Sunteți pe pagina 1din 13
POLITICI MONETARE Curs 6: “Reguli şi discreţionarism în conducerea politicii monetare ” Tudor Grosu 22

POLITICI MONETARE

Curs 6:

“Reguli şi discreţionarism în conducerea politicii monetare

Tudor Grosu

22 noiembrie 2013

Reguli şi discreţie (1)

- (curs 5):“ţintirea inflaţiei” – soluţie pentru a încuraja decidenţii să urmeze o politică mai conservativă în materie de inflaţie (care conduce la rate mai reduse ale inflaţiei)

Funcţia de pierdere:

L = (Y-Y * ) 2 + (-T ) 2

- dacă = 1, ponderi egale pierderilor de PIB şi deviaţiei ratei inflaţiei de la ţintă

- dacă > 1, funcţia de pierdere este mai “conservativă” importanţă mai ridicată acordată inflaţiei

Experienţa ultimilor 30 de ani: o autoritate monetară supusă validării în urma unor cicluri electorale, este probabil să inducă fenomenul de “inflaţie excesivă(inflation bias):

- la echilibru, rata inflaţiei înregistrează o valoare mai mare decât rata “optimă” a inflaţiei (curs 5)

Recomandări:

1.

decidentul trebuie constrâns, pentru a nu putea da curs presiunilor care ar implica rate mai ridicate ale inflaţiei

2.

deciziile de politică monetară trebuie conferite unei instituţii independente, nesupuse ciclurilor

electorale

Cele două recomandări nu se exclud reciproc (de ex. bănci centrale independente + reguli) !

2

Reguli: argumente pro şi contra (1)

Argumente în favoarea regulilor:

1. decidenţii asociază valori mai ridicate ale PIB cu şanse sporite de re-alegere (inflation bias)

2. decidenţii asociază serviciile publice generoase cu şanse sporite de re-alegere (inflation bias)

3. politicile (monetare) sunt caracterizate de decalaje semnificative de implementare (dificultăţi tehnice)

Modelul IS/PC/MR

Ecuaţia IS:

Y t+1 = A-r t ,

(1)

A = cererea autonomă, r t = rata reală a dobânzii

Ecuaţia Phillips pe termen scurt (PC):

t+1 = t + (Y t+1 -Y * ),

(2)

Rata dobânzii determinată a.î. să minimizeze funcţia de pierdere a autorităţii monetare:

L = (Y t+1 -Y * ) 2 + (t+1 -T ) 2

(3)

(2)(3) şi condiţie de ordinul I în funcţie de Y:

L/Y = (Y t+1 -Y * ) + {(t + (Y t+1 -Y * )-T )} = 0

(4)

(2)(4) Ecuaţia regulii monetare (MR): (Y t+1 -Y * ) = -(t+1 -T )

(5)

Reguli: argumente pro şi contra (2)

Alternativ, problema poate fi respecificată astfel încât să ajungem la o relaţie care setează rata dobânzii ca reacţie la abaterea ratei inflaţiei de la ţintă:

Rescriem ecuaţia IS în termeni de gap-uri:

Y

t+1 -Y * = - (r t - r s )

(6)

(2)(5):

t - T =

-(+1/)(Y t+1 -Y * )

(7)

(6)(7) Regula de politică monetară:

(r t - r s ) = {/(1+2 )}(t - T )

(8)

Dacă ===1 şi rata reală a dobânzii care stabilizeazăY la nivelulY * este 2%, atunci (8) devine:

i = + 2 + 0.5(t - T )

(regulă de tip Taylor)

Avantajul faţă de modelul IS/LM - AD/AS este dat de fixarea ratei dobânzii de către autoritatea monetară (şi nu a masei monetare), în concordanţă cu procedurile adoptate de majoritatea băncilor centrale decidentul setează rata dobânzii iar masa monetară este determinată în mod implicit.

Reguli: argumente pro şi contra (3)

rata reală a dobânzii, r t B r 1 C A r ’ s Z
rata reală a
dobânzii, r t
B
r
1
C
A
r
s
Z
r
s
IS’
IS
Y
*
producţie, Y t+1
inflaţie,  t+1
LRPC
PC=4
PC=3
PC=2
=4
Z
=3
B
C
A
T =2
MR
Y 1
Y *
producţie, Y t+1
Y 0

- şoc de cerere: ISIS’; echilibrul iniţial:A (Y=Y * ,

T =2%);

- în urma şocului, producţia şi inflaţia cresc (Z;Y=Y 0 ,

=4%)

- autoritatea monetară anticipează deplasarea în sus a curbei Phillips pe termen scurt (PC =4%), pe măsura ajustării treptate a anticipaţiilor inerţiale ale agenţilor economici;

- pentru a readuce rata inflaţiei la ţintă, banca centrală decide asupra nivelului producţiei (B), dată fiind constrângerea implicată de curba Phillips; atingerea acestui nivel al producţiei (Y 1 ) implică o rată a dobânzii r 1 ;

- ulterior ajustării componentei inerţiale a ratei inflaţiei, curba Phillips pe termen scurt se va

deplasa din nou în jos (PC =3%), până la noul

echilibru intermediar (C);

- în continuare, în condiţiile reducerii treptate a ratei inflaţiei, autoritatea monetară va continua ajustarea în jos a ratei dobânzii de politică monetară, până la re-atingerea punctului de echilibru iniţial (A)

5

Reguli: argumente pro şi contra (4)

Decidenţii asociază valori mai ridicate ale PIB cu şanse sporite de re-alegere

- inflation bias” datorat existenţei unei relaţii de compensare între producţie şi inflaţie [ecuaţia Phillips, (2)]: obţinerea unei producţii mai mari poate fi realizată numai dacă se tolerează o rată mai ridicată a inflaţiei

-  Y   şomaj  maximizare voturi inflaţie,  t+1 LRPC PC=4 PC=3
-  Y  
şomaj  maximizare voturi
inflaţie,  t+1
LRPC
PC=4
PC=3
B
PC=2
=4
C
A’’
=3
A’
 T =2
A
MR’
MR
Y *
Y 1 ’
producţie, Y t+1
Y 1

În exemplul ales, rata inflaţiei va oscila între 2% şi 4% (medie=3%, comparativ cu ţinta de 2%)

inflation bias

- nivel optim al producţiei (şi inflaţiei):A

- decidentul va prefera, pt. maximizarea şanselor de realegere, să ţintească un nivel mai ridicat al producţiei (A’) relaxează politica monetară (curba MR se deplasează la dreapta în poziţia MR’), DAR:

- nivelul A’ nu poate fi atins (firmele nu doresc să producă Y 1 la nivelul curent al ratei inflaţiei = 2%) deplasare în sus de-a lungul curbei Phillips (PC) [exces de cerere], până la atingerea unui nou echilibru (A’’) [= 3%,Y 1 < Y’]

- pentru a ţine cont de noua rată a inflaţiei, curba PC se deplasează în sus [= 3%,Y = Y * ] se manifestă din nou exces de cerere creşterea inflaţiei ajustarea în sus a curbei PC

- atâta timp cât decidentul menţine rata reală a dobânzii la niveluri reduse pentru a ţinti un nivel mai ridicat al Y, rata inflaţiei se va accelera continuu

L = (Y-Y * ) 2 + (-T ) 2 L = (Y-Y p ) 2 + (-T ) 2 ,Y p >Y *

6

Reguli: argumente pro şi contra (5)

Inflation bias”, precizări:

1. noţiune popularizată la începutul anilor 1970 (inflaţie ridicată sf. anilor 1960, înc. anilor 1970) perioadă relativ redusă de inflaţii ridicate comparativ cu intervalul de timp pentru care există guverne/decidenţi aleşi prin vot electoral

- rate relativ reduse ale inflaţiei în anii 1980-1990-2000 datorită aranjamentelor instituţionale (e.g. ţintirea inflaţiei+bănci independente)?

- anii 1960-1970: război Vietnam, şocuri ale petrolului, sfârşitul perioadei Bretton-Woods (etalon aur)

2. rata “optimă” a inflaţiei: în jur de 2%. Cum se explică succesul electoral al unor politicieni care livrează rate ridicate şi fluctuante ale inflaţiei?

- lipsă suprapunere între nivelul optim” al ratei inflaţiei indicat de economişti şi cel perceput de public?

Reguli: argumente pro şi contra (6)

Decidenţii asociază serviciile publice generoase cu şanse sporite de re-alegere

- decidenţii sunt interesaţi să îşi maximizeze propriul interes, pentru a fi realeşi (rolul birocraţilor)

Surse de finanţare:

a. majorare taxe/impozite: nepopular

b. emisiune obligaţiuni: nepopular, conduce la creşterea costurilor pe măsura creşterii sumelor de finanţat

c. împrumuturi de la banca centrală (finanţare monetară sau “reziduală”): expansiune monetară (impact similar celui ilustrat anterior = finanţarea monetară măreşte cererea agregată = A’)

- de teama potenţialului inflaţionist, clauzele Tratatului de la Maastricht stipulează explicit interdicţia SEBC de a finanţa deficitele bugetare

Reguli: argumente pro şi contra (7)

Politicile monetare sunt caracterizate de decalaje semnificative de implementare

a. o aplicare în manieră benefică a politicilor discreţionariste ar implica ca decidenţii să cunoască cu precizie impactul diverselor politici adoptate asupra economiei, DAR:

- există costuri asociate culegerii, prelucrării, prezentării şi analizei datelor statistice

- unele serii statistice sunt supuse revizuirilor sau unor schimbări metodologice cu privire la modul în care sunt calculate

decidenţii nu ştiu ce se întâmplă în mod curent cu numeroase variabile, cu atât mai puţin care va fi impactul viitor asupra acestora

b. succesul politicilor discreţionare este condiţionat de previzionarea cu acurateţe a punctelor de cotitură ale ciclului economic

- în plus, decidenţii ar trebui să cunoască impactul pe care politicile adoptate îl exercită asupra economiei

c. politicile monetare sunt marcate de decalaje de implementare:

- chiar dacă decidenţii identifică cu precizie momentul la care trebuie acţionat şi adoptă deciziile cele mai bune, tot vor exista limitări de ordin administrativ în privinţa rapidităţii cu care ar putea fi adoptate

- în plus, efectele dezirabile ale politicilor asupra variabilelor ţintite este unul propagat în timp

există îndoieli cu privire la fezabilitatea politicilor de tip discreţionar

decidenţii să stabilească reguli pe termen mediu şi/sau lung, care să ofere un mediu economic predictibil

agenţilor economici

În practică, continuum de reguli şi discreţionarism

Gradul de discreţionarism în decizii depinde de:

1. Natura şi precizia variabilelor ţintite

2. Legătura imediată stabilită între acţiunile decidenţilor şi atingerea variabilelor ţintite

3. Transparenţa strategiilor decizionale

Regulile impun predictibilitate acţiunilor decidenţilor şi permit, totodată, evaluarea performanţei

acestora.

Gradul de discreţionarism creşte odată cu diminuarea fiecăruia din punctele menţionate anterior (1, 2, 3)

Exemplu de regulă:Taylor (1993)

i t = t-1 + 1 (- T ) + 2 (y-y * ) + (i t - t ) * ,

unde: 1 = 2 = 0,5

Variante: (- T ) devine (t+4 - t+4 T ) (Svensson, 1997) [“inflation targeting is inflation forecast targeting”]

Inconsistenţa temporală (1)

Decidenţii doresc să stimuleze activitatea economică, dar nu din dorinţa de a fi realeşi, ci pentru că funcţia de pierdere a acestora încorporează cu ponderi semnificative abaterile PIB de la nivelul PIB potenţial.

Ipoteze de fundamentare:

- teoria neoclasică: propoziţia “irelevanţei politicilor” (anticiparea perfectă a modificărilor politicii monetare

are ca efect un impact neutru al acesteia asupra producţiei şi ocupării chiar şi pe termen scurt)

- aşteptările agenţilor depind de percepţia comportamentului autorităţii monetare

nu este optim ca decidentul să nu fie predictibil, deoarece producerea de efecte sistematice asupra activităţii economice ar implica, în acest caz, abaterea în mod sistematic de la aşteptările formulate de piaţă

Credibilitatea politicilor depinde de:

(a)

Performanţa istorică a autorităţilor (reputaţia)

(b)

Natura politicilor şi a instituţiilor.

De exemplu, chiar dacă autorităţile nu sunt credibile, aranjamentele instituţionale existente pot preveni manipularea publicului de aceea, politicile pot deveni credibile în viziunea publicului (consistenţă temporală).

Kydland, Prescott (1977):“

circumstanţele actuale, nu rezultă neapărat într-o maximizare a obiectivului social

chiar dacă decidenţii anunţă un set de politici, care prezintă credibilitate în rândul publicului, politicile nu rămân neapărat optimale şi în perioadele viitoare; în noile circumstanţe, decidentul are un stimulent de a renega setul anterior de politici, pentru a obţine beneficii maxime de pe urma noii conjuncturi

inconsistenţă temporală

politicile discreţionare, adică alegerea deciziilor care se dovedesc cele mai bune în

11

Inconsistenţa temporală (2)

Kydland, Prescott - 1977

- problema se prezintă sub forma unui joc dinamic ne-cooperant [de tip Stackelberg], în care jucătorul dominant (decidentul) acţionează ca un lider iar ceilalţi reacţionează la strategia aleasă de acesta fiecare jucător urmăreşte să îşi maximizeze funcţia obiectiv, în condiţiile constrângerii strategiei urmate de ceilalţi

- în calitate de lider, decidentul îşi stabileşte politica optimă, luând în considerare reacţia anticipată a celorlalţi jucători; reacţia celor din urmă depinde, de asemenea, de aşteptările cu privire la comportamentul viitor al decidentului

inflaţie LRPC Curbe Phillips pe termen scurt PC4 PC3 PC2 A  4 PC1 
inflaţie
LRPC
Curbe Phillips pe
termen scurt
PC4
PC3
PC2
A
4
PC1
3
2
PC0
1
B
0
Y
*
producţie

A este un punct de consistenţă temporală, dar este suboptimal (pot obţine acelaşi nivel al

şomajului, cu =0)

- echilibrul iniţial: =0,Y=Y * ;

- decidentul poate stimula economia (Y), dată fiind constrângerea dată de curba Phillips pe termen scurt (PC0) şi în condiţiile ratei aşteptate a inflaţiei =0;

- procedând astfel, economia se va situa pe o curbă de indiferenţă mai ridicată (B); bunăstarea din economie creşte temporar (chiar dacă reducerea şomajului este realizată cu costul unei rate mai ridicate a inflaţiei) echilibrul iniţial este inconsistent temporal, deoarece un guvern ales

prin proceduri democratice va fi întotdeauna

interesat să stimuleze economia

- în urma ajustării economiei (inflaţie salariu nominal salariu real şomaj) PC1

- A reprezintă un echilibru; orice îndepărtare de acest punct (de ex., deplasare în sus pe PC4) nu mai creează bunăstare (decidenţii sunt raţionali)

12

Inconsistenţa temporală (3)

Barro, Gordon - 1983

- o autoritate monetară dintr-o ţară cu rate ridicate ale inflaţiei nu poate reduce cu uşurinţă rata de echilibru a inflaţiei

inflaţie

4

0

Curbe Phillips pe termen scurt

PC4

LRPC A B Y *
LRPC
A
B
Y *

PC0

producţie

- echilibrul iniţial:A;

- autoritatea monetară anunţă o ţintă de inflaţie =0, ce urmează a fi atinsă prin implementarea unei politici monetare puternic contracţionistă;

- dacă decidentul prezintă credibilitate, curba Phillips pe termen scurt se va deplasa în jos rapid

(PC4PC0)

- DAR, agenţii sunt conştienţi că în acest caz, decidentul ar prefera să reducă rata dobânzii, pentru a atinge un echilibru de tip B; în acest caz, noul echilibru al economiei va fi stabilit în punctul A

- prin urmare, agenţii vor continua să îşi formeze aşteptările de inflaţie pornind de la nivelul mai ridicat al acesteia (4 )

- dacă decidentul urmează politica anunţată,

economia va rămâne blocată pentru o perioadă de

timp la niveluri reduse ale PIB

În concluzie, “inconsistenţa temporală” este un argument în favoarea adoptării de reguli;

- dacă decidentul este ales democratic, o soluţie alternativă este transferul conducerii politicii macroeconomice unei instituţii independente (e.g. banca centrală)