Sunteți pe pagina 1din 15

CAPITOLUL 1

CONŢINUTUL ŞI OBIECTIVELE CONTABILITĂŢII FINANCIARE

1.1. Definiţia, obiectul financiare

şi trăsăturile

contabilităţii

Normalizatorii din ţara noastră definesc contabilitatea ca fiind o „activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute de persoanele juridice şi fizice”. În raport cu cele mai reprezentative culturi contabile contemporane: europeană şi anglo saxonă, se disting două concepte cu privire la organizarea contabilităţii: monist şi dualist. Conceptul monist presupune existenţa unui singur circuit contabil, adică o singură contabilitate atât pentru latura internă cât şi cea externă a activităţii întreprinderii. Conceptul dualist are în vedere organizarea distinctă dar corelată a contabilităţii în cadrul a două circuite (secţiuni):

contabilitatea financiară (generală) şi contabilitatea de gestiune (managerială). Contabilitatea financiară românească de la sfârşitul secolului al XX –lea şi începutul secolului al XXI-lea este o contabilitate de angajamente ceea ce semnifică recunoaşterea evenimentelor şi tranzacţiilor la data producerii lor şi nu la momentul încasării sau plăţii. In mod concret, în contabilitatea financiară se evidenţiază într-o primă fază dreptul de creanţă al furnizorului sau prestatorului corelată cu obligaţia sau datoria cumpărătorului de bunuri ori beneficiarului serviciilor iar ulterior încasarea în contabilitatea creditorului (furnizorului) şi plata în contabilitatea debitorului (clientului) . Obiectul contabilităţii financiare este reprezentat de reflectarea poziţiei financiare a performanţelor, a fluxurilor de numerar , a modificărilor capitalului propriu, precum şi a elementelor extrabilanţiere inclusiv de închidere şi deschidere a bilanţului.

Trăsăturile esenţiale ale contabilităţii financiare sunt :

-informaţia contabilă obţinută din contabilitatea financiară se adresează cea mai mare măsură utilizatorilor externi reprezentaţi prin:

investitori (acţionari), angajaţi, bănci, furnizori, clienţi, guvern şi organismele sale, publicului (cetăţenilor)., dar şi managementului intern;

- se realizează după o schemă normalizată generală

recomandată entităţilor de care autorităţile statului în urma consultării organismelor profesionale (CECCAR);

- informaţiile furnizate sunt sintetizate, neconţinând detalii;

- conturile sintetice recomandate pentru reflectarea evenimentelor şi tranzacţiilor prevăzute prin Planul de Conturi General, pot fi dezvoltate pe conturi analitice în funcţie de necesităţi. - funcţiunea conturilor prezentată prin reglementări specifice (OMFP 3055/2009) nu este limitativă evidenţiind doar modul de înregistrare contabilă a principalelor operaţiuni economico financiare; neconstituid bază legală, ci numai referinţe pentru înregistrarea acestora. Spaţiul de cunoaştere şi manifestare al contabilităţii financiare este reflectat de : companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, instituţiile publice, unităţile cooperatiste şi de credit, asociaţiile şi celelalte persoane juridice şi fizice care desfăşoară activităţi comerciale. Acestea sunt denumite generic entităţi economice.

1.2.

Normalizarea,

armonizarea,

conformitatea

românească

şi

reglementarea

în

convergenţa,

contabilitătea

În procesul de tranziţie la economia de piaţă România şi-a căutat un drum propriu în implementarea şi reglementarea contabilă. Până în anul 1990 România adoptase un sistem de contabilitate monist bazat pe o normare excesivă. Începând cu anul 1994 s-a renunţat la sistemul contabil monist şi s-a adoptat sistemul dualist de sorginte latino - europeană având la bază Planul Contabil General Francez.

Reforma în domeniul contabilităţii începută în anul 1991 prin adoptarea Legii contabilităţii, continuată prin H.G. 704/1993, este consolidată odată cu adoptarea OMFP 403/1999, OMFP 94/2001, OMFP 306/2002, OMFP 1752/2005 şi OMFP 3055/2009 prin care se promovează armonizarea cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară şi conformitatea cu Directiva a IV a privind conturile anuale şi Directiva a VII –a privind conturile consolidate a CEE . Reformele realizate în domeniul contabilităţii după anul 1990 a determinat consacrarea unor concepte specifice precum: normalizare,

armonizare, convergenţă, conformitate, etc. Normalizarea contabilă este procesul prin care se definesc concepte, principii generale şi norme contabile bazate pe o terminologie precisă şi identică pentru toţi producătorii şi utilizatorii de informaţii contabile, aplicabile în totalitate sau parţial la un ansamblu de ţări, de întreprinderi sau specialişti ai profesiei contabile. Esenţa normalizării contabile o reprezintă elaborarea de norme (standarde) contabile, ca sistem de referinţă pentru producţia de informaţii contabile şi validarea socială a situaţiilor financiare.

Obiectivele 1

normalizării contabile sunt:

- elaborarea unei terminologii unitare şi a principiilor contabile

generale; - definirea şi caracterizarea informaţiilor prezentate în documentele de sinteză contabilă (situaţii financiare);

- stabilirea schemelor şi modelelor de prezentare a informaţiilor în situaţiile financiare;

- elaborarea planului de conturi şi a monografiei principalelor operaţii economice şi financiare;

- stabilirea principiilor de ţinere a contabilităţii.

Armonizarea contabilă este procesul prin care regulile sau normele naţionale diferite de la o ţară la alta uneori divergente sunt perfecţionate pentru a fi comparabile şi a se da aceeaşi interpretare evenimentelor şi tranzacţiilor.

1 Ristea M., Dumitru C.G. – Contabilitatea aprofundată, Editura Universitară, 2005, pag. 9

Procesul de armonizare contabilă din România se realizează la două nivele:

- la nivel european prin implementarea Directivelor a –IV-a, a

VII-a şi a VIII-a a CEE;

- la nivel internaţional în cazul entităţilor mari şi foarte mari

prin implementarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IAS/IFRS).

Cele două abordări în domeniul armonizării au la bază doctrine

şi practici diferite, bazate pe două culturi contabile distincte 2 :

- latino – europeană (continentală);

- anglo – saxonă.

Cultura contabilă latino – europeană creată şi promovată de ţări europene cu economie dezvoltată ca: Franţa, Italia, Germania se

caracterizează prin:

- orientarea prioritară spre apărarea intereselor statului;

- este puternic normată şi controlată prin reglementări care fac parte din aşa zisul plan de conturi general;

- aplică o contabilitate dualistă respectiv în două circuite

(financiară şi de gestiune);

- imaginea fidelă este considerată drept obiectiv fundamental al

contabilităţii realizată prin: conformitate, regularitate şi sinceritate;

- informaţia contabilă este puternic influenţată de aspecte

juridice. Cultura contabilă anglo – saxonă, dezvoltată în special de

Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, se caracterizează prin:

- apărarea intereselor investitorului prin promovarea liberalismului economic;

- este mai puţin rigidă, fundamentându-se pe tradiţii şi cutume,

fără existenţa unui plan contabil general obligatoriu pentru toate

entităţile;

- structurarea cheltuielilor şi a veniturilor se face după destinaţie (produs, secţie, servicii, etc.) şi nu după conţinutul economic.

- imaginea fidelă este considerată ca un principiu esenţial;

2 Pântea I.P, Bodea Gh, - Contabilitatea financiară românească, Editura Intelcredo, Deva 2006, pag. 8

16

- informaţia contabilă este dominată de principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Convergenţa contabilă presupune focalizarea întregii activităţi contabile în aceeaşi direcţie, respectiv întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare anuale în cadrul unei scheme unitare, normalizate care să prezinte interes major pentru toţi utilizatorii informaţiilor contabile. Finalitatea activităţii contabile este reprezentată de întocmirea la sfârşitul exerciţiului a situaţiilor financiare anuale, acestea reprezentând ţinta în funcţie de care sunt efectuate lucrările contabile din cursul exerciţiului financiar. Convergenţa contabilă constă deci în orientarea întregii activităţi în direcţia producerii acelor informaţii care să fie utile elaborării situaţiilor financiare şi care să cuprindă parametrii, variabile şi indicatori unitari pentru toate entităţile economice. Conformitatea în contabilitate are în vedere adaptarea (alinierea) reglementărilor naţionale în domeniu contabilităţii la altele similare (ex. Directivele Europene) care conţin un grad mai mare de generalitate, reprezentativitate şi acceptabilitate. Reglementările româneşti actuale în domeniu contabilităţii au în vedere în primul rând conformitatea cu Directivele CEE (a – IV-a şi a VII-a ) şi apoi armonizarea cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară şi interpretările acestora.

1.3. Obiectivele şi răspunderea privind organizarea şi conducerea contabilităţii financiare

Contabilitatea financiară denumită şi generală, reflectă patrimoniul şi rezultatele entităţilor economice privite prin prisma relaţiilor cu terţii. Prin intermediul acesteia statul realizează un control asupra modului de evaluare a elementelor patrimoniale şi de determinare a rezultatelor financiare, impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate de entităţi.

Obiectivele principale ale contabilităţii financiare sunt:

17

- întocmirea, prelucrarea şi păstrarea documentelor justificative

şi a registrelor contabile ce reflectă evenimentele şi tranzacţiile efectuate de entitate în decursul perioadei contabile ;

- înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiunilor,

evenimentelor şi tranzacţiilor consemnate în documentele justificative;

- evidenţa operativă a activelor, datoriilor, capitalurilor proprii,

veniturilor , cheltuielilor şi rezultatelor financiare ale entităţilor;

- organizarea, efectuarea şi valorificarea conform legii a

rezultatelor evaluării şi inventarierii patrimoniului;

- gestionarea şi publicarea conform reglementărilor în vigoare a

informaţiilor privind poziţia financiară, performanţele financiare, fluxurile de trezorerie şi modificarea capitalurilor proprii (elaborarea situaţiilor financiare), utile atât managementului intern cât şi pentru utilizatorii externi;

- analiza şi controlul informaţiilor prezentate în documentele justificative, registrele contabile şi situaţiile financiare ale entităţilor;

- realizarea de estimaţii (previziuni) pe baza informaţiilor

obţinute din contabilitate inclusiv elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, stabilirea abaterilor (efectiv faţă de planificat) şi corecţiilor privind activitatea viitoare. Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii

revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii. Entităţile economice conduc contabilitatea de regulă în compartimente distincte conduse de către directorul economic, contabilul şef sau o altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie.

Contabilitatea poate fi condusă şi pe bază de contracte de prestări servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate, conform legii.

1.4. Structura sistemului românesc de reglementare şi normalizare contabilă

In ţările în care normele contabile sunt impuse în mod obligatoriu printr-o normă juridică, acestea constituie dispozitivul de

18

normalizare şi reglementare contabilă, format în principal din 3 : legea contabilităţii, cadrul contabil general (cadrul conceptual), reţeaua de norme sau standarde contabile, planul contabil general, principiile contabile şi instituţia normalizării contabile.

1.4.1. Legea contabilităţii

Reglementează: organizarea şi conducerea contabilităţii, formatul şi conţinutul registrelor contabile obligatorii (jurnal, cartea – mare, inventar), durata exerciţiului financiar (anul calendaristic), conţinutul şi formatul situaţiilor financiare, categoriile de persoane care conduc contabilitatea în partidă simplă respectiv dublă şi alte aspecte semnificative privind contabilitatea entităţilor persoane juridice şi fizice.

1.4.2. Cadrul contabil general

Cadrul contabil general este elaborat de Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Raportare Financiară cuprinzând conceptele şi principiile generale care alcătuiesc sistemul de referinţă pentru întocmirea şi prezentarea informaţiilor în situaţiilor financiare

pentru utilizatorii externi. Are calitatea de referenţial pentru elaborarea normelor contabile şi instrument de coerenţă a principiilor, reglementărilor şi procedurilor contabile fără a fi considerat o normă contabilă internaţională, acestea prevalând în faţa cadrului general. Principalele domenii dezvoltate de cadrul contabil general sunt:

a) Obiectivul situaţiilor financiare reprezentat prin furnizarea

de informaţii cu privire la poziţia financiară, performanţele şi

modificările acestora în decursul unui exerciţiu financiar utile unei game largi de utilizatori.

b) Utilizatorii informaţiilor din situaţiile financiare respectiv:

investitori, angajaţi, creditori financiari şi comerciali, furnizori, clienţi,

3 Ristea M, Dumitru C.G., Contabilitate aprofundată, Editura Universitară, 2005, pag. 10

19

guvern şi instituţiile sale, publicul şi nu în ultimul rând managementul entităţii economice. c) Recunoaşterea şi evaluarea elementelor prezentate în situaţiile financiare. Recunoaşterea are în vedere raţionamentul profesional în baza căruia elementele patrimoniale vor fi cuprinse sau nu în situaţiile financiare în funcţie de anumite criterii ce au în vedere natura şi caracteristicile elementelor. Evaluarea presupune exprimarea monetară (valorică) a elementelor după anumite reguli (tratamente) ceea ce permite însumare, centralizarea şi compararea informaţiilor. d) Caracteristicile calitative ale informaţiilor din situaţiile financiare şi anume: inteligibilitatea, relevanţa, credibilitatea, comparabilitatea. e) Conceptele de capital şi menţinere a capitalului fizic şi financiar. Conceptul financiar corespunde opticii financiare a capitalului, conform căreia capitalul este sinonim cu activele nete sau capitalul propriu (active minus datorii). Conceptul fizic are ca reper capitalul permanent (capital propriu plus datorii pe termen lung) şi procesul de reconstituire în plan fizic a capacităţii de exploatare , concretizat în puterea de reproducţie a capitalului în aşa fel încât să se asigure înlocuirea activului imobilizat şi circulant. Conceptul de menţinere a capitalului porneşte de la premisa că orice bază de evaluare folosită trebuie să permită cel puţin menţinerea capacităţii de finanţare a capitalului, astfel spus profitul obţinut este real numai dacă capitalul (fizic sau financiar) la sfârşitul exerciţiului este mai mare decât cel de la începutul exerciţiului. Cadrul contabil general nu abordează în mod direct conceptul de imagine fidelă, însă ideile formulate sugerează ca informaţiile din situaţiile financiare să redea o imagine reală şi corectă a poziţiei financiare, performanţelor, fluxurilor de trezorerie şi modificările poziţiei financiare a unei entităţi.

20

1.4.3. Reţeaua de norme sau standarde contabile

Conform concepţiei anglo – saxone standardul contabil

reprezintă o recomandare sau un ansamblu de reguli care reglementează:

- evaluarea şi recunoaşterea în contabilitate;

- elaborarea şi prezentarea informaţiei contabile în situaţiile financiare. În contabilitatea europeană termenul de standard are

semnificaţie de normă sau data de referinţă. Fiecare standard contabil este orientat către:

- un set de principii generale;

- o temă contabilă;

- un sector de activitate instituţionalizat.

Standardele contabile europene pot lua următoarele forme 4 :

directive, legi, ordonanţe, hotărâri de guvern, regulamente emise de ministere şi aprobate de Guvern, amendamente la Planul de Conturi general, standarde sau precizări emise de autoritatea guvernamentală; standarde, reglementări sau precizări emise de o agenţie guvernamentală sau de alte autorităţi cum ar fi: Comisia pentru Valori Mobiliare sau Bursa de Valori; standarde emise de un organism din sectorul particular care pot fi implementate prin lege sau alte mijloace şi instrucţiuni care pot avea natură consultativă. Dacă se are în vedere sfera de aplicare standardele pot fi:

internaţionale, europene şi naţionale. Standardele Internaţionale, reprezintă reguli contabile general valabile acceptate de statele lumii, capabile să armonizeze în cât mai mare măsură standardele şi procedurile contabile utilizate de diverse ţări.

Acestea se concentrează pe aspecte esenţiale astfel încât să nu devină complicate, dificil de aplicat şi adaptate la specificul contabilităţii fiecărei ţări.

4 Ristea M. (coordonator) – Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, 2004, pag. 30-31

21

Standardele europene sunt cunoscute sub denumirea de directive europene şi sunt elaborate de Uniunea Europeană, fiind formalizate prin:

- Directiva a –IV-a a CEE privind conturile anuale;

- Directiva a -VII-a a CEE privind conturile consolidate;

- Directiva a –VIII-a care reglementează profesia contabilă liberă, orientată spre verificarea şi auditarea situaţiilor financiare

anuale.

Standardele naţionale sau locale, sunt elaborate de fiecare ţară în raport cu Standardele Internaţionale şi directivele europene fiind un proces politico – ideologic, cultural şi strategic în cadrul căruia fiecare ţară îşi apără interesele.

1.4.4. Planul contabil general

Planul contabil general reprezintă un sistem coerent al teoriilor şi doctrinelor care ghidează practica contabilă la nivelul unei naţiuni, impus entităţilor prin reglementări exprese la recomandarea şi cu avizul organismelor consultative în materie de normalizare contabilă. Planul contabil cuprinde:

- terminologia specifică;

-planul de conturi general; -reguli şi metode de: evaluare, funcţionare a conturilor, întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, consolidare a conturilor, etc.

- metode şi procedee de calculaţie a costurilor şi elaborarea de bugete analitice, etc. Elementul de formalizare a planului contabil general este reprezentat prin planul de conturi general care este un produs

guvernamental fiind standardizat la nivel naţional; adică acelaşi pentru toţi operatorii economici. Planul de conturi general delimitează sistemul de conturi şi fiecare cont în parte prin;

- simbol cifric (cod numeric) şi denumire;

- încadrare într-o clasă şi grupă în raport de un anumit criteriu de clasificare;

22

- conţinutul economic, funcţia contabilă şi corespondenţele cu alte conturi; - monografia contabilă a principalelor operaţiuni economico – financiare. Programul de dezvoltare al contabilităţii în România prevede adoptarea şi perfecţionarea Planului de Conturi General în funcţie de necesităţi având în vedere Directivele europene, Cadrul contabil general, Standardele Internaţionale de raportare financiară.

1.4.5. Principiile contabilităţii financiare

Principiile contabilităţii reprezintă elemente fundamentale, puncte de plecare esenţiale şi idei de bază, pe care se fundamentează contabilitatea ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea şi înregistrarea activelor, datoriilor, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare ale unei entităţi economice. Programul de dezvoltare al contabilităţii în România se fundamentează pe următoarele principii contabil generale: continuităţii activităţii, prudenţei, permanenţei metodelor,independenţei exerciţiului, necompensării, intangibilităţii, evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv, prevalenţei economicului asupra juridicului; pragului de semnificaţie. Fiind o rezultantă a practicii, principiile contabile se modifică în permanenţă, trebuind adoptate şi aplicate în raport cu obiectivele şi sfera de acţiune a contabilităţii.

1.4.6.

contabile

Instituţia

normalizării

şi

reglementării

Pentru realizarea obiectivelor contabilităţii este necesară implicarea unei instituţii credibile, care să faciliteze normalizarea şi reglementarea contabilă. Aceasta poate fi de esenţă statală (o instituţie a statului), pragmatică (organism profesional) sau mixtă.

23

În ţara noastră instituţia normalizării şi reglementării contabile se identifică cu Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia de Reglementări Contabile. În perspectivă se prevede creşterea rolului organismelor profesionale (ex. CECCAR) şi a Consiliului Contabilităţii şi Raportării Financiare în cadrul procesului de normalizare şi reglementare contabilă.

24

Întrebări recapitulative

1. Definiţi contabilitatea.

2. Definiţi şi prezentaţi trăsturile contabilităţii financiare.

3. Care este obiectivul principal al contabilităţii financiare ?

4. Enumeraţi obiectivele contabilităţii financiare.

5. Ce înţelegeţi prin contabilitate de angajamente?

6. Definiţi conceptele normalizare, armonizare, convergenţă şi

conformitate în contabilitate.

7. Care sunt obiectivele normalizării contabile?

8. Caracterizaţi cultura contabilă latino europeană şi cultura anglo – saxonă.

9. Cine răspunde pentru organizarea contabilităţii entităţilor economice şi cum poate fi condusă?

25

10.

Care

sunt

elementele

reglementare contabilă?

dispozitivului

de

normalizare

şi

11. Caracterizaţi Cadrul Contabil general.

12. Ce cuprinde reţeaua de norme şi standarde contabile?

13. Ce este şi ce cuprinde planul contabil general?

14. Enumeraţi principiile contabile generale.

15. Ce este instituţia normalizării şi reglementării contabile şi

pin cine este reprezentată în România?

TESTE GRILĂ PROPUSE :

1.In România contabilitatea se ţine :

a) în limba română ; b) în limba română şi în moneda naţională ; c)în limba română şi în valută ; d)în moneda naţională şi în valută ; e)în moneda naţională.

2.Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au :

a) întocmit ;

d) întocmit, vizat şi aprobat,ori înregistrat în contabilitate.

b) vizat ;

c)vizat şi aprobat ;

26

3.

Principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt :

a) registrul jurnal ; b)registrul jurnal, registrul inventar şi registrul de casă ; c)registrul jurnal, registrul inventar şi cartea mare d) registrul jurnal şi cartea mare .

4. In cazurile în care contabilitatea nu se ţine de persoane

autorizate, răspunderea revine :

a)angajaţilor; b)acţionarilor sau asociaţilor ; c)consiliului de administraţie ; d)administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective.

5. In Romania instituţia normalizării contabile se identifică cu :

a) CECCAR ;

b) ANEVAR (Agenţia Naţională a Evaluatorilor autorizaţi din

România);

c)

Ministerul

Finanţelor

Publice,

prin

Direcţia

de

Reglementări Contabile;

d) CAFR (Camera Auditorilor Financiari din România).

27