Sunteți pe pagina 1din 9

Conceptul de mass-media

Conceptul de mass-media este un termen consacrat mai nti n limba engleza referitor la
mijloacele de comunicare n masa; seturi de tehnici si metode de transmitere, de catre furnizori
centralizati, a unor mesaje unei audiente largi, eterogene si dispersate geografic. ntr-o perspectiva
institutionala, mass-media sunt considerate institutii sociale, att culturale ct si economice
El desemneaza n principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare si se traduce, n
general, cu expresia comunicatiile de masa () Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media
= mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa, inventate si utilizate n
civilizatiile moderne si avnd drept caracteristica esentiala marea lor forta, putere, vasta lor raza de
actiune. Nu exista nici o ndoiala ca trebuie sa se nscrie n aceasta categorie radiodifuziunea si
televiziunea ()
Cinematograful se nscrie n aceeasi categorie (). Presa, pentru aceleasi motive, este considerata
ca fiind unul dintre principalele mass-media (). Cartea (), discurile, benzile, casetele sau
videocasetele pot, de asemenea, sa fie ncadrate n categoria mass-media. De asemenea, afisul
publicitar. Se poate considera, ca si cuvntul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de
comunicare Chiar daca ele servesc mai curnd la stabilirea de relatii interpersonale dect ca
emitatori catre marele public
Se impun unele precizari. ntre notiunile de mass-media si comunicare de masa, mijloace ale comunicarii
de masa nu exista o sinonimie perfecta. Din aceasta cauza, se fac unele confuzii care limiteaza sensurile
conceptelor printr-un reductionism simplist, inadecvat. ntre comunicare de masa, nteleasa ca mesaje si
procese de comunicare, si mijloace de comunicare (instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de
transmitere a mesajelor) exista diferente sensibile, care trebuie avute n vedere.
Expresia mass-media nu trebuie sa nlocuiasca notiunea de comunicare de masa. nsasi expresia
mass-media contine mai mult dect pe aceea de mijloace.
Conceptul de mass nseamna un public numeros, dar poate fi nteles si ca o amplitudine sociala a
mesajului, ca o simultaneitate a receptarii pe o arie larga, ca o standardizare a consumului cultural si, n
acelasi timp, ca un nivel scazut de receptivitate. n acest fel, conceptul de comunicare de masa este
definit n sens unilateral, simplificator, crendu-se n mod artificial o despartire ntre cultura nalta, a
elitelor sociale, si cultura de masa, productia de masa, receptarea de masa, consumul de masa. Din
aceasta cauza, unii teoreticieni prefera notiunile de tehnici
de difuzare colectiva, canale de difuzare colectiva.
n definirea conceptului de comunicare de masa, trebuie sa tinem seama de faptul ca este vorba despre un
ansamblu de fenomene socio-cul-turale strns legate de civilizatia tehnicista, ceea ce implica unele trasaturi
specifice. Comunicarea de masa apare n secolul nostru, dupa primul razboi mondial, odata cu dezvoltarea
mijloacelor tehnice. Ea face posibila transmiterea unui mesaj catre un public variat si numeros, care l recep-
teaza simultan, fiind despartit spatio-temporal de sursa. Emitatorul, n cazul acesta, este un profesionist al
comunicarii, un ziarist, o persoana institutionalizata sau o organizatie de comunicare, un post de radio, un
canal de televiziune, un ziar (grupari sociale specializate antreprenorii de presa si personalul lor). Aceasta
este si prima trasatura a co-municarii de masa: emitatorul, o persoana institutionalizata, care reprezinta,
de obicei, un grup de persoane, este un mare producator de mesaje.
n toate celelalte modalitati de comunicare (directa, indirecta, multipla), emitatorul de mesaje
este unul singur.
Diferenta dintre modurile de comunicare este data de mijloacele prin care se realizeaza
comunicarea, ca si de numarul destinatarilor, al receptorilor de mesaje.
n cazul comunicarii de masa, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Emitatorii de mesaje
nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflecta doar parerea
unui singur individ, ci a grupului ntreg, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul,
televiziunea). La rndul lor, destinatarii comunicarii formeaza grupuri vaste, colectivitati umane,
ceea ce constituie socializarea audientei (a receptarii).
Mesajul nsusi se socializeaza. Modalitatea de comunicare este mai complexa: ea este indirecta,
multipla si colectiva. Aceasta este a doua trasatura distinctiva a comunicarii de masa.
O alta trasatura a comunicarii de masa vizeaza caracterul unidirectional si mediat al comunicarii.
Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin
intermediul unei tehnologii moderne, specifice erei electronice.
n sfrsit, reactia grupului receptor de mesaje fata de grupul emitator (feed-back-ul) este lenta,
chiar de indiferenta. Cnd ea se produce, receptorii devin, la rndul lor, purtatori ai unor noi
mesaje.
Conceptul de comunicare sociala este mai larg si el vizeaza toate sectoarele vietii sociale, toate
formele de relatii sociale n care exista o participare constienta a indivizilor si a grupurilor,
reporturile interpersonale care dobndesc o dimensiune sociala, preluata si amplificata de un
mijloc social de comunicare, de mass-media.
Avnd n vedere relatiile ce se stabilesc ntre partenerii comunicarii, precum si numarul lor, se
poate vorbi despre cteva tipuri de comunicare:
a) Comunicarea intrapersonala, a dialogului interior, comunicarea cu noi nsine, o comunicare de
profunzime, realizata de cele mai multe ori n tacere, n meditatie, n reculegere. Emitatorul si
receptorul se confunda, ceea ce nu nseamna ca avem mai putin de-a face cu o comunicare. (Se
poate adauga monologul interior din teatru aparteul).
b) Comunicarea interpersonala, ntre doi indivizi (one-to-one). Cea mai veche forma de
comunicare o reprezinta comunicarea interpersonala. Bazata pe dialog, aceasta modalitate
traditionala constituie si astazi o ipostaza fundamentala a relatiei de comunicare. Este o forma
completa de comunicare, care se realizeaza prin intermediul privirii, al gestului si, mai ales, al
cuvntului. Comunicarea directa presupune o apropiere fizica ntre emitator si receptor, deci o
limita spatiala si temporala. Caracteristica ei esentiala consta n reciprocitatea comunicarii, n
conexiunea inversa (feed-back-ul), n schimbarea rolurilor dintre emitator si receptor n procesul
de transmitere a mesajului.
c) Comunicarea de grup, ca forma a comunicarii interpersonale. n cazul comunicarii directe, ntre
parteneri se stabileste un anume tip de relatii, pe care sociologia le numeste relatii primare. Iata
cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicarii directe: O persoana emitator intra n
contact direct cu o alta persoana receptor sau, eventual, cu un numar dintre acestia din urma,
prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu conditia ca aceasta
cheie sa fie cunoscuta de ambele parti care comunica
Comunicarea are loc imediat, dar si reciproc. Se realizeaza astfel conexiunea inversa (feed-back-ul),
prin care raporturile dintre emitator si receptor se modifica, primul devenind receptor, iar
receptorul emitator. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversatie fara
nici un intermediar. Comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Toate celelalte
tipuri de comunicare nu reprezinta dect substitute ale acesteia. Ea este nsa limitata n timp si
spatiu, fiind conditionata de obligativitatea existentei unui sistem fizic de legatura ntre parteneri,
fara a putea asigura continuitatea relatiilor dintre ei. Este o comunicare directa, orala,
interpersonala si trebuie spus ca, de-a lungul mileniilor si chiar astazi, forma principala de
comunicare ntre oameni este comunicarea directa.
Ca un remediu al discontinuitatii, o serie de societati primare sau mai putin avansate din punct de
vedere tehnic au gasit solutia unor procedee empirice, prin care se ncearca prelungirea
comunicarii directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui sir de indivizi. Desigur, acest
gen de comunicare poate saraci sau deforma mesajul, lipsindu-l de orice fel de semnificatie sau,
uneori, modificndu-i continutul prin adaos sau, dimpotriva, omisiune, adaptndu-l si traducndu-l,
n mod voit sau nu, n raport direct cu interesele lor personale, cu dorintele sau necesitatile lor. E
vorba de transmiterea n lant a unui mesaj , sistem imediat reversibil, care duce la aparitia
zvonului, adica a deformarii mesajului, a dezinformarii, ceea ce pentru epoca moderna, prin
mijloacele comunicarii colective specifice erei electronice, a devenit o modalitate esentiala a
luptei politice, a bataliei pentru putere, prin abaterea voita a atentiei opiniei politice de la marile si
gravele probleme ale contemporaneitatii la zone periferice sau cu caracter senzational, realizndu-
se ceea ce se cheama manipularea.
Comunicarea directa, interpersonala, se realizeaza mai ales prin cu-vnt (comunicarea verbala), dar si
prin gest, privire, mimica (comunicarea non-verbala).
Se vorbeste n ultimul timp tot mai mult despre eticheta si regulile de politete, despre salut, despre
limbajul trupului, ca manifestari gestuale care diferentiaza oamenii n functie de aria geografica si gradul
de cultura, vrsta si temperament. Tot asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta, si limbajul non-
verbal poate fi diferit n diferite culturi, afirma Allan Pease n cartea sa de curnd tradusa n limba romna
(Allan Pease, 1995, p.17).
Autorul da si numeroase exemple, convins ca prin gesturi, tinuta, pozitie a trupului si prin distanta
mentinuta se realizeaza o cantitate mai mare de comunicari interumane dect pe orice alta cale (Allan
Pease, 1995, p.7).
Allan Pease demonstreaza ca limbajul trupului este fascinant, ca el poate comunica un mesaj
mult mai convingator dect cuvintele, pentru ca este mai autentic, mai sincer, mai deschis si
ncarcat de o anume emotivitate, care i se transmite si receptorului. Mai mult dect att, atunci
cnd sensul mesajului non-verbal intra n conflict cu cel verbal, suntem nclinati sa dam crezare
mesajului non-verbal.
Comunicarea de grup nseamna comunicarea ntre grupuri mici, care pastreaza nealterate relatiile
interpersonale.
d) Comunicarea publica (one-to-many) presupune un singur emitator si mai multi receptori.
Daca n comunicarea interpersonala si de grup vorbim despre prezenta dialogului, n cazul comunicarii
publice, este vorba despre discurs, care intra n sfera retoricii, ca arta producatoare de persuasiune.
Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin
conversatie, cu sine nsusi, prin meditatie.
Desfasurndu-se att n prezenta vorbitorului ct si a ascultatorului, dialogul, prin intonatie, accent,
debit, mimica si gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru
ntre sensibilitate si intelect, afirma Henri Wald n cartea sa Ideea vine vorbind (Henri Wald, 1983,
p.12). Dialogul realizeaza cel mai bine feed-back-ul si, totodata, echilibrul dintre individual si social,
afectiv si rational, mijloc si scop.
Dialogul nseamna o confruntare libera de pareri, capacitatea de a pune ntrebari si de a primi
raspunsuri, un schimb dialectic de argumente, o demonstratie a caracterului democratic al relatiilor
dintre parteneri.
Democratia cere fiecaruia capacitatea de a-si argumenta punctul de vedere. Simetria dialogala cere
ca partenerii sa se afle n sfera aceluiasi limbaj, sa aiba acelasi nivel de cultura, astfel nct, n
procesul comunicarii, sa-si poata schimba oricnd rolurile. Simetria dialogala presupune o situatie
dialogala, care poate fi definita ca ansamblul conditiilor si parametrilor psihosociali, ce determina o
discutie ntre cel putin doi parteneri. Situatia dialogala poate fi favorabila sau nefavorabila, inedita
(irepetabila), iar, n functie de aceasta, se pregateste o strategie dialogala, care este constituita
dintr-un set de principii, de norme si conditii prin care subiectul pregateste un dialog, anticipnd
reactiile interlocutorului. Din acest punct de vedere, el poate avea loc cu un partener real, care
face opozitie si a carui argumentare are caracter activ, de lupta. Dialogul poate avea loc cu un
ascultator imaginar, situatie n care dialogul se transforma n monolog, n discurs monologal,
atunci cnd contralocutorul e inventat de subiect pentru trebuintele sale de analiza n vederea
sustinerii tezei sale, celalalt partener fiind redus la functia de ascultator. n discursul monologal se
combat imaginare optiuni opinabile, ncercndu-se sa se impuna o teza prin avansarea n sprijinul
acesteia a ct mai multe argumente. Teza iese ntarita din abordarea tehnica a lui PRO si CONTRA,
cu scopul de a se evita respingerea publica din partea unui partener real.
Dialogul poate avea loc cu martori-asistenti, care trebuie convinsi, si cu u ascultator-colectiv, care
se constituie n judecator si are rolul de a decide cine are dreptate si a nvins ntr-o confruntare.
Exista mai multe tipuri de dialog:
a) de informare reciproca (atunci cnd pozitiile partenerilor coincid);
b) de influentare (intentia de a schimba opinia interlocutorului);
c) de comunicare (asumarea reciproca a unei solutii).
n toate tipurile de dialog, foarte importante sunt conditiile desfasurarii lui: intentia, contextul, auditoriul
(gradul lui de cultura), starea sufleteasca, adecvarea la subiect, obisnuinta de a te adresa unui auditoriu.
Dialogul nseamna asa cum aratam capacitatea de a pune ntrebari si de a primi raspunsuri, dar
si aici intervin nuante de care depinde natura persuasiva a comunicarii. Astfel, ntrebarile pot fi: de
explorare a datelor, de stabilire a alternativelor, deschise, divergente, convergente, directe,
indirecte, sugestive, imperative, retorice etc. Ele pot fi incitante, derutante, captivante, inhibante,
explicative, descriptive etc.
Tot asa cum raspunsurile, la rndul lor, au un rol fundamental n sustinerea argumentarii.
Ele pot avea un sens retoric (replica la replica), un sens explicativ, orientativ, lamuritor, cu scopul
de a convinge.
Convingerea tine, mai ales, de discurs, de arta retoricii, discipli-na veche, studiata nca din
Antichitate.
Structura oricarui discurs presupune, conform elocintei clasice, un exordium (prin care se
urmareste captarea atentiei si a bunavointei), o naratio (o expunere, n care se enunta abrupt sau
pe ocolite o tema, talonata uneori de o contratema, urmata de laitmotive si de argumentatio) prin
care oratorul si desfasoara forta cuvntarii, pentru ca n recapitulatio sa realizeza o peroratie, o
concluzie a ntregului discurs.
Despre arta retoricii vorbeste si Platon, n Dialogurile sale, prin intermediul lui Gorgias (483-375
.Hr.), inovator al elocintei. n prima parte a dialogului, discutia dintre Socrate si Gorgias, definindu-
se obiectul retoricii, se spune ca aceasta este arta de a cuvnta, este arta n care cuvntul are rolul
esential (forta ei sta n cuvinte), ca obiectul ei este domeniul vietii politice, ca este arta de a
convinge tribunalele si adunarile cetatenesti asupra lucrurilor care sunt drepte si nedrepte.
Cel mai mare bine pe care-l realizeaza retorica, zice Gorgias, este acela de a fi n stare sa convingi prin
discursuri pe judecatori n tribunale, pe senatori n senat, n ecclesia pe membrii ecclesiei, precum si n orice
alta adunare care ar fi o adunare cetateneasca. (Platon, 1974, p.302).
Un mare orator al antichitatii latine, Quintilian (nascut prin anii 30-40 d. Hr., mort n jurul anului 96 d.Hr.),
ntelege termenul discurs n sensul de vorbire organizata asupra unui anumit subiect, iar din acest
punct de vedere, discursul este un produs al artei (Sanda Ghimpu, Alexandru iclea, 1993, p.154-155).
si retorica moderna este nteleasa ca arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentatie bogata,
bine structurata, ntr-un stil expresiv, o expunere clara, care sa impresioneze ascultatorii.
Discursul este, deci, comunicarea orala a unui mesaj ntr-o forma unitara, riguros organizata.
n discurs intervin elemente ale comunicarii non-verbale, care pot nuanta transmiterea mesajului,
cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tacerile, debitul verbal, repetitiile, modulatiile
tonului, ordinea specifica a cuvintelor, interjectiile, replicile n suspensie, ambiguitatea, elemente
interogative si afective, enunturi incomplete etc., care nuanteaza si coloreaza comunicarea, avnd
asupra auditoriului o mare putere de persuasiune.
Scopul unui discurs oral este acela de a convinge si de a emotiona. Pentru aceasta, vorbitorul
trebuie sa respecte regulile logicii formale (ale gndirii corecte si limpezi), ca si acelea ale
procedeelor stilistice, prin care se realizeaza expresivitatea comunicarii: interogatia si invocaia
retorica, exclamatia, apostrofa, reticenta, suspensia, aluzia, dubitatia, deprecatia etc.
Exista mai multe tipuri de comunicare orala, fiecare cu trasaturile sale caracteristice: interventia,
alocutiunea, toastul si discursul. Interventia este exprimarea unui punct de vedere personal, cu
argumente, ntr-o discutie libera. Alocutiunea este o comunicare scurta, ocazionala, spontana,
prilejuita de un eveniment festiv si avnd o mare ncarcatura afectiva. Toastul este un discurs
foarte scurt, avnd o formula de nceput si de sfrsit, prin care se exprima urari, cu prilejul unei
mese festive, n cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul sau cuvntarea este comunicarea
prin care se sustine sau se dovedeste argumentat, n fata unui auditoriu, o problema sau un
adevar. Discursurile pot fi: politice, stiintifice, culturale, solemne (discursul academic, de receptie),
ocazionale. Din categoria cuvntarilor cu caracter academic fac parte conferinta, lectia publica sau
prelegerea.
e) Comunicarea de masa
n cazul comunicarii colective, se vorbeste despre comunicarea de masa si, mai nou, despre mass-
media (mijloace de comunicare de masa), concept comentat de noi pe parcursul acestei carti si
ntre care nu exista o suprapunere totala de sensuri.
Trebuie sa facem unele delimitari: cnd avem n vedere obiectul comunicarii, vorbim despre
comunicare de masa, difuzare colectiva, difuzare masiva (masa de mesaje), difuzare de masa
(mesaje pentru masa), informatie (colectiva, masiva sau de masa), adica, n engleza, despre mass
communication.
Cnd avem n vedere instrumentele, ntelegem mijloacele, tehnicile de difuzare colectiva, masiva
sau de masa, mijloacele instrumentale sau tehnice de informare colectiva sau de informare de
masa, adica, n engleza, mass-media.
n sfrsit, cnd avem n vedere produsele, adica ansamblul mesajelor destinate unui mare public
sau unei mase socio-culturale, vorbim despre comunicatiile sociale, colective sau de masa, mesaje
de difuzare sociala, colectiva sau de masa, informatiile colective, masive sau de masa, adica, n
engleza, mass communications.
n ceea ce priveste tehnologia de comunicare, ea este specifica n raport cu un canal de
comunicare sau altul: aparatura tehnica necesara unei emisiuni TV nu este aceeasi cu aparatura
tehnica necesara realizarii unui film si este specifica si n raport cu etapele de comunicare. n acest
al doilea sens, este vorba mai degraba de un set de tehnologii si nu de una singura: tehnologiile de
elaborare si producere a mesajelor (camera de luat vederi, banda de nregistrat), mesajele ca
purtatoare de informatii (imaginile, sunetele) si tehnologiile de receptare a mesajelor de catre
public (aparatul de radio, televizorul, casetofonul etc.) (Gina Stoiciu, 1981, p.15).
n definirea conceptului mass-media, trebuie sa avem n vedere doua aspecte esentiale:
a) ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scara de masa n conditiile civilizatiei
tehniciste (drept continut);
b) mijloacele tehnice de creare, elaborare si difuzare de mesaje (ca instrumente de
comunicare).
Comunicarea de masa se situeaza ntre aceste doua forme de comunicare sociala. Unicitatea sa tine de
recurgerea la utilizarea tehnicilor cu un grad diferit de sofisticare, accesibile pentru stabilirea si
amplificarea dialogului dintre indivizi sau grupele care o alcatuiesc (Idem).
Comunicarea de masa, precizeaza Balle, tine si de natura unei anumite culturi. nsa ea nu are nici
autonomie, nici echivalentul unui principiu constituent; ocupnd numai spatiul lasat vacant de
comunicarea interpersonala si de comunicarea institutionalizata, admitnd n schimb posibilitatea
de a le influenta pe fiecare, ea devine ceea ce si una si cealalta, mpreuna, permit si doresc sa fie
(Idem).
n alti termeni, se poate spune ca semnul timpului este tocmai timpul semnelor. n tot cazul,
multiplicarea si accelerarea nencetata a semnelor fac urgenta o noua lectura. O lectura critica
presupune cunoasterea progresiva a tehnicii noilor mijloace de comunicare, posibilitatii lor de
semnificare, n raport cu mediul socio-cultural n care ele se desfasoara. (G. Friedmann, 1971, p.V)
Relatia scop-mijloace-efecte este circulara, ceea ce asigura dinamica comunicarii de masa.
n primul rnd, exista o diferenta fundamentala privind participantii, si anume faptul ca actorii n
cazul comunicarii de masa sunt adesea colectivitati nu indivizi, iar comportamentul pe care trebuie
sa-l analizam are, n consecinta, un caracter colectiv (Denis McQuail, 1999, p.172-173).
Comunicarea de masa este complexa si se desfasoara la scara mare, ea presupune conectarea unor
grupuri organizate de producatori cu persoane care reprezinta auditorii si care sunt tratate drept
colectivitati de catre comunicatori, desi ele nu se considera astfel.
Colectivitatea sursa (emitatorul) difera de auditoriu, fiind organizata ca un grup de munca, cu o
structura de relatii diferentiata intern, cu o retea de comunicare interna organizata, cu norme si
valori comune, cu un spatiu comun.
Emitatorul si receptorul nu sunt indivizi, asa cum am mai subliniat cu un alt prilej, dar ei nu sunt
nici colectivitati de acelasi tip, ceea ce afecteaza relatia dintre ei.
Organizatia transmitatoare (emitatorul) si cunoaste foarte bine scopurile, audienta, drepturile si
obligatiile, n timp ce receptorii nu au aceeasi perceptie. ntre emitatori si receptori se stabileste o
relatie asimetrica, neechilibrata.
Audienta este lipsita de reprezentare si puterea de a raspunde direct.
A doua deosebire esentiala ntre comunicarea de masa si cea interpersonala este interpunerea
unei tehnologii complexe de un anume tip; aceasta tehnologie de produse si difuzare a fost
proiectata pentru a facilita comunicarea ntr-o singura directie. Presa scrisa si audio-vizuala au
capacitatea relativ redusa de feed-back (Denis McQuail, 1999, p. 174).
A treia deosebire priveste trasaturile tipice ale relatiei dintre transmitator si receptor n procesul comunicarii
de masa. Relatia nu poate fi cu adevarat interactiva. Participantii se afla la distanta, n sens fizic, si, adesea,
social, si initiativa revine numai uneia dintre parti. (Denis McQuail, 1999, p. 174).
Evenimentului comunicativ i lipseste caracterul negociabil al contactelor interpersonale, care
face comunicarea mai deschisa.
Totodata, comunicatorul si auditorul si construiesc fiecare cte o imagine despre celalalt, pe care o
modifica si o ncarca cu stereotipuri, definind n mod diferit situatiile si semnificatiile lor.
n al patrulea rnd, continutul comunicarii de masa este fabricat si multiplicat. Deoarece mass-
media constituie un sistem relativ deschis, mesajele sunt publice, n sensul ca pot fi receptate de
toata lumea, iar continutul lor priveste subiecte din sfera publica asa cum sunt evenimentele de
larg interes, probleme asupra carora trebuie sa se exprime opinia publica, persoane care joaca un rol
public recunoscut.
n paractica, mass-media reprezinta un mijloc important de definire a problemelor publice, diferite
de cele personale sau cele care stau n atentia expertilor.
Desigur, conceptul de comunicare de masa implica o mare varietate de opinii, de teorii si modele,
asupra carora ne vom opri mai pe larg n capitolele urmatoare. Deocamdata, noi ne-am propus aici,
n acest capitol, doar o ncercare de definire, din mai multe unghiuri, a acestui concept complex,
fara de care nu putem ntelege, n toate nuan-tele sale, sistemul mass-media pe un plan mai
general.