Sunteți pe pagina 1din 13

Psiholologia

umanistă

Autor: PLĂIAŞU IUNIA


Specializare: Psihologie ID
Anul I – Seria 2

REZUMAT AL SINTEZEI
Sinteza pe care am realizat-o are ca obiectiv principal prezentarea viziunii psihologiei
umaniste asupra obiectului de studiu al psihologiei. Umanismul a propus ca obiect al psihologiei omul
concret, în totalitatea şi unicitatea sa, capabil să se dezvolte, să devină, până la deplina sa autorealizare.

Prima parte prezintă modelul uman propus de psihologia umanistă; care presupune
următoarele caracteristici: persoana umană este privită ca o totalitate; ea reprezintă un sistem deschis
orientat spre creştere, autodezvoltare; omul este reprezentat atât de comportamentul său elementar de
natură biologică, cât şi de comportamentul superior, specific uman, ireductibil la biologic. O altă
caracteristică a viziunii psihologiei umaniste este unicitatea existenţei umane: omul nu trebuie
considerat ca un caz particular al unei realităţi generice, ci ca o fiinţă unică ce trebuie înţeleasă în ea
însăşi. Psihologia este în mod necesar o ştiinţă nomotetică, dar fiecare persoană reprezintă o
combinaţie unică de elemente şi legi generale, imposibil de redus la o schemă generală.

Am arătat apoi criticile aduse de psihologia umanistă psihanalizei şi behaviorismului, care


reduceau fiinţa umană la instincte, pretizând că omul este dirijat de forţele inconştientului (psihanaliza)
sau îl prezentau ca pe o maşină manipulată de stimuli intereni sau externi (behaviorismul).

Reprezentanţii cei mai de seamă ai psihologiei umaniste sunt: Abraham H. Maslow şi Carl
R. Rogers, consideraţi fondatorii curentului umanist, la care s-au adăugat alţi psihologi precum Gordon
Allport, Erich Fromm, Charlotte Buhler, James F. T. Bugental, Clark E. Moustakas, John Cohen. Ei vin
cu o viziune holistă-integratoare asupra omului, în care componentele de ordin biologic se îmbină cu
cele de ordin spiritual şi social, ceea ce-i conferă caracterul unic de fiinţă umană. Omul dispune nativ
de un „simţ ordonator al Sinelui” (Allport, 1961) care la animale nu există şi care îi dirijează procesul
unic al propriei deveniri, din care decurge libertatea sau suferinţa sa. El va trasa căi de formare şi
evoluţii personale, în care actualizarea, valorizarea potenţialului va imprima caracterul deschis care
face din om fiinţa capabilă de a-şi stăpâni destinul, aptă de a se schimba şi a-şi elabora o perspectivă
lucidă de evoluţie sau o viziune critică faţă de propriul său destin.

Metodologia umanistă este una de tip comprehensiv-interpretativ, bazată pe utilizarea unor


metode empatice şi intuitive, iar ca finalitate urmăreşte maturizarea psihică şi socială a omului şi deci
schimbarea societăţii.

Limitele psihologiei umaniste sunt date de "cantonarea în individual şi absolutizarea


acestuia, barându-şi singură calea spre dezvăluirea legităţilor şi principiilor generale şi limitându-şi
prin aceasta capacitatea explicativă" (Golu, 2007, p.26).
CUPRINS

1. Istoria psihologiei umaniste


2. Criticile aduse psihanalizei şi behaviorismului
2.1. Critica adusă psihanalizei
2.2. Critica adusă behaviorismului
3. Reprezentanţii psihologiei umaniste
3.1. Abraham Maslow (1908-1970)
3.2. Carl Rogers (1902-1987)
3.3. Erich Fromm (1900-1980)
3.4. Gordon Allport (1897-1967)
4. Metodologia psihologiei umaniste
5. Aplicaţii actuale ale psihologiei umaniste
6. Critici aduse psihologiei umaniste

1. Istoria psihologiei umaniste


Psihologia umanistă s-a afirmat la jumătatea secolului al XX-lea şi a fost denumită de Abraham
H. Maslow, unul dintre fondatorii săi, “a treia forţă în psihologie”, arătând astfel că ea s-a opus încă de
la început celorlalte două mari orientări din psihologia contemporană: psihanaliza şi behaviorismul. În
lumina acestor noi orientări, psihologia nu trebuie să se ocupe cu studiul funcţiilor psihice şi nici cu
studiul conduitei sau activităţii omului în general, ci cu studiul omului concret, cu întreaga sa
problematică existenţială.
Psihologia umanistă reprezintă deci o altă încercare de definire şi circumscriere a obiectului de
studiu al psihologiei, propunând ca centru al cercetărilor psihologiei omul, ca fiinţă cultural-spirituală,
în integralitatea şi în individualitatea sa.
Curentul umanist începe să se dezvolte în SUA în jurul anilor ’60 în urma cercetărilor lui A.
Maslow şi C. Rogers, fondatorii lui, cărora li s-au alăturat şi alţi psihologi americani si europeni:
Charlotte Bühler, G. Allport, J.F.T. Bugental, C.E. Moustakas, J. Cohen, Max Pages, A. Wellek. În 1961
apare o revistă specializată pe tematica psihologiei omului, “Journal of Humanistic Psychology”, iar în
1962 se constituie Asociaţia Americană De Psihologie Umanistă, care stabileşte scopuri precise de
abordare a psihologiei umaniste, Această orientare câştigă în scurt timp un rol distinct între principalele
curente din psihologie.
Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă prezintă patru caracteristici pe care trebuie să le
îndeplinească membrii ei, delimitând astfel orientarea umanistă: centrarea atenţiei pe experienţa
persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi considerarea elementelor teoretice şi
comportamentelor manifestate drept secundare experienţei însăşi şi însemnătăţii ei pentru individ;
accentul pus pe calităţile umane (creativitatea, valorizarea, autoactualizarea) în defavorul conceperii
omului în termini mecanici şi reducţionişti, acentul pus pe selectarea aspectelor şi metodelor de
cercetare care să se bazeze pe încărcătura de semnificaţii; preocuparea pentru valorizarea demnităţii şi
calităţii umane şi dezvoltarea potenţialului uman ascuns în fiecare persoană; accentual pus pe persoană
aflată în procesul descoperirii Sinelui şi în relaţiile sale cu alte persoane sau grupuri sociale.
A. Maslow susţinea că “psihologia umanistă trebuie să se ocupe mai mult de problemele
importante ale poziţiei omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante
ale omenirii – război şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi
conflict, fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cu
aplicaţii directe pentru viaţa omului” (apud Zlate, 2000, p.104).
Umaniştii introduc conceptul de “Sine individual şi unic al omului”, care trebuie să devină
centrul de gravitare al cercetărilor, analizelor şi intervenţiilor psihologice, împreună cu întreaga sa
alcătuire interioară, cu experienţele sale trecute, cu speranţele şi aşteptările sale, cu potenţialul şi
calităţile sale ascunse şi nedescoperite încă.

2. Criticile aduse psihanalizei şi behaviorismului


Psihologia umanistă a apărut ca o reacţie la adresa psihanalizei şi behaviorismului, pe care le
acuză că sunt prea pesimiste în ceea ce priveşte natura umană şi perspectivele de dezvoltare a
personalităţii şi cunoaştere a Sinelui. Reprezentanţii umanismului vin cu o viziune optimistă, plină de
încredere în natura benefică umană şi critică pe psihanalişti, care văd în oameni fiinţe passive, blocate
de instincte – forţe inconştiente iraţionale – sau pe behaviorişti, care îi descriu ca pe roboţi, condiţionaţi
şi programaţi mecanic de acţiunea diverşilor stimuli interni sau externi. În timp ce psihanaliştii se
ocupau preponderant de inconştient, behavioriştii ignorau complet conştiinţa, considerând analiza şi
studiul ei drept “misticism”. “Psihologii umanişti insistă asupra conştiinţei ca abilitate de a utilize
simboluri şi de a gândi abstract; omul este înţeles ca “autodepăşire şi autocontrol conştient” (I. Mânzat,
2003, p.127).
În “Fundamentele psihologiei”(2000, p.22), M. Zlate prezintă într-un mod foarte clar opoziţia
umanismului la curentul behaviorist şi psihanalist: “Spre deosebire de behaviorism, care postula o
concepţie mecanicistă despre om, considerându-l o maşină uşor manipulabilă în funcţie de scopurile
propuse, dar şi de psihanaliză, care reducea omul la o fiinţă iraţională, controlată irevocabil de trecut şi
de produsul acestuia, inconştientul, psihologia umanistă îşi propune să studieze problemele importante
ale poziţiei omului în societatea de azi, să ajungă, în felul acesta, la o psihologie cu aplicaţii directe
pentru viaţa omului”.
Psihologia umanistă s-a constituit ca o reacţie de profundă insatisfacţie în mod special faţă de
psihologia tradiţională, dar şi faţă de ştiinţele social-umane în general. Psihologia tradiţională, conform
criticii aduse de psihologia umanistă, nu ia în considerare complexitatea psihicului uman şi problemele
vitale pentru om în calitatea sa de fiinţă superioară, cum sînt fericirea, idealul, sensul vieţii, afirmarea
umană, dezvoltarea umană, alienare, autenticitate umană, cooperare etc.

2. 1. Critica adusă psihanalizei


Deşi a avut meritul de a reprezenta prima abordare calitativă a psihicului uman, dezvoltînd
tehnici de terapie psihologică, iar nu biochimică, psihanaliza a dezvoltat o imagine deformată a fiinţei
umane. Ea a accentuat în mod corect apartenenţa omului la regnul animal, importanţa corpului şi a
nevoilor biologice, dar a redus complexitatea fiinţei umane la biologic, punînd în centrul existenţei
umane instinctul sexual. În al doilea rînd, psihanaliza a privit omul ca o fiinţă fundamental bolnavă,
accentuînd activitatea de tratament ai patologiilor umane, i-au fost complet străine preocupările de
dezvoltare umană propriu-zisă. Ea a avut însă meritul de a fi dezvoltat un tip de terapie fundată pe
ideea de reconstrucţie a normalităţii psihice, unde pacientul este cel care joacă un rol activ.
Psihanalistul furnizează doar oportunităţi pentru autocunoaşterea de sine şi, pe această bază, a regîndirii
propriei vieţi psihice.
2.2 Critica adusă behaviorismului
Obsedat de interpretarea comportamentului uman ca un răspuns strict determinat la un stimul,
behaviorismul şi-a concentrat atenţia în mod exclusiv asupra comportamentului „obiectiv",
subiectivitatea umană fiind considerată a fi un epifenomen, o umbră de tip platonic a realităţii
comportamentale, fiind deci lipsită de autonomie ontologică. Ca urmare a atitudinii programatic
antisubiective, personalitatea umană este privită dintr-o perspectivă atomistă şi reducţionist-
mecanicistă. Psihologia umanistă a respins imaginea omului ca maşină. Existenţa umană nu poate fi
integral determinată de factori exteriori, ea nu este un sistem pasiv, lipsit de intenţionalitate şi iniţiativă
ci, dimpotrivă, unul activ, cu o semnrficantă libertate de a se autodefini, autodezvolta, autodepăşi, ca
personalitate distinctă şi responsabilă de cursul vieţii sale.
Unul dintre reprezentanţii de seamă ai curentului umanist, Carl R. Rogers creionează cu multă
fineţe caracteristicile omului văzut prin prisma psihologiei umaniste, prin opoziţie cu abordările
anterioare din psihologia tradiţională: “Omul nu are pur şi simplu caracteristicile unei maşini, el nu este
pur şi simplu o fiinţă sub controlul instinctelor inconştiente, ci este o persoană care creează sensul
vieţii, care încorporează o dimensiune a vieţii subiective. Vreme îndelungată, omul nu s-a simţit pe sine
decât ca o păpuşă vie, determinată de forţe economice, de forţele inconştientului sau de forţele
mediului înconjurător. Dar el propune o nouă declaraţie de independenţă. El se alege pe sine
angajându-se, într-o lume extrem de dificilă şi adesea tragică, să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un
sclav, nu o maşină, ci Sinele său unic şi individual”(apud I. Zlate, 2000,“Introducere în psihologie”,
p.105).

3. Reprezentanţii psihologiei umaniste

Reprezentanţii psihologiei umaniste au dat o replică îndelung elaborată reducţionismului


fiziologic şi comportamental, în “apărarea” omului concret, real, cu mobilurile sale raţionale şi
aspirative; au scos în prim plan conceptul de Sine, de experienţă interioară şi imagine de sine, au tratat
problemele interpersonale ca factori de creştere şi corectare a organizării interne a personalităţii; au
relevat evoluţia continuă a Sinelui şi factorii favorizanţi ai acestui proces. Ei vin cu o viziune holistă-
integratoare asupra omului, în care componentele de ordin biologic se îmbină cu cele de ordin spiritual
şi social, ceea ce-i conferă caracterul unic de fiinţă.

3.1. Abraham Maslow (1908-1970)


Unul dintre iniţiatorii şi propulsatorii cei mai de seamă ai psihologiei umaniste, A. Maslow
susţinea că psihologia nu trebuie să se limiteze la simpla constatare şi descriere (interpretare a unor
stări de fapt), ci ea trebuie să ajute omul să devină ceea ce poate să devină în virtutea abilitătilor şi
calităţilor reale pe care le posedă şi pe care trebuie să le descopere şi să le valorifice. “Ceea ce un om
poate, el trebuie să fie, deoarece există tendinţa ca fiecare să devină actualizat în ceea ce este el
potenţial…să devină ceea ce este capabil să fie”(apud M. Zlate, 2000, p.22). El susţinea că
“autorealizarea” şi “autovalorizarea” sunt polii principali care trebuie să concentreze şi să direcţioneze
întreaga dinamică a personalităţii umane.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt:
- Motivation and Personality (1954 şi 1970);
- A Theory of Motivation (1967);
- The Farther Searches of Human Nature (1971).
Concepţia lui Maslow e orientată mai mult holistic şi dinamic decât singular şi static, mai mult
activ şi intenţional decât causal si mechanic. El pune accentul pe dezvoltarea personalităţii în condiţiile
unei dinamici a trebuinţelor şi motivelor sale. În celebra piramidă a trebuinţelor umane identifică 8
niveluri (ultimul introdus ulterior), la bază aflându-se nevoile fundamentale – nevoi fiziologice (foame,
sete, sex) şi de securitate (adăpost, siguranţă), urmate de nevoile psihice – nevoi de proprietate (afiliere
şi dragoste), nevoi de stimă şi apreciere, nevoi cognitive (explorare şi descoperire) şi nevoi estetice
(frumuseţe, ordine şi simetrie). În vârf se găsesc metanevoile: nevoia de autoactualizare (Împlinirea
Sinelui sau “self-actualization”) şi nevoia de transcedere (adăugată de Maslow cu puţin timp înainte
de-a muri, este nevoia de a depăşi lumea empirică, de a trece dincolo de lumea materială). După cum
afirmă Ovidiu Brazdău, metanevoile definesc “motivaţia pentru cele mai înalte valori, pentru
transcedere şi cosmizare, pentru marea creaţie” (apud Mânzat, 2003, p.129).
Corespunzător trebuinţelor de acest ordin, superior, este comportamentul de vârf (peak
experience), definit prin intensitate, efecte emergente asupra personalităţii şi destinului, caracter sacru,
deschidere spre infinit, extaz, uimire şi veneraţie. Fără a fi interpretate mistic, acest gen de experienţe
reprezintă momente de revelaţie şi inspiraţie. De aici până la conştiinţa cosmică, un fel de fuziune
dintre Sine şi Univers, este o transcendere, pe care o poate realiza orice fiinţă umană, dar numai în
anumite condiţii şi momente. “Această experinţă unică provine din iubire, din credinţă, din explozii de
revelaţie şi creaţie uneori din fuziunea cu natura” (I. Mânzat, 2003, p.129).
Caracteristicile personalităţii autorealizate au fost identificate de către Maslow în urma unui
studiu realizat pe durata a doi ani, având drept subiecţi personalităţi remarcabile ale vieţii sociale,
ştiinţifice, politice ale lumii americane. Aceste persoane manifestă o serie de trăsături comune:
creativitate, spontaneitate, simţul umorului, simţul noutăţii, rezistenţă la autoritatea arbitrară, simţul
autonomiei, nevoie puternică pentru intimitate, o imagine de sine optimistă şi acceptată de ceilalţi.
Maslow credea cu toată sinceritatea că este mai productiv pentru progresul psihologiei să studiem
persoanele sănătoase, autorealizate decât persoanele bolnave sau tipurile inumane. Pe această cale
psihologia va trebui să includă noi concepte precum joaca, dragostea, valorile, experienţele mistice,
libertatea, umorul, competenţa şi nevoile estetice.
3.2. Carl Rogers (1902-1987)
C. Rogers este cel care a împlinit curentul umanist şi i-a conferit o orientare aplicativă cu o
influenţă extraordinară în domeniul terapiei. Este fondatorul terapiei nondirective, apoi a celei centrate
pe client şi, în final al terapiei centrată pe persoană; tot el a întemeiat Centrul pentru studiul persoanei
în California. Dacă Skinner s-a centrat pe comportament (pe omul heteronom, căruia îi este refuzată
orice formă de intenţionalitate), iar Freud a dat atenţie prioritară forţelor instinctuale ale
inconştientului, Rogers se ocupă să scoată în prim plan persoana: cu sufletul ei anticipativ, reflexiv,
decentrat, empatic. El a descoperit în sufletul omului o forţă mai tare decât „instinctul vieţii", „al
morţii" sau „regimul de întăriri", şi anume: “aspiraţia persoanei de a creşte".
Rogers construieşte o teorie a relaţiei dintre Sinele actual (cel real) si Sinele ideal (imaginar), în
care Sinele actual al unei persoane se dezvoltă prin raportare la un Sine ideal, care cuprinde valorile
cele mai înalte şi dorinţele şi aspiraţiile cele mai puternice de realizare şi autoactualizare a
personalităţii. Între cele două poate exista o relaţie de congruenţă sau de incongruenţă, termeni folosiţi
de Rogers pentru a desemna relaţiile de concordanţă, armonie; şi respectiv discrepanţă sau dizarmonie
dintre imaginea de sine şi trăirile intime sau experienţa actuală.
I. Mânzat spune despre modul în care abordează C. Rogers psihologia umanistă: “Rogers crede
într-o tendinţă de realizare generală înăscută care îl ajută pe om “să devină ceea ce Sinele său este
realmente”. Procesul de realizare a Sinelui (“Selfactualization”) este asociat de Rogers cu “funcţionarea
completă a persoanei” (Istoria psihologiei universale, 2003, p.129). Conceptul de “persoană cu
funcţionalitate completă” face referire la un individ ipotetic ce reprezintă actualizarea maximă a unei
fiinţe umane. În viaţa reală, funcţionalitatea poate fi descrisă doar în termeni relativi. De aceea
„funcţionalitatea totală" trebuie privită ca proces, iar nu ca o condiţie statică: un organism ce
funcţionează bine, adaptativ, atât de mobil şi flexibil încât să întâlnească situaţiile noi în modul cel mai
eficient şi să aspire spre niveluri mai înalte de actualizare; este vorba deci de o mişcare constructivă în
direcţia dezvoltării şi împlinirii continue.
C. Rogers are o optică experimentalistă asupra psihoterapiei insistând pentru utilizarea
tehnicilor obiective din psihologia experimentală în vederea validării demersului psihoterapeutic. A
evaluat efectul psihoterapiei după modelele psihoexperimentale „ex-post factum” dar şi prin analize
corelative cu grupul de control.
Concepţia psihologică a lui Rogers este optimistă în ceea ce priveşte potenţialul naturii umane.
Personalitatea autorealizată are capacitatea de a alege şi de a realiza dezvoltarea personală. El a fost
preocupat de extinderea sistemului de gândire în educaţie şi politică. În educaţiei a pledat pentru o
pedagogie centrată pe student (elev) mai degrabă decât pe profesor. În politică a pledat pe calităţi
personale cum ar fi autenticitatea, onestitatea şi deschiderea.
3.3.Erich Fromm (1900-1980)
E. Fromm este un promotor al psihologiei umaniste prin apelul la capacităţile umane ca izvor al
sensului vieţii, cât şi prin încărcarea tendinţelor inconştiente cu un conţinut raţional, creativ şi
pozitivafectiv (iubire, altruism, armonie).
El susţine că societatea supertehnicizată şi de consum excesiv are drept efect asupra omului
alienarea: decentrarea de la ideea de existenţă la cea de posesie; omul se rupe de sine, dar şi de alţii, se
percepe ca un străin, se reduce la un „caz" în documentele birocraţiei, un „obiect" în aparatul de
producţie, fără nici o identitate. Sufletul uman devine divizat funcţional în compartimentele intelectiv
şi afectiv, raţiune şi pasiune. Văzând în „criza de identitate" (indiferenţa omului faţă de el însuşi)
expresia dezumanizării, Fromm propune ca remedii: substituirea eticii „autoritare" cu una „raţională" şi
trecerea de la speranţa iluzorie şi pasivă la speranţa activă (ca factor creator al vieţii, punerea în act a
potenţelor proprii, imprimarea unui sens vieţii).

3.4.Gordon Allport (1897-1967)


Dacă A.Maslow este iniţiatorul curentului umanist, atunci G.Allport este ideologul acestui
curent, iar C.Rogers este cel care a desăvârşit psihologia umanistă. Contribuţia lui Allport la psihologia
umanistă este în primul rând de ordin metodologic. El a analizat şi a precizat distincţia dintre nomotetic
şi idiografic. A stabilit liniile de demarcaţiei dintre metoda behavioristă şi cea umanistă. El este
considerat cel mai important personolog iar lucrările sale privitoare la personalitate sunt cunoscute în
întreaga lume: „Personalitatea, o interpretare psihologica”(1937), „Structura şi dezvoltarea
personalităţii”. G. Allport susţinea că “psihologia nu trebuie să se mulţumească cu studierea unui om
artificial, ci trebuie să explice omul real, a cărui principală caracteristică este individualitatea sa” (apud
Zlate, 2000, p.106).
4. Metodologia psihologiei umaniste

Din punct de vedere metodologic, studiile efectuate în domeniul psihologiei umaniste prezintă
adesea o caracteristică mai degrabă speculativ-filosofică. Deşi există o experienţă clinică bogată,
acumulată în orientările psihologiei umaniste, datorită lipsei unor instrumente sistematice de descriere
obiectivă şi unanim acceptată a faptelor la care se referă, teoriile formulate aici sînt mai degrabă
impresionante intuitiv decît verificabile. Lipsesc într-o mare măsură mijloace obiective, ştiinţifice de
culegere a faptelor şi de verificare a teoriilor. Din această cauză, psihologia umanistă este privită de
către unii teoreticieni, care au dezvoltat o amplă metodologie de tipul celei din ştiinţele naturii, cu
multă suspiciune.

Referitor la inovaţiile aduse de metodologia psihologiei umaniste, M. Zlate scrie în cartea sa


“Introducere în psihologie”(2000, p.107): “În esenţă, psihologia umanistă practică o metodologie de tip
interpretativ, bazată pe înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor
situaţionale, ale scopurilor şi motivelor acţiunilor umane, pe analiza specificităţii şi unicităţii
evenimentelor sociale, a semnificaţiilor unice ale acestora din perspectiva subiectului social. Un astfel
de demers comprehensiv şi interpretativ implică utilizarea unor strategii empatice şi intuitive (…)
Practicile metodologice interpretative (utilizate de psihologia umanistă) pun accentul pe înţelegerea
acţiunilor individului orientat către Sine sau către alţii şi direcţionat de scopuri, sprijinindu-se pe
înţelegere şi interpretare(…) Fără a renunţa la principiul individualismului metodologic specific
orientărilor metodologice interpretative, psihologia umanistă tinde să-l apropie şi să-l unească cu
principiul holismului, aplicat însă nu structurilor sociale, ci individului uman interpretat ca un tot
unitar, ca un întreg”.

Ca şi finalitate a psihologiei umaniste, se urmăreşte “creşterea personală a oamenilor,


maturizarea lor psihică şi socială, cultura relaţiilor lor interpersonale, însăşi schimbarea societăţii”
(Zlate, 2000, p.107).

5. Aplicaţii actuale ale psihologiei umaniste

Psihologia umanistă propune înlocuirea ideii de „boală mentală" cu cea de „problemă umană".
Prin aceasta se elimină obsesia psihologiei clasice pentru dereglările psihologice şi care de fapt
paralizează atitudinea activă, constructivă, a pacientului faţă de el însuşi. Definind boala mentală ca o
patologie a vieţii umane în ansamblul ei, iar nu ca o dereglare de origine strict bio-fiziologică,
individuală, psihologia umanistă pune bazele unor noi modele terapeutice. Ceea ce este caracteristic, în
mod special, acestor metode este lipsa unei opoziţii între terapie şi dezvoltare umană. Terapia apare mai
degrabă ca un element component al creşterii umane, ea însăşi putîndu-se realiza eficient doar în
contextul mai general al afirmării autentice, de sine.

O primă consecinţă o reprezintă democratizarea relaţiei dintre terapeut şi pacient (Karen


Horney). Carl Rogers a pus această idee la baza unui sistem terapeutic de mare influenţă, semnificativ
intitulat „terapie centrată pe client". Este promovată o terapie de tip empatic. Acest gen de terapie
trebuie să transcendă modul cognitiv-analitic, fondîndu-se pe capacitatea umană de a-l apropia şi
înţelege pe celălalt. „Terapia umanistă" nu acordă o importanţă prea mare trecutului pacientului ca
sursă de autolămurire a sa. Chiar dacă rădăcinile proceselor psihice actuale se găsesc în evenimentele
din trecut, acestea, pentru a fi forţe active, trebuie să fie elemente constituente ale experienţei prezente.
Oe aceea, accentul este pus nu ca în psihologia freudistă pe explorarea trecutului, ci pe construcţia
prezentului „aici şi acum".

Un merit important al psihologiei umaniste constă în descoperirea posibilităţilor terapeutice ale


grupului în vindecarea şi creşterea individului uman. Carl Rogers afirma că descoperirea tehnologiei de
grup este echivalentă ca importanţă cu descoperirea energiei nucleare, în momentul actual sînt utilizate
variate forme de terapie de grup ca: T-Grupul (grupul de învăţare - „Training group"), grupul de
întîlnire („Encounter - Group"), grupul de formare şi educare a senzitivităţii („Sensitivity Group"),
grupul centrat tematic („Theme-Centred-Group", sau „Tavistock-Group", dezvoltat în Anglia), grupul
de confruntare („Confrontation - Group").

Un punct esenţial al programului propus de psihologia umanistă îl constituie umanizarea


educaţiei. Următoarele direcţii sunt avute în vedere:

- accentul pus pe latura formativă iar nu pe însuşirea mecanică;

- accent pe autodezvoltare prin cunoaştere şi asimilare, iar nu pe instruire din exterior;


reactualizarea îndemnului socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi"; se subliniază nu numai motivaţia
interioară a învăţării, ci şi implicarea activă în programarea procesului de învăţare;

- accent pe creativitate, pe spirit critic împotriva tiparelor rigide şi a impunerii autorităţii în


educaţie;

- umanizarea tuturor disciplinelor prin reintegrarea lor ca elemente componente ale unei viziuni
umane, prin evidenţierea semnificaţiilor lor pentru om prin epurarea tuturor formelor opresive din
procesul de educare;

- accentuarea motivaţiei interne, crearea unor condiţii prin care învăţarea să se transforme dintr-
o activitate obligatorie într-o muncă cu satisfacţii majore pentru individ. Se depăşeşte astfel polaritatea
dintre învăţare şi joc, datorie şi plăcere.

Psihologia umanistă a avut influenţe importante în toate disciplinele sociale, oferind un model
uman de referinţă, în mod special putem cîta puternica influenţă în diferitele programe de reformă
umană şi socială a organizaţiilor (R. Licked, Mac Gregor, Cris Argyris). În mod special teoria ierarhiei
nevoilor a lui Abraham Maslow este deosebit de influentă în abordarea motivaţiei performanţei şi
promovarea diferitelor programe de umanizare a muncii.

6. Critici aduse psihologiei umaniste


- Practică o fenomenologie naivă, acceptând ceea ce spun clienţii, când de fapt, este recunoscut,
verbalizarea este dificilă şi produce distorsiuni ale realităţii, mai ales când vizează lumea interioară; sub
acest aspect şi valoarea testului „Q-sort" este îndoielnică;
- La postulatul despre originea naturală a bunătăţii sufleteşti, se aduce în discuţie viaţa
contradictorie a adultului, disfuncţionalităţile, manipulările, eşecurile educaţiei etc.
- Cum poate fi concepută şi evaluată starea Self-ului fără considerarea valorilor culturale? Care-i
demarcaţia între înnăscut şi învăţat?
- Proceselor inconştiente li se atribuie o prea redusă atenţie, când, se ştie, ponderea lor în
conduita umană este însemnată şi fondul lor se alimentează continuu, se automatizează activităţile şi se
formează set-urile.
- Behavioriştii critică faptul metodologic al culegerii datelor în condiţii necontrolate.
- Multe concepte ale lui Rogers sunt vagi, slab definite. Exemplu: „experienţa organismică"
(intimă), „self-conceptul", „funcţionalitate completă", „adevăr", „frumuseţe", „persoană". Unii
comentatori încheie pe un ton „umanist": „Ca să-1 înţelegi pe Rogers, trebuie mai întâi să-1 crezi".
Alte critici la adresa viziunii „umaniste" în psihologie pot fi formulate din perspectiva
psihologiei vârstelor şi activităţilor fundamentale: „congruenţa", „curiozitatea" şi „flexibilitatea"
copilului sunt termeni de comparaţie interesanţi, dar nu pot fi luaţi în valoare absolută; aceleaşi calităţi
le poate avea şi adultul după ce a asimilat valori sociale, cunoştinţe, capacităţi intelectuale complexe.

BIBLIOGRAFIE:

1. ZLATE, M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi

2. ZLATE, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucureşti

3. MANZAT, I., (2003), Istoria psihologiei universale, Editura Psyche, Bucureşti

4. GOLU, M., (2007), Fundamentele psihologiei Vol I, Editura Fundaţiei România de mâine,
Bucureşti