Sunteți pe pagina 1din 10

Suprafaţă teritorială

Familia chineză

R.P. Chineză – prescurtat China - este situată în partea de Est a Continentului Asiei, pe malul vestic al Pacificului, având o suprafaţă de circa 9 600 000 kmp, fiind cea mai mare ţară din Asia ca suprafaţă şi a treia din lume după Rusia şi Canada. “China este de mărimea unui continent-numai cu ceva mai mică decât Europa, dar mai mare decât Statele Unite. Nordul este cenuşiu, se-mi arid cu veri toride şi ierni friguroase, pline de zăpadă. Sudul este verde, ploios, sub-tropical şi, deşi răcoros iarna,cu puţină zăpadă”. (R. Kruger, 2005 p. 11)

Naţionalitatea chineză

China este o ţară multinaţională şi una din ţările cu populaţia cea mai numeroasă, având 1,3 miliarde de locuitori şi 56 de naţionalităţi. Naţionalitatea han, cea mai numeroasă, reprezintă 92% din populaţia totală a ţării. Celelalte sunt in proporţie relativ scăzută, fiind denumite minorităţi naţionale. Depăşesc un milion 13 naţionalităţi : mongolă, hui, tibetană, uigură, miao, yi, zhuang, buyi, coreeană, manchu, tong ,yao şi bai. Naţionalităţile a căror populaţie oscilează între 100 000 şi 1000 000 sunt : tujia, kasajo, hani, dai, li, lisu, wa, she, gao, shan, lahu, shui, dongxiang, naxi, tu şi luoba, în total 15. Cele cu mai puţin de 100 000 de persoane sunt 18 : kirghiză, jingpo, dawoer, mulao, qiang, bulang, sala,maonan, gelao, xibo, achang, tadijică, nu, ewenk, benglong, pumi, memba, şi jinuo. Cele care nu ajung la 10 000 sunt 9 : uzbecă, baoan, yugu, jing, tătară, rusă, dulong, elunchun şi hezhe. Naţionalitaea han, care constituie majoritatea covârşitoare a populaţiei, vorbeşte idiomul han, cel care se foloseşte pe tot teritoriul chinez. Dintre cele 55 de minorităţi naţionale, minorităţile hui şi manchu vorbesc, de asemenea, idiomul han, iar celelalte 53 îşi au propriile lor limbi. „Datorită faptului că de-a lungul istoriei locuitorii de diverse naţionalităţi se mutau dintr-un loc într-altul, emigrau sau plecau spre frontiere să-şi apere ţara, precum şi datorită schimbărilor dinastice, naţionalităţile din China trăiesc integrate şi concentrate în acelaşi timp.” ( J. Gernet, 1986, p. 27 )

Religia

Tradiţional, principalele religii chineze indigene erau budismul şi taoismul, deşi cea de-a doua este în fond mai mult o filozofie decât o religie. Majoritatea chinezilor practicau şi confucianismul, un sistem de valori sociale şi politice care pune accent pe venerarea strămoşilor. Printre cele mai importante minorităţi sunt circa 12.000.000 musulmani şi 50.000.000 creştini (în principal romano-catolici). După 1949, sub conducerea guvernului comunist, religia a fost combătută, deşi libertatea de a crede într-o religie era garantat prin Constituţia din 1954. În timpul Revoluţiei culturale de la mijlocul anilor 1960, instituţiile religioase au fost distruse, dar din 1978 guvernul a devenit mai tolerant faţă de ceremoniile religioase. Totuşi, există un pericol continuu de tulburări etnice, în special între budiştii din Tibet şi musulmanii din regiunea Xinjiang.

Separarea dar şi întrajutorarea sexelor

Din toate timpurile, organizarea socială chinezească a fost dominată de un principiu:

separarea sexelor într-o manieră foarte strictă. Şi nu era vorba doar de interdicţii care separau fetele de băieţi înainte de căsătorie. Chiar soţii trebuiau să trăiască la distanţă unul de altul şi toate legăturile lor cereau precauţii infinite.

Bărbaţilor le revenea munca periculoasă de a ara pământul pentru a pune sămânţa, cu riscul de a supăra duhurile misterioase din sol, iar femeile ştiau să păstreze în seminţe principiul vieţii care le făcea să încolţească.

Principiul separării sexelor era baza exogamiei. Din toate timpurile, în China, tinerii nu se puteau căsători decât dacă proveneau din familii diferite. Mai mult decât pentru întemeierea unui cămin, căsătoria servea pentru a apropia între ele familiile. Această apropiere se obţinea cu ajutorul unor rituri diplomatice şi trebuia folosit un peţitor. Toporul era, se pare, emblema acestui intermediar însărcinat să pună de acord rudele; toporul servea să taie ramurile trunchiului şi pregătea mănunchiurile de vreascuri în care se adună la un loc crengi de diferite origini, încrucişarea brazdelor şi a familiilor dădea rodnicie culturilor şi căminelor.

Casa ţărănească: domeniul femeii

Regula exogamiei interzicea căsătoria tinerilor născuţi în acelaşi cătun. Când se căsătoreau, unul din soţi îşi abandona propria familie şi trăia într-un sat străin. În perioada feudală, era o regulă generală, o regulă care forţa un individ să-si aleagă partenerul de viaţă din afara grupului căruia îi aparţine, ca femeia să-şi părăsească vechiul cămin. Erau însă şi cazuri în care soţul venea în satul soţiei. Casa ţărănească era (şi a rămas) domeniul femeii. Bărbatul abia dacă intra în casă, iar mobilierul era zestrea femeii. La început, chiar satul aparţinea femeilor: divinitatea care îl ocrotea era numită „mama satului". Duhurile pământului au căpătat abia târziu un aspect masculin şi când şefii au fost aleşi dintre bărbaţi, ei au purtat titlul de „tată" al satului. Astfel, la început, în sat, rolul principal l-au avut femeile, apoi bărbaţii. Rezultând din apartenenţa la un teritoriu şi dintr-un nume comun, legătura de rudenie era mai strânsă decât dacă s-ar fi bazat doar pe legătura de sânge, deoarece sângele se împarte şi se pierde: numai doi fraţi buni au acelaşi sânge. Marcaţi însă de un nume, pe care toţi îl poartă, şi trăind pe acelaşi teritoriu, membrii clanului teritorial formau un grup cu comunitate de bunuri, deosebit de omogen. Doar vârsta şi apartenenţa la diferite generaţii ducea la o oarecare diferenţă. Membrul cel mai în vârstă al generaţiei celei mai vechi purta numele de decan. El avea un fel de întâietate, dar nu poseda decât titlul de împuternicit al grupului. Rudenia nu se dădea, nu se pierdea şi nu se câştiga între rudele din aceeaşi generaţie, identitatea era completă şi formau împreună o personalitate colectivă. Denumirile categoriilor de rudenie nu se stabileau pe baza legăturilor directe dintre indivizi. Cuvântul mamă se aplica unui grup mare de persoane: el nu se folosea pentru a numi femeia din care s-a născut cineva, ci femeia cea mai respectabilă din generaţia de mame. La fel cuvântul tată nu făcea diferenţa dintre tatăl adevărat şi unchii din partea tatălui;

cuvântul se putea aplica şi altor rude, dincolo de cercul fraţilor tatălui. Fiii erau amestecaţi în masa mare a nepoţilor şi toţi verii, oricât ar fi fost de îndepărtaţi, erau numiţi fraţi. Raporturile de rudenie aveau un caracter global. Grupul familial era cu atât mai închis cu cât era mai omogen. Nu se cunoaşte nici un mijloc de integrare a unui element străin. Prin definiţie, rudenia nu se dădea, nu se pierdea şi nu se câştiga. Ea era bazată pe sentimente obişnuite, paşnice. Niciodată Strămoşii (în vremea când exista un cult ancestral n-au acceptat să mănânce alte feluri de mâncare decât cele ale casei. Niciodată nu se putea adopta un copil care înainte să nu fi avut acelaşi nume de familie. Niciodată un cumpărător de pământ (când statul a permis comerţul cu pământ) nu spera să-l scoată definitiv pe fostul proprietar de pe pământul vândut de el. Niciodată morala n-a acceptat că pot fi rupte legăturile de rudenie şi legăturile cu pământul. Rudenia consta din legături indestructibile, din vremuri imemoriale şi strict definite. Această caracteristică exclusivistă a rudeniei era potrivită cu viaţa retrasă pe care o ducea familia. Dar sentimentele familiale nu erau singura forţă a societăţii rurale. Ţăranii chinezi erau angrenaţi într-un al doilea sistem de legături, care atrăgea după sine sentimente mai largi, mai complexe, mai bogate. Acestea proveneau din regulile vechi ale căsătoriei, care, în acelaşi timp cu exogamia clanului, prevedeau şi o oarecare endogamie(contractarea obligatorie a căsătoriilor în sânul aceluiaşi trib, practicată de unele populaţii primitive). Căsătoria, imposibilă între rude, era imposibilă şi între persoane care erau complet străine una de alta. Timp de multe secole, s-a considerat că legătura conjugală nu putea fi fericită decât dacă era contractată între membrii familiilor care întreţineau, de foarte multă vreme, legături şi între care avuseseră loc căsătorii. Obiceiul era ca fiii să-şi ia neveste din familia mamei lor. Pentru a încălca acest obicei, trebuia să se aducă motive foarte serioase. „Dragostea filială a fost la chinezi baza moralei domestice şi chiar a moralei civice. Respectul datorat autorităţii paterne era considerat ca cea mai importantă datorie, prima datorie din care decurgeau obligaţiile sociale. Dacă un prinţ merita să fie ascultat, aceasta se datora faptului că poporul recunoştea în el un părinte. Autoritatea unei conduceri, oricare ar fi fost ea, pare a fi de esenţă patriarhală, deoarece datoriile faţă de stat erau imaginate ca o extindere a datoriilor familiale. Supusul loial provenea din fiul respectuos. Atunci când tatăl l- a învăţat pe fiu respectul, l-a învăţat şi loialitatea. Tatăl era deci primul dintre demnitari şi chiar, după teoria clasică, însuşi demnitarul care a primit această învestitură de la natură. Aceste concepţii corespund unor sentimente atât de consolidate astăzi încât chinezii le pot considera ca înnăscute”.( http://www.scribd.com/doc/12341833/jan-cooper-china-antica)

Familia nobilă: o unitate complexă

În afară de interesul istoric pe care-l prezintă, datorită influenţei sale asupra dezvoltării moravurilor chineze, organizarea familiei nobile în China feudală prezintă un mare interes sociologic. Această familie era de un tip destul de rar şi foarte curios, deoarece era unul de tranziţie între familia agnată indivizibilă şi familia propriu-zis patriarhală. Mai mare decât familia patriarhală, ea nu cuprindea totuşi întreg ansamblul de rude. Dincolo de un oarecare grad de rudenie legătura se atenua.

Unele obligaţii nu depăşeau un cerc precis de rude. Altele erau limitate la un cerc şi mai restrâns. Dar cel mai mic din aceste cercuri cuprindea şi colaterali, nu numai un tată cu descendenţii iui. Dacă tatăl murea, nu toţi fiii dobândeau puterea paternă. Doar primul născut putea căpăta, imediat, autoritate. Astfel, familia care nu era indivizibilă, nu era nici patriarhală în sensul strict al acestui termen. Autoritatea paternă era recunoscută, dar ea era limitată şi subordonată altor autorităţi. Drepturile unchiului prim

născutului veneau la concurenţă cu cele ale tatălui. Datoriile copiilor difereau, unele erau pentru primul născut, altele pentru ceilalţi. Autoritatea nu era exercitată în toate domeniile odată de o singură persoană. Ansamblul rudelor era împărţit în grupe distincte, ale căror funcţiuni erau diferite, dar ai căror şefi erau infeudaţi unii altora. Familia nobilă forma un corp articulat, o unitate complexă, în care nu exista nici o autoritate dispunând, cu adevărat, de o putere monarhică.

Autoritatea paternă

Autoritatea tatălui nu rezulta dintr-un drept de a conduce provenit din calitatea sa de tată, ci din faptul că fiul, mai precis fiul cel mare, vedea în el un viitor străbun. Având sarcina să respecte cultul patern, având, în acest fel, ascendent asupra fraţilor mai mici, fiul cel mare se străduia, în tot timpul vieţii tatălui său, să-l considere ca pe un şef şi să-i creeze condiţii de trai nobile, aducându-i omagiile datorate unui senior. El se pregătea să-i fie preot, s-ar putea spune, fiindu-i, mai întâi, credincios, întreaga viaţă, fiul (primul născut, deoarece tatăl nu are decât un fiu, pe el, care are şi alţi fraţi) se străduia până la epuizare să-şi arate respectul faţă de tatăl său.

Legăturile dintre tată şi fiu

Chiar dinainte de naştere, între copil şi tată se crea o asemenea distanţă, încât sarcina femeii în loc să-i apropie pe soţi, îi îndepărta. Când embrionul era format complet, cu trei luni înainte de naştere, bărbatul şi femeia se separau; ei trăiau astfel până în momentul (a treia lună după naştere) în care copilul putea fi prezentat tatălui său. Această ceremonie importantă din luna a treia era precedată de numeroase rituri de apropiere. Tatăl se interesa de starea viitoarei mame şi, chiar dacă nu avea voie s-o vadă, el era informat de starea ei, din ce în ce mai des, cu cât se apropia naşterea, iar în ultimele zile, el postea. Nu putea asista la naştere, dar era reprezentat, la uşa camerei în care se afla soţia lui, de vasali, de maestrul de muzică şi de şeful bucătar, însărcinaţi să se ocupe de hrana ei, de ariile pe care dorea să-i fie cântate. Aceşti vasali urmăreau primele gesturi ale noului-născut şi şeful orchestrei stabilea, cu ajutorul unui fel de diapazon, tonul primului ţipăt al copilului. Această cunoaştere a vocii era un lucru important. Mamele erau primele care cereau părăsirea nou-născuţilor marcaţi de un semn fatal; tatălui îi era foarte greu să le convingă de contrariu, deoarece de mamă depindea în vechime părăsirea copilului. Dar aceasta ar părea mai curând o probă decât o condamnare la moarte. Chiar în cazul unei naşteri normale, copilul rămânea trei zile fără hrană, stând pe pământ, deoarece „spiritul vital şi suflarea unui copil sunt fără putere" şi numai în contact cu Pământul viaţa se poate întări în el. Pentru fete (care rămâneau mereu sub autoritatea mamei)

această probă era suficientă. Băieţii urmau să fie puşi pe patul tatălui (primul rit de apropiere, prima conferire a dreptului de succesiune.) Ei erau luaţi de pe pământ de un vasal al tatălui la ordinele acestuia. Este interesant că în cazul în care soţia îi propunea să-i dea copilul, soţul nu-l primea direct, ci era folosit un intermediar; între tată şi nou-născut, ca şi între soţ şi

lehuză, contactele

Imediat ce copilul era ridicat de la pământ, vasalul care îndeplinea această sarcină trăgea săgeţi în toate direcţiile pentru a alunga departe murdăria naşterii şi pentru a stabili o legătură directă între nou-născut şi pământul patern care îi va da seminţele pentru hrană; imediat ce săgeţile erau trase, copilul putea fi hrănit. Acest tir cu săgeţi se făcea numai pentru băieţi: săgeţile erau emblema virilităţii.

erau

greu

de

reluat

sau

de

stabilit.

Tatăl nu primea copilul în braţe în mod efectiv decât în momentul în care îi dădea un

nume.

Având în vedere că exista obiceiul de a se alege soţia din familia mamei, se înţelege uşor de ce sarcina de educare a tinerilor revenea unchilor din partea mamei. Nepoţii trăiau în casa unchilor ca musafiri, sau, poate, ca ostateci, şi erau supuşi acolo unui fel de probă prenupţială, înainte de a-şi duce verişoarele, devenite şi ele musafire şi ostatece, în casa părintească. O altă caracteristică a moravurilor chinezeşti era rivalitatea sexuală, printre alte rivalităţi existente în raporturile dintre tată şi fiu: se întâmpla frecvent ca tatăl să încerce să răpească logodnica fiului său şi, în cazul în care reuşea, fiul era, în general, deposedat de succesiunea paternă.

Obiceiuri de căsătorie la chinezi Datorită teritoriului său vast şi istoriei milenare, China reuneşte obiceiuri variate legate de căsătorie, în regiuni diferite, cu toate că în linii generale ele sunt asemănătoare.

cu toate că în linii generale ele sunt asemănătoare. În antichitate, era foarte important să fie

În antichitate, era foarte important să fie respectate şi urmate principiile fundamentale ale Celor 3 Scrisori şi 6 Ceremoniale. Cele trei scrisori includ „Scrisoarea de logodnă”, „Scrisoarea pentru cadou” şi „Scrisoarea de nuntă”. Prima este documentul protocolar de consimţământ, unul de nelipsit pentru o căsătorie. Apoi, este necesară o scrisoare privitoare la cadouri. Aceasta va fi trimisă la familia fetei alese. În scrisoare sunt scrise cantitatea şi denumirile cadourilor la nuntă după ce părţile acceptă mariajul. Scrisoarea de nuntă se referă la documentul ce va fi pregătit şi prezentat familiei miresei în ziua nunţii pentru confirmarea şi acceptarea oficială a miresei de către familia mirelui. După căsătorie, „fata rupe din acel moment, toate legăturile cu familia, în mijlocul căreia nu mai trebuie să se înapoieze nici chiar în caz de văduvie, dacă vrea să-şi păstreze reputaţia de femeie credincioasă”. (M. Negru, 1937, p. 288)

Cele şase ceremoniale includ:

Cererea în căsătorie: Dacă părinţii unui băiat necăsătorit aleg o fată pe care o doresc drept noră, ei vor căuta o peţitoare. Cererea în căsătorie este făcută de regulă de către peţitoare, care va prezenta oficial cererea clienţilor săi către părinţii fetei alese.

Potrivirea datei de naştere: Dacă părinţii posibilei mirese nu se opun mariajului, peţitoarea va cere certificatul de naştere a fetei pentru a cunoaşte ora la care s-a născut aceasta, pentru a fi siguri de compatibilitatea între mire şi mireasă. Dacă datele şi orele de naştere ale cuplului nu sunt în contradicţie din punct de vedere astrologic, se trece la etapa următoare. Dacă există vreo nepotrivire ce indică că mariajul va aduce dezastre în familia băiatului sau a fetei, se renunţă la această căsătorie.

Prezentarea cadourilor de logodnă: Dacă datele de naştere corespund, familia mirelui va angaja atunci peţitoare pentru a prezenta familiei miresei cadouri de logodnă, ataşând scrisoarea de logodnă.

Prezentarea cadourilor de nuntă: După ce scrisoarea de logodnă şi cadourile de logodnă au fost acceptate, familia mirelui va trimite oficial ulterior cadouri de nuntă la familia miresei. De obicei, cadourile includ ceai, seminţe de lotus, fasole roşii, fasole verzi, curmale roşii, nucşori, portocale, rodie, crin, prăjitură de nuntă, nuci de cocos, băuturi alcoolice, panglici roşii, cutii pentru bani şi multe altele.

Alegerea datei de căsătorie: Un astrolog sau o carte de astrologie vor fi consultate în alegerea unei date norocoase pentru a se organiza ceremonia de nuntă.

Nuntă: În ziua aleasă, mirele pleacă împreună cu o echipă de însoţitori şi muzicieni la familia miresei, pe tot drumul interpretând muzică veselă.

În contrast cu obiceiurile din Occident, unde predomină albul, culoarea dominantă la costumele tradiţionale chinezeşti de nuntă este roşu. Chinezii intenţionează să apeleze la această culoare pentru a adăuga veselie în atmosferă.

Roşul este culoarea unei nunţi tradiţionale chinezeşti. Simbolizează dragoste, bucurie şi prosperitate. Rochia de mireasă, invitaţiile, cutiile de dar, plicurile de bani, totul aparţine acestei culori vii. Chiar şi casele celor 2 miri sunt decorate în roşu în ziua nunţii.

Chinezii sunt un popor foarte vechi, iar ţara lor este împărţită în câteva regiuni. Fiecare regiune are la bază tradiţiile ei, felurile ei de mâncare şi implicit datini de nuntă diferite. Câteva din ele sunt totuşi comune.

Înainte de ziua nunţii

Mireasa va petrece puţin timp cu cei mai apropiaţi prieteni ai ei şi îşi va cinsti morţii fie ei prieteni sau rude. Cu puţin timp înainte de nuntă, părinţii băiatului vor aduce într-un coş roşu cadouri părinţilor fetei. Unul din cadourile tradiţionale va fi “uang susu” sau “bani de lapte” . Un alt coşulet roşu va conţine haine şi accesorii pentru mireasă, astfel încât în ziua nunţii aceasta va purta doar lucruri aparţinând casei băiatului. Cu 3 zile înaintea nunţii, câteva din lucrurile acestea ce vor fi considerate nefolositoare vor fi returnate, fiind înfăşurate tot în culoarea roşie.

Ziua nunţii

Alegerea zilei în care se va desfăşura ceremonia este extrem de importantă, unul din factorii ce vor avea o mare importanţă fiind semnele zodiacale. Interesantă este şi ora la care cei doi se vor căsători propriu zis, a doua jumătate dintr-o oră fiind preferată în locul primei jumătăţi. În acest fel, cuplul va avea un început de relaţie ascendent, ca şi limbile unui ceasornic, ce vor urca în loc să coboare. În dimineaţa din ziua nunţii, mirele va fi ajutat să se îmbrace de părinţii lui. În drum spre biserică se va opri la casa viitoarei sale soţii. De aici ei vor pleca împreună. El va aduce cadouri în bani şi obiecte viitorilor socri, împachetate în aceeaşi culoare tradiţională, roşu. În unele familii, viitorii miri vor servi părinţii ambelor familii cu câte o ceaşcă de ceai. În acelaşi timp le vor cere, îngenuncheaţi, binecuvântarea acestora.Apoi vor pleca spre ceremonie împreună.

Recepţia de nuntă chinezească

La ceremonia propriu-zisă de nuntă vor participa doar cele mai apropiate rude. Doar după ceremonie şi înainte de recepţia de nuntă, mireasa îşi va servi cu ceai vitorii socrii. Mai apoi, cuplul va merge la un studio fotografic pentru portretele din ziua nunţii.

Recepţia are câteva caracteristici interesante. Una dintre acestea este că toată lumea va sta doar în picioare. Un salut de bun venit va fi dat de către un Maestru de Ceremonii special

angajat pentru această ocazie. Tradiţionalul tort de nuntă va fi imens cu foarte multe etaje. Etajele tortului simbolizează o scara pe care cei doi tineri căsatoriţi vor trebui să o urce spre succes, aşa că tortul va fi tăiat de jos în sus. Acesta va fi de altfel singurul moment oficial al nunţii. Însurăţeii se vor hrăni unul pe celălalt cu câte o felie de tort, cu braţele încrucişate unul dupa celălalt, încercând din răsputeri să nu distrugă elaboratul machiaj al miresei. Câte o felie va fi servită mai apoi părinţilor şi mai apoi bunicilor. Urmează un toast, iar invitaţii vor felicita atât pe cei doi proaspăt căsătoriţi cât şi pe părinţii lor. Muzica va fi de ambient şi variază de la o simplă orgă electronică, până la o orchestră,care va accompania urările de bine ale invitaţilor. Este foarte important ca oaspeţii să strângă mâna mirilor înainte de a părăsi nunta.

La o nunta cu o durată mai îndelungată, se va permite oaspeţilor să se aşeze pentru a servi masa compusă din 9-10 feluri de mâncare. Miresele chineze vor schimba garderoba de cel puţin 3 ori în timpul recepţiei.

Situaţia generală a femeilor

„Fenomenul emancipării femeilor a apărut într-un mod mai degrabă implicit decât plănuit. Deoarece mulţi bărbaţi din China rurală se duc să muncească la oraşe, ei s-au văzut obligaţi să-şi lase soţiile si mamele să se ocupe de gestionarea treburilor şi afacerilor familiei. Astfel, femeile au început să îsi asume responsabilităţi şi au avut de luat decizii pentru care nici nu au fi fost consultate în trecut. Acest lucru a mai estompat rolul preponderent tradiţional al bărbaţilor în societatea chineză.”(M. Lynch, 2009, p. 167-168)  

Până la sfârşitul anului 2002, numărul locuitorilor de sex feminin din China a fost de 620 milioane, reprezentând 48,5% din populaţia totală a ţării. Guvernul chinez acordă o mare importanţă dezvoltării şi emancipării femeilor, considerând egalitatea între bărbaţi şi femei drept o politică fundamentală a statului.

De la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut guvernul chinez a elaborat succesiv două Programe-platformă privind evoluţia condiţiei femeii din China pe termen de cinci şi respectiv zece ani. Femeile nu numai că se bucură de aceleaşi drepturi cu bărbaţii în domeniile politic, economic, cultural, social, familial etc., dar au şi o serie de drepturi speciale care preocupă tot mai mult guvernul şi societatea.

Planificarea familială

În general, în relaţiile lor personale şi familiale, chinezii nu sunt predispuşi la gesturi sentimentale. Îmbrăţişările şi sărutările, precum şi manifestările deschise de afecţiune, nu sunt practicate de obicei în public, mai ales în zonele rurale. În schimb, membrii familiilor tind să- şi exprime sentimentele făcând cadouri celor dragi.

China este ţara cu cea mai numeroasă populaţie din lume, având peste 1,284 miliarde oameni. Speranţa medie de viaţă a chinezilor este de 71,4 ani (bărbaţii – 69,63 ani, femeile –

73,33ani).

Guvernul chinez a considerat planificarea familiei drept o politică fundamentală de stat, adoptând metoda de îmbinare a îndrumării de stat cu acordul liber al cetăţenilor. Îndrumarea de stat constă în elaborarea de către autorităţile centrale şi locale a măsurilor

politice, a legilor şi a altor acte normative precum şi a planului de dezvoltare demografică vizând să controleze creşterea populaţiei, să ridice calitatea populaţiei şi să perfecţioneze structura demografică prin acordarea familiilor de servicii de consultanţă şi îndrumare în ce priveşte sănătatea reproducerii, evitarea sarcinilor nedorite şi naşterea copiilor în condiţii optime. Acordul liber al cetăţenilor constă în planificarea în cadrul cuplurilor de soţi cu capacitate de reproducere în conformitate cu regulamentele şi actele normative ale statului, cu vârsta şi munca, condiţiile de sănătate şi economice ale familiei şi alegerea metodelor anticoncepţionale. Actuala politică de planificare familială din China cuprinde în principal realizarea căsătoriilor şi naşterilor mai târziu, mai puţine naşteri dar mai sănătoase şi un singur copil la un cuplu de soţi. În regiunile rurale, familiile confruntate cu greutăţi pot să aibă după un interval de câţiva ani al doilea copil. În regiunile populate de minorităţi naţionale, politica este diferenţiată de la o minoritate la alta, în conformitate cu voinţa proprie a minorităţii, cu condiţiile concrete ale fiecărei minorităţi privind populaţia, resursele naturale, economia, cultura, datinile şi obiceiurile. De regulă, un cuplu de soţi poate avea al doilea copil. În unele regiuni este permis chiar al treilea copil. Pentru minorităţile ale căror populaţie este prea mică, nu există limită de naşteri. De când s-a aplicat această politică de planificare familială în China, concepţia privind căsătoria şi naşterea întârziate, un număr mic de naşteri în condiţii superioare de sănătate a fost acceptată de tot mai mulţi tineri, devenind treptat chiar o modă. Potrivit ultimilor informaţii, în noul mandat cincinal (2011 – 2015) autorităţile au în vedere acordarea dreptului familiilor de a avea al doilea copil. Una din cele mai regretabile trăsături ale societăţii chineze care încă mai dăinuie este prejudecata legată de fete. Multe cupluri nu doresc să aiba decât băieţi.Această mentalitate este specifică tradiţiei chineze care consideră bărbaţii ca pe un bonus economic, iar femeile ca pe o modalitate de secătuire a resurselor. Politica „unui singur copil” promovată de guvern a dus la acutizarea acestei prejudecăţi, Foarte puţini oameni doresc ca singurul copil să fie fată. Prejudecata împotriva bebeluşilor de gen feminin nu este doar o tragedie personală. Ea ameninţă să aibă efecte catastrofale asupra întregii societăţi chineze. Estimările arată că pâna în 2020, China va avea cu 40 de milioane de femei mai puţin decât este necesar pentru a fi menţinut echilibrul societăţii.

Omagierea strămoşilor Familia, elementul component principal al activităţii economice, îşi avea propriul său templu, o casă de rugăciune, unde erau atârnate tăbliţele cu numele strămoşilor, tăbliţe ce cuprindeau strămoşi până la a şaptea generaţie, reînnoite permanent şi în faţa cărora se oficia ritul cultului familial, stabilit pentru o anumită perioadă. „La locurile de sacrificii şi rugăciuni, de regulă în templele familiilor sau ginţilor, şeful familiei sau căpetenia gintei era cel care aducea jertfa şi oficia rugăciunea. Strămoşii erau îngropaţi în locuri speciale, în jurul cărora, în funcţie de starea socială, erau construite

temple. Ierarhia socială se regăsea şi în ierarhia religioasă. Împăratul putea să îşi construiască şapte temple ale strămoşilor (miao), principii, câte cinci, nobilii, câte trei, funcţionarii câte unul, iar oamenii din popor aduceau jertfe strămoşilor chiar în locuinţele lor”. (Mircea Eliade, „De la Zalmoxis la Ghenghis-Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p.186

)

Venerarea strămoşilor se concretizează într-o mare atenţie ce se acordă respectului filial. Într-unul din textele vechi se spune: ,,Să-ti exprimi întotdeauna respectul de fiu faţă de părinţi, să le procuri hrana preferată; să fii indurerat când ei sunt bolnavi; să suferi până în străfundul sufletului când ei sunt bolnavi şi mor; să le aduci, odată răposaţi, jertfe într-un cadru solemn, iată cele cinci obligaţii ale vieţii filiale”.

Un precept religios chinez arăta că cel mai rău ce i se poate întâmpla unui om este să nu aibă urmaşi de sex masculin. Exista prejudecata că, astfel, nu există in filiaţie directă un om care să se ocupe de bunăstarea strămoşilor morţi, să efectueze la vremea cuvenită, jertfele şi ritualurile. Justificat social şi religios, acest cult al strămoşilor, care de altfel se întâlneşte şi la alte naţiuni şi popoare, este semnul unei legături permanente a generaţiilor, semnul continuităţii culturale şi sociale, ce dă posibilitatea preluării şi continuării unei tradiţii autentic valoroase.

China istorică şi China actuală sunt două realităţi distincte şi deopotrivă continue, pentru că ceea ce a fost ieri este şi astăzi, racordat la noua realitate, determinată economic, politic, cultural, ştiinţific etc., ca o vastă panoplie valorică a trecutului şi prezentului , pe care nu o poţi înţelege decăt parcurgând fiecare cameră a acestui muzeu imaginar cum l-ar fi numit Andre Malraux, cu o maximă disponibilitate faţă de acelaşi ieri, astăzi şi mâine. Cănd China se va trezi, spunea Alain Peyrefitte, lumea va tremura nu de groază, ci de emoţia contactului cu o mare cultură universală, încă puţin cunoscută, dar şi mai puţin inţeleasă. “Pentru guvernul chinez dezvoltarea durabilă este strategie naţională, iar protecţia mediului este o politică fundamentală a statului.”(G. Cristea, 2008, pag. XI)

Bibliografie

1) Cruceru Dan, “China. Calea prin milenii”, Editura Economică, Bucureşti, 2001 2) Gernet Jacques, „Lumea chineză”, Vol. 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986 3) Kruger Rayne, “O istorie a Chinei” (trad. Alina Cârâc), Editura Artemis, Bucureşti, 2005 4) Lynch Michael, “China modernă” (trad. Cristian China-Birta), Editura Niculescu, Bucureşti, 2009 5) Mircea Eliade, „De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 6) Mitter Rana, “Calea amară a Chinei. Confruntarea cu lumea modernă” (trad. Lena Călinoiu), Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005 7) Negru Mihail, “China şi poporul chinez de la origini şi până astăzi”, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1937 8) Nierenberg Danielle, “Starea lumii 2006 China şi India”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008 9) http://www.scribd.com/doc/12341833/jan-cooper-china-antica 10) http://www.scritube.com/istorie/VIATA-PARTICULARA-CHINA85415.php