el cu o privire rece si buimacă. Nu înţelegea.”
Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş,
felul său de a face haz de necaz conturează un personaj aparte
între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate
decât de ficţiune.
 Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o hrană sufletească
pentru Moromete, discuţiile purtate aici au rolul de a clarifica şi
disocia ideile din articolele publicate, de a descifra sensurile
profunde ale politicii vremii şi nu de a prezenta fapte de
senzaţie . El este categoric, în viata colectivităţii o autoritate
care-i domina prin replici bine gândite, pline de umor si ironie :
„Lasă-l, mă Dumitre, zise Moromete blajin. „E şi el legionar,
ce-ai cu el ?”.

<-Marin Preda>
Morometre este un bun observator şi moralist dar şi un
disimulat, ascunzându-şi gândurile, se amuză pe seama
prostiei, a îngâmfării, a limbajului preţios. Pentru cei din jur,
Moromete este sucit şi imprevizibil.
Există în firea lui Moromete o anumită candoare rămasă
din copilarie, dar şi un refuz de a ieşi din lumea lui. El îşi
prelungeşte iluzia că poate trăi ocolit de evenimente.
Dar nu ştie să-şi exteriorizeze duioşia şi dragostea nici chiar
faţă de copii.
 Scena în care fiul cel mic Niculae este zgâţăit de friguri
când a luat premiul I, îl surprinde pe Moromete, tatal ...
Scena ploii când Moromete este udat până la piele de o „ploaie
repede si caldă” este revelatoare. Monologul său interior arată
efortul lui Moromete de a înţelege lumea, schimbările satului,
vorbind nu se ştie cu cine, el întreabă, analizează, răspunde, îşi
suceşte pe toate părţile frământările proprii.
Hotărârea întârziată cu care sapă, grija pentru a salva nişte
biete paie ascunde de fapt zdruncinarea întregi sale fiinţe.
Ploaia îi dă puterea de a-şi analiza gândurile, rostul vieţii de
pănă atunci, legăturile cu oamenii, dar mai ales cu ai săi.
Nepreţuit de ai săi şi părăsit de copii care fug la oras, măcinat
de neînţelegerile din familie, Moromete simte că timpul îi este
potrivnic, nu mai este răbdător si rosturile ei ştiute. El nu se
împacă cu gândul că rosturile ţăraneşti trebuie schimbate.
El nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă, nici nu
mai fu auzit răspunzând la salut cu mai multe cuvinte, nu mai fi
auzit povestind, deci alte iluzii spulberate a comunicării şi a
contemplaţiei.

<-Marin Preda>
 După Ion Rotaru, personajul principal al romanului
„Morometii” de Marin Preda , Ilie Moromete este „un
contemplativ inteligent, temperat, un <filozof> iubind <liniştea>
(fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil)
şi mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi
exprimare a opiniilor”.
Prozatorul utilizează întreaga gamă narativă şi psihologică,
de la dialog la monolog interior, autointrospecţie, conferind
romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză
psihologică .
Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a
personajului principal, Ilie Moromete reflectând asupra condiţiei
ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul gândirii,
fie pe lotul lui de pământ, căutându-şi liniştea în singurătatea
familiară a personajului rural .
Părerea lui Alexandru Piru este aceea ca prin „Morometii”,
Marin Preda dovedeşte că ţărănismea nu e stăpânită, cum se
credea, doar de instinct, ca, dimpotrivă, e capabilă de reacţii
sufleteşti nebănuite”.
Moromete se arată până acum precum un personaj
inteligent, diferit, subtil, ce consideră că problemele din familia
lui sunt la fel de superficiale ca toate problemele din universul
rural. El este ironic, foarte comunicativ, însă îşi crează un
univers paralel deoarece se simte incompatibil cu universul
existent.

<-Tatal lui Marin Preda, Tudor Calaraşu>

 Volumul al II continuă să aibă în centrul să pe Ilie Moromete
intrat însă într-un con de umbră, acum constându-se tot mai
mic. Moromete face ultima încercare nereuşită de a-şi aduce
acasă băieţii în sat.
Părăsit la bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata cea
mică, autoritatea lui în sat scade, oamenii nu-l mai ascultă ca
altădată.
Vocaţia fundamentală a lui Marin Preda este cea de
povestitor. Arta literară a lui Marin Preda este complexă. El
stăpâneşte nu numai frazele, ci şi stiinţa organizării epice, în
care distribuţia episoadelor, a faptelor, şi întâmplărilor
urmăreşte un înţeles, şi acompaniază drumul secret al cărţii.

BIBLIOGRAFIE:

- “Scrieri de tinereţe”
de:- Marin Preda
Editura Minerva, Bucuresti-1987

- “Analize literare si stilistice”

de:- Ion Rotaru
Editura Ion Creangă, Bucuresti-1974
-“ Moromeţii”
de:- Marin Preda
Editura “Biblioteca pentru toţi”-1960
 - Internet
Moto:”Prin „Moromeţii”, Marin Preda dovedeşte că tărănimea nu este stăpânită doar
de instinct, ci, dimpotrivă, este capabilă de reacţii sufletesti nebănuite”
Alexandru Piru

Realizarea
portretului literar
al ţăranului din
romanul lui
MARIN PREDA
„Ilie Moromete”

<- Marin Preda->

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai complet site cu referate