Sunteți pe pagina 1din 2

A cincea elegie

de Nichita Stanescu
Nichita Stanescu este, indiscutabil, poetul emblematic al generatiei saizeciste. Volumul ,,11 Elegii publicat in
1966 reprezinta in creatia lui Nichita momentul ordonator pentru toata poezia care-I va urma. Prin el, poetul isi
interogheaza propria fiinta despre raportul sau cu lumea si cu sine pentru a avea o clipa revelatia umbrei, a
sensurilor ascunse ale existentei sale. Umbra aceasta a lucrurilor, pe care poetul incearca sa o surprinda, naste
inefabilul poeziei. In ,,11 Elegii ni se propune un univers al spiritului creator sub forma constiintei de sine, poezia de
inceput constituind climatul favorabil dezvoltarii unei poezii a constructiei spirituale: ,,Sufletul, nu este numai pentru
sine imaterial, ci este imaterialitatea universala a naturii(Hegel).
In aceasta aventura poetica, titlul ,,A cincea elegie Tentatia realului amflifica nevoia omului de a
raspunde la intrebarea ,,cine suntem noi? din perspectiva ontologica. Puterea sta in favoarea lumii regnurilor care
sta la baza a ceea ce oamenii ravnesc dar nu pot atinge decat vremelnic. Astfel aflam cine suntem prin raportare la
mere, la frunze, umbre sau pasari. Subtitlul ,,Tentatia realului accentueaza refuzul intelegerii neimplinite fiind
vorba despre o tentatie a limitelor cunoasterii si o provocare adresata constiintei de catre elemente. Idealul poetic
este asadar circumscris dorintei de armonizare a constiintei cu elementele de refacere a echilibrului si a unitatii
primordiale dintre fiinta umana si cea a lumii.
In incipit, poetul se raporteaza naiv si pur la elementele realului ca si cum dialogul eu-real ar fi extrem de
simplu: ,,N-am fost suparat pe mere/ ca sunt mere, pe Frunze ca sunt Frunze,/pe umbra ca e umbra, pe pasari ca
sunt pasari.
Simetria se realizeaza prin recurenta enumeratiei ,,mere, frunze, umbra, pasari in fiecare dintre cele sapte
enunturi ale poeziei.
Relatia de opozitie este marcata de adversativul ,,dar instituindu-se intre atitudinea inofensiva a eului liric
si atitudinea de acuzare din partea realului.
Recurenta este concretizata in fiecare secventa lirica prin repetitii, enumeratii dar si prin reluarea anaforica a
unor cuvinte: ,,Iata-ma dusIata-ma condamnat.
Secventele lirice pot fi identificate in functie de vagul scenariu epic. Astfel, prima secventa defineste relatia
de opozitie intre atitudinea eului si supararea elementelor. Chiar daca exista o stare conflictuala, faptul ca ea se
realizeaza la nivelul atitudinilor, sugereaza ca exista totusi o comunicare intre cei doi poli, comunicare realizata prin
relatia reactie-raspuns.
Secventa acuzarii sau condamnarii este constituita din enunturile introduse de elementul anaforic ,,iata-
ma. Eul liric asista la un proces care i s-a intentat de catre elementele cosmosului, in numele neputintei, subiectul
cunoscator de a descifra lumea. Ignoranta pentru care este inculpat eul liric se naste din absenta unui acord plenar
cu fiinta intima a universului. Eul percepe doar aparentele, suprafetele lucrurilor fara a avea acces la esenta acestora,
singura capabila sa confere semnificatie lumii.
Secventa finala surprinde comportamentul eului liric, care incearca sa desluseasca tainele lumii insa esueaza.
Tot aici observam incordarea intelesurilor si revenirea lor in formele initiale: ,,de mere, de frunze, umbre, pasari.
Fetele proteice ale lumii refuza sa se lase descifrate in fiinta lor launtrica, isi expun toate aparentele reducand la
neant posibilitatea subiectului de a patrunde taina ultima a lucrurilor.
In ceea ce priveste limbajul poetic, remarcam in poezia lui Nichita Stanescu aparenta simplitate. Tonalitatea
generala este fireasca iar textul are aspectul unei dezvaluiri: fata-n fata cu elementele din afara sinelui, eul liric isi
pune problema sensului si a existentei; dar perspectiva este insa schimbata: elementele se supara, problematizeaza
atitudinea sau existent neconflictuala a fiintei umane : ,,N-am fost niciodata suparat/Dar merele, umbrele, pasarile,
frunzele/S-au suparat pe mine.
La nivel lexical exista o atenta dezvoltare a unor campuri semantice cu punctul de plecare in fiecare dintre
elementele enumerate: mere tribunale rotunde, sentinte in limba samburilor; frunze tribunal subtiri, racoroase
penitente gri, umbre- tribunale racoroase, pasari tribunale aeriene, acte de acuzare parafate cu maruntaie de
pasari. De asemenea, la nivelul secund al interpretarii putem identifica si alte campuri semantice: juridic (tribunale,
condamnate, acte de acuzare, dar si campul lexical al capetelor de acuzare (nestiinta, nemiscare, neliniste,
plictiseala). Toate aceste elemente accentueaza o stare de spirit neconflictuala a eului liric care transfera relatia de
putere in favoarea elementelor realului.
La nivel morfosintactic, incipitul, printr-un enunt negativ are efect de captare a cititorului. De asemenea,
prezenta conectorilor sustin atitudinea argumentativa a textului, pentru a convinge cititorul.
La nivelul figurilor de stil, perspectiva antropomorfica este sustinuta textual prin personificare ca figura
generala pentru intregul text. Inca de la inceput suntem introdusi intr-un univers insufletit si activ care obliga fiinta
umana sa faca efortul de a intelege. Prin metonimie, elementele enumerate sunt proiectate ca parti ale realului.
Poemul se constituie prin strategia unui scenariu epic desfasurat pas cu pas avand ca punct de plecare
conflictul dintre elementele realului si fiinta umana condamnata pentru ignoranta. La Nichita Stanescu lumea
dobandeste o semnificatie originala fiind tot ceea ce se afla in afara eului uman. Enumeratia ,,mere, frunze, umbre,
pasari recurenta in text, defineste metonimic intregul ca lume. Finalul care pune in aceasta enumeratie metonimica
starea insasi a eului poate orferi interpretarea poemului. ,,A cincea elegie tematizeaza asadar raportul existential si
misterios dintre forma si continut, dintre eu si univers.
Lirica poeziei este ,,un coplesitor spectacol lingvistic, unic in poezia romaneasca (Valentin Mihaescu).