Sunteți pe pagina 1din 7

HARAP-ALB

caracterizare

„Povestea lui Harap-Alb”, cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creanga a fost
publicat in revista „Convorbiri literare” la 1 august 1877, a fost reprodus de Mihai
Eminescu in ziarul „Timpul” in acelasi an. A fost tradus in limba germana si publicat in
„Rumanische Revue” in 1886, apoi transpus in italiana, franceza si engleza, incat a
capatat repede circulatie europeana.
Basmul este o naraţiune de mare întindere, în care întâmpările reale se împletesc
cu cele fantastic, fiind săvârşite atât de personaje reale, cât şi de personaje cu
puteri supraomeneşti care reprezintă forţele binelui şi ale răului, din a căror
confruntare iese învingător binele.
Este o specie a genului epic, în proză, care relatează întâmplări fantastice,
împletite cu unele reale, acţiunea este convenţională, schemele narative sunt lineare.
Personajele, unele reprezintă binele, altele simbolizează răul.
Basmul are o structură unică:
- are formule specifice de început: ,,a fost odată ca niciodată”, care sugerează vag
timpul;
- formule de mijloc: ,,şi merse, şi merse...”, care ne arată că întâmplările nu s-au isprăvit;
- formule de sfârşit: ,,şi încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa”, care au rolul
de a duce cititorul la realitate.
Conform celor mai cunoscute definitii, tema basmului este lupta dintre bine si
rau, cu triumful binelui. Cu alte cuvinte, eroul lupta pentru impunerea unor valori
morale si etice: corectitudine, onoare, iubire liber consimtita, etc… Cel care nu
respecta codul este pedepsit, dar si iertat alteori , oferindu-i-se sansa reintegrarii.
In basmul cult, lucrurile se pot complica. Nu in totdeauna raul este pedepsit cum se
cuvine, sau in orice caz, pedepsirea lui este interpretabila, ca in Ivan Turbinca.
Tema basmului „Harap-Alb” este aceeasi ca a basmrlor populare, in genere:
triumful binelui asupra raului. „Povesttea lui Harap-Alb” e un chip de a dovedi ca
omul de soi bun se vadeste de sub orice strai si la orice varsta”
Titlul neobijnuit al basmului evdentiaza dubla personalitate a protagonistului,
reprezentata printr-o identitate reala (de tanar print) si una aparenta (de sluga a
Spanului); totodata, acesta reflecta, prin contrastul cromatic „negru-alb”, armonizarea
defectelor si a calitatilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe
ultimele.
O alta explicatie a acestui nume (care uneste doua contrarii) ar putea proveni din
„nasterea” simbolica a eroului : cea care il ajuta mereu este Sfanta Duminica ; de
asemenea atingand „soarele cu picioarele” si „luna cu mana” el este „botezat” intru
soare si noapte ca Luceafarul, iar „cununa” pe care si-o cauta prin nori ii v-a aduce un
destin imparatesc si unic.
Harap-Alb asemenea oricarui Fat-Frumos din basmul popular este: personaj
principal, fiind prezent in toate momentele subiectului, pozitiv, protagonist, real si nu
fabulos Este de asemenea un personaj rotund; nu este doar fiul de imparat si mezinul
mai inzestrat decat ceilalti, ci o fiinta complexa, cu defecte si calitati. Desi este atat de
mult ajutat de ceilalti si poate fi considerat de lectorul inocent o simpla marioneta, totusi
calitatile ii sunt relevate in fraze ezoterice: inteligent, intelept, bun, sociabil, vesel.
Invata din greseli, progreseaza si cu fiecare secventa este mai aproape de summumul
initierii. Daca personajul de basm are firea turnata, Harap-Alb se transforma, evolueaza;
eroul de basm colinda lumea in cautarea de fapte vitejesti, pe cand Harap-Alb are ca
scop desavarsirea sa spirituala.. Calatoria pe care o face pentru a ajunge imparat este o
initiere a flacaului in vederea formarii lui pentru a deveni conducatorul unei familii, pe
care urmeaza sa si-o intemeieze. Mezinul, impresionat de dezamagirea tatalui,
deoarece ceilalti doi frati nu sunt apti pentru a indeplini misiunea incredintata, se duce in
gradina si „incepe sa planga in inima sa”. Momentul cheie este cel al intalnirii tanaralui,
aspirant la responsabilitatea de imparat, cu Sfanta Duminica deghizata in
cersetoare, care-l roaga s-o miluiasca. El isi demonstreaza altruismul, adica ajutorul
dezinteresat dat celor mai umile fiinte. Eroina supranaturala ii va rasplati generozitatea
sufleteasca si gestul miluirii unuei fapturi sarace, dezvaluindu-i destinul exceptional care
il asteapta: ”…putin mai este si ai sa ajungi imparat, cum nu a mai stat altul pe fata
papantului, asa de iubit, de slavit si de puternic”. Demnitatii, sensibilitatii,
blandetii, milostiveniei, Harap-Alb le va adauga rabdarea si staruinta in refacerea
hainelor destramate si in curatarea armelor ruginite.
Voinicul dupa ce ”saruta mana tata-sau”, pleaca la drum, luand carte din partea
tatalui si, prin dreptul podului (loc de patrundere spre o alta lume; trecerea de la
imaturitate la maturitate), „numai iaca ii iese si lui ursul inainte”. Acum are loc inceputul
maturizarii spirituale cand riscandu-si viata isi dovedeste o calitate: mila; (calul se
napusti asupra ursului si mezinul ridica buzduganul sa loveasca, dar cand sa izbeasca
ursul, un glas de om ii spune: ”Dragul tatei, nu da ca eu sunt”). Craiul isi sfatuieste fiul ca
in calatoria lui sa se fereasca „de omul ros, iara mai ales de cel span”, sa nu aiba de-a
face cu ei, caci „sunt foarte sugubeti”, dandui si pielea de urs, ca nu se stie cand a
prinde bine.
Intalnirea cu spanul este punctul de plecare, cu multiple semnificatii, in devenirea
personajului, fiind nevoit sa refaca experienta de viata a tatalui, care calatorise in
tinerete prin aceleasi locuri. Codrul in care se rataceste simbolizeaza lumea
necunoscuta flacaului care greseste pentru prima oara, incalcand sfatul tatalui sau,
acela de a se feri de omul span. Nesocotirea acestor restrictii, ce veneau din experienta
de viata a tatalui sau, este momentul care declanseaza un sir nesfarsit de intamplari
neplacute si periculoase, care-i pun deseori viata in primejdie: ”[…] tata mi-a dat in grija,
cand am pornit de acasa, ca sa ma feresc de omul ros, iara mai ales de cel span, cat oi
putea; sa n-am de-a face cu dansii nici in clin nici in maneca; si daca n-ai fi span,
bucuros te-as tocmi […]. Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata si tocmindu-te
pe tine, parca-mi vine nu stiu cum”.
Mezinul craiului, lipsit de experienta, se teme mai ales pentru ca incalcase
promisiunea de a se feri de omul span, simtindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins
sa asculte sfaturile adultilor care-i doreau binele, asa cum respectase intocmai
indrumarile pe care i le daduse „cersetoarea” in alegerea armelor si a calului.
Devenit sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi
timp loialitate si supunere fata de stapanul sau, intrucat jurase pe palos. El devine
robul-tigan, desi era alb, nedumerind astfel si pe unchiul sau, Imparatul Verde, precum
si pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontana, cu toate acestea, flacaul
nu-si incalca juramantul facut spanului, isi respecta cuvantul dat, rod al unei solide
educatii capatate in copilarie, de a fi integru si demn capabil sa-si asume vinovatia,
cu toate urmarile ce decurg din faptul ca nu urmase sfatul tatalui.
. Sfanta Duminica il sfatuieste pe Harap-Alb sa se supuna soartei ca aceasta este
oranduita de Dumnezeu: ”asa a trebuit sa se intample, si n-ai cum banui: pentru ca nu-i
dupa cum gandeste omul, ci dupa cum vre Domnul. Cand vei ajunge si tu mare si tare,
…vei crede celor asupriti pentru ca stii acum ce e necazul, iar pana atunci mai rabda
Harap-Alb”. Este supus probelor de aducere a salatilor si a capului si pielii cerbului din
Padurea Ursului si respectiv din Padurea Cerbului, probe ce „constituie un adevarat
elogiu adus omului in lupta cu forte mult mai puternice, dar situate la nivelul inferior al
gandirii” (Maria Nastase).
Probele la care il supune spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile
vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l
pentru viitor, cand va trebui sa-si conduca propria gospodarie si propria familie.
Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al sau, calul fabulos si de
Sfanta Duminica, cea care ii daduse primele sfaturi in evolutia maturizarii sale. In
trecerea acestor probe, . Calatoria spre curtea imparatului Ros este un necontenit prilej
de initiere a flacaului, deprinzand acum invatatura ca orice om, cat de neinsemnat sau
ori de ciudat ar parea, poate fi de folos, tanarul capatand experienta mai ales in
cunoasterea speciei umane. Cele cinci personaje supranaturale intalnite in drumul sau
spre imparatul Ros, (Gerila ”o dihanie de om care se perpelea pe langa foc”,
Flamanzila” o namila de om”, Setila „fiul Secetei, nascut in zodia ratelor si impodobit cu
darul suptului”, Ochila si Pasari-Lati-Lungila ”fiul sagetatorului si nepotul arcasului), ii
devin ajutoare de nadejde si-l ajuta in trecerea probelor.
Fiecare dintre aceste personaje, conturate uneori cu elemente grotesti ,semnifica
omul dominat de trasatura de caracter, viciile pe care oricine le poate avea si pe care
flacaul, ca si Ion Creanga insusi, le priveste cu o intelegere bonoma si jovialitate. De
aceea Harap-Alb are capacitatea umana de a-si face prieteni adevarati, loiali, care sa-l
ajute in orice imprejurare dificila a vietii, acestia folosindu-si tocmai trasaturile
dominante, devenite -la nevoie- adevarate talente: ”tot omul are un dar si un amar ,si
unde prisoseste darul nu se mai baga in seama amarul” (Ochila). Priceperea lui Harap-
Alb de a-si face prieteni buni vine dintr-o filozofie straveche de viata, aceea ca omul nu
poate trai de unul singur: ”ca tovaras era partas la toate, si la paguba si la castig si
prietenos cu fiecare pentru ca avea nevoie de dansii in calatoria sa la imparatul Ros”.
De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine si furnici il fac sa le ocroteasca
si sa le ajute atunci cand le intalneste in drumul sau, chiar daca pentru asta trebuie sa
treaca prin apa ori sa zaboveasca pentru a le construi un adapost. Sigur ca binele pe
care Harap-Alb il face se intoarce atunci cand el insusi se afla in impas, craiasa furnicilor
si cea a albinelor salvandu-i de asemenea viata.
In aceasta etapa a initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea aprinsa pentru o fata,
care vine, asadar, din aceeasi lume cu el, pregatindu-l pentru casatorie, care este unul
din reperele finale ale devenirii sale. Probele de la imparatia fetei trimit spre ritualurile
taranesti ale petitului, intre care insotirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc,
alegerea motivata a miresei, ospatul oferit de gazda sunt tot atatea incercari la care il
supune viitorul socru si carora mirele trebuie sa le faca fata. Ultima proba la care il
supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calitatilor viitoarei sotii, care va sti
sa aiba grija de barbatul ei, sa-i stea aproape la bine si la rau, acest fapt fiind ilustrat
atunci cand ea ii salveaza viata, trezindu-l din morti cu smicele si apa vie. Aceasta
intamplare simbolizeaza idea ca acum Harap-Alb redevine el insusi, fiu de crai, viitorul
imparat care-si poate asuma raspunderea inchegarii unei familii si conducerii unei
gospodarii, intrucat experienta capatata ii confera statutul de adult pregatit pentru
viata.
Ca modalitati de caracterizare retinem: caracterizarea directa,
autocaracterizarea ”Razi, tu, razi Harap-Alb”, caracterizarea de catre alte personaje,
onomastica personajelor, modalitatile de expunere-naratiunea, dialogul,descrierea,
monologul interior umorul, ironia si autoironia. Caracterizarea directa este facuta de
narator ”fiul craiului, boboc in felul sau…”, „naiv”, „credul”, de Sf .Duminica („luminate
craisor”, ”slab de inger”, ”mai fricos decat o femeie”, ”gaina plouata”), de cal ”nu te stiam
asa de fricos”, de span ”Pentru vrednicia lui mi l-a dat tata” ; autocaracterizarea si
caracterizarea indirecta: prin nume (oximoronul Harap-negru,Alb), prin limbaj, gesturi,
fapte („ca tovaras, era partas la toate, si la paguba si la castig, si prietenos cu fiecare
pentru ca avea nevoie de dansii, in calatoria sa la imparatul Ros”; ocoleste nunta de
furnici, primejduindu-si viata; dragostea pentru albine si furnici il fac sa le ocroteasca si
sa le ajute atunci cand le intalneste in drumul sau,chiar daca pentru asta trebuie sa
treaca prin apa sau sa zaboveasca pentru a le construi un adapost) si prin relatiile cu
celelalte personaje (stie cum sa se comporte cu cei din jur: cal, albine, furnici si cei cinci
voinici, si de aceea primeste ajutorul acestora).
• Formula de descriere a poveştii, precum şi motivele tipice unui basm
popular- motivul împăratului fără urmaş (avea numai fete); motivul probei
destoiniciei; motivul neascultării sfaturilor date de tată; motivul probelor depăşite
etc.
• Creangă improvizează pe marginea schemei universale a basmului o imagine a
vieţii ţărăneşti de altădată, cu tipurile ei morale, cu tradiţiile şi obiceiurile ei , în
deprinderile de comportament şi cu limbajul ei specific.
• Respectînd schema tradiţională, Creangă devine original prin abundenta
detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea
mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În felul acesta personajele şi acţiunile lor
capătă individualitate, devin de neconfundat.
• Arta povestirii la Creangă nu este dominată numai de acţiune; ochiul lui
surprinde particularităţile cadrului în care aceasta se desfăşoară, iar auzul prinde
cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Detaliile dau poveştii contur
realist. Prin ele lumea fabuloasă se umanizează, coboară într-un plan de
existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric. Personajele, de la Harap-Alb,
la simpaticii monştri care-l însoţesc acţionează ţărăneşte şi vorbesc
moldoveneşte.
• Diferenţele dintre basmul popular şi basmul lui Creangă ies in evidenţă urmărind
patru aspecte: calitatea naraţiunii, particularităţile fantasticului, funcţia dialogului
şi limbajul.
• Naraţiunea la Creangă are un ritm mai rapid, el individualizează acţiunile şi
personajele, elimină explicaţiile inutile , descrierile sau analizele. Cît priveşte
fantasticul, acesta la Creangă este umanizat şi în cadrul lui scriitorul construieşte
tipuri diferenţiate fizic şi moral, tipuri a căror viaţă se desfăşoară conform unor
deprinderi şi obiceiuri specifice familiei ţărăneşti. Culoarea locală este astfel mai
puternic sugerată.
• La Creangă dialogul contribuie la caracterizare, la individualizare, iar în ceea
ce priveşte limbajul Creangă e mai precis şi mai expresiv.
• Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sînt diverse . Uneori el este
susţinut prin zicale, rostite în versuri: „Poftim pungă la masă / Dacă ţi-ai adus de-
acasă” „Voinic tînăr, cal bătrîn / Greu se-ngăduie la drum”
• Alteori, Creangă foloseşte proverbe şi zicători hazlii: „fiecare pentru sine,
croitor de pîne”, „apără-mă de găini, că de cîni nu mă tem”, „cine poate oase
roade, cine nu, nici carne moale”.
• Umorul alteori provocat şi prin exprimări neaşteptate: „să trăiască trei zile cu de
alaltăieri” „Pîn-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie”.
Altă sursă de umor o constituie vorbirea în proza rimată: „Poate ca aceasta-i
vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pîndilă,
din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din tîrg de la Să-l-caţi, megieş cu
Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
• O altă sursă de umor o constituie numele personajelor. Creangă descrie întîi :
„apucăturile” acestora şi abia le spune numele: „Se vede că aceasta-i
prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei”.
O altă notă definitorie dominantă a basmului o constituie oralitatea stilului, care se
realizează cu ajutorul:
- construcţiilor şi expresiilor populare: ,, a se face luntre şi punte”, ,,a-şi lua inima în
dinţi”, ,, în slava cerului, ,, cu ochii ţintă”;
- prin îmbinarea vorbirii directe cu cea indirectă;
- prin folosirea unor construcţii exclamative, a repetiţiilor şi a inversiunilor: ,, rogu-
te”, ,, făcu ce făcu”, ,,adevăr grăieşte gura mea”.

• Oralitatea se realizează prin folosirea de interjecţii : hei! hei! na, na, na !;
expresii tipice: „ce mai la deal la vale”; repetarea pronumelui personal tu: „Nici tu
sat, nici tu tîrg, nici tu nimica”; locuţiuni adverbiale formate din cuvinte rimate:
„mort-copt”; întrebuinţarea dativului etic: „Aici mi-ai fost ?” „Ochilă mi ţi-o vede şi
dă de ştire lui Păsărilă”.

Fara indoiala o capodopera, “Povestea lui Harap-Alb” este cel mai reprezentativ
basm al lui Creanga, nu pentru ca in el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor,
modalitatilor narative specifice basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a
autorului, faptul ca opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente
psihologice, etice si estetice.
Povestile lui Creanga au un caracter realist, fantasticul fiind puternic individualizat
si umanizat.
Structura compozitionala are ca element constitutiv calatoria intreprinsa de
Harap-Alb, care devine un act initiatic in vederea formarii eroului pentru viata.
Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor parintesti, eroul fiind nevoit
sa refaca experienta tatalui, pe care calul il purtase, in tinerete, prin aceleasi locuri.
Intalnirea cu Spanul este, deci, o reluare a vesnicului conflict dintre cele doua forte,
simboluri ale binelui si raului. Spanul, impostor, ajuns nepotul imparatului Verde, vrand
sa-l piarda, il supune pe Harap-Alb la diferite incercari. Construite cu o arta desavarsita,
episoadele in care eroul este trimis sa aduca salati din gradina ursului, pielea cerbului
din padure si pe fata imparatului Ros, sporesc tensiunea narativa. Cea de-a treia
incercare presupune la randul ei alte “trei” probe, cifra 3 revenind in mai multe randuri,
ca si in basmele populare.
Incercarile la care este supus sunt menite a-l pregati ca viitor conducator,
mostenitor al unchiului sau, dar si in vederea casatoriei, prin stapanirea “farmazoanei
cumplit” care era fata imparatului Ros. Toate obstacolele sunt depasite cu bine cu
ajutorul: furnicilor, albinelor si a lui Gerila, Setila, Pasarila-Lati-Lungila, Flamanzila,
Ochila.
In final, Harap-Alb, ajutat de calul nazdravan, este repus in drepturi, iar Spanul
este demascat si pedepsit.
In desfasurarea epicului, personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite
individualizarea lor si creare unor psihologii complexe, pe care nu le intalnim in basmul
popular.
Harap-Alb devine un erou exemplar, nu prin insusiri miraculoase (cum se
intampla in basmele folclorice), ci prin extraordinara lui autenticitate umana. Stapanit
adeseori de fric, plin de naivitati si slabiciuni omenesti, este nevoit sa dea primele probe
de curaj si barbatie. Bunatatea si mila il situeaza in registrul simbolistic al fortelor binelui.
Prin ele isi face ajutoare care il scot din impas. Infrangerea propriilor slabiciuni in
procesul anevoios al devenirii il conduce la dobandirea constiintei de sine si a libertatii
sale morale. Eroul individualizat si prin nume are de infruntat multe primejdii fara de care
destinul sau de conducator intelept, receptiv la durerile si suferintele celor multi nu s-ar fi
implinit.
Lui Harap-Alb ii este opus Spanul, simbol al fortelor raului, intruchipand inumanul.
Ca si in cazul celorlalte personaje, scriitorul isi mentine atitudinea realista.
Prefacut, schimbandu-si infatisarea, manifestand o falsa solicitudine, Spanul
reuseste sa-l determine pe fiul de crai sa-l tocmeasca in slujba sa, in ciuda sfatului
parintesc. Odata ajuns sluga, el isi construieste un plan minutios de supunere a
stapanului sau. Prin viclenie si stratagema diabolica, reuseste sa-l subordoneze,
schimband astfel identitatea fiului de crai. In continuare, impostorul se comporta ca un
adevarat tiran, injosindu-l pe erou in orice fel posibil. Neindurator, il supune pe Harap-
Alb unor incercari menite a-l duce la pieire. In final, este demscat si pedepsit, in numele
dreptatii si al demnitatii, aspiratii etern umane.
Cei 5 nazdravani care il insotesc pe Harap-Alb se inscriu tot in sfera umanului,
reprezentand un portret grotesc-caricatural in care o trasatura dominanta este ingrosata
pana la limita absurdului si capata dimensiuni fantastice. Fiecare il ajuta pe crai sa
treaca probele la care il supune imparatul Ros, drept rasplata pentru omenia sa. Prin ei,
Harap-Alb constata ciudateniile firii omenesti, avand astfel prilejul sa cunoasca mai bine
psihologia umana si sa constate ca “tot omul are un dar si un amar”.
In “Povestea lui Harap-Alb” Creanga a retopit structuri epice traditionale, intr-un
stil puternic individualizat care poarta amprenta modernitatii. Astfel, de inspiratie
folclorica sunt: tema (triumful binelui asupra raului) si motivele (calatoria, petitul,
muncile, proba focului, incercarea puterii, izbanda mezinului, casatoria), personajele
(Craiul, Verde-imparat, Imparatul Ros, fata acestuia, Spanul, Harap-Alb), ajutoarele
eroului (Gerila, Setila, Sfanta Duminica, regina furnicilor, si cea a albinelor, calul, etc.),
elementele miraculoase (apa vie, apa moarta), fuziunea dintre real si fabulos (se trece
de la real la fantezie fara sa se faca distinctie intre cele doua planuri), limbajul
caracterizat printr-o aparenta simplitate si oralitate (determinata de prezenta
exclamatiilor, interjectiilor, a verbelor imitative, a onomatopeelor; repetitia formulelor
tipice basmului, precum si frecventa dialogului si monologului).
Dar elementele populare nu exclud pe cele care confera povestirii o certa nota de
originalitate. Referitor la specificul artei literare, scriitorul individualizeaza cu ajutorul
detaliilor si dramatizeaza actiunea prin dialog.
O alta nota distincta o da libajul folosit: majoritatea cuvintelor sunt de origine
populara, unele cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme, in timp ce
neologismele apar foarte rar.
Particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui Creanga ramane insa exprimarea
locutionala ce creaza un relief unic al frazei romanesti.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate