Sunteți pe pagina 1din 5

Fantasticul in opera lui Caragiale

Fantasticul este o categorie estetica universal valabila care se poate realiza in


literatura, pictura, muzica, arhitectura, film fondata pe un contrast de fictiune care
nareaza intruziunea supranaturalului intr-un cadru realist, altfel spus, aparitia unor fapte
inexplicabile intr-un context familiar cititorului.Astfel, fantasticul se situeaza intre
teritoriul miraculosului, unde supranaturalul este acceptat si justificat si cel al straniului,
in care faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca fiind absolut normale.Spre
deosebire de aceste doua situatii, in fantastic, eroul, dar si cititorul are reactia de a refuza
faptele supranaturale.Aceasta reactie de refuz poate fi insotita de dubitatie, respingere sau
chiar teama. Un cercetator de marca al fenomenului, Tzvetan Todorov, pune un mare
accent pe ezitarea cititorului si a personajelor in privinta naturii fenomenului perturbator.
Daca cititorul (sau personajul care traieste ezitarea) opteaza pentru o solutie rationala,
atunci naratiunea intra in sfera straniului, dimpotriva, daca el accepta o explicatie
supranaturala, se patrunde in domeniul miraculosului. Fantasticul este deci identificat cu
efemerul ragaz al ezitarii cititorului sau al pesonajului, el nu dureaza decat doar atat cat
tine ezitarea. Definit in raport cu realul si imaginarul, fantasticul ii apare lui Tzvetan
Todorov drept “ezitarea cuiva care nu cunoaste decat legile naturale pus fata in fata cu un
eveniment in aparenta supranatural”. Literatura fantastica este din punctul de vedere al
criticii moderne un gen literar
Fantasticul isi creeaza totodata o retea de teme specifice. Cele mai frecvente ar fi,
dupa Roger Caillois : pactul cu diavolul ; sufletul supus la chinuri, care pretinde pentru
odihna sa ca o anumita actiune sa fie indeplinita ; spectrul condamnat la o cursa
dezordonata si vesnica ; moartea ivita ca o persoana printre cei vii ; lucrul de nedefinit si
invizibil, dar care are greutate, e prezent, omoara sau face rau ; vampirii, adica mortii
care isi asigura o tinerete vesnica sugand sangele celor vii ; statuia, manechinul, armura
care, pe neasteptate, se insufletesc si dobandesc o infricosatoare independenta ; blestemul
unui vrajitor, care aduce dupa sine o boala inspaimantatoare si supranaturala; femeia-
fantoma, venita de dincolo, seducatoare si funesta ; intervertirea domeniilor visului si
realitatii ; camera, apartamentul, etajul, casa si strada disparute in spatiu ; oprirea sau
repetarea timpului.
Fantasticul se poate incadra in 5 categorii : metafizic(opera lui
Eminescu-« Sarmanul Dionis » ) , folcloric, mitofolcloric, savant si ontologic. Fantasticul
folcloric si savant(cu accepte naturaliste ce justifica analiza psihologica) este foarte bine
cultivat in opera lui I.L. Caragiale.
Aparuta in 1899, povestire fantastica, “La hanul lui Manjoala” este un text inchinat
atractiei pe care o exercita in viata dragostea desprinsa de conventii si eliberata de
prejudecati. Volumul momente incepe cu un fantastic nu intamplator, deoarece
bucurestenii lui Caragiale par , la acel sfarsit de secol , debusolati, caci timpul – ei fiind
cronofobi, obisnuiti cu un program riguros, in care minutele, orele, zilele sunt socotite cu
migala- pare sa-si iasa definitiv din masca si produce deformari subiective ale timpului si
spatiului fizic. Tema nuvelei dezvolta mitul popular al vrajitoarei diabolice care seduce
tinerii si ii intoarce din drum. Astfel, regasim in postura de personaj principal un tanar
naiv care are parte de o aventura erotica ce il conduce spre maturizare, o odisee interpusa
intre lumea premaritala si postmaritala, ce tin de normal. Marea arta a lui Caragiale
consta aici in capacitatea de a situa doua planuri, realul si fantastical , intr-un echilibru
desavarsit, care nu se tulbura nici dupa ultima replica Avem , pe de-o parte un personaj-
narrator a carui perspective nu permite nici o fisura in ordinea realului.Relatarea lui este
nevinovata , sincera, aplicata la datele concretului, ale realitatii traite, fara a trada vreo
indoiala in privinta adevarului si concretetii evenimentelor traite.Numai ca o astfel de
atitudine pare sa-i scape autorului, care, intentionat, nu o controleaza in intregime,
deschizand un loc unei alte perspective, fantastice, fara a lasa indicii clar in acest sens.
Naratiunea incepe printr-un monolog interior, in desavarsit acord cu aerul
preocupat al eroului, care trebuie sa rezolve dilema de a ajunge la polcovnicul Iordache,
dar si de a se opri la han. Eroul isi deruleaza prin minte fara voie, cele ce se zvoneau in
legatura cu misterele de la han si cu faima de vrajitoare a hangitei(un personaj mitic de
acest gen regasim si in “Calul dracului”).Tocmai minunata devenire a hanului
Manjoloaiei, spre deosebire de hanul aproape in ruina si incarcat de datorii de pe vremea
raposatului ei sot, il incita pe erou in a descoperi, poate, modul in care Manjoloaia a
reusit sa reconstruiasca hanul. Sa fi gasit vreo comoara? Umbla cu farmece? Sunt
intrebari care-l tulbura pe eroul nostru.Astfel, legenda din jurul hangitei, banuita ca
<<umbla cu farmece>>, lipsa icoanelor din odaia ei, prezenta cotoiului, intalnirea cu
acea <<caprita mica neagra>>, facand <<sarituri de necrezut(…) si fel de fel de
nebunii>>, reactiile calului la apropierea acesteia si mai ales ochii hangitei <<care-i
sticleau grozav de ciudat>>, provocandu-i ulterior tanaruluisenzatii neplacute pe drum,
sunt semne peste care personajul trece cu indiferenta, dar care nu pot fi ignorate de
cititor.
Poposind in curtea hanului, este intampinat chiar de cucoana Margioala, hangita
“frumoasa, voinica si ochioasa”. Se pune mare accent pe ochii crucis ai Manjoloaiei,
considerati foarte atractivi de catre Fanica, deoarece, in credintele populare, o vrajitoare
se recunoaste dupa privire. De asemenea, este dezvoltat mitul babei carne, slujnica de la
Hanul lui Manjoala(care in Kir Ianulea ia forma femeii ce le povesteste tuturor falsa
istorie a lui Aghiuta), femeie bagacioasa si barfitoare, o pseudo-vrajitoare .
In fata farmecelor femeii, tanarul nu ezita, ca doar “are curatel si obraznic, mai
mult obraznic decat curatel”, si cu toate ca fusese destinat unui trai de familie, el accepta
chemarea irezistibila a naturii. Odaia in care este poftit, curata, calda, cu miros de mere si
gutui, inspira si ea aceeasi calda si imbietoare chemare, ca de altfel si mancarea care ii
este servita de hangita.
Intamplarile culmineaza cu plecarea precipitata a tanarului, plecare pe care o face
cu inima indoita, intuind parca regretele mascate ale hangitei. Porneste spre bezna, spre
“osanda” care il asteapta la polcovnicul Iordache. Vremea e rea: “Viforul crestea
scuturandu-ma de pe sea... Frigul ud ma patrundea, simteam ca-mi ingheata pulpele si
bratele. Merg cu capul plecat ca sa nu ma-nece vantul, incepui sa simt durere la cerbice,
la frunte si la tample, fierbinteala si bubuituri in urechi. Aceasta descriere a naturii
sugereaza faptul ca Manjoloaia a fost cea care a pornit viforul prin descantece, pentru a
intarzia plecarea tanarului. De asemenea, durerile de cap datorate “farmecelor din
caciula”, ratacirile tanarului care, in ciuda cunostintelor sale de meteorologie
astronomica ajunge in acelasi loc de unde a plecat, disparitia iedului cat si strigatele
cotoiului la semnul crucii, vantul care stinge lumanarea sunt indicii ale prezentei
supranaturalului in nuvela. Desi personajul opteaza in cele din urma pentru o explicatie
rationala(fapt ce impinge toata aventura in sfera straniului), indiciile sunt destule pentru
a-i crea citiorului o stare de ambiguitate, de neverosimil.
Acestea devin evidente in epilogul nuvelei, unde protagonistul, de-acum asezat la
casa lui, discuta cu socrul sau despre aceasta intamplare, dupa ce aflase de la un
ispravicel ca hanul arsese cu tot cu hangita. Aflam ca aceea intamplare nu se sfarsise in
noaptea cu pricina, ci mult mai tarziu, cand socrul sau il luase cu forta de vreo trei ori de
la hangita si nu ii gasise leacul decat intr-un schit in munte dupa “patruzeci de zile de
post, matanii si molitve”.
In finalul nuvelei putem recunoaste situatia tipica a unui joc de initiere, in care
“maestrul” da de inteles “discipolului” sau ca a trecut el insusi prin aceleasi experiente:
“Era dracul, asculta-ma pe mine. O fi fost – am raspuns eu – dar daca e asa, polcovnice,
atunci dracul te duce, se vede, si la bune... Intai te da pe la bune, ca sa te spurce, si pe
urma stie el unde te duce... Da dumneata de unde stii? Asta nu-i treaba ta, a raspuns
batranul; asta-i alta caciula!”. Tanarul isi aminteste cu placere de acest episod al vietii
sale in care timpul s-a dilatat ,iar intreg universul a intrat intr-un hiatus extratemporal.
Intamplarile continuea sa exercite o puternica fascinatie asupra lui, chiar si dupa mult
timp, deoarece misterul lor reprezinta opusul efemerului vietii cotidiene.
Daca in celelalte doua nuvele fantasticul nu este atat de bine reprezentat, in
“Hanul lui Manjoala” spatiul, esential in literatura fantastica, se remarca prin haos, in
opozitie cu lumea exterioara; intrat in han, naratorul devine captiv si nu-si poate impune
vointa de a pleca acasa; timpul este bivalent:exista un timp obiectiv- durata concreta – si
un timp subiectiv ce se manifesta in perceptia interioara a personajului, in functie de
intensitatea trairilor lui. Timpul subiectiv se dilate in mod uimitor , dandu-I ocazia
eroului sa traiasca intr-o noua dimensiune a existentei, cea fantastica (timpul petrecut la
han este mai lung decat crede personajul).

O altă nuvelă fantastică scrisă de Caragiale este „Calul dracului”. Aceasta


debutează în spiritul basmului, prin formula „era odată”, care insinuează un fantastic
miraculos basmic, prin timpul mitic, acel „illo tempore” de care vorbea Eliade. Caragiale
introduce motivul fântânii şi pe cel al babei, motive des întâlnite în basm.
Si in “Calul Dracului” granita dintre real si fantastic este estompata. . Cerşetoarea e
miluită de drumeţii ce veneau de la târg, dar apare un băiat de vreo 17 ani, care-i
povesteşte că e copil lepădat, iar baba îl ospătează din puţinul ei.Nuvela cumuleaza
elemente din sfera banalului pentru ca surpriza sa aiba rezonanta maxima. Sub ochii
vigilenti ai batranei ce molfaie in gingii o bucatica de covrig, somnul baiatului-
Prichindel- releva inzestrarea lui cu atribute diavolesti : “trage incetinel cerga, pune
mana si da de o coada..[…]lasa cerga binisor, si s-apuca sa-l mangaie bland prin par; o
ia intai de la ceafa si, cand ajunge cu mana spre frunte, da de doua cucuie tari…niste
cornite in toata legea”. Ca si in “La hanul lui Manjoala” si in nuvela “Calul dracului” se
dezvolta mitul “babei carne” sau un vechi proverb romanesc, “baba-calul dracului”, baba
vrajitoare ce ademeneste tinerii intorcandu-i din cale. Cersetoarea nu este altceva decat “o
fata de-mparat mare, care , de mititica se dedese la stiinta farmecelor si, pentru pacatele ei
fusese blestemata sa se preschimbe in hodoroaga cersetoare si sa nu-si mai ia infatisarea
decat atunci cand o putea pacali pe dracul…si numa pe vremea noptii”.Fantasticul-
miraculous este prezent la transformarea batranei cersetoare intr-o “femeie tânără şi
voinică, înaltă şi frumoasă ca o zână”, pe timp de noapte. Motivele fantastice sunt
numeroase: diavolul, metamorfoză, blestemul, zborul lunar, iar fantasticul ia forma
miraculosului din basmul popular.
Cu toate ca beneficiaza, din punct de vedere structural, de stereotipia basmului,
adica formula initiala, formula mediana si formula finala, naratiunea “Kir Ianulea” a fost
adesea considerata nuvela.
Pornind de la patania diavolului Belfagor, Cragiale localizeaza in Valahia epocii
fanariote, in Bucurestiul cu aspect si moravuri orientale de la inceputul sec. XIX povestea
autohtonului Aghiuta.
Tema abordata de nuvela este cea a “diavolului insurat”. Elementele fantasticului
sunt inca de la inceput abundente, la fel ca in “Hanul lui Manjoala”. Stapanul beznelor,
Dardarot, convoaca o adunare a suflarii diavolesti, in care abordeaza teme femeilor intr-o
maniera putin misogina, dorind sa afle totul, dupa cum era deviza “imparatiei”: “politica
imparatiei noastre cere sa stim tot, fara greseala, nici indoiala...”. Ii cere lui Aghiuta sa se
duca pe pamant (inzestrandu-l cu o suta de mii de galbeni) si povatuindu-l: “Sa te
casatoresti si sa traiesti cu nevasta zece ani. Pe urma sa te faci ca mori; sa-ti lasi acolo
trupul si sa te-ntorci sa-mi dai socoteala una cate una de toate pan cate ai trecut ca om
insurat”, dar si avertizandu-l: “... toate vremea de zece ani pe pamant ai sa fii supus la
toate necazurile, slabiciunile si ticalosiile pamantenilor... la nestiinta, la saracie, robie,
prostie si la manie chiar, ramanand sa te aperi de toate relele cum ai putea si cum te-o taia
capul...”.
Aghiuta metamorfozat intr-un barbat chipes, intre doua varste, instarit, ne
introduce intr-o atmosfera balcanica, caci in aceasta nuvela autorul pare sa uite datele
fantasticului de la care pleaca, lasa loc unui “balcanism artistic de limbaj si atmosfera”,
pentru ca de abia in final sa-si reaminteasca de punctual de plecare. Alege Bucurestiul ca
fiind spatiul care i s-ar potrivi cel mai bine . Capatand identitatea unui negustor bogat,
Kir Ianulea, isi construieste o biografie pe masura si in concordanta cu cerintele vremii.
Kir Ianulea devine posesorul unui statut social pe masura caselor “mari din mahalaua
Negustorilor” si incepe sa mearga la petreceri pentru a face cunostinta cu “fel de fel de
negustori, ba si de boieri”, care mai de care dintre acestia incercand sa si-l faca ginere.
Femeia pe care vrea sa o ia in casatorie este Acrivita, "fata a mai mare a lui Hagi
Canuta, toptangiu pe vremuri". Kir lanulea, dublul real al lui Aghiuta, este un om care
adora petrecerile, astfel ca oamenii spuneau: "Trebuie sa fie putred de bogat arvanitul!"
Acrivita are un comportament contradictoriu: la inceput este blanda ca un miel, apoi
aduna toate slugile, bagandu-le in sperieti si declarandu-se stapana a casei, stand tot
timpul "posaca si-ncruntata”. Kir Ianulea ne este prezentat in ipostaza barbatului dominat
de nevasta, condus si pacalit fara sa-si dea seama, neputincios si naiv. Acrivita. “vestita si
frumoasa”, doar “ca se uita uneori, nu totdeauna, crucis” pare sa fie prototipul diabolic al
femeii, o creatura malefica, egoista, rea, greu de multumit, lingusitoare si prefacuta,
barfitoare. Personajele par mai degraba o nazbatie caragialiana caci, lectorul ajunge sa fie
impresionat si sa-l compatimeasca pe bietul Aghiuta.
Planul femeii era de a pune mana pe "diamanticalele, sculele si argintaria" lui Kir
Ianulea, dandu-i-le tatalui sau, sa inzestreze pe surorile ei, "iepele lui Canuta", sa nu ajunga
fete mari fara zestre, ca sa rada lumea de ele.
Lucrurile se inrautatesc de tot: "a tot bagat manile Kir Ianulea in lada cu bani; a tot luat
cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pan-a dat intr-o zi cu unghiile de fundul lazii." Mai mult,
cumnatii trimisi cu marfa la Smirna si spre Brasov, inspre Lipsea, nu se mai intorc.
Negustorul, fiind in prag de faliment, in zorii unei zile, fuge de acasa cu creditorii pe urmele
sale, pentru a scapa de ocara si de inchisoare. Este salvat de Negoita, un taran de la Cutitul de
Argint, cu care facuse in prealabil un targ. Drept rasplata, Agiuta ii indica formula cu care
putea sa vindece orice om stapanit de Necuratul, astfel putand sa-si faca o agoniseala.
Pentru a se razbuna pentru ceea ce patimise din partea neamului femeiesc,
reprezentantul iadului intra in sufletul unei fete de boier din Colentina, intr-al sotiei
Caimacamului de Craiova, al fetei lui Voda, al unei nepoate a mitropolitului.
Exasperat de fosta sa nevasta, Aghiuta sfarseste prin a se refugia in iad, unde
povesteste cu lux de amanunte experienta pe care o traise pe pamant, spre mare incantare
a lui Dardarot. Epuizat,frant de oboseala , isi exprima dorinta ca Acrivita si Negoita san u
apara in iad, ca astfel sa reuseasca si el sa se odihneasca 200 de ani.
Nuvela Kir Ianulea este o creatie remarcabila in care Caragiale da dovada de o
adevarata arta de povestitor, de o mare capacitate de a surprinde complexitatea
comportamentului feminin.
In cele trei nuvele, Satana, ca factor al raului, scoate omul din fagasul obisnuit al
vietii , dar care, odata iesit din cercul magic al inrauririi diavolesti, isi reia ritmul normal.
El nu numai ca fost tinta tuturor umilintelor , dar in final este si pedepsit asa cum se
intampla in “La hanul lui Manjoala”, focul reprezentand nevoia de purificare.Comun
celor trei nuvele este spiritual anecdotic, tipic caragialian.