Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, Bucureti - d. 22 aprilie 1986, Chicago), a

fost istoric al religiilor, scriitor de ficiune, filozof i profesor romn
la Universitatea din Chicago. A fost profesor la Universitatea din Chicago din
1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962,
naturalizat cetean american n 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service
Professor. Este autorul a 30 de volume tiinifice, opere literare i eseuri
filozofice traduse n 18 limbi i a circa 1200 de articole i recenzii cu o tematic
extrem de variat, foarte bine documentate. Opera complet a lui Mircea Eliade
ar ocupa peste 80 de volume, fr a lua n calcul jurnalele sale intime i
manuscrisele inedite.
Si-a facut debutul literar cu povestirea fantastica Cum am descoperit piatra
filosofului, publicata la varsta de 14 ani in Ziarul Stiintelor Populare din
Bucuresti, lucrare premiata de comitetul de conducere al ziarului. La varsta de
16 ani, incepe sa publice nuvele si esseuri literare la diferite reviste, iar dela 17
ani ancepe sa scrie articole in care trateaza istoria religiilor si cultura Orientului
in cadrul revistei Vlastarul (revista liceului Spiru Haret). Student la filosofie,
isi incepe colaborarea la Revista Universitara in Ianuarie 1926 (Anul I, Nr. 1),
in paginile careia desfasoara o acida polemica impotriva lui Nicolae Iorga,
polemica bazata pe argumente irefutabile privind anumite lucrari ale istoricului,
continuata in paginile ziarului Cuvantul (Director: Nae Ionescu) de-a lungul
urmatorilor ani.
Dupa instaurarea dictaturii carliste la inceputul anului 1938 si prigoana
indreptata impotriva Miscarii Legionare, Mircea Eliade este arestat alaturi de
ceilalti conducatori ai Legiunii si intemnitat in lagarul dela Miercurea-Ciuc .
Mircea Eliade a desfasurat o intensa si variata activitate publicistica 1) ,
colaborand la numeroase ziare si reviste nationaliste, intre care: Calendarul,
Vremea, Cuvantul, Credinta, Buna Vestire, Sfarma Piatra,
Gandirea, Tinerimea Romana, Criterion s.a., sustinand in acelasi timp
numeroase conferinte la Radio Romania: Secretul Indiei, Eseul european si
eseul romanesc, Mesaj cultural de 6.000 de ani, Arta si tehnica criticii, etc.
Atasat cultural al ambasadei Romaniei la Londra (1940-1941) si apoi al legatiei
romane din Lisabona (1941-1945), dupa instalarea fortata a comunismului la
conducerea Romaniei se stabileste in Franta, la Paris, unde ramane pana in anul
1957, timp in care preda istoria religiilor mai intai la Scoala Practica de Inalte
Studii (1945-1948), iar dupa aceea la Sorbona (1945-1957).
Sosit in Statele Unite la invitatia mai multor profesori si cercetatori ai istoriei
religiilor in anul 1956, tine cursuri pana in anul 1957 cand accepta postul de
profesor titular si de coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor dela
Universitatea din Chicago, dela care data se stabileste definitiv in aceasta tara.



Sacrul si profanul

Sacrul si profanul reprezinta unul dintre pilonii principali ai viziunii lui in
disciplina pe care a dezvoltat-o, istoria religiilor. Lucrarea Sacrul si profanul a
fost publicata in 1957 , in limba germana . In 1965 Mircea Eliade lanseaza o
versiune in limba franceza, publicata la Editions Gallimard. Toate traducerile in
limba romana au fost facute conform editiei franceze.
Baza gandirii in aceasta lucrare este faptul ca nu poate exista nicaieri o
persoana in totalitate non-religioasa. Oricare ar fi gradul de desacralizare a
contemporaneitatii, memoria istorica pastreaza urmele unei valorizari religioase.
Spatiul profan pastreaza locuri privilegiate, deosebite de celalalte, memoriile
primare din copilarie, cu sarbatorile religioase petrecute in familie. Aceste spatii
devin locuri sacre pentru ca determina o bresa in universul ulterior de credinte
sau de lipsa lor, a persoanei implicate.
Pentru Eliade diferenta dintre sacru si profan este perceperea unei revelatii
care creeaza spatiul sacru. Manifestarile sacrului sunt de fapt iesiri din
profan si sunt numite de autor hierofanii, termen inventat de Eliade si intrat in
mai toate limbile pamantului ca termen care descrie manifestarile religioase din
profan si intrarea in spatiul sacru.
Hierofaniile lui Eliade, adica manifestarile realitatilor sacre, sunt extrem de
diferite si variaza de la persoana la persoana, de la o cultura la alta si ultimativ
de la un crez religios la altul. Hierofania cea mai elementara consta in
manifestarea sacrului intr-o piatra, munte, totem, pana la hierofania suprema,
care pentru un crestin este intruparea lui Dumnezeu in Iisus Hristos.
Eliade gandeste si formuleaza sacrul si profanul ca doua moduri de a fi, ca
dimensiunile posibile ale existentei umane. Dimensiunile se intercaleaza
temporar si se despart conform cotidianului personal al fiecarui om. O alta
teorie, care este fundamentata in lucrarea lui Eliade, consta in evolutia istorica
care influenteaza sacrul si ii determina granitele.
De exemplu, intr-o societate arhetipal agrara exista credinta in Mama Pamant,
Gaia, Zeita Mama, pentru ca universul de cunoastere al individului graviteaza
in jurul principalei sale surse de hrana, pe care o divinizeaza incearcand sa o
induplece prin ritualuri si ofrande. Intr-o societate de vanatori, exista credinta in
totemul animal pentru ca existenta vanatorului si a tribului sau este dependenta
de prada sa, a carei bunavointa incearca sa o castige.
***
Homo Religiosus (Omul Religios)

Homo Religiosus (Omul Religios) nu este o terminogie proprie lui Eliade,
noutatea consta in sensul si plasamentul pe care Eliade il face in universul
religios pe care el l-a creat. Radacinile acestei denumiri sunt antice, le gasim
la Cicero ( De natura deorum 2.72), care vorbeste in Epistulae ad familiares
1.7.4despre acest tip de om care este scrupulos in ritual si credinta, explicit si
elocvent, fara insa a impune crezul lui altora. Crestinismul ulterior lui Cicero
impune insa o sacralizare a termenului printr-un comportament eclesiastic
ancorat intr-o formula combinata intre o scriptura si o traditie orala.
In epoca Iluminista si cea imediat premergatoare intalnim acest Homo
Religiosus in contextul natural al ambiantului uman, in lucrarea care incheie
Renasterea si ne conduce spre Iluminism, Linnaeuss Systema
Naturae. Linnaeus incearca sa-l defineasca pe om intr-un fel poate apropiat de
cel al lui Eliade. Reforma religioasa universalizeaza (nu doresc sa folosesc
termenul globalizare) distinctia dintre Homo Religiosus si institutiile
religioase. Friedrich Schleiermacher elaboreaza teza care sustine absoluta
dependenta a omului prin fapte sau ganduri de Dumnezeul Tata si prin
constiinta ultimativa a Homo Religiosus, reprezentata de Iisus.
Imediat inaintasul lui Eliade, Max Scheler (1874 1928) redefineste notiunea
prin definitia antologica: Homo Religiosus este omul care prin personalitatea
sa si prin statura lui spirituala transforma divinitatea in notiuni viabile si
capabile de a penetra simturile si sentimentele societatii in care traieste.
(Scheler, 1960, p. 127). Scheler distinge 4 arhetipuri de Homo
Religiosus: artistul, liderul social (omul de stat),eroul spiritual si geniul
creator. Din aceste 4 tipuri principale, Scheler deriva homines religiosi care
sustin o societate corecta si justa. Filozofia atat de umanista si pacifista este in
antagonism total fata de ideile fasciste si comuniste ale contemporaneitatii lui,
din nefericire Eliade se va intoarce la Max Scheler dupa inhalatia nociva a
vremurilor formative din tineretea lui.
Ultimul si decisivul premergator al lui Eliade este Rudolf Otto (18691937),
care in seminala lucrare din 1917 Idea Sacrului (Das Heilige ber das
Irrationale in der Idee des Gttlichen und sein Verhltnis zum Rationalen * The
Holy On the Irrational in the Idea of the Divine and its Relation to the
Rational) defineste numinous (in sensul prezentei sacre) si prin acesta definitie
caracterizeaza Homo Religiosus drept intermediarul intre sacru si profan.
Eliade preia de la Doctorantul lui Otto, Gustav Mensching (1901-1978), aceste
principii si le stabileste ca teorie in cartea lui pe care a considerat-o cea mai
minora (la timpul scrierii ei) SACRUL I PROFANUL, si care dupa parerea
mea a devenit Magnus Opusul Eliadian.
Cateva explicatii despre cum vede Eliade notiunea de Homo Religiosus.
Teoria dezvoltata de Eliade despre Sacru si Profan se bazeaza pe 3 elemente
distincte. Sacrul definit prin transcedental: Zeii politeismului, Dumnezeul
monoteist, Divinitatile animiste sau Nirvana, (locul in care se concep minunile,
asa cum povestesc eu studentilor in primul an de facultate). Al doilea termen
este hierofania, termen specific lui Eliade, care defineste aparitia temporala a
sacrului in lumea profana, este un fel de teofanie minora sau daca vreti o
aparitie supranaturala in Profan si in sfarsit Homo Religiosus Eliadian este
omul (credincios) care o asteapta si o anticipeaza, gata sa acepte hierofania ca
parte din existenta lui in lumea profana. In concluzie se poate spune ca Homo
Religiosus Eliadian este interfata intre Sacru si Profan.