Sunteți pe pagina 1din 13

Psihologia personalităţii infractorului şi a devierilor

normativ-morale şi comportamentale

„Paradoxul constă înfăptui că factorii ce stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor
identificaţi. Personalitatea, precum şi individul,este un produs integral al proceselor ce stau la
baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea este
determinată de natura relaţiilor ce auformat-o: a relaţiilor sociale în care se implică doar omul în
scopul unei realizări obiective".
A. Leont'ev, Activitatea. Conştiinţa. Personalitatea, 7975.

1. Conceptul de personalitate în psihologia juridică

Psihologia juridică şi criminologia, ca şi psihologia generală şi cea socială, operează cu


conceptul de personalitate, un construct pluridisciplinar.

Noţiunea de personalitate înglobează esenţa omului ca subiect si obiect al procesului social-


istoric, un sistem de atribute biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale,
caracteriale, valori personale raportate la cele sociale, de care dispune o persoană. Deoarece în
Codul Penal este utilizată noţiunea de „persoană", ţinem să precizăm că în ştiinţa psihologică şi în
tratarea oferită în capitolul de faţă conceptul de „personalitate" implică si caracteristicile persoanei.
•Ne referim la faptul că orice persoană, posedînd anumite particularităţi intelectuale, afective,
volitive, caracteriale şi temperamentale, deosebindu-se de semeni şi fiind totodată asemănător cu ei, se
prezintă şi ca o personalitate unică, organizată în conformitate cu capitalul ereditar şi influenţele
mediului.

Personalitatea infractorului este caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi


orientare comportamentală — criminală, dirijîndu-se de modele comportamentale cu caracter
antisocial.

Psihologia juridică implică în aparatul conceptual noţiunea dată, examinînd-o într-un context
special, cel al dramei judiciare. Cercetarea personalităţii personajelor din cadrul dat — a
infractorului, martorului, victimei, precum si a agenţilor judiciari —, deşi ţine cont de modelele
conceptuale, elaborate de psihologie în scopul definirii personalităţii şi stabilirii profilului ei, totuşi,
recurge la unele scheme deosebite, acceptate în domeniul ştiinţelor speciale.

Deoarece pe parcurs ne vom opri în detalii la personalitatea tuturor participanţilor la drama


judiciară, în capitolul de faţă ţinem să analizăm pe cît posibil de amplu doar personalitatea
infractorului, caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi orientare
comportamentală — criminală, călăuzindu-se de modele comportamentale cu caracter antisocial.

Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infractorului este condiţionată atît de


sarcinile justiţiei (de descoperire, cercetare, sancţionare a infracţiunilor si orientare a activităţii spre
profilaxia criminalităţii), cît şi de orientarea contemporană general-umană — spre umanism,
armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanţi, provocatori de conflicte
interpersonale şi intergrupale. S-a recurs la noţiunile de „personalitate infracţională" sau „personali-
tatea infractorului", spre deosebire de altă accepţiune — „personalitate criminală"1 — în scopul

1
ajustării la terminologia folosită în Codul penal, în care se utilizează termenul de „infracţiune", nu
de „crimă", si urmărind intenţia de lărgire a conţinutului conceptual.

Spre deosebire de noţiunea de „crimă", cea de „infracţiune", desemnînd un comportament ce


atentează la prevederile legii, oferă posibilitatea unei diferenţieri a gravităţii faptei. Totodată,
menţionăm că noţiunea de „personalitate infracţională" se referă nu la inculpat sau condamnat, ci la
cea de „învinuit" care, în conformitate cu art. 42 al CPP, defineşte „persoana, faţă de care s-a dat... o
ordonanţă de punere sub învinuire"2. Aceasta din cauza că personalitatea inculpatului şi a
condamnatului care se manifestă în alt mod, în virtutea unor circumstanţe juridice deosebite, ţine de
alte capitole, urmînd să fie analizată în continuare, însă e nevoie şi de o altă departajare, pentru
evitarea confuziei terminologice.

Analiza persoanei unui singur infractor nu ne poate oferi informaţie suficientă, pentru a vorbi
despre personalitatea infracţională. Profilul psihologic al persoanei este irepetabil, posedînd doar
unele calităţi generale, determinate de apartenenţa la o anumită categorie socială sau de particularităţile
organizării psihice. Anume aceste calităţi sînt puse în discuţie atunci cînd se recurge la noţiunea de
„personalitate infracţională".

Cercetările contemporane ale personalităţii implicate în drama judiciară se referă la un şir de


aspecte. Fireşte că cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care o identifică cu infracţiunea
şi se orientează spre cele patru componente ale ei — obiectul infracţiunii, cauzele obiective şi
subiective si subiectul ei —, nu va oferi material suficient pentru înţelegerea deplină, atît a
personalităţii infrac-rionale, cît si a persoanei concrete, acţiunile căreia au provocat cauza penală.
Este nevoie de o tratare dinamică, ce ţine cont de geneza şi afirmarea personalităţii, mai productivă,
de care sînt capabile alte ştiinţe — psihologia, sociologia, criminologia. Analiza personalităţii în
cadrul acestor ştiinţe oferă cunoştinţe care permit elucidarea tuturor aspectelor comportamentului
deviant.

Dacă facem o departajare a scopurilor pe care le rezolvă fiecare ştiinţă, cercetînd


personalitatea infractorului, putem evidenţia următoarele:
1. Din punct de vedere juridic cercetarea personalităţii infractoriale se realizează în scopul:
— identificării subiectului infracţiunii;
— determinării strategiilor optimale, selectării metodelor şi tacticilor în vederea realizării unei
cercetări reuşite a actului infracţional, stabilirii cauzelor obiective şi subiective ale infracţiunii, în
centrul atenţiei aflîndu-se personalitatea celor implicaţi în cercetare: a infractorului, victimei,
martorului;
— calificării juridice a actului infracţional, ţinîndu-se cont de toate cauzeleinterne psihologice
şi externe obiective care 1-au provocat, de motivaţiasubiectului infracţiunii, rolul lui în cazul cînd este
cercetată o crimă comisă în grup;
— sporirii ponderii implicării psihologice a cercetării penale şi a sancţiunii în reorientarea
conştiinţei şi comportamentului persoanei învinuitului;
— determinării formelor optimale de resocializare şi recuperare socială a infractorului, stabilirii
unui program individual, ţinîndu-se cont de calităţile personale.

2. Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionaleare drept scop:


—desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, în care scop se recurge şi la o
investigaţie a personalităţii victimei, martorului;
—stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate în drama
judiciară: al experienţei sociale şi al comunicării, locului persoanei în ierarhia statusurilor si rolului
determinat de aceasta, al caracterului procesului de socializare si înglobare a normelor sociale,
atitudinii faţă de valorile sociale, factorilor sociali care au contribuit la degradare etc.;
— identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor
psihice şi a deformărilor, uneori patologice, a însuşirilor psihice ale persoanei cercetate;
2
— determinarea factorilor psihologici: a motivelor, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor,
orientărilor.

Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată, în profilul


psihologic al oricăriu individ uman, implicat în infracţiune, se împletesc atît calităţi pozitive, cît şi
calităţi care îi caracterizează apartenenţa la un anumit grup social, cel al infractorilor. Calităţile
psihice ale oricărui om nu pot să-1 sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există
anumite particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care îi determină profilul psihologic şi
orientarea comportamentală.
Anume acestea sînt analizate atunci cînd vorbim de personalitatea infractorului.

V. Vasil'ev, cercetînd procesul formării personalităţii infracţionale 4, menţionează rolul


particularităţilor psihofiziologice — al tipului sistemului psihic, temperamentului, caracterului, cît şi
al factorilor sociali, cu deosebire al celor care determină procesul socializării individului, în cercul
cauzelor subiective ale infracţiunii autorul înscrie gîndirea şi conştiinţa, dominate de anumite
reprezentări, contradictorii celor general-umane, orientarea socială, rezultată din trebuinţele,
interesele şi motivaţia cu caracter antisocial.

E vădită orientarea cercetării personalităţii infractorului spre desemnarea corelaţiei dintre biologic
şi social, acest proces examinîndu-se doar în dinamică: „în cadrul procesului de dezvoltare socială,
de formare a personalităţii.

Studiul personalităţii infractorului oferă informaţie tuturor agenţilor judiciari, care realizeză
cercetarea penală sau sînt implicaţi în activitatea de resocializare a condamnaţilor. Fireşte că în
cadrul cercetării penale se ţine cont nu de toate particularităţile învinuitului, ci doar de cele care au
o importanţă principială pentru proces: conţinutul învinuirii şi contextul real al cercetării.

Nu pot fi stabilite anumite cadre formale, care ar delimita competenţele diferiţilor agenţi
judiciari în cercetarea personalităţii infracţionale. Cu cît mai multe date despre aceasta posedă
agenţii judiciari, cu atît mai eficient decurge cercetarea penală. Şi totuşi, fiecare specialist implicat
în această activitate o examinează ca pe o unitate distinctă, determinîndu-şi, totodată, un anumit
scop:
— anchetatorul penal — care ţine pe parcursul anchetei preliminare nu doar să identifice
circumstanţele ce urmează a fi demonstrate prin probe, ci să stabilească mijloacele procesuale
optimale, să cerceteze cauzele obiective şi subiective care au determinat comportamentul
infracţional, recurge la o analiză amplăa personalităţii infractorului, în special a trebuinţelor,
atitudinilor, orientărilor, inte
reselor, motivelor;
— procurorul — realizînd fincţia de supraveghere a legităţii pornirii procesului penal, efectuării
cercetării şi anchetei preliminare, este confruntat cu necesitatea unei caracterizări obiective a
comportamentului infracţional, cercetînd personalitatea infractorului nu numai prin prisma
delictului, ci şi a raporturilorcu celelalte
părţi ale procesului;
— avocatul — obligat să desemneze împrejurările care ar putea să atenueze răspunderea sau
chiar să ducă la achitarea învinuitului, este preocupat de cercetarea şi demonstrarea unor calităţi
pozitive ale infractorului,precum şi de elucidarea unor circumstanţe nefavorabile de ordin psihic,
psihologic sau social, careau provocat delictul, folosindu-le în procesul apărării;judecătorul —
analizează şi apreciază complet şi obiectiv toate împrejurările cauzei, elucidînd factorii de diversă
natură, cu deosebire cei subiectivi, care au determinat comportamentul infracţional, asigurînd
influenţa educativă.

Personalitatea infractorului este cercetată şi de specialiştii din alte domenii, implicînd:


3
- examinarea clinică — reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului;
— examinarea paraclinică — probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic,stabilirea genezei
tulburărilor psihice;
— investigările biogenetice — rolul factorilor ereditari în structura personalităţii infracţionale;
— interpretarea neurofiziopatologică — cauzalitatea manifestărilor agresive antisociale de
condiţiile biopsihologice care le declanşează;
— cercetarea psihologică si psihosociologică — stuctura personalităţii infracţionale
motivată de ambianţa socială, conflictele în carea fost implicată si modul în care acestea au fost
soluţionate, orientarea spre posibilitatea de recuperare socială;
— cercetarea sociologică — analiza personalităţii infractorului prin prisma proceselor macro-
şi microsociale;
— rezolvarea medico-legală — furnizarea datelor medicale obiective, în baza cărora este
reconstituită starea de imputabilitate.

Abordarea acestor studii permite:


— aprecierea corectă a strărilor psihice a personalităţii infractorului, precizarea diagnosticlui
si excluderea erorilor judiciare, atît provocate de atitudinea subiectivă a agenţilor, cît şi de
comportamentul de simulare al infractorului;
— identificarea cauzelor psihologice care au putut influenţa comportamentul, atît în timpul
constituirii personalităţii, cît si în momentul comiterii infracţiunii, cele din urmă fiind, de regulă,
caracterizate printr-o forţă sporită;
— cerectarea tulburărilor cu caracter psihopatologic care au determinat infracţiunea, a
gravităţii şi forţei lor;
— determinarea factorilor sociali care au provocat comportamentul infracţional, contribuind
la instituirea unor trebuinţe, aprecieri care vin în dezacord cuvalorile si normele sociale si
normativitatea juridică;
— aprecierea gradului de periculozitate socială, pe care o prezintă individul cercetat, atît prin
determinarea comportamentului acestuia de abatere de la normativitatea psihică sau socială, cît şi
prin orientarea lui spre delincventă.

Toate acestea permit evitarea erorii judiciare, aplicarea corectă a sancţiunii, adecvată
caracterului infracţiunii săvîrsite, stabilirea programului de resocializare şi recuperare socială,
prevenirea recidivelor, elaborarea unor acţiuni mai vaste cu caracter social de prevenire a
criminalităţii, de educare a conştiinţei de drept.

În psihologia juridică există mai multe definiţii ale personalităţii infractorului.

Un grup de autori bucureşteni consideră că ea este o „sinteză a tuturor elementelor care


concură cu conformaţia mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică.

M. Enikeev o defineşte ca „o totalitate de calităţi individual-tipologice de importanţă socială


cu caracter negativ, care determină comportamentul criminal al individului.

V. Vasiliev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea


socială în structura personalităţii infracţionale.

Care este rolul acestor două componente şi în ce măsură pot ele să determine un comportament
deviant? Vorbind de cea biologică, punem în evidenţă un şir de calităţi cu care personalitatea vine în
această lume (ereditare sau înnăscute) şi care îi determină profilul morfoconstituţional şi
psihofiziologic. Aspectul fizic, calitatea proceselor neurovegetative, fiziologice, iar de aici şi a celor
psihice — cognitive, emotive şi volitive, pot determina condiţia socială a individului. De bună
4
seamă, indivizii dotaţi cu o înfăţişare plăcută si calităţi psihice ce nu le perturbează existenţa posedă
conştiinţa unui eu social reuşit, sînt încadraţi armonios în ambianţă.
Deficienţele psihofiziologice (senzoriale, cognitiv-logice etc.), locomotorii, anumite perturbări
neurovegetative, constituţia fizică deficitară provoacă sentimentul inferiorităţii si generează
tendinţe de compensare — forme de comportament relativ stabil, căpătînd configuraţia unor
trăsături de personalitate, prin care individul uman, în baza unei inferiorităţi reale sau doar
imaginare, ţine să se afirme în mod conştient sau inconştient într-un anumit domeniu, pentru a
repara deficienţa de care suferă. C. Jung10, vorbind despre pericolul complexelor, subliniază forţa lor,
capabilă să perturbeze unitatea conştientului, să pună în dificultate, sau chiar să contracareze voinţa,
procesele cognitiv-logice, să-1 lipsească pe individ de libertate. Individul încearcă să evadeze în
imaginar (persoanele nevrotice), pentru a-si atenua eşecul în viaţa socială, sau manifestă orientări
spre comportamente reale în acelaşi scop. Sînt cunoscute exemple cînd aceste comportamente capătă
un caracter normativ sau chiar prosocial, individul manifestîndu-se în domenii de înalt prestigiu social
— activitate de caritate, binefacere, politică etc. Dar la fel de frecvente sînt si formele de manifestare
într-un domeniu antisocial, unde sînt satisfăcute tendinţele exagerate de dominaţie, impulsurile de
agresivitate, violenţă.

De această componentă biologică ţin, de asemenea, unele calităţi ale SNC, patologia sau
dezvoltarea distorsionantă a cărora poate determina comportamente deviante. Anumite deficienţe
senzoriale, cognitiv-logice, volitive sau de dirijare a stărilor afective pot în circumstanţe
criminogene juca rolul de factori provocatori de infracţiune. Temperamentul, caracterul sau
aptitudinile personalităţii, sub impactul unei condiţii sociale nefavorabile, pot de asemenea să se
manifeste în calitate de condiţie a unui comportament infracţional. Dar ar fi complet eronat dacă
am ignora rolul factorului social în manifestarea calităţilor biopsihice. Acţiunea indirectă a celui din
urmă este la fel de vădită, precum determinarea profilului social al individului de calităţile lui interne,
biologice. Societatea poate şi trebuie să exercite acţiuni de profilaxie a comportamentului deviant în
cazul indivizilor caracterizaţi printr-o condiţie biologică nefavorabilă. Iată prin ce se explică
interesul cercetătorilor faţă de această componentă a personalităţii, care poate cauza un compor-
tament deviant, cu un grad sporit de periculozitate socială.
încercînd o generalizare, G. Avanesov numeşte următoarele cauze biologice ce pot influenţa
distructiv comportamentul personalităţii n:
— patologia trebuinţelor primare, care frecvent poate cauza perversiuni şi infracţiuni
sexuale;
— îmbolnăviri neuro-psihice, ce duc la inechilibrul SNC, provocînd reacţiine adecvate şi
diminuînd posibilitatea de dirijare a acţiunilor;
— patologii transmise prin ereditate sau înnăscute, mai ales provocate de alcoolismul
părinţilor;
— stări temporare, provocate de conflictele cu şinele si ambianţa, tensionarea psihofiziologică,
acţiunea nefavorabilă a mediului etc.

În scopul elucidării cauzelor biologice ale comportamentului infracţional au fost efectuate


cercetări ale anomaliilor cromozomiale, considerate drept posibilă cauză a comportamentului
antisocial.
S-a constatat că apariţia unui extracromo-zom X sau Y este mult mai frecventă printre (după unii
autori, de 60 ori mai mare) persoanele cu comportament agresiv, antisocial. Extracromozomul X este
considerat o cauză a comportamentului agresiv, violent, Y — a anomaliilor în orientarea valorică
(predominanţă a trebuinţelor primare, inclusiv sexuale) si dirijarea voluntară a comportamentului.

Deşi incidenţa anomaliei cromozomiale în comportamentul antisocial este foarte


semnificativă, unii cercetători consideră că nu atît cauzele ereditare, cît cele de altă natură, cum ar fi
insuficienţa intelectuală sau influenţele mediului par să determine conduitele infracţionale.

5
Autorii români la care ne-am mai referit analizează si teoria lui H.J. Eysenck, care pune la baza
comportamentului proprietăţile fiziologice corticale, cu deosebire ale celei de inhibiţie a cortexului,
evidenţiind două categorii de subiecţi:
— de tip CIR (cortical inhibition rapidly), la care inhibiţia apare mai repede,stimularea
fiind resimţită mai puţin;
— de tip CIS (cortical inhibition slowly), la care inhibiţia apare mai încet, iar stimulul este
resimţit subiectiv mai puternic.

Consecinţele: 1. condiţionarea mai dificilă pentru tipul CIR, deci şi socializarea mai dificilă a
lor; 2. sensibilitatea mai joasă în cazul indivizilor CIR, din care rezultă căutarea de excitare
senzorială; face ca persoanele de tip CIR să accepte diverse surse de stimulare, încălcînd legea mai
frecvent decît cei CIS.

În opinia lui H. Eysenck, factorul biologic, avînd o anumită importanţă în determinarea


caracterului conduitelor, se manifestă sub influenţa celui social, contribuind la formarea unui
mecanism biosocial comportamental.

Această alianţă a factorilor se manifestă evident în analizele ştiinţifice ale agresivităţii.


Fenomenul agresiităţii cunoaşte mai multe tratări:
— neurofiziologice, cu deosebire în lucrările renumitului psihiatru H. Selye, care corelează
agresivitatea cu situaţiile de stres, considerînd-o un rezultat şi o încercare de adaptare;
— etologice, care mizează în explicarea agresivităţii pe compararea compor tamentelor
animale şi umane, dirijate de aceeaşi moştenire genetică;
— psihologice, de tip behaviorist şi neobehaviorist, explicînd agresivitatea prin influenţa
stimulilor dezagreabili, provocatori de incomodităţi; ale învăţării sociale, prin care această formă de
manifestare comportamentală este atribuită influenţelor familiei, mass-media, care livrează subiecte
frustrante; din perspectiva psihologiei dinamice, care se centrează pe rolul frustrărilor;
— psihosociale, care ţin să explice agresivitatea prin impactul fenomenelor şi factorilor ce ţin
de existenţa grupurilor, a ierarhiei sociale, a autorităţii, tendinţelor de dominaţie;
— psihanalitice — ca o pulsiune sexuală a inconştientului, iar în tratarea
neopsihanalitică — a morţii şi distrugerii.

Aşadar, elucidarea cauzelor biopsihice ale comportamentului antisocial, care prin forţa lor
provoacă dificultăţi de adaptare a individului la ambianţa socială, are o importanţă pur teoretică, fiind
şi unul din scopurile psihologiei juridice practice şi a justiţiei în genere, rezolvînd problema
profilaxiei criminalităţii, care necesită o atitudine diferenţiată. Stabilirea acestor factori înlesneşte
elaborarea unor programe psihocorecţionale.

Cea de a doua componentă a personalităţii — psihologică — se referă la motivaţia,


orientarea, trebuinţele şi interesele indivizilor. Configuraţia lor se formează pe parcursul existenţei
individului, fiind determinată atît de capacitatea psihicului de dirijare a comportamentului, cît si de
influenţele din ambianţa socială. Capacitatea insuficientă de conştientizare şi dirijare a propriilor
acţiuni, deficienţele proceselor cognitiv-logice şi emotiv-volitive duc la acceptarea unor motive,
interese, orientări antisociale, la incapacitatea de a lua o decizie justă în situaţiile cu impact
criminogen. Fiecare al cincilea recidivist comite infracţiuni după eliberarea din penitenciar fără a
cugeta asupra consecinţelor24, însă nici această componentă nu poate fi examinată separat de cea
biopsihică si socială.

În sfîrşit, componenta socială care, după părerea noastră, exercită o influenţă mare asupra
structurii personalităţii în genere, întrunind atît influenţele din ambianţă, cît şi sistemul de statuturi-
roluri atribuite individului, totalitatea de reprezentări sociale, care determină profilul comunităţii şi
6
al fiecărui membru al ei, modelele culturale cu caracter grupai, acceptarea sau respingerea cărora
afirmă o anumită poziţie a individului în grupul de apartenenţă etc. Dar, din nou, nici condiţia
socială nu poate întru totul să orienteze personalitatea spre acceptarea unui model de comportament
în acord sau în dezacord cu normativitatea socială şi juridică.

Cotidianul ne oferă un şir de exemple, cînd descendenţii din familiile cu comportament


antisocial se orientează spre valorile general umane si, dimpotrivă, copiii din familiile aparent
favorabile acceptă comportamente infracţionale.

Din considerentele relatate mai sus putem defini personalitatea infractorului ca o sinteză a
componentelor personale (biologice, psihice şi sociale), rezultate din constituţia psihofiziologică,
componentele instinctiv-afective, alimentată de construcţia senzorial-perceptivă, modul de a
reacţiona şi interferenţele cu mediul în care s-a format, integrate într-un sistem neadecvat celui
social, de valori, norme cu caracter deviant de la cele ale societăţii, care determină un comportament
antisocial.

Toate componentele personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal, în totalitatea lor
alcătuind o conformaţie orientată antisocial. Scopul principal al cercetării psihologice a infractorului
constă în determinarea corectă a factorilor care au determinat infracţiunea şi ponderea acestora în
comportamentul criminal.

2. Tipologii psihologice ale infractorilor

În psihologia juridică sînt utilizate mai multe metode de cercetare a personalităţii


infractorului. Una din acestea, avînd caracter de tipologie socială, pune accent pe locul
personalităţii în sistemul de norme sociale şi modele comporta-mental-culturale, respectiv
atitudinea ei faţă de normativitatea socială, apreciind factorii care au determinat comportamentul.
Altă metodă se bazează pe cercetarea sistemului de statusuri şi roluri sociale pe care le deţine
personalitatea, întemeindu-se pe faptul că personalitatea este un rezultat al relaţiilor sociale. Ea
îndeplineşte un sistem de roluri, care determină un şir de relaţii sociale. Comportamentul
personalităţii este determinat şi de factorii sociali, economici, psihologici şi psihici, aceştia aflîndu-se
în legătură strînsă cu status-rolurile individului uman.

De exemplu, cercetînd motivaţia infractorului care a comis un furt, sînt examinate: directivele
comportamentale — sînt ele oare îndreptate spre existenţa pe spatele altuia, fără a depune un efort
personal; caracterul trebuinţelor — corespund posibilităţilor sau sînt sporite; condiţiile sociale
favorizante — indiferenţa socială faţă de încălcarea normativităţii sociale şi juridice, iar din aceasta
— apariţia sentimentului siguranţei în lipsa de pedeapsă; orientarea spre un comportament deviant.

Ştiinţa psihologică a stabilit încă din cele mai vechi timpuri că indivizii umani pot fi uniţi în
anumite clase (grupuri) în funcţie de posedarea unor trăsături comune de configuraţie biopsihică
sau socială. Astfel, a apărut noţiunea de „tip", care este utilizată în diverse ştiinţe si pentru diverse
categorii de obiecte, fenomene, în psihologie întrunind subiecţii umani.
Tipul este o noţiune subordonată celei de „trăsătură". Dintre cele mai cunoscute tipologii
psihologice putem numi pe cele temperamentale, aparţinînd lui Hipocrate, Pavlov, Allport, Jung,
Eysenck etc. Dar nici o tipologie nu reuşeşte să înglobeze toată varietatea personalităţilor umane,
noţiunea de „tip" fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realităţii
sociale, servind drept etaloane a căror cunoaştere ne poate oferi o înţelegere şi o tratare a
comportamentului individului uman studiat.

Referitor la tipologia personalităţii infracţionale au fost efectuate, la fel, un şir de încercări, care,
cu toată relativitatea lor, oferă posibilitatea de a înţelege fenomenul infracţiunii mai adecvat şi a-1
trata mai corect, oferind anumite standarde care facilitează cunoaşterea indivizilor implicaţi în
7
infracţiune.

Tipologia personalităţii infracţionale nu poate fi efectuată separat de tipologiile general-


psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu este un dat, un rezultat al
configuraţiilor genetice, care se manifestă în anumite insuficienţe cognitive, afective sau volitive,
provenind mai mult din dezechilibrul dintre particularităţile psihice şi condiţiile din ambianţa în care
are loc constituirea personalităţii.

Cu toate că nu se poate vorbi despre un „psihic criminal" sau o „moştenire genetică criminală",
atît psihicul, cît şi constituţia genetică contribuie la determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele
criminale. Componenta socială a personalităţii are, totuşi, o mare importanţă. Modul în care
individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, şi-a instituit un sistem de
valori individuale, care corespund sau nu celor cu caracter social, pare a fi, din aceste considerente,
important în determinarea comportamentului. Individul cu deficienţe de socializare poate să-şi
rezolve trebuinţele primare şi secundare prin acceptarea unui comportament antisocial, criminal.

Aşadar, la baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie să fie puse, în primul rînd,
particularităţile psihologice: motivaţia, atitudinile, interesele, sco purile. Totodată, e nevoie să
ţinem cont şi de forţa unor „incapacităţi funcţionale", în cazul cărora cauza comportamentului
criminal poate fi patologia psihică şi imposibiitatea de apreciere adecvată si reglare conştientă a
acţiunilor.

În conformitate cu clasificarea infracţiunilor, efectuată în Codul Penal, putem distinge:


— infractori periculoşi, care au comis infracţiunea „cu intenţie" — fiind conştienţi de „caracterul
social periculos al acţiunii sau inacţiunii", precum şi de „urmările ei social periculoase";
— infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, prevăzînd „posibilitatea
survenirii urmărilor social periculoase ale acţiunii sau inacţiunii", dar subestimîndu-le, considerînd
„în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate" sau neglijînd „posibilitatea survenirii unor asemenea
urmări";
— infractori iresponsabili — care nu erau în stare să conştientizeze acţiunile lor sau să le conducă
din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare, debilităţi mintale sau a unei
alte stări patologice.

În psihologia juridică tipologia infractorilor se efectuează după un şir de criterii.

M. Enikeev foloseşte în calitate de criteriu de tipologizare gradul de periculozitate socială pe


care o exercită individul, care îi determină atitudinea faţă de valorile sociale. Dar autorul ţine să
mai menţioneze un factor al infracţiunii — capacitatea de dirijare psihică a acţiunilor — care
poate la fel provoca pericol social, în funcţie de aceste criterii el evidenţiază următoarele tipuri:
— asocial — tip caracterizat printr-o pregătire socială insuficientă, care îl face vulnerabil în
situaţiile nefavorabile, mai frecvent manifestîndu-se ca un infractor situaţional. în conformitate cu
criteriul enunţat, autorul consideră că acest tip prezintă un grad scăzut de periculozitate socială;
— antisocial — tip ce posedă orientări criminale care îl domină, predispus spre alegerea formelor
criminale de satisfacere a trebuinţelor, intereselor, realizare a scopurilor, prezentîndu-se ca un
criminal profesional, periculos;
— cu defecte în capacitatea de autoreglare a comportamentului, infractori „întimplători",
care în virtutea unor deficienţe ale proceselor volitiv-afective nu pot rezista în situaţia criminogenă.

Recurgînd în continuare la o divizare conform calităţii orientărilor valorice, M. Enikeev


distinge în cadrul acestor tipuri infractori violatori de proprietate şi infractori violenţi.

8
Altă tipologie a personalităţii infractoriale ţine cont de un cerc mai larg de criterii.

I. Prima divizare ţine de gradul de conştientizare şi dirijare psihică a compor tamentului.

Infractorii normali nu sînt afectaţi de vreo patologie psihică, crima fiind conştientizată,
comportamentul, mai frecvent, orientat spre existenţa antisocială. Conştienţi de caracterul antisocial
al comportamentului lor, aceşti infractori se călăuzesc de motive egoiste, trebuinţe hipertrofe. Sînt
predispusi să dea vina pe circumstanţe sau pe alte persoane pentru modul de trai pe care îl duc.
Infracţiunea devine pentru aceste persoane modul de satisfacere a trebuinţelor materiale, avînd
diverse forme: furturi, escrocherii, delapidări, şantaj, infracţiuni economice, contrabandă, falsificare
de bani sau de produse şi mărfuri, operaţii valutare ilicite, abuz de serviciu, mituire, falsuri etc.

Infractorii anormali sînt persoane care au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită
ce nu le permit o conştientizare deplină, adecvată a acţiunilor şi comportamentelor (analiza mai
detaliată a comportamentului acestor persoane va fi expusă în continuare, caracterizîndu-se
comportamentul infractorilor psihotici).

II.În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale distingem infractori recidivîşti şi


nerecidivişti.

Primii sînt orientaţi spre repetarea acţiunilor criminale, spre asigurarea existenţei prin
practicarea infracţiunii. Nenumăratele studii ale acestora au demonstrat existenţa în structura
personalităţii infractorului recidivist a unei conjugări a deficienţelor individuale si sociale. Astfel,
infractorii recidivisti dau dovadă de inadap-tare socială, egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent pînă
la infantilism social — dorinţă de a exista pe spatele altora, necesităţi sporite în raport cu
posibilităţile, orientare excesivă spre anumite feluri de gratificaţie socială (bani, sex etc.), impul-
sivitate si indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism etc., stări interne de tensionare şi conflict,
percepere deformată a realităţii, dificultăţi în autoevaluare şi autoprezentare. Recidivistul este
indiferent în raport cu sancţiunea juridică, violent. Deşi tipul recidivist predomină printre bărbaţi, se
întîlnesc femei cu comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii psihice de limită
(psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism cronic. Degradarea social-psihică a infractorilor
recidivisti este si un rezultat al nenumăratelor privări de libertate, al incapacităţii de reintegrare
socială.

În urma unor sondaje efectuate în România în 1982 pe un eşantion de 2738 deţinuţi recidivisti s-a
stabilit că aceştia posedă si alte caracteristici comune:
a) după vîrstă — 54,7 sînt tineri, avînd pînă la 30 ani;
b) după mediu de comitere a infracţiunilor — 76,1% au comis infracţiunea în mediul urban;
c) situaţia familială — necăsătoriţi, divorţaţi sau în relaţii de concubinaj (63%);

Infractorii de carieră sînt mai frecvent profesionali, specializaţi într-un anumit domeniu.

Una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparţine
criminologului şi psihologului american Lewis Yablonski, care a folosit drept criteriu de clasificare
chiar trăsăturile de personalitate ale individului care afectează comportamentul lui. O prezentăm cu
unele implicări personale.

Infractorii socializaţi, devin criminali în urma impactului mediului social, de la care învaţă valori
şi norme deviante. Directivele antisociale, criminale ale acestor indivizi sînt un rezultat al imitării,
influenţei, devenind stereotipuri comportamentale. Devin mai frecvent violatori ai proprietăţii,
orientîndu-se spre o existenţă din contul altora, fără a depune un efort considerabil. Prezenţa lor în
societate vorbeşte şi despre unele cataclisme negative cu caracter general, care favorizează asemenea
comportament.
9
Astfel, în timpul socialismului, asemenea factori erau neglijenţa faţă de proprietate, aceasta
aparţinînd,de/acto, statului şi provocînd o atitudine de nepăsare a indivizilor faţă de păstrarea ei.
Actualmente aceşti factori se traduc prin lipsa de conştientizare a modului de realizare a bunăstării,
diferenţierea socială, îmbogăţirea avînd adesea un caracter ilicit.

Infractorii nevrotici. Nevroza este o tulburare mintală minoră, o stare patologică de limită care
apare în cazul unei suprasolicitări nervoase, al socului emoţional, necazurilor şi insatisfacţiilor
repetate cu caracter familial sau profesional, stărilor tensionante de durată, agravate de anumite
condiţii ereditare. Bolnavul este parţial conştient de maladia sa şi critic faţă de aceasta. Nevroza
poate avea mai multe manifestări: a) astenia psihică — scădere a capacităţii de efort psihic şi fizic,
oboseală, tensionare nervoasă, afectivitate sporită, ipohondrie, stări de alarmă, atenţie diminuată,
reactivitate, poate rezulta dintr-o îmbolnăvire somatică, din suprasolicitarea psihică, fizică,
intelectuală, uneori desemnînd o etapă preliminară a unei maladii mai grave — schizofrenie,
psihoză etc.; b) isteria — caracterizată prin compulsiuni tumultoase, paralizie, accese nestăpînite de
rîs sau plîns, conştiinţă redusă, reactivitate, apare în urma unei tensionări nervoase, a unui conflict
inconştient, a unor emoţii puternice cu caracter negativ pentru individ, sau ca simptome ale unei
îmbolnăviri mai grave ale psihicului; c) obsesiile — întrunesc şi calităţile asteniei, producînd stări de
nelinişte, de anxietate.

Prin caracterul instabil, intolerant, contradictoriu, inadaptat social, personalitatea afectată de


nevroze poate prezenta tendinţe de conduită agresivă. Nevrozele nu diminuează posibilitatea de
autoconştientizare a acţiunilor, afectînd doar comportamentul. Lewis Yablonski prezintă faptul cum
nevrozele pot afecta comportamentul personalităţii, diferenţiind o categorie specifică de infractori-
nevrotici. Aceştia nu percep lumea în mod distorsionat, sînt conştienţi de răul din compor tamentul
personal. Dirijaţi de compulsiunile nevrotice (anxietate, nelinişte, emotivitate, idei obsesive etc.),
manifestate în astenie, diminuare a cîmpului perceptiv, reactivitate, ei pot comite crime de tipul
cleptomaniei, piromaniei, furturilor din magazine etc. Devin criminali în urma distorsiunilor
personalităţii şi a percepţiei neadecvate a ambianţei.

Infractorii psihotid. Psihopatia este o stare psihică ce duce la dezordini globale în structura
psihică si socială a personalităţii, la o distorsionare a percepţiei ambianţei. Ea e determinată de
particularităţile sistemului psihic — lipsă de flexibilitate, forţă si echilibru, dereglări în alianţa dintre
procesele care decurg în secţiunile superioare şi inferioare ale cortexului. Psihopatia în cele mai
frecvente cazuri este înscrisă în limitele normalului. Psihopaţii „nu se clasează nici printre psihotici
(realmente alienaţi) şi nici printre nevrotici (conştienţi de tulburările lor). Ei sînt indivizi instabili,
impulsivi şi dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei
au adesea de-a face cu justiţia", consideră Nor-bert Sillamy. în psihologia americană noţiunea de
„psihopat" se înrudeşte cu cea de „personalitate infracţională"

Infractorii psihotici prezintă o periculozitate socială sporită, motivaţia pentru un comportament


deviant fiind de natură polivalentă: reactivitate patologică la anumiţi stimuli şi răspuns la influenţele
negative ale mediului. Crimele sînt generate de necesitatea de a-şi satisface imediat pulsiunile
instinctiv-afective şi se manifestă în mod bizar, lipsit de sens. Personalităţile psihotice sînt foarte
agresive, violente, afectate grav si în plan social, în funcţie de tipurile de psihopatii, infractorii
manifestă periculozitate socială diferită şi atentează la diverse obiecte, fiind înclinaţi să comită acte
de violenţă, inclusiv omoruri.

M. Enikeev distinge cîteva forme de psihopatii:


— psihopaţi psihasteniei — anxiosi, tensionaţi, reactivi, caracterizaţi prin deficitenergetic si
incapacitate de inhibare a proceselor psihice, dominaţi de idei obsesive;
— psihopaţi explozivi — iritabili, tensionaţi, violenţi, egocentrici, conflictuali, brutali în
comunicare, ducînd frecvent un mod de viaţă asocial,caracterizat prin pasiunea jocurilor de
hazard, destrăbălare sau perversiune sexuală, beţii,vagabondaj;
10
— psihopaţi isterici — demonstrativi, nesinceri, necritici, infantili;
— psihopaţii paranoidali — orgolioşi, suspiciosi, falşi în manifestări, dominaţi de ideea
persecutării.

Infractorii psihotici pot fi caracterizaţi printr-un coeficient înalt al dezvoltării intelectuale,


integrare eficientă în profesie, motive ale comportamentului deviant fiind inactualizarea
personalităţii, conflictul imaginar, incapacitatea de evaluare valorică a evenimentelor. Pot comite
diverse crime, lipsiţi fiind de compasiune, empatie, recunoaştere a valorii „altuia".

Infractorii sociopaţi. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, compasiune limitată faţă de alţi
indivizi umani parvenite din tulburările de caracter. Persoanele afectate de sociopatie pot provoca
daune materiale, morale şi chiar fizice, fără de a resimţi vreo anxietate sau sentimentul vinovăţiei.
Sînt mai frecvent persoane normale din punct de vedere psihic, caracterizate prin absenţa
nervozităţii, calme. Deficienţele de caracter: nesinceritate, lipsa remuşcărilor, a fricii, judecată săracă
şi iraţională, egocentrism patologic, instabilitate, afectivitate săracă, capacităţi de înţelegere socială
limitate, indiferenţă în relaţiile interpersonale, comportament bizar şi neprevăzut, viaţă sexuală
dezordonată, lipsă a dorinţei de a depune un efort volitiv în direcţia integrării sociale.

Psihiatrul Hervey Cleckley, demonstrînd că sociopatul se manifestă ca fiind normal, prezintă


următoarele calităţi ale acestui tip: farmec superficial şi o bună inteligenţă; percepţie adecvată a
realităţii, neafectată de iluzii şi iraţionalism; absenţa nervozităţii, calm chiar în situaţiile dificile;
instabilitate comportamentală; neadevăr, lipsă de sinceritate; lipsa remuşcărilor şi a ruşinii;
comportament inadecvat fără vreo motivaţie personală; judecată săracă şi lipsă de experienţă
socială, chiar de dorinţă de a trage învăţăminte din aceasta; egocentrism; emotivitate diminuată;
imposibilitate de a-i înţelege pe alţii; indiferenţă în relaţiile personale; comportament bizar, frecvent
marcat de agresivitate; viaţă sexuală defectuoasă, lipsită de pasiune; trai fără perspectivă, utilitate,
aspiraţie spre un scop.

Cercetătorul român V. Dragomirescu distinge două categorii — personalitatea psihotică şi


personalitatea demenţială — patologice în esenţă şi prezentînd un grad sporit de periculozitate
socială.

3. Modelul orientărilor şi al conduitelor personalităţii infractorului

în cadrul analizei juridice a infracţiunii şi a infractorului se pune accent pe obiectul, subiectul,


latura obiectivă şi subiectivă. Analiza psihologică prevede reliefarea rolului factorilor interni —
individuali, care ţin de anumite manifestări psihice, precum şi al celor externi, sociali, ce vorbesc
despre interferenţele individului cu ambianţa. Fiecare infracţiune se manifestă în mod diferit, analizei
putînd fi supuse doar aspectele generale.

Dacă vom ignora comportamentul infracţional, care are la bază inadaptarea socială provocată
de anumite patologii psihice si care este cercetat în detaliu de altă disciplină distinctă — psihiatria
judiciară — vom ajunge la concluzia că cercul factorilor interni, psihologici principali ai infracţiunii
înglobează sistemul simplificat de orientări şi principii de viaţă, care determină o atitudine eronată
faţă de ambianţă, în funcţie de aceasta este nevoie de a examina motivaţia personalităţii
infractorului.

Motivaţia este o pîrghie importantă în procesul autoreglării individului, dezvoltării psihice şi


umane a acestuia, incluzînd în structura sa trebuinţele, motivele, interesele, convingerile, idealurile,
concepţiile despre lume şi viaţă, îndeplineşte mai multe funcţii: de activare internă si semnalizare a
unui dezechilibru fiziologic sau psihologic; de declanşare a acţiunilor; de autoreglare a conduitelor;
modificîndu-se pe parcursul activităţii umane.
11
Formele motivaţiei se clasifică în perechi opuse: pozitivă şi negativă; intrinsecă (directă,
rezultată dintr-o sursă internă) şi extrinsecă (indirectă, sugerată sau chiar impusă din exterior);
cognitivă (de cunoaştere) si afectivă (rezultată din nevoia de afecţiune şi afinitate).

Se spune că orice mijloace sînt potrivite pentru realizarea scopurilor. Dar indivizii umani
folosesc de regulă mijloacele, care nu vin în contradicţie cu norma-tivitatea şi valorile sociale, iar în
cazul cînd acestea nu se potrivesc, renunţă la scop. Aceasta se explică prin conştientizarea scopului şi a
posibilităţilor, evaluarea adecvată a lor. Atunci cînd motivaţia e redusă la domeniul inconştientului,
ea poate provoca un comportament delincvent. Motivaţia greşită rezultă din lipsa de voinţă şi de
dirijare conştientă a conduitelor, provenind din concepţiile valoric-normative ale personalităţii.

Sistemul de valori individuale determină, la fel, orientarea personalităţii. Valorile individuale


criminale au un caracter antisocial, denotînd o socializare defectuoasă, imaturitate şi neacceptare a
sistemului valoric-normativ social. Are loc o supraevaluare a valorilor individuale şi o atitudine
de neglijare a celor sociale. Personalitatea infractorului îşi formează şi un sistem compensatoriu, care
îi îndreptăţeşte acţiunile, diminuînd capacitatea de autoevaluare reală.

Din aceste deformări rezultă şi o ierarhie eronată a trebuinţelor şi intereselor. Infractorul


posedă trebuinţe limitate cu caracter material utilitar, fără vreo raportare la cele sociale, exagerate
în raport cu posibilităţile individuale, provocînd adesea prin satisfacerea lor un pericol social foarte
mare. Mai mult decît atît, ele sînt hipertrofice, legate de aspiraţia de realizare abuzivă. Acest sistem
de trebuinţe formează interese la fel de neadecvate celor sociale.

în structura personalităţii infracţionale se împletesc anumite însuşiri psihice, care prin


caracterul lor deviant creează dificultăţi de adaptare. Este vorba de anumite deficienţe emotive sau
volitive, care favorizează un comportament impulsiv, slab dirijat de scop, motivaţie, caracterizat prin
lipsa unei alegeri conştiente a mijloacelor de rezolvare a conflictului intern sau extern. Sau de
anumite orientări agresive, dominate de instinct şi violenţă.

Tot mai frecvent în psihologia contemporană se ridică chestiunea despre comportamentul


criminal determinat de sugestibilitate, influenţă, imitaţie. De fapt, clasicii psihologiei — Le Bon,
Tarde, Freud, Sighele şi alţii —, cercetînd psihologia mulţimii şi a manifestărilor ei criminale, au
menţionat forţa acestor factori. Actualmente, cînd criminalitatea în grup şi organizată capătă
proporţii îngrijorătoare, aceste aspecte se impun din nou cercetării.
Dintre factorii sociali pot fi menţionaţi: mediul de formare a individului — de asimilare a
valorilor şi normelor, de socializare; climatul nefavorabil — marcat de conflicte de diversă structură
şi cu divers conţinut; caracterul orientărilor care domină în societate şi care, mai ales în timpurile
de perturbări sociale, îşi pierd integritatea, creînd o stare de scepticism şi de indecizie.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. AreeB, B., Mewzpynnoeoe esauModeucmeue, MocKBa, 1990.


2. AreeB, B., Ilcuxojiozufi Meoiczpynnoebix omnouienuu, HS-BO MOCKOBCKOFO cHTexa,
MocKBa, 1973.
3. Adorno, T. W., Frenkel-Brunswick, K., Lwinson, D. J., Stanford, R, M., TheAuthori-tarian
Personality, New York, 1950.
4. Amario, R, Fondamenti teoriei della psicologia sociale, Torino, 1976.
5. Anzieu, D., Martin, J. V, La dynamique desgroupes restreints, Presses Universitairesde
France, Paris, 1969.
6. AsaHecoB, F. A.,KpuM UHonozufi u cotfuajibHaa npo(pwiaKmuKa, M ocKBa, 1980.
12
7. Baeş, Ş., Drept civil. Drept de proprietate, Chişinău, 1995.
8. Bandura, A.,Aggression, a Social Leaming Analysis, New Jersey, 1973.
9. Benesch, H., Atlas de la psychologie, La Pochothegue, 1996.
10. Burstin, J., L'adolescent et son insertion dans le monde des adultes. Aspects biolo-giques,
personnels et sociaux, Toulouse, 1988.
11. Castellan, L, Personnalite et relations interpersonneles au sein d'un groupe naturel,These,
Servise de reprod. des theses, Lille, 1974.
12. Codul Civil al Republicii Moldova, Chişinău, 1995.
13. Codul de Procedura Civilă al Republicii Moldova, Cartier, Chişinău, 1997.
14. Codul Penal, Chişinău, 1994.
15. Codul de Procedură Penală, Chişinău, 1994.
16. Convenţia internaţională cu privire la Drepturile Copilului, în Drepturile omului în
Republica Moldova, Chişinău, 1998.
17. Cornaton, M., Groupes et societe: Initiations ă la psychosociologie des groupes, Edouard
Privat, Toulouse, 1969.
18. Cosmovici, A.., Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996.
19. Cosmovici, A., Caluschi, M., Adolescentul si timpul său liber, Junimea, Iaşi, 1985.
20. ^.HKcejiHyc, M., KoHcxaHTHHOB, A., IJpecmynmiu mup Poccuu, HS-BO En6;mo-
nojinc, CaHKT-IIeTep6ypr, 1995.
21. Dicţionar de psihologie, coord. Ursula Şchiopu, Babei, Bucureşti, 1997.
22. Dicţionar de sociologie, coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Ed. Babei, Bucureşti, 1993.
23. Doise, W., Deschamps, J. C., Mugny, C., Psychologie sociale experimentale, Armând
Colin, Paris, 1978.
24. Dollard, J., Doob, L. W., Miller, N. E., Mowrer, O.H., Sears, R. Q., Frustration and
Aggression, Yale University Press, Yale, 1961.
25. Dolto, F., Parolespour adolescents ou le complexe du homard, Paris, 1989.
26. Dragomirescu, V, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică. Bucureşti, 1976.
27 Durkheim,.,Sociologieetphilosophie,Paris,1924.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate

13