www.referat.

ro

Unitatea legală de infracţiune

A. Infracţiunea continuată
a) Noţiune şi caracterizare. Potrivit art. 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea
continuată se realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale
de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni
sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de
exemplu, sustragerea de către A şi B, după o prealabilă înţelegere şi conform
unui plan prestabilit, în decurs de 3 luni, a 9 autoturisme, în realizarea aceleiaşi
hotărâri infracţionale).
Ceea ce caracterizează, aşadar, infracţiunea continuată este existenţa unei
pluralităţi de acte care, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
ar putea constitui tot atâtea infracţiuni de sine stătătoare, deci o pluralitate de
infracţiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o infracţiune unică,
prevăzând în mod explicit (art. 41 alin. l C. pen.) că, în cazul infracţiunii
continuate, nu există pluralitate de infracţiuni. Această unitate infracţională
legală, care răspunde unor raţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă pusă
în slujba aceleiaşi politici, nu este însă o creaţie arbitrară, ci se întemeiază pe
anumite legături care unesc între ele faptele din care este alcătuită. Într-adevăr,
acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc infracţiunea continuată sunt legate între
ele printr-o triplă unitate, şi anume: unitatea de subiect activ, unitatea de
rezoluţie infracţională (toate sunt săvârşite în realizarea aceleiaşi hotărâri) şi
unitatea de conţinut (fiecare prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni).
Din aceste trăsături caracteristice ale infracţiunii continuate rezultă
condiţiile de existenţă a acesteia.
b) Condiţii de existenţă. Pentru existenţa infracţiunii continuate şi deci
pentru realizarea trăsăturilor caracteristice sus-menţionate trebuie să fie îndepli-
nite următoarele condiţii:
• O pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de
timp. Existenţa infracţiunii continuate presupune săvârşirea a cel puţin două
acţiuni sau inacţiuni, care constituie fiecare în parte elementul material al
aceleiaşi infracţiuni. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au forma faptului
consumat, iar altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca acţiunile sau
inacţiunile să fie săvârşite la un anumit interval unele de altele. Această condiţie
este necesară pentru a deosebi infracţiunea continuată de infracţiunea simplă în al
cărei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte sau
acţiuni, care sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare sau cu aceeaşi ocazie (de
exemplu, uciderea prin mai multe lovituri, furtul mai multor obiecte din locuinţa
www.referat.ro

unei persoane etc.). Nu se cere, totuşi, ca acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite
în acelaşi loc, esenţială fiind identitatea obiectului juridic al infracţiunii.
• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este
necesar ca diferitele acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşite de aceeaşi persoană
(autorul), dar infracţiunea continuată poate fi săvârşită şi în participaţie. În
această din urmă situaţie, aceeaşi persoană poate participa la săvârşirea unora
dintre acţiuni sau inacţiuni în calitate de autor, la altele în calitate de complice.
Săvârşirea în participaţie poate să privească toate acţiunile sau inacţiunile care
compun infracţiunea continuată sau numai unele dintre acestea. Ne exprimăm
acordul privitor la această soluţie, îmbrăţişată în doctrină şi confirmată de
jurisprudenţă1, însă cu precizarea că trebuie să existe, în mod obligatoriu, aceeaşi
unică rezoluţie infracţională între participanţi, cu privire la toate acţiunile
realizate prin schimbarea rolurilor între autori şi complici.
• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale. Această legătură subiectivă reprezintă principalul liant al
pluralităţii de acte componente care alcătuiesc latura obiectivă a acestei
infracţiuni continuate. Toate aceste acţiuni sau inacţiuni au de la început şi până
la sfârşit aceeaşi unică hotărâre, luată anterior de infractor, de a repeta
activitatea infracţională până la realizarea proiectului său. Este suficientă o
reprezentare în linii generale a acţiunilor sau inacţiunilor proiectate, chiar dacă
nu sunt prevăzute exact aceste acţiuni sau inacţiuni, condiţiile de săvârşire sau
urmările fiecăreia. Cerinţa unităţii de rezoluţie presupune întotdeauna, în mod
evident, reprezentarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea ce
înseamnă că infracţiunea continuată nu este posibilă decât la infracţiunile al
căror element subiectiv îmbracă forma intenţiei.
Unitatea de rezoluţie pentru toate acţiunile sau inacţiunile presupune ca auto-
rul să prevadă rezultatele actelor de executare, să le urmărească sau să le accepte.
Această rezoluţie unică trebuie să fie întotdeauna anterioară activităţii
infracţionale şi să se menţină în linii generale, în cursul desfăşurării actelor
materiale care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii continuate2.
Unitatea de rezoluţie rezultă din modul în care au fost săvârşite diferitele
acţiuni sau inacţiuni ce compun infracţiunea continuată şi este dependentă şi de
mărimea intervalului de timp în care se săvârşesc acţiunile. Pentru existenţa
unităţii de rezoluţie trebuie să se constate că acest interval nu este prea mare,
deoarece un interval prea mare poate determina concluzia că autorul a renunţat
la rezoluţia iniţială şi a luat o nouă rezoluţie infracţională.
Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că, printre elementele care
reprezintă temeiuri pentru stabilirea unităţii de rezoluţie, vor fi avute în vedere
unitatea obiectului infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate, precum şi

1
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1670/1971, în C.D./1971, p. 246-248.
2
M. Zolyneak, op. cit.
www.referat.ro

unitatea de timp3. De asemenea, trebuie să se verifice dacă nu a intervenit, pe

parcursul desfăşurării acţiunilor sau inacţiunilor, respectiv a actelor de
executare, vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunţe la rezoluţia
iniţială şi să adopte o nouă rezoluţie infracţională.
• Acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile
săvârşite, analizate în parte, trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de
lege pentru existenţa conţinutului aceleiaşi infracţiuni (furt, delapidare,
înşelăciune etc.).

Actele de executare nu este obligatoriu să fie identice, fiind suficient ca

fiecare să se realizeze şi să se integreze în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Această condiţie se consideră realizată şi atunci când actele de executare nu
reprezintă toate infracţiuni, în formă consumată, unele putând rămâne în fază
de tentativă4, precum şi atunci când aceste acte sunt săvârşite în variantele
alternative ale elementului material al laturii obiective ale aceleiaşi infracţiuni
(de exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, când unele acte se săvârşesc
prin modalitatea însuşirii, altele prin folosire, iar altele prin traficare).
Dacă în conţinutul juridic al infracţiunii unele condiţii sunt prevăzute în
două ori mai multe variante, există infracţiune unică continuată chiar dacă în
acţiunile sau inacţiunile săvârşite au fost realizate unele sau altele dintre
condiţiile alternative. Unele dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite pot
prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă în varianta calificată sau agravată
a acesteia, esenţial fiind ca în toate să fie realizat conţinutul infracţiunii
respective. Nu este necesar ca acţiunile sau inacţiunile care formează
infracţiunea continuată să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect material, să
fie săvârşite în acelaşi loc sau să aibă acelaşi subiect pasiv, în acest din urmă
caz urmând să se verifice însă dacă schimbarea persoanei vătămate a
determinat o nouă rezoluţie infracţională şi, deci, o altă unitate infracţională.
c) Efectele juridice:
– de la momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează
consumarea infracţiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
– în raport de acelaşi moment, se determină incidenţa actelor de amnistie şi
graţiere;

3
Decizia de îndrumare nr.1/1963 a Plenului Trib. Suprem, în C.D./1963, p. 52.
4
V.Dongoroz, I. Fodor, în Explicaţii…, op. cit., p.284; Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.
1974/1969, în C.D./1969, p. 294.
www.referat.ro

– tot în raport de acelaşi moment, aplicarea legii penale în timp va fi cea în

vigoare la acea dată;
– dacă actele de executare s-au săvârşit pe teritoriile mai multor ţări, va fi
incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-a
produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.);
– tot în funcţie de momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se
stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă
făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste
acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei
vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ.
Infracţiuni care nu sunt susceptivbile de a fi săvârşite în formă continuată
Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că infracţiunea continuată
nu este posibilă la acele infracţiuni al căror obiect material nu poate fi divizat.
Astfel, infracţiunea de omor nu poate fi săvârşită în formă continuată, chiar şi
atunci când ea ar fi precedată de mai multe tentative de omor.
De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracţiunile de
obicei, care, aşa cum se ştie, pentru a-şi realiza existenţa sub raportul laturii
obiective, presupun repetarea acţiunilor sau inacţiunilor, până când rezultă
obişnuinţa.
În sfârşit, forma continuată nu este de conceput nici în cazul infracţiunilor
din culpă, pentru că, în cazul lor, rezoluţia infracţională este exclusă.

B. Infracţiunea complexă
a) Noţiune şi caracterizare. Potrivit unui concept unanim acceptat în
literatura noastră de specialitate şi consacrat şi în legislaţia penală (art. 41 alin.
3 C. pen.), infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde în conţinutul
său, fie ca element constitutiv, fie ca element circumstanţial o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Ea
este un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin absorbirea în
conţinutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului,
fiind incluse în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia
infracţională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în
conţinutul de bază al infracţiuni complexe, fie un element circumstanţial în
conţinutul agravat sau calificat al acesteia.
În conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc, aşadar, comprimate,
conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Astfel, de exemplu, în conţinutul
infracţiunii de tâlhărie se găsesc reunite, într-o unitate infracţională, în
conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.l C. pen.), conţinuturile
infracţiunilor de furt (art. 208 C. pen.), de lovire sau alte violenţe (art. 180
www.referat.ro

alin. l şi în parte şi alin. 2 C. pen.) de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în

conţinutul său agravat (art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.) sunt reunite conţinuturile
infracţiunilor de lovire sau alte violenţe art. 180 alin. 2 C. pen.), de vătămare
corporală (art. 181 C. pen.), de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) şi
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.); în conţinutul
infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.)
sunt incluse conţinuturile infracţiunilor de vătămare corporală (art. 180 alin. 2,
181, 182 C. pen.) şi de omor (art. 174 C. pen.); în conţinutul infracţiunii de
ultraj sunt incluse, în conţinutul de bază al acestei infracţiuni (art. 239
alin. l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor de insultă (art. 205 C. pen.), de
calomnie (art. 206 C. pen.) şi de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în conţinutul
agravat al aceleiaşi infracţiuni (art. 239 alin. 2 C. pen.) sunt cuprinse
conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.) şi de
vătămare corporală (art. 181 C. pen.) etc.
Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte
diverse care, luate individual, constituie tot atâtea infracţiuni, reprezintă o
soluţie a legiuitorului pentru a răspunde unei necesităţi de politică penală şi
unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale într-o
infracţiune unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a
activităţii infracţionale a făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai
exactă a gradului de pericol social al acesteia şi a periculozităţii autorului, iar
drept urmare, o mai adecvată reacţie de apărare socială.
Această construcţie nu este expresia unei voinţe arbitrare a legiuitorului, ci
se bazează pe existenţa unei legături obiective şi subiective dintre infracţiunile
ce intră în cadrul infracţiunii complexe. De regulă, această legătură are forma
legăturii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracţiuni serveşte ca
mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie infracţiune-scop. În cazul
faptei incluse în conţinutul agravat al infracţiunii complexe, ca element
circumstanţial al acestuia, legătura ei cu infracţiunea tip, simplă sau complexă,
este şi mai evidentă, întrucât acest element circumstanţial este, de regulă, o
consecinţă a infracţiunii-tip.
b) Forme şi modalităţi
Forme. Aşa cum rezultă din însăşi noţiunea de infracţiune complexă,
aceasta se prezintă sub două forme diferite, în raport de rolul îndeplinit de
acţiunea sau inacţiunea care intră în conţinutul infracţiunii complexe, ca
element ori ca circumstanţă agravantă.
În raport de acest criteriu, în doctrină se distinge între:
– infracţiune complexă sub forma tip;
– infracţiune complexă agravantă.
www.referat.ro

Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea în

conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infrac-
ţiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menţionate atentatul care pune
în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.), actele de diversiune (art. 163
C. pen.), tâlhăria (art. 211 C. pen.), ultrajul (art. 239 C. pen.), purtarea abuzivă
(art. 250 C. pen.), distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 276 C. pen.) etc.
În cazul acestei forme a infracţiunii complexe, lipsa din conţinutul ei a
infracţiunii absorbite duce la inexistenţa infracţiunii complexe ca tip particular
de infracţiune. Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se constată că
furtul a fost săvârşit fără violenţă sau ameninţare sau că aceste fapte au fost
săvârşite fără nici o legătură cu furtul, în prima situaţie nu există tâlhărie, ci
numai furt, iar în cea de a doua situaţie, există două infracţiuni distincte care îşi
păstrează autonomia infracţională (furt şi lovire sau furt şi ameninţare).
Infracţiunile complexe ca infracţiuni tip pot avea ele însele, ca orice alte
infracţiuni, variante agravate sau calificate în al căror conţinut poate intra o
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală. Aceasta înseamnă că o infracţiune complexă tip poate exista şi în forma
infracţiunii complexe ca variantă agravată.
Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni simple
cuprinde în conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau inacţiune care
reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare. Legislaţia noastră penală
cunoaşte astfel de infracţiuni care în forma lor de bază sunt infracţiuni simple,
dar care, în variantele lor agravate sau calificate, sunt infracţiuni complexe
(lipsirea de libertate în mod ilegal, cu supunerea victimei la suferinţe sau cu
punerea în pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia – art. 189 alin. 2 C. pen.;
raportul sexual cu o minoră – art. 198 alin. 3 şi 4 C. pen.; furtul calificat –
art. 209 alin. l lit. g C. pen. etc).
Această formă a infracţiunii complexe poate exista şi în cazul în care
infracţiunea, în forma ei de bază, este tot o infracţiune complexă (tâlhăria –
art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.; pirateria – art. 212 alin. 2 şi 3 C. pen.; ultrajul –
art. 239 alin. 2 C. pen. etc).
Dacă din această formă a infracţiunii complexe lipseşte acea faptă ce
constituie elementul circumstanţial, varianta complexă nu va mai exista şi va
rămâne infracţiunea în forma ei de bază.
Structură. Având în vedere că infracţiunea complexă este rezultatul
reunirii în conţinutul unei infracţiuni unice a două sau mai multor infracţiuni,
structura acesteia este una complexă. Astfel, infracţiunea complexă cuprinde, în
mod comprimat, în conţinutul său, termenii infracţiunilor reunite sau absorbite
www.referat.ro

şi, desigur, elementele componente ale laturii obiective şi subiective ale acestor
infracţiuni.
În concret, la infracţiunea complexă, identificăm un obiect juridic principal
şi, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent (la infracţiunea de tâlhărie,
obiectul juridic principal este cel referitor la apărarea patrimoniului, iar cel
adiacent priveşte protecţia persoanei; la infracţiunea de ultraj, obiectul juridic
principal se referă la apărarea autorităţii statale, iar cel adiacent la protecţia
persoanei).
Sub aspectul laturii obiective, în elementul material al infracţiunii complexe,
vom identifica reunite acţiunile prin care se realizează elementul material al
infracţiunilor absorbite (la tâlhărie, elementul material al infracţiunii-scop este
realizat prin acţiunea de luare, iar elementul material al infracţiunii de mijloc,
printr-o acţiune de ameninţare sau de exercitare a violenţei).
Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie la infracţiunea complexă
tip (de bază) este intenţia, deoarece făptuitorul prevede rezultatul acţiunilor sale
şi urmăreşte ori acceptă producerea acestui rezultat. La infracţiunea complexă în
variantă agravantă, forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Efectele juridice. Infracţiunea complexă este o infracţiune momentană,
întrucât nu presupune o prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii ori a
consecinţelor acesteia. Infracţiunea complexă se consumă, deci, în momentul în
care se săvârşesc acţiunile prin care se realizează elementele materiale specifice
laturilor obiective ale infracţiunilor absorbite.
Infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă îşi pierd
autonomia infracţională. Dacă însă nu sunt realizate toate condiţiile cerute de
lege pentru existenţa infracţiunii complexe, infracţiunile absorbite păstrează
autonomia infracţională5.
Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conţinutului unei infracţiuni
absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul
infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă depose-
darea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă).
Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii
penale, astfel că tratamentul sancţionator este cel prevăzut de lege fără vreo
agravare specială.
În cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune
complexă, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni
care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează ţinându-se
seama de activitatea săvârşită în întregul ei (art. 43 C. pen.).
c) Complexitatea naturală
5
C.Bulai, op. cit., p.218 şi jurisprudenţa constantă în această materie.
www.referat.ro

În cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată prin

absorbirea în chip natural în conţinutul unei infracţiuni a elementului material
specific altei infracţiuni (în conţinutul infracţiunii de omor, identificăm incluse,
în mod natural, elementele infracţiunii de vătămare corporală; infrac-ţiunea de
calomnie cuprinde în conţinutul ei, absorbite în mod natural, elemen-tele
insultei; infracţiunea fapt consumat absoarbe întotdeauna în mod natural
elementele tentativei acestei infracţiuni etc.). În toate aceste cazuri este vorba
de o infracţiune simplă, care cuprinde în elementul său material şi elementul
material al unei alte infracţiuni simple, mai puţin grave. În pofida complexităţii
naturale, infracţiunea mai gravă nu devine o infracţiune complexă, ci rămâne o
infracţiune simplă. Distincţia privitoare la complexitatea naturală prezintă
interes practic, deoarece în cazul în care nu se poate reţine în sarcina
făptuitorului infracţiunea mai gravă, se va reţine infracţiunea mai puţin gravă.

C. Infracţiunea progresivă
a) Noţiune şi caracterizare. Denumirea de infracţiune progresivă este dată
acelei infracţiuni a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării,
corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia
făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi
urmări, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârşirii
infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu provocarea unor vătămări corporale
(art. 180 alin. l C. pen.) este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze
progresiv şi să se ajungă la încadrarea faptei în infracţiunea de vătămare
corporală (art. 181 C. pen.) sau chiar în infracţiunea de vătămare corporală
gravă (art. 182 C. pen.). În cazul în care urmările s-au agravat excesiv şi se
ajunge la moartea victimei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.).
Se observă că, în asemenea situaţii, infracţiunile mai grave, realizate ca
urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb în conţinutul lor
infracţiunile mai uşoare. Această absorbţie are loc prin voinţa legiuitorului, care
a incriminat ca infracţiuni de sine stătătoare fapte, în raport de diferitele grade
de amplificare a rezultatului socialmente periculos al acestora.
Aşadar, infracţiunea progresivă este şi ea o formă atipică a infracţiunii,
caracterizată prin elementele definitorii arătate mai sus.
Amplificarea producerii urmărilor ori producerea de noi urmări determină
apariţia unei noi infracţiuni în care se absorb toate infracţiunile corespunzătoare
rezultatului celui mai grav. Această infracţiune este singura care urmează să fie
reţinută, ca infracţiune unică, rezultat al agravării progresive a faptului iniţial.
www.referat.ro

Apare, deci, şi în cazul infracţiunii progresive, un moment al epuizării. Ceea ce

se prelungeşte dincolo de momentul consumării unei anumite infracţiuni
iniţiale este numai rezultatul, adică numai amplificarea lui sau producerea unui
nou rezultat, mai grav, fără o nouă intervenţie a făptuitorului.
b) Efectele juridice. Ţinându-se seama de specificul infracţiunii
progresive, momentul consumării acesteia coincide cu momentul epuizării
rezultatului. În consecinţă, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu
acest ultim rezultat şi de aceea, în cazul infracţiunilor progresive, pentru
calificarea corectă a faptei săvârşite, trebuie să se aştepte epuizarea rezultatului.
De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripţie a
răspunderii penale. De asemenea, în funcţie de acest moment se determină şi
legea penală aplicabilă. Tot în raport de acest moment se determină şi incidenţa
actelor de amnistie şi graţiere.

D. Infracţiunea de obicei
a) Noţiune şi caracterizare. Este denumită infracţiune de obicei sau de
obişnuinţă acea infracţiune ce se săvârşeşte prin repetarea acţiunii sau
inacţiunii, prin care se realizează elementul material al laturii obiective, de un
număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că
autorul desfăşoară acea activitate infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau
ca o îndeletnicire (cerşetoria, prevăzută de art. 326 C.pen.; prostituţia,
prevăzută de art. 328 C.pen.; jocul de noroc, prevăzut de art. 330 alin. 2 C.
pen.; vagabondajul, prevăzut de art. 327 C. pen.).
Aşadar, infracţiunea de obicei este o infracţiune unică, o unitate legală
creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor
faptei incriminate, dar care nu constituie infracţiune decât dacă se săvârşesc în
mod repetat şi într-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei sau o
obişnuinţă a făptuitorului. Luate izolat, aceste fapte nu constituie infracţiune. În
schimb, ele se integrează în infracţiunea unică de obicei, chiar dacă se
săvârşesc după stingerea momentului consumării, adică după acumularea unui
număr suficient de repetări din care rezultă obişnuinţa. Astfel, şi în cazul
infracţiunii de obicei, pe lângă momentul consumării, apare un moment al
epuizării faptei.
a) Efectele juridice. Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a
infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte,
cum este tentativa. Ea este, însă, susceptibilă de o formă atipică, în sensul că se
prelungeşte în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în
continuare în conţinutul său noile repetări ale faptei. Are, deci, un moment al
epuizării, de care sunt legate toate consecinţele juridice. Acest moment este
marcat de săvârşirea ultimei repetări, iar în raport de această dată, se determină
www.referat.ro

legea penală aplicabilă şi incidenţa unor eventuale acte de clemenţă. De la

aceeaşi dată începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.

APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE

ÎN JURISPRUDENŢĂ

Infracţiune. Unitate naturală, şi nu unitate legală sub forma

infracţiunii continuate. Trafic de influenţă

Purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună,

urmate de primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu
atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic de influenţă,
caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de
infracţiune; această unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei
pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în ansamblul
lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în
vederea aceluiaşi rezultat.
Inculpatul a fost condamnat, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii
de trafic de influenţă prevăzută în art. 257, cu aplicarea art. 41 al. 2 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în luna martie 1998, după discuţii repetate
purtate, cu aceleaşi ocazii, cu persoane din două familii, inculpatul a
pretins şi apoi a primit, în aceeaşi zi, de la 13 membri ai acelor familii,
suma de 64 de milioane de lei şi alte bunuri, pentru a-i ajuta să obţină vize
pentru şedere în străinătate, susţinând că are influenţă asupra unor
funcţionari de la ambasada ţării respective.
Apelul inculpatului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 41 al. 2
C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatului şi s-a dispus suspendarea
condiţionată a executării acesteia.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că
pedeapsa aplicată este prea uşoară, iar suspendarea executării nu se
justifică.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat
decizia atacată şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că
infracţiunea de trafic de influenţă nu a fost săvârşită în formă continuată.
Recursul în anulare este fondat.
Din situaţia de fapt, corect reţinută de instanţe, rezultă că inculpatul a
săvârşit mai multe acte materiale, în unicul scop de a trafica presupusa sa
influenţă asupra unor funcţionari de ambasadă, în favoarea membrilor
celor două familii, cu aceeaşi promisiune de a le obţine pe paşapoarte vize
de şedere temporară.
Discuţiile repetate avute de inculpat cu reprezentanţi ai celor două
familii, veniţi împreună la domiciliul său, urmate de primirea banilor şi
bunurilor de la cele 13 persoane, cu acelaşi prilej, acţiuni considerate de
prima instanţă, ca şi de cea de recurs, ca fiind componente ale infracţiunii
www.referat.ro

continuate de trafic de influenţă, nu au, în realitate, semnificaţia unor

acţiuni autonome, în sensul prevederilor art. 41 al. 2 C. pen.
Activităţile menţionate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat,
având la bază o unică formă de vinovăţie, scurtele întreruperi în
desfăşurarea activităţii infracţionale, ocazionate de primele discuţii,
urmate de verificarea paşapoartelor de către inculpat şi apoi de primirea
foloaselor, fiind determinate de natura infracţiunii, în condiţiile speţei;
considerate în ansamblul lor, se constată că aceste activităţi sunt legate
între ele în mod natural, alcătuind o singură acţiune şi, ca atare, reprezintă
o unitate naturală de infracţiune, iar nu o infracţiune continuată de trafic
de influentă.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, au fost casate
hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 257,
cu aplicarea art. 41 al. 2, în cele ale art. 257 C. pen., şi s-a dispus
condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări.
ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr. 604/2003

Unitate naturală de infracţiune continuă. Abandon de familie. Data la

care se consideră săvârşită infracţiunea. Graţiere

C. pen., art. 305 alin. (1) lit. c) şi alin. (4)

Legea nr. 543/2002, art. 1, art. 8
O. U. G. nr. 18/2003

Infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c)

C. pen., fiind o infracţiune continuă, data săvârşirii infracţiunii, în raport cu
care se stabileşte incidenţa legilor de graţiere, este cea a epuizării infracţiunii
constând fie în plata pensiei de întreţinere, fie în condamnarea inculpatului.

Prin sentinţa penală nr. 401 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Blaj
a condamnat pe inculpata A.L. pentru săvârşirea infracţiunii de abandon
de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) C. pen.
Instanţa a reţinut că, din martie 2002, inculpata, cu rea-credinţă, nu a
plătit pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească în favoarea
minorului M.C.
Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 180 din 24 aprilie 2003, a
admis apelul inculpatei, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, în baza art.
305 alin. (4) C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei.
Totodată, în baza art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificată
prin O. U. G. nr. 18/2003, a constatat graţiată pedeapsa aplicată inculpatei.
www.referat.ro

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 405 din 26 iunie
2003, a respins ca nefondat recursul inculpatei.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greşita aplicare a
prevederilor Legii nr. 543/2002, este fondat.
Infracţiunea de abandon de familie, în varianta prevăzută în art. 305
alin. (1) lit. c) C. pen., este o infracţiune continuă, deoarece activitatea
infracţională nu se epuizează la expirarea termenului pentru plata pensiei,
în condiţiile în care obligaţia nu a fost îndeplinită, ci continuă până în
momentul efectuării plăţii sau până când intervine o condamnare.
În raport cu această dată, a epuizării infracţiunii continue, se produc
şi consecinţele juridice referitoare la actul de graţiere. În cauză, momentul
epuizării infracţiunii, considerat ca fiind momentul săvârşirii acesteia, este
ulterior datei de 4 octombrie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr.
543/2002, astfel că inculpatei nu-i erau aplicabile dispoziţiile actului de
clemenţă.
Întrucât, acordându-i inculpatei beneficiul graţierii pedepsei aplicate,
instanţa de apel şi cea de recurs au pronunţat hotărâri nelegale, recursul în
anulare a fost admis, deciziile au fost casate şi s-a dispus înlăturarea
graţierii pedepsei aplicate inculpatei.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2022 din 15 aprilie 2004

Unitatea legală de infracţiune. Ucidere din culpă. Conducerea

autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita legală.
Infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiuni. Distincţie

C. pen., art. 41 alin. (3), art. 178

Decretul nr. 328/1966, art. 37 alin. (1)

Uciderea unei persoane din culpa conducătorului de autovehicul a cărui

alcoolemie depăşeşte limita legală constituie infracţiunea complexă prevăzută
în art. 178 alin. (3) C. pen., în care infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1)
din Decretul nr. 328/1966 este absorbită. Ca atare, condamnarea făptuitorului
pentru ambele aceste infracţiuni, în concurs, este greşită.
Notă: Decretul nr. 328/1966 a fost abrogat în temeiul art. 118 din O.U.G.
nr. 958/2002 (M. Of., nr. 958/28.12.2002), prevederile art. 37 regăsindu-se în
art. 78 din actul menţionat.
www.referat.ro

Prin sentinţa nr. 117 din 14 iunie 1999, Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti a condamnat pe inculpatul M.G. pentru săvârşirea infracţiunii
de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. şi a mai multor
infracţiuni de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 184 alin. (1),
(2), (3) şi (4) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 17 iulie 1998, după ce a

consumat băuturi alcoolice, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul pe
drumurile publice; la un moment dat, a intrat pe contrasens şi a lovit
frontal un autoturism care se deplasa regulamentar din sens opus.

Potrivit buletinului de analiză toxicologică, inculpatul avea 1,4‰

alcool în sânge.

În urma impactului, o persoană a decedat şi mai multe au suferit

leziuni traumatice.

Prin decizia nr. 22 din 16 februarie 2000, Curtea Militară de Apel a

admis apelurile declarate de procuror, inculpat şi părţile civile şi a dispus
rejudecarea cauzei de prima instanţă.

Rejudecând cauza, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin

sentinţa penală nr. 1 din 4 ianuarie 2001, a achitat pe inculpat pentru
infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, care,
de asemenea, a format obiectul trimiterii în judecată, şi l-a condamnat
pentru celelalte infracţiuni reţinute în sarcina sa cu ocazia primei judecăţi.

Prin decizia nr. 75 din 21 iunie 2001, Curtea Militară de Apel a admis
apelul declarat de procuror şi a schimbat încadrarea juridică din
infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (2) în cea prevăzută în art. 178 alin.
(3) C. pen. şi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art.
37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.

Recursul declarat de inculpat este fondat.

Potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., o infracţiune este complexă când în

conţinutul său intră, ca element sau circumstanţă agravantă, o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
www.referat.ro

În acest sens, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178

alin. (3) C. pen. este o infracţiune complexă, deoarece conţine, ca o
agravantă a infracţiunii de ucidere din culpă, săvârşirea faptei de către un
conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având o îmbibaţie alcoolică
ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.

În acelaşi timp, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul

de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte
limita legală sau care se află în stare de ebrietate este prevăzută ca
infracţiune distinctă în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.

În atare situaţie, infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul

nr. 328/1966 îşi pierde autonomia infracţională, fiind absorbită, ca
circumstanţă agravantă, în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă
prevăzută în art. 178 alin. (3) care, în acest caz, constituie, potrivit art. 41
alin. (3) C. pen., o infracţiune complexă.

Instanţa de apel, condamnând pe inculpat atât pentru infracţiunea

prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen., cât şi pentru cea prevăzută în art. 37
alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a pronunţat o decizie nelegală,
reţinând, pentru aceeaşi împrejurare, două agravante.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de inculpat a fost admis,

s-a casat decizia, s-a schimbat încadrarea juridică şi s-a dispus
condamnarea inculpatului potrivit încadrării menţionate.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3169 din 20 iunie 2002

Unitate legală. Infracţiune continuată. Furt calificat

C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209

Săvârşirea unui număr de 20 de furturi într-o perioadă de 10 luni, toate

prin efracţie, în timpul nopţii, din magazine din aceeaşi localitate, impune
concluzia că inculpatul a acţionat în baza unei rezoluţii unice, în condiţiile
infracţiunii continuate prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen.
www.referat.ro

Prin sentinţa penală nr. 126 din 3 iunie 1999, Tribunalul Argeş a
condamnat pe inculpatul N.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g)
şi i) şi alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Instanţa a reţinut că, într-o perioadă de 10 luni, în mod repetat şi în

realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a săvârşit numeroase
furturi de la persoane fizice şi societăţi comerciale, valoarea totală a
bunurilor furate caracterizând fapta ca având consecinţe deosebit de grave.

Astfel, în seara zilei de 22 februarie 1997, inculpatul a spart vitrina

magazinului W. din Piteşti şi, după ce a pătruns în interior, şi-a însuşit
bunuri în valoare de peste 2.000.000 lei; în seara zilei de 30 aprilie 1997, a
pătruns, prin efracţie, în locuinţa părţii vătămate T.Gh. de unde a sustras
bunuri în valoare de 500.000 de lei; în seara zilei de 16 mai, a spart vitrina
magazinului N. din Piteşti, de unde şi-a însuşit îmbrăcăminte în valoare de
900.000 de lei; la 19 mai 1997, pe timp de noapte, prin efracţie, inculpatul
a pătruns în incinta magazinului W. L de unde şi-a însuşit bunuri în
valoare de 2.500.000 de lei; în noaptea de 16 iunie 1997, a pătruns, prin
efracţie, în incinta SC W.I. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de
4.836.700 de lei; în seara zilei de 22 iunie 1997, tot prin efracţie, a pătruns
în magazinul N.K. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.467.000 de
lei; în noaptea de 24 august 1997, prin efracţie, a pătruns în incinta barului
aparţinând SC I.M.H. de unde şi-a însuşit aparate electronice, obiecte de
îmbrăcăminte şi alte bunuri; de asemenea, în nopţile de 1, 2, 4, 11, 19, 25
septembrie 1997, 3, 15, 26 noiembrie 1997, 4, 8, 12 şi 15 decembrie 1997,
a furat, prin efracţie, numeroase bunuri de la alte 13 magazine.

Curtea de Apel Argeş, prin decizia penală nr. 256 din 23 noiembrie
1999, a admis apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a
faptei prin înlăturarea prevederilor art. 209 alin. ultim şi art. 41 alin. (2) C.
pen. şi, făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) din acelaşi cod, a redus
pedeapsa.

Prin recursul declarat, procurorul a criticat decizia instanţei de apel cu

privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei.
www.referat.ro

Recursul este fondat.

Din modul în care a acţionat inculpatul, şi anume perseverenţa cu

care a săvârşit faptele la intervale scurte de timp, mijloacele folosite (de
regulă efracţie), precum şi zona în care a comis actele infracţionale (cu o
singură excepţie, pe raza municipiului Piteşti), precum şi timpul în care a
acţionat (în toate cazurile, pe timp de noapte), rezultă că el a avut, de la
început, reprezentarea acţiunilor sale, ceea ce caracterizează existenţa
rezoluţiei infracţionale unice, în condiţiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C.
pen.

În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, decizia atacată a

fost casată, menţinându-se hotărârea primei instanţe.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2403 din 30 mai 2000

Unitate legală de infracţiune. Omor asupra a două persoane

în aceeaşi împrejurare constituie infracţiune complexă,
şi nu concurs de infracţiune

C. pen., art. 174, art. 176 lit. b), art. 33 lit. a), art. 34 lit. a)

Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multor persoane

constituie o singură infracţiune de omor prevăzută în art. 174 raportat la art.
176 lit. b) C. pen. sau, după caz, o singură tentativă la această infracţiune şi
se aplică o singură pedeapsă în limitele prevăzute în lege. Ca atare, este
nelegală hotărârea prin care fapta se încadrează în prevederile art. 20
raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen., dar se face şi aplicarea art. 33 lit.
a) şi 34 lit. a) din acelaşi cod, stabilindu-se două pedepse contopite conform
textelor de lege menţionate.
www.referat.ro

Tribunalul Judeţean Buzău, prin sentinţa penală nr. 30 din 11

decembrie 1991, a condamnat pe inculpatul G.P. la două pedepse de câte
3 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b), cu aplicarea art.
73 lit. b) şi art. 76 alin. (2) C. pen.

Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din acelaşi cod, s-a dispus ca
inculpatul să execute 3 ani închisoare, cu un spor de 6 luni, în total 3 ani şi
6 luni închisoare.

Instanţa a reţinut că, în urma acţiunilor provocatoare ale celor două

părţi vătămate, A.G. şi PA., inculpatul a încercat să le ucidă prin lovituri
aplicate cu un cuţit, fapta fiind săvârşită cu ocazia aceleiaşi altercaţii dintre
părţi.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpat sunt întemeiate.

Infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b) C.

pen. este o infracţiune complexă care cuprinde în conţinutul său cel puţin
două fapte de omor. Fiind vorba, deci, de o infracţiune unică, în cazul în
care, în aceeaşi împrejurare, chiar prin săvârşirea unor acţiuni diferite,
cum este cazul în speţă, s-a încercat uciderea a două persoane, în sarcina
inculpatului urmează a se reţine o singură tentativă la infracţiunea de omor
deosebit de grav, iar nu două tentative de omor, în concurs real.

Prima instanţă a reţinut în mod corect, prin încadrarea juridică dată

faptei, săvârşirea unei singure tentative la infracţiunea de omor deosebit
de grav, însă a făcut, în mod greşit, aplicarea regulilor privind concursul
de infracţiuni, condamnând pe inculpat la două pedepse de câte 3 ani
închisoare, cu aplicarea unui spor.

Aşa fiind, urmează a se înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi

art. 34 lit. a) C. pen. şi, în consecinţă, sporul de 6 luni închisoare.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2048 din 11 decembrie 1991

Unitate de infracţiune. Ucidere din culpă, şi nu concurs

de infracţiune agravantă

Legea nr. 296/2001, art. 24, art. 33

www.referat.ro

Cererea de extrădare trebuie formulată în scris şi poate fi transmisă de

partea solicitantă şi prin fax.
În cazul în care cererea de extrădare este însoţită de hotărârea
executorie de condamnare, nu se cere existenţa unui mandat de arestare
emis de solicitant.
Durata de 40 de zile a arestării prevăzute în art. 33 pct. 4 din Legea
nr. 296/2001 se referă la termenul în care partea solicitată trebuie să
primească cererea de extrădare şi celelalte înscrisuri necesare; dacă aceste
forme au fost îndeplinite în termen, arestarea provizorie durează în
continuare până la soluţionarea definitivă a cererii de extrădare.

Curtea de Apel Bacău, prin sentinţa penală nr. 13 din 30 august 2001,
a admis cererea de extrădare formulată de Ministerul Federal al Justiţiei
din Germania privind pe cetăţeanul german L.B. şi a dispus extrădarea
acestuia în vederea executării deciziei din 25 martie 1999 a Tribunalului
Landului Bielefeld, prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate
dintr-o pedeapsă anterioară şi executarea restului de pedeapsă neexecutat,
şi a menţinut arestarea provizorie.

Împotriva acestei sentinţe L.B. a declarat recurs, susţinând că prima

instanţă a reţinut în mod greşit că cererea îndeplineşte cerinţele prevăzute
în art. 24 din Legea nr. 296/2001, în condiţiile în care cererea de
extrădare a fost transmisă prin fax şi actele sunt incomplete, lipsind
mandatul de arestare, motiv pentru care a cerut respingerea cererii de
extrădare şi punerea de îndată în libertate, întrucât arestarea sa este
provizorie, fiind supusă unui termen de 40 de zile, care a expirat.

Recursul este nefondat.

Examinând hotărârea şi actele dosarului în raport cu motivele de

recurs, se constată că prima instanţă a reţinut în mod corect regularitatea
cererii de extrădare şi că actele pe care se sprijină sunt complete.

Transmiterea cererii de extrădare prin fax nu constituie un

impediment la admiterea cererii, întrucât în art. 24 pct. 1 al Legii nr.
296/2001 se prevede că cererea de extrădare se formulează în scris, fără a
se referi la formele de transmitere; în lipsa unei reglementări speciale,
www.referat.ro

înseamnă că legea permite să se folosească orice mijloace care lasă o urmă

scrisă şi asigură predarea cererii, inclusiv faxul, cum este cazul în speţă.

Lipsa mandatului ar fi putut constitui un temei al neprimirii cererii de

extrădare numai dacă hotărârea executorie de condamnare nu s-ar fi aflat
la dosar, ceea ce nu este cazul. Potrivit art. 24 pct. 2 din Legea nr.
296/2001, în sprijinul cererii de extrădare trebuie să se prezinte fie
hotărârea de condamnare executorie, fie mandatul de executare, astfel
încât şi această critică adusă hotărârii este nefondată.

Cererea inculpatului de a fi pus în libertate, pentru motivul că măsura

arestării provizorii ar fi încetat prin depăşirea termenului de 40 de zile, nu
este întemeiată.

Art. 33 pct. 4 din Legea nr. 296/2001 prevede că arestarea provizorie

va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei
urmărite, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare şi prin
documentele menţionate în art. 24 pct. 2, şi că arestarea provizorie va
înceta după 40 de zile dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea
de extrădare şi înscrisurile necesare.

Cum din actele dosarului rezultă că recurentul a fost arestat

provizoriu la 24 iulie, iar cererea de extrădare a fost primită la 30 august
2001, când a fost admisă de curtea de apel, se constată că durata arestării
provizorii nu a depăşit 40 de zile la data formulării cererii de extrădare şi
că menţinerea arestării în continuare este legală în ambele faze ale
procesului.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3829 din 17 septembrie 2001

Unitate legală. Infracţiune complexă. Tentativă de omor calificat.

Ultraj cu violenţă. Unitate infracţională

C. pen., art. 175 lit. f), art. 239 alin. (2), art. 20

Fapta inculpatului, de a aplica o lovitură de cuţit în abdomen unui ofiţer

de poliţie, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, punându-i viaţa în
www.referat.ro

pericol, constituie infracţiunea unică de tentativă la omor calificat prevăzută

în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. f) C. pen., iar nu două infracţiuni
distincte, respectiv tentativă la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20
raportat la art. 174 C. pen. şi infracţiunea de ultraj prevăzută în art. 239
alin. (2) C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 94 din 8 mai 1997 a Tribunalului Bacău,

inculpatul G.A. a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi a
infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 13 C.
pen.

S-a reţinut că, la 12 octombrie 1996, inculpatul a insultat şi ameninţat

pe un ofiţer de poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii, după care i-a aplicat o
lovitură de cuţit în abdomen, cauzându-i leziuni grave pentru vindecarea
cărora s-a intervenit chirurgical şi au fost necesare 35-40 de zile de
îngrijiri medicale.

Prin decizia penală nr. 117 din 12 august 1997, neatacată cu recurs,
Curtea de Apel Bacău, admiţând apelul declarat de inculpat, a schimbat
încadrarea juridică a faptelor într-o singură infracţiune, tentativă de omor
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 13 C.
pen.

Împotriva celor două hotărâri s-a declarat recurs în anulare, care este
fondat.

Potrivit art. 175 lit. f) C. pen., în redactarea anterioară modificării

aduse prin Legea nr. 140/1996, omorul este calificat dacă a fost săvârşit în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei.

Din actele dosarului rezultă că inculpatul, după ce a adresat insulte şi

ameninţări ofiţerului de poliţie, care se afla în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, i-a aplicat o lovitură de cuţit în abdomen, cauzându-i leziuni ce i-
au pus viaţa în pericol.

Or, fapta inculpatului de a pune în pericol, prin aplicarea loviturii de

cuţit în abdomen, viaţa ofiţerului de poliţie care se afla în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, constituie tentativă la infracţiunea de omor
www.referat.ro

calificat, acţiunea sa de ultragiere fiind absorbită în modalitatea arătată în

art. 175 lit. f) C. pen., deoarece exprimarea folosită în acest text de lege
este fără echivoc.

Ca urmare, recursul în anulare a fost admis şi s-a schimbat încadrarea

juridică a faptelor în tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută
în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. f), cu aplicarea art. 13
C. pen.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 109 din 19 ianuarie 1999

Unitate legală de infracţiune. Tâlhărie. Infracţiune complexă, şi nu

concurs de infracţiuni

C. pen., art. 211, art. 75 lit. a)

Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor

persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al
acestora, constituie o infracţiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de
infracţiuni aflate în concurs, în raport cu numărul persoanelor agresate.

Judecătoria Făgăraş, prin sentinţa penală nr. 410 din 22 august 1994,
a condamnat pe inculpatul D.A. şi pe alţi patru coautori pentru săvârşirea
infracţiunilor de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) şi de violare de
domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpaţii, în noaptea de 21 aprilie 1994, au

pătruns, fără drept, în locuinţa părţilor vătămate, familie compusă din
patru persoane, pe care le-au lovit, cauzându-le leziuni ce au necesitat
până la 12 zile de îngrijiri medicale şi au sustras bunuri ale acestora în
valoare de 2.000.000 de lei.

Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 138 A din 7 martie 1995, a
menţinut condamnarea inculpaţilor.
www.referat.ro

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 75 lit. a) C. pen., constituie circumstanţă agravantă

săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.

Cum în cauză infracţiunile de tâlhărie au fost comise de cinci

inculpaţi împreună, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea art. 75 lit. a)
C. pen., iar pentru doi dintre inculpaţi se impunea şi aplicarea art. 37 lit. a)
din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte, însă, critica referitoare la concursul de infracţiuni

de tâlhărie, este de observat că nu sunt realizate toate trăsăturile specifice
acestei infracţiuni în raport cu fiecare dintre părţile vătămate, deşi acestea
au fost supuse unor violenţe, întrucât bunurile sustrase constituiau
patrimoniul lor comun, iar nu patrimoniul distinct al fiecăreia dintre ele.
Ca atare, reţinerea unei singure infracţiuni de tâlhărie pentru toţi inculpaţii
este corectă.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1291 din 24 mai 1996

Unitate legală de infracţiune. Furt. Infracţiune continuată. Tentativă.

Infracţiune consumată

C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209

Săvârşirea, la intervale diferite de timp, dar în realizarea aceleiaşi

rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni constituie, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen.,
infracţiune continuată, iar nu concurs de infracţiuni, indiferent dacă unele
acţiuni au fost consumate, iar altele au rămas în fază de tentativă.

Judecătoria Olteniţa, prin sentinţa penală nr. 88 din 29 februarie

1996, rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpaţii C.A. şi
C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208
alin. (1) raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen. şi a patru tentative la
www.referat.ro

aceeaşi infracţiune, în condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut în art.

33 lit. a) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 20 iulie 1995, inculpaţii au sustras,

prin efracţie, dintr-un autoturism, diferite bunuri şi au încercat să-şi
însuşească bunuri din alte patru autoturisme.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii au acţionat, în

noaptea de 20 spre 21 iulie 1995, pe baza unei hotărâri prealabile de a fura
bunuri din autoturisme, pentru a le valorifica; în realizarea acestei unice
rezoluţii infracţionale, au săvârşit faptele în condiţii similare şi la intervale
foarte scurte de timp.

Aşa fiind, instanţa trebuia să reţină că activitatea inculpaţilor

realizează conţinutul unei infracţiuni continuate de furt calificat prevăzută
în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen.

Faptul că unele dintre elementele componente ale activităţii

infracţionale au rămas în fază de tentativă nu duce la existenţa concursului
de infracţiuni, din moment ce, prin săvârşirea infracţiunii, în sensul
prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., se înţelege, conform art. 144
din acelaşi cod, atât infracţiunea consumată, cât şi cea tentată.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 403 din 19 februarie 1997

Unitate legală de infracţiune. Infracţiune continuată. Furturi consumate

şi tentativă la infracţiunea de furt

C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209

Fapta inculpatului de a sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri din două

autoturisme şi de a încerca să comită sustrageri din alte două, toate aflate în
acelaşi loc, constituie o singură infracţiune, continuată, de furt calificat,
caracterul de infracţiune consumată al unora dintre fapte şi de infracţiune
tentată al altora neprezentând relevanţă sub acest aspect.
www.referat.ro

Prin sentinţa penală nr. 643 din 132 noiembrie 1993, rămasă
definitivă prin nerecurare, Judecătoria Câmpina a condamnat pe inculpatul
C.O. la mai multe pedepse pentru săvârşirea a două furturi calificate
prevăzute în art. 208 raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen., şi a
tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art.
208 şi art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen., făcând aplicarea art.
33 lit. a) şi 34 lit. a) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 6 august 1992, inculpatul a sustras,

prin efracţie, bunuri în valoare de 31.000 de lei din două autoturisme şi a
încercat să sustragă bunuri din alte trei, toate parcate în acelaşi loc.

Conform art. 409 şi art. 410 alin. (1), partea I, pct. 7 C. proc., pen. s-a
declarat recurs în anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei
este greşită.

Recursul în anulare este fondat.

Întrucât inculpatul a acţionat pe baza unui plan prealabil şi în

executarea unei hotărâri unice, pătrunzând în aceeaşi noapte, prin efracţie,
în cinci autoturisme, din două reuşind să sustragă unele bunuri, trebuia să
se constate că el a comis o infracţiune unică, în formă continuată, de furt
calificat.

Împrejurarea că numai unele dintre actele componente au fost furturi

consumate, în timp ce altele au rămas în fază de tentativă nu este relevantă
în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, de vreme ce prin
„săvârşirea” infracţiunii, în sensul art. 41 alin. (2) C. pen., se înţelege,
conform art. 144, atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa.

În temeiul încadrării faptei în prevederile art. 208 raportat la art. 209

lit. a), c), e) şi g) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatului trebuia
să i se aplice o singură pedeapsă.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 106 din 25 ianuarie 1994
www.referat.ro

Unitate legală de infracţiune. Infracţiune complexă,

şi nu concurs de infracţiuni

C. pen., art. 176 lit. b) şi c), art. 175 lit. c), art. 174

Uciderea a două persoane, în aceeaşi împrejurare, ca urmare a unui

conflict cu acestea, constituie o singură infracţiune de omor deosebit de grav
prevăzută în art. 176 lit. b) C. pen., iar nu o infracţiune de omor prevăzută în
art. 174, aflată în concurs cu aceea de omor deosebit de grav prevăzută în
art. 176 lit. c) din acelaşi cod, dacă între cele două fapte nu a trecut decât un
timp foarte scurt.

Pentru sentinţa penală nr. 23 din 13 mai 1993 a Tribunalului Brăila,

inculpatul G.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor
calificat prevăzută în art. 174 raportat în art. 175 lit. c), cu aplicarea art. 73
lit. b) C. pen. şi de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la
art. 176 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 25 septembrie 1992, inculpatul,

găsind pe soţia sa G.M. în locuinţa vecinului său S.B., într-o situaţie de
vădită intimitate, a ucis pe loc, cu lovituri aplicate asupra capului cu un
băţ, pe S.B., iar pe soţia sa a ucis-o în curtea domiciliului lor, unde o
adusese de la locuinţa primei victime.

Prin decizia penală nr. 117 din 11 mai 1994, Curtea de Apel Galaţi a
admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat şi a condamnat pe
inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 cu
aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. asupra victimei S.B. şi a infracţiunii de
omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175
lit. c) şi art. 176 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., asupra victimei
G.M.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Din examinarea hotărârilor pronunţate în cauză şi a lucrărilor

dosarului rezultă că instanţele, întemeindu-se pe probele administrate, au
www.referat.ro

stabilit corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă au dat o

încadrare juridică greşită faptelor de omor săvârşite de acesta.

În speţă, în cadrul aceluiaşi conflict şi în aceeaşi împrejurare,

inculpatul, datorită atitudinii provocatoare a celor două victime, le-a
aplicat lovituri ce au avut ca urmare moartea acestora.

Stabilindu-se că inculpatul a ucis ambele victime în aceeaşi

împrejurare, la scurt timp una de cealaltă, instanţele trebuiau să constate
că actele de violenţă săvârşite de inculpat constituie o unitate
infracţională, iar nu concurs de infracţiuni şi să încadreze în drept fapta ca
infracţiune de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 174
raportat la art. 175 lit. c) şi art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b)
din acelaşi cod.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2938 din 30 noiembrie 1995

Unitate naturală de infracţiune. Mai mulţi subiecţi pasivi. Infracţiune

unică de ultraj, şi nu evadare când lipseşte intenţia

C. pen., art. 239 alin. (3) şi (4), art. 269, art. 270

1. Fapta de vătămare corporală săvârşită în aceeaşi împrejurare, în mod

neîntrerupt şi pe baza unei unice rezoluţii infracţionale, asupra a doi agenţi
de poliţie aflaţi în exerciţiul funcţiunii constituie o infracţiune unică de
ultraj, existând o unitate naturală de infracţiune, care exclude concursul de
infracţiuni în raport cu pluralitatea de subiecţi pasivi.
2. Fapta de vătămare corporală săvârşită de doi inculpaţi asupra
agenţilor de poliţie care aduc la îndeplinire un mandat de executare a
pedepsei închisorii emis împotriva unuia dintre inculpaţi, urmată de fuga
acestora, constituie numai infracţiunea de ultraj, iar nu şi infracţiunea de
evadare şi, respectiv, înlesnire a evadării, întrucât lipseşte intenţia, dacă nici
unul dintre inculpaţi nu cunoştea faptul că pe numele unuia dintre aceştia a
fost emis un mandat de executare a pedepsei închisorii şi că are de executat o
pedeapsă.
Notă: cu privire la existenţa unei infracţiuni unice de ultraj, în sens contrar
decizia nr. 1136 din 6 martie 2003, publicată.
www.referat.ro

Prin sentinţa penală nr. 99 din 31 mai 2004, Tribunalul Caraş-Severin

a condamnat pe inculpaţii M.A. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de
ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4) C. pen. şi, în temeiul art. 11 pct.
2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe
inculpatul M.A. pentru infracţiunea de evadare prevăzută în art. 269 alin.
(2) C. pen., iar pe inculpatul M.C., pentru infracţiunea de înlesnire a
evadării prevăzută în art. 270 alin. (2) şi (3) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 18 aprilie 2003, agenţii de poliţie P.A. şi D.A.,
aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi având de pus în executare un
mandat de executare a pedepsei închisorii prin care s-a ordonat arestarea
condamnatului M.A., l-au imobilizat pe acesta şi l-au condus spre sediul
poliţiei. În faţa sediului poliţiei, agenţii de poliţie au fost atacaţi de
inculpatul M.C., care a încercat să-l elibereze pe inculpatul M.A. Astfel,
inculpatul M.C. a sărit în spatele agentului de poliţie P.A., lovindu-l, iar
inculpatul M.A. a lovit cu picioarele şi pumnii pe cei doi agenţi de poliţie,
după care ambii inculpaţi au fugit.
În urma agresiunii, părţii vătămate D.A. i-au fost cauzate leziuni
traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 5 zile de îngrijiri
medicale, iar părţii vătămate P.A., leziuni traumatice pentru a căror
vindecare au fost necesare 2 zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 3 din 29 noiembrie 2004, Curtea de Apel
Timişoara a admis apelul procurorului, majorând pedepsele aplicate
inculpaţilor şi a respins apelurile acestora.
Recursul declarat de procuror, cu privire la greşita achitare a
inculpatului M.A. pentru săvârşirea infracţiunii de evadare, şi a
inculpatului M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de înlesnire a evadării,
precum şi pentru greşita nereţinere a două infracţiuni de ultraj, este
nefondat.
În cauză, s-a dat eficienţă prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpaţilor care,
la 18 aprilie 2003, au lovit pe agenţii de poliţie D.A. şi P.A., aflaţi
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, producând părţii vătămate D.A.
leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 5 zile de
îngrijiri medicale, iar părţii vătămate P.A., leziuni traumatice care au
necesitat 2 zile de îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4) C. pen.
Inculpaţii care, în aceeaşi împrejurare, au vătămat pe cei doi agenţi de
poliţie, aflaţi în îndeplinirea unei atribuţii de serviciu, şi anume punerea în
executare a unui mandat privind pe inculpatul M.A., au săvârşit fiecare
dintre aceştia o infracţiune unică de ultraj, întrucât au acţionat cu aceeaşi
www.referat.ro

ocazie şi în mod neîntrerupt, în baza unei unice rezoluţii infracţionale,

existând, prin urmare, o unitate naturală de infracţiune, ce exclude
existenţa unui concurs de infracţiuni în raport cu pluralitatea de subiecţi
pasivi.
Instanţele au reţinut în mod corect nevinovăţia inculpatului M.A.
pentru infracţiunea prevăzută în art. 269 alin. (2) C. pen. şi a inculpatului
M.C. pentru infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (2) şi (3) din acelaşi
cod, întrucât lipseşte intenţia.
Aşa cum rezultă din probele administrate, în speţă nu au fost
respectate prevederile art. 422 C. proc. pen. referitoare la executarea
mandatului în ceea ce priveşte înmânarea unui exemplar al acestuia.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că inculpatul M.A. nu
cunoştea faptul că mai are de executat vreo pedeapsă, fiind liberat la 9
octombrie 2002, iar inculpatul M.C. nu cunoştea că M.A. are de executat
o pedeapsă şi că pe numele acestuia a fost emis un mandat de executare a
pedepsei închisorii.
În aceste condiţii, în mod corect instanţele au constatat că actele de
violenţă săvârşite de inculpaţii M.A. şi M.C. se circumscriu numai
conţinutului constitutiv al infracţiunii de ultraj, iar nu şi al celor de
evadare sau de înlesnire a evadării, întrucât cei doi inculpaţi, sub aspect
subiectiv, nu cunoşteau nici că agenţii de poliţie aveau de executat un
mandat de executare a pedepsei şi nici că ar exista o pedeapsă de executat
de către M.A.

În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5197 din 15 septembrie 2005

Formele unităţii legale – infracţiune complexă. Distincţie între

infracţiunile care alcătuiesc infracţiunea complexă şi concursul de
infracţiuni
C. pen., art. 41 alin. (3), art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit.
a), e) şi g), art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a)

Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui,

negăsirea unor bunuri asupra ei şi fuga acesteia spre a se salva, urmată de
îndată de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat
în apropiere constituie infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de
www.referat.ro

tâlhărie în prima fază şi furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul
unei infracţiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul şi locul
săvârşirii faptei şi cu scopul urmărit de făptuitor.

Prin sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti,

secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul I.D. pentru săvârşirea
tentativei la infracţiunea de tâlhărie şi a complicităţii la infracţiunea de furt
calificat, iar pe inculpatul B.M. pentru complicitate la tentativa de tâlhărie
şi furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de
tâlhărie pentru ambii inculpaţi.
S-a reţinut că, la 23 iulie 2002, inculpaţii au lovit partea vătămată şi
au căutat dacă are bani asupra ei. Aceasta a reuşit să fugă, iar inculpaţii au
mers la autoturismul din care partea vătămată coborâse, au sustras de
acolo borseta acesteia, împărţind conţinutul.
Instanţă a considerat că prima faptă a inculpaţilor constituie tentativă
la tâlhărie, respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism
a fost considerată furt, respectiv complicitate la aceasta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 413
din 2 iunie 2004, a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea
juridică dată faptelor şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.
Potrivit art. 211 C. pen., furtul săvârşit prin violenţă constituie
infracţiunea de tâlhărie.
În speţă, nu se poate disocia activitatea inculpaţilor de lovire de cea
de însuşire a bunurilor, faţă de modul cum au acţionat şi perioada scurtă
de timp între lovire şi furt, cum nici poziţia lor psihică, din moment ce
partea vătămată nu mai avea posesia bunurilor, găsindu-şi refugiu în scara
unui bloc, în urma agresiunii.
În consecinţă, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel
este în concordanţă cu probele administrate şi întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care recursul
inculpaţilor a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5886 din 10 noiembrie 2004