Sunteți pe pagina 1din 10

www.referat.

ro

SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL REPUBLICII FRANCEZE

NaŃiunea franceză şi-a câştigat pe deplin dreptul de a i se recunoaşte o contribuŃie


majoră în enunŃarea şi realizarea unei doctrine şi a unei practici politice democratice şi
liberale, privind resorturile şi instrumentele de exercitare a puterii, crearea unei filozofii a
libertăŃii individului şi egalităŃii umane, care au declanşat, în scurt timp, reînnoiri
constituŃionale în aproape toate statele de pe continent. Factorul care a impus noua doctrină
politică şi marile principii de egalitate şi fraternitate umană a fost RevoluŃia franceză din
1789.
La doi ani şi jumătate de la căderea Bastiliei este adoptată prima ConstituŃie scrisă a
FranŃei şi a doua din Europa (în mai 1791, Polonia adoptase deja o constituŃie scrisă). Era
data de 3 septembrie 1791. Primul Aşezământ fundamental scris a pus bazele unei monarhii
constituŃionale în care regele, la fel ca monarhul de pe malurile Tamisei, „domnea, dar nu
guverna". Vechiul regim a fost înlocuit cu un sistem politic în care a prins viaŃă principiul,
potrivit căruia, puterea rezidă în NaŃiune şi că aceasta o exercită prin reprezentanŃii săi.
InstituŃia regalităŃii s-a menŃinut deoarece, în perioada imediat următoare
evenimentelor revoluŃionare de la 14 iulie 1789, în FranŃa nu se formase încă un curent
social în favoarea Republicii. De altfel, revoluŃia burgheză nu-şi propusese schimbarea
formei de guvernământ, ci doar înlăturarea regimului absolutismului monarhic.
Principiile înscrise în ConstituŃie erau însă impregnate de ideologia revoluŃionară
antimonarhică, îndeosebi de substanŃa lucrării lui Rousseau - „Contractul social" . Tocmai
de aceea, ele vizau mai mult deziderate teoretice, abstracte ale unui mod de guvernare ideal
schiŃat de filozoful francez, decât soluŃii practice de guvernare corespunzătoare realităŃilor
sociale şi cerinŃelor specifice unor categorii sociale care înfăptuiseră RevoluŃia .
FranŃa continua, aşadar, să fie şi după revoluŃie un regat, dar încetase să mai
reprezinte o citadelă a monarhiei absolutiste. însăşi titulatura instituŃiei monarhiei se
schimbă: în loc de „Rege al FranŃei şi al Navarei", monarhul era numit „Rege al
francezilor". Noua denumire era mai mult decât o formală schimbare protocolară, şi anume,
era expresia recunoaşterii constituŃionale a faptului că, puterea politică aparŃine poporului,
monarhul fiind socotit un funcŃionar aflat în slujba acestuia.
Stabilirea în ConstituŃie a principiului suveranităŃii naŃionale a avut ca rezultat
delegarea acesteia de către NaŃiune prin scrutinul electoral unor reprezentanŃi ai săi, care vor
exercita puterea în numele ei.
In concordanŃă cu principiul înscris în art. 16 al DeclaraŃiei drepturilor omului şi
cetăŃeanului din 1789, potrivit căruia „orice societate în care separaŃia puterilor nu este
stabilită, nu are o constituŃie", exerciŃiul puterii a fost conferit unor organisme
constituŃionale diferite: Adunarea NaŃională (puterea legislativă); Regele (puterea
executivă); Tribunalele (puterea judecătorească).
Regele deŃinea, totuşi, prerogative importante, inclusiv de natură legislativă, printre
care, dreptul de veto. Uzând de acest drept, monarhul putea bloca procesul legislativ. Aşa a
apărut un conflict deschis între Adunarea NaŃională şi Rege, soluŃionat în cele din urmă de
către popor, căruia i se recunoaşte, prin ConstituŃia din 1791, dreptul imprescriptibil de a se
răzvrăti împotriva tiraniei şi de a schimba chiar ordinea constituŃională, dacă aceasta ar fi
putut servi pentru împilarea sa. Poporul francez, nemulŃumit că monarhia păstrase încă
prerogative însemnate, a folosit acest drept şi a decis convocarea unei ConvenŃii care să
adopte noi reglementări constituŃionale. în 1792, ConvenŃia, constituită potrivit unor noi
dispoziŃii electorale, se reuneşte şi adoptă o serie de acte normative cu valoare
constituŃională prin care, între altele, se prevede abolirea monarhiei şi înlocuirea acesteia cu
forma de guvernământ republicană. Prin Decretul din 21-22 septembrie 1792, ConvenŃia
NaŃională decretează în unanimitate că regalitatea este abolită în FranŃa. Pe data de 25
septembrie 1792, aceeaşi ConvenŃie declară că Republica franceză este una şi indivizibilă.
La 24 iunie 1793 se adoptă o nouă ConstituŃie care consacră prima Republică în
istoria constituŃională a FranŃei. Este ConstituŃia Anului I. La 22 august 1795 este votată

1
www.referat.ro

ConstituŃia Anului al IlI-lea, prin care se instituie Directoratul (organ colegial care exercita
puterea executivă la nivelul şefului statului). In timpul Directoratului, se menŃine forma de
guvernământ republicană.
în 18 şi 19 Brumar al Anului al VH-lea (9 şi 10 octombrie 1799), generalul
Bonaparte, membru al Directoratului, organizează şi declanşează o lovitură de stat prin care
instituie o veritabilă dictatură a Executivului asupra Parlamentului .
ConstituŃia adoptată în urma loviturii de stat, conferă Executivului puteri mai largi
decât cele ale legislativului. Cu toate acestea, nu se poate considera că noua ConstituŃie ar fi
repus în drepturi vechiul regim absolutist în care şeful puterii executive (Regele) deŃinea
puteri discreŃionare. Guvernarea directorială (colegială) se depreciază însă curând şi este
înlocuită cu un sistem de guvernare personală. Astfel, Directoratul se transformă într-un
Consulat (tot un organism executiv colegial) condus însă de un Prim-Consul, funcŃie pe care
o îndeplineşte generalul Bonaparte.
Printr-un senatus-consult, generalul Bonaparte este numit Consul pe viaŃă, iar doi
ani mai târziu, pe 18 mai 1804, printr-un alt asemenea act, se reinstituie monarhia:
republicanul Bonaparte devine împăratul Napoleon I!
La 6 mai 1814, Napoleon abdică, iar Ludovic al XVIII-lea revine din exil. La 10
iunie 1814, noul Rege edictează o Chartă constituŃională prin care se reia regimul monarhic,
păstrându-se, totodată, modelul guvernării parlamentare bazat pe principiul separaŃiei
puterilor, ca şi pe marile cuceriri revoluŃionare, printre care, la loc de frunte, se situează
egalitatea şi libeitatea privite ca drepturi intrinseci fiinŃei umane. Cu alte cuvinte, se
instituie o monarhie constituŃională.
Printre prevederile Chartei, una ne poate atrage atenŃia pentru actualitatea şi
înŃelepciunea ei politică: „Orice cercetări ale opiniilor şi voturilor emise până la RestauraŃie
sunt interzise. Aceeaşi uitare este cerută tribunalelor şi cetăŃenilor". într-adevăr, concilierea
naŃională şi unitatea Ńării constituiau unele dintre obiectivele majore ale RestauraŃiei . O
dispoziŃie cu un conŃinut similar a fost cuprinsă şi în legislaŃia Germaniei după cel de al
doilea război mondial.
In vara anului 1830 izbucneşte o revoluŃie care atrage după sine abdicarea Regelui
Carol al X-lea şi chemarea la Tronul FranŃei a ducelui d'Orleans, Ludovic-Philippe. Pactul
orleanist care este edictat imediat (ConstituŃia), menŃine principiul suveranităŃii naŃionale.
Potrivit Pactului, şeful statului deŃinea prerogative însemnate, putând să intervină cu succes
în viaŃa politică a statului .
Cu Pactul orleanist din 1830 se încheie primul ciclu constituŃional francez care a
început la 1789. Al doilea ciclu începe în 1848 - anul revoluŃiilor burghezo-democratice din
Europa.
La 4 noiembrie 1848 se adoptă o nouă ConstituŃie care consfinŃeşte cea de a Ii-a
Republică. Marile principii revoluŃionare ale anului 1789 sunt cap de afiş în noul Aşezământ
fundamental. Suveranitatea populară, separaŃia puterilor, regimul reprezentativ capătă o
nouă încadrare constituŃională. în fruntea statului se află Preşedintele Republicii - şeful
puterii executive care deŃinea prerogative ce-i confereau o poziŃie predominantă faŃă de
celelalte organisme constituŃionale. Preşedintele era ales de popor prin vot direct.
Puterea legislativă se exercita de către un parlament unicameral -Adunarea
NaŃională - compusă din 750 parlamentari aleşi prin vot universal şi prin scrutin de listă.
La 2 decembrie 1852, Preşedintele Republicii, Ludovic-Napoleon, declanşează însă,
o lovitură de stat în cel mai autentic „stil bona-partist" şi restaurează Imperiul, luând numele
de Napoleon al III-lea. Noul împărat pune bazele unui regim politic liberal. Războiul Franco-
Prusian din 1870 încheiat prin înfrângerea FranŃei pune însă capăt organizării imperiale a
FranŃei. Sedanul a fost Waterloo-ul lui Napoleon al IlI-lea.
În 1875 este adoptată o nouă ConstituŃie prin care se instituie Republica a IlI-a - o
republică de tip parlamentar.
Este important de menŃionat că noua ConstituŃie pune capăt instabilităŃii politice,
succesiunii unor forme de guvernământ opuse şi a unor regimuri politice diferite.
Suveranitatea naŃională transpusă în norme constituŃionale a stat la baza instituirii unei
democraŃii reprezentative în expresia ei clasică. Textele ConstituŃiei stabilesc mecanisme
constituŃionale de o mare simplitate şi eficienŃă.

2
www.referat.ro

Parlamentul este format din două Camere legislative (Camera DeputaŃilor şi


Senatul). Preşedintele Republicii este ales pentru un mandat de 7 ani - pana in 2002 – si 5
ani in prezent - de către membrii Camerei DeputaŃilor şi ai Senatului, reunite în Congres. în
calitatea sa de şef al statului, Preşedintele îi numeşte pe miniştrii care trebuie însă, să capete
încrederea Parlamentului în faŃa căruia, aceştia îşi angajează răspunderea politică. Pre-
şedintele Republicii este neresponsabil politic şi penal, actele sale de guvernământ fiind
contrasemnate de ministrul de resort. în caz de trădare, Preşedintele urma să fie judecat de
înalta Curte.
Camera DeputaŃilor era aleasă prin vot universal şi direct, iar Senatul prin sufragiu
universal indirect. Cele două Camere legislative aveau puteri echivalente. Cu toate acestea,
Senatul avea un prestigiu politic mai mare, poate şi datorită faptului că era învestit cu un control
politic asupra legilor adoptate în vederea verificării constituŃionalităŃii acestora .
Regimul constituŃional instituit în 1875 s-a menŃinut până la sfârşitul celui de al
doilea război mondial.
în atmosfera apăsătoare care domnea în FranŃa după cel de al doilea război mondial,
marcată, îndeosebi, de culpa colaboraŃionismului de care se făcuseră vinovaŃi miniştrii
Guvernului de la Vichy, uzând de cadrul constituŃional stabilit în anul 1875, poporul
francez este chemat la urne să se pronunŃe, în cadrul unui referendum popular, în favoarea
sau împotriva regimului politic, în vigoare la acea dată.
La 21 octombrie 1945, răspunsul acestuia este ferm: renunŃarea la principiile şi
instituŃiile ConstituŃiei din 1875 şi adoptarea unei legi fundamentale noi.
Aceasta este adoptată şi apoi aprobată prin referendumul din 13 octombrie 1946. în
favoarea ei au votat 9.297.000 de alegători, împotrivă 8.165.000, dar s-au abŃinut 8.250.000.
Cu noua ConstituŃie se inaugurează astfel cea de a IV-a Republică, care va dura 12 ani.
Regimul politic înfăptuit în concordanŃă cu noile dispoziŃii constituŃionale a exprimat,
de fapt, lupta pentru putere între partidele politice, ceea ce a dus, printre altele, la instabilitate
ministerială. Instabilitatea guvernelor se datora, îndeosebi, faptului că nici un partid nu reuşea
să obŃină în Parlament o majoritate confortabilă, care să-i îngăduie să formeze un guvern
monocolor, sprijinit de majoritatea parlamentarilor.
Numărul mare şi, mai ales, diversitatea politică şi ideologică a partidelor
reprezentate în Parlament constituiau un obstacol major pentru reconstrucŃia politică a Ńării.
Datorită acestei situaŃii, însăşi a IV-a Republică a fost adesea apreciată de generalul De
Gaulle ca fiind „un regim politic de partide" .
Potrivit dispoziŃiilor constituŃionale, Parlamentul era organizat în două Camere
legislative (Camera DeputaŃilor şi Consiliul Republicii) şi deŃinea puteri mult sporite faŃă de
cele ale Guvernului. Autorii francezi vorbesc chiar de „un absolutism parlamentar" .
Preşedintele republicii avea un rol politic redus, fiind lipsit de puteri constituŃionale
care să-i confere un rol important de decizie în procesul de conducere. Mandatul prezidenŃial
dura 7 ani şi nu putea fi reînnoit. Primul ministru deŃinea, însă, atribuŃii sporite faŃă de Pre-
şedinte şi, practic, devenise personalitatea politică cea mai influentă.
ViaŃa politică a FranŃei începe să se caracterizeze prin instabilitate, în special,
datorită rivalităŃii acerbe între partide. Minoritare în Parlament, partidele politice nu puteau
oferi un sprijin parlamentar consistent guvernelor care se perindau la putere.
Acesta este şi motivul pentru care, executivul iniŃiază o serie de măsuri de
„raŃionalizare a Parlamentului".
Acceptând, la începutul anilor 1958, să preia conducerea guvernului, Generalul De
Gaulle manevrează cu abilitate instrumentele constituŃionale pe care le avea la dispoziŃie şi
le utilizează în favoarea întăririi puterii executive. In sfârşit, la 4 octombrie 1958, este
promulgată o nouă ConstituŃie împotriva căreia comuniştii, precum şi extrema dreaptă şi
stângă au votat împotrivă.
Noul aşezământ fundamental este suportul constituŃional al celei de a V-a Republici.
Caracteristicile generale ale ConstituŃiei din 4 octombrie 1958

IniŃiatorii actualei ConstituŃii franceze au fost preocupaŃi de două idei fundamentale


pe care le-au transpus, de altfel, în cuprinsul acesteia:

3
www.referat.ro

a) necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi, a prerogativelor constituŃionale


ale şefului statului, căruia îi revine, pe de o parte, rolul de arbitru între toate forŃele politice,
între cetăŃenii francezi şi organele statului, iar pe de altă parte, misiunea de a fi „garantul
independenŃei naŃionale, al integrităŃii teritoriale, al respectării acordurilor ComunităŃii şi a
tratatelor". (Art. 5 din ConstituŃie).
b) configurarea unui Parlament „raŃionalizat", ale cărui funcŃii să fie limitate la
controlul Guvernului şi votarea legilor în anumite domenii ale vieŃii sociale.
Arbitrajul prezidenŃial nu este o construcŃie constituŃională nouă şi nici originală.
ConcepŃia potrivit căreia, şeful statului trebuie „să împace" interesele opuse ale unor forŃe
politice şi sociale rivale şi să „găsească" rezolvarea tuturor conflictelor, a inspirat
numeroase modele de guvernare, îndeosebi monarhice.
Constituantul francez a avut în vedere o separare netă, cvasi-absolută a celor trei
puteri şi realizarea unui echilibru stabil între ele. La confluenŃa acestor forŃe se situează
Preşedintele Republicii care, prin arbitrajul său (deşi el este component al puterii executive)
asigură continuitatea obiectivelor politice şi economico-sociale naŃionale, respectarea
angajamentelor luate în numele FranŃei, primatul intereselor naŃionale sau generale fără a
ceda presiunilor exercitate prin intermediul Parlamentului de către diferite grupuri
parlamentare (citeşte partide politice reprezentate parlamentar) sau ale Guvernului rezultat
din confruntarea electorală a partidelor politice . ImportanŃa socială a acestei funcŃii
prezidenŃiale este pusă în evidenŃă, cu deosebire, în condiŃiile moderne de guvernare,
caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice, de
opŃiuni, de strategii mai mult sau mai puŃin efemere, care ar fi disputate de partidele
puternice în propriul interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetăŃeni .
Fundamentul teoretic al „puterilor moderatoare" ale Preşedintelui Republicii constă
într-o aşa numită „putere de reprezentare" de către acesta a voinŃei generale exprimate de
membrii aceleiaşi societăŃi de a trăi în comun şi într-un climat de consens şi armonie socială.
Pentru a se preveni un „conflict de reprezentare" între deputaŃi şi senatori, pe de o parte, şi
Preşedintele Republicii, pe de altă parte, fiecare dintre aceştia deŃinând un mandat
reprezentativ, în doctrină s-a impus dihotomia între legitimitatea naŃională a actului de
reprezentare revendicată de membrii Parlamentului şi legitimitatea democratică a aceluiaşi
act de reprezentare care este atribuită Şefului statului.
Deşi ConstituŃia instituie o preponderenŃă a rolului puterii executive în ansamblul
procesului de conducere socială (de guvernământ) , Parlamentul îşi păstrează funcŃiile sale
tradiŃionale: votarea legilor şi controlul asupra puterii executive. Cu toate acestea, atribuŃiile
legislative, ca şi cele de control ale Parlamentului, sunt limitate de prerogativele
constituŃionale ale Guvernului.
De altfel, preponderenŃa conferită de către Constituant puterii executive se poate
explica foarte bine prin motive economice. Angajamentele ce urma să şi le asume FranŃa în
cadrul PieŃei Comune -organism creat în anul 1958 - impuneau o nouă concepŃie privind
strategia progresului economic în centrul căreia era aşezată intervenŃia şi implicarea directă
a executivului. Este de presupus că şi anumite raŃiuni de ordin militar au stat la baza
concepŃiei Constituantului privind sporirea puterii şi a rolului executivului în procesul de
guvernare. De altfel, chiar în cadrul unor conferinŃe ale Tratatului Nord Atlantic (NATO),
s-a subliniat adesea cerinŃa, ca guvernele Ńărilor membre ale AlianŃei să întreprindă acŃiuni
energice în cele mai diverse acŃiuni pentru întărirea capacităŃii lor militare şi, totodată, să
sporească gradul de interdependenŃă între ele .
OpŃiunea Legiuitorului constituant pentru un Executiv puternic poate fi explicată şi
de faptul că îndelungatul regim politic parlamentar anterior, nu reuşise să dovedească că
este în stare să soluŃioneze noile probleme, în special economice, cu care FranŃa se con-
frunta după cel de al doilea război mondial. Aşa cum se apreciază în doctrina
constituŃională franceză până în 1958, FranŃa dispunea de instituŃiile politice care
corespundeau propriilor deprinderi de guvernare; după anul 1958, FranŃa dispunea de
instituŃiile de care avea nevoie .
In doctrina constituŃională franceză este în general admis că, după 1958, locul şi rolul
Parlamentului în raport cu Executivul s-au diminuat tot mai mult, chiar peste pragurile
constituŃionale. Se apreciază chiar, că Parlamentul s-a transformat dintr-un organism care

4
www.referat.ro

exprimă suveranitatea poporului, într-un forum de dezbateri politice, menit să recepŃioneze


într-un mod favorabil „impulsurile" din partea Guvernului. O asemenea tendinŃă nu este
străină de rolul PreşedinŃilor celei de-a V-a Republici, care s-au impus prin charisma
personală, prin autoritate şi nu de puŃine ori prin abilitate politică. Datorită acestor cauze,
Parlamentul este mai mult locul unde se înregistrează acordurile sau dezacordurile între
principalele partide politice şi se votează iniŃiativele legislative ale Guvernului.
Evident, nu lipsesc nici opiniile potrivit cărora doctrina „parlamentului raŃionalizat"
nu mai prezintă actualitate, întrucât, spre deosebire de anul 1958, când Parlamentul era
fragmentat politic, ceea ce justifica raŃionalizarea rolului său, în prezent există o majoritate
parlamentară stabilă şi coerentă, care face inutilă încercarea Executivului de a reduce rolul
parlamentarilor .
Regimul politic

Înainte de a defini sau caracteriza regimul politic francez actual, dorim să facem
unele precizări. Regimurile politice contemporane pot fi clasificate în două categorii
principale: regimuri politice prezidenŃiale şi regimuri politice parlamentare, la care se
adaugă regimuri semi-prezidenŃiale.
Din această perspectivă, să vedem cum poate fi caracterizat în prezent regimul
politic francez. Din dispoziŃiile constituŃionale rezultă o separaŃie aproape strictă a celor trei
puteri; o preponderenŃă a puterii executive faŃă de cea legislativă; concentrarea puterii de
decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii; neresponsabilitatea politică a şefului
statului; alegerea Preşedintelui prin vot universal direct; membrii Guvernului sunt numiŃi de
şeful statului la propunerea premierului etc. Sunt acestea toate elemente definitorii ale
regimului politic prezidenŃial. Ar trebui să caracterizăm deci regimul politic francez ca pe
un regim prezidenŃial.
Cu toate acestea, asupra caracterizării regimului politic respectiv planează o
oarecare ambiguitate, deoarece, alături de elementele definitorii ale regimului prezidenŃial
menŃionate, se menŃin elemente ale regimului parlamentar, cum ar fi, printre altele,
dizolvarea Parlamentului de către Executiv şi responsabilitatea politică a Guvernului faŃă de
Parlament. S-a spus chiar că Legea fundamentală din 1958 a consacrat o „Republică
parlamentară", dar revizuirea acesteia în 1962 (introducerea unei dispoziŃii referitoare la
alegerea Preşedintelui Republicii prin vot universal şi direct), a dat posibilitatea creării unui
regim prezidenŃial.
Autorii francezi definesc regimul politic francez actual ca fiind un regim politic
„prezidenŃialist-parlamentar" sau ca un „prezidenŃialism raŃionalizat", „monarhie electivă"
ori „regim semi-prezidenŃial". Preşedintele FranŃei, generalul De Gaulle, agasat de lipsa de
precizie în definirea regimului politic pe care el însuşi 1-a creat, a afirmat în cadrul unei
conferinŃe de presă: „SpuneŃi, dacă doriŃi, că ConstituŃia noastră este simultan parlamentară
şi prezidenŃială" .
Este interesant de observat că partidele care, în principiu, preferă unui Executiv
puternic un Parlament în care ele să conducă jocul politic pentru cucerirea şi exercitarea
puterii, au acceptat regimul semi-prezidenŃial, contribuind din plin la legitimizarea acestuia.
Exemplul francez este o dovadă a dificultăŃii de încadrare tipologică a regimurilor
politice contemporane. De altfel, exemplul francez nu este singular. Şi în privinŃa
Portugaliei, Austriei, Finlandei, Islan-dei, se menŃine o oarecare ambiguitate în definirea
regimului politic.
încercând o sinteză a tuturor aprecierilor făcute de constituŃiona-liştii francezi, se
poate aprecia regimul politic francez sub apelativul de „prezidenŃialism" .
TendinŃe în evoluŃia sistemului politic francez

În cadrul sistemului politic francez, partidele de guvernământ au cunoscut, începând


cu anii '90, un proces de diminuare a legitimităŃilor electorale, mai mult de jumătate din
alegătorii lor depla-sându-se spre partide protestatare extraparlamentare. Acest proces a fost

5
www.referat.ro

urmarea fenomenului de respingere a formei tradiŃionale a partidelor politice, exprimând o


criză generală de reprezentare la nivel politic . „Votul-sancŃine", adresat succesiv partidelor
tradiŃionale, la alegerile prezidenŃiale şi parlamentare a vizat critica politicianismului şi a
reliefat dorinŃa electoratului de a-1 înlocui cu o politică eficientă. Rezultatele alegerilor, în
general, au exprimat, aşadar, nevoia de schimbare a politicului în favoarea reprezentării
interesului naŃional şi a gestionării „puterii pieŃei" prin mijloace politice .
Cercetările au pus în evidenŃă faptul că, încă din anii '90, trei pătrimi din numărul
francezilor afirmau că nu sunt bine reprezentaŃi de nici un partid, de nici un lider politic, de
nici un sindicat. Cauza acestei rupturi dintre partide şi electorat consta în decalajul dintre
nevoile şi aşteptările francezilor şi răspunsurile politice care le erau propuse în domenii
vitale, cum ar fi şomajul, imigraŃia, insecuritatea, impozitele, sărăcia, corupŃia etc. Se
aprecia, de asemenea, că disputele şi scandalurile politice au deteriorat spiritul civic
francez. Reuşitele pe plan economic şi monetar n-au avut rezonanŃă la nivelul electoratului,
atâta timp cât ele nu s-au reflectat pe plan social. Politica economică franceză a acestei
perioade a vizat mai ales întărirea monedei naŃionale, a menŃinut stabilitatea economică în
concordanŃă cu politica economică europeană. Ea a declanşat însă, nemulŃumiri sociale,
deseori exprimate prin acŃiuni sindicale de amploare în mediul urban, dar şi în cel rural.
Aceste conflicte au exprimat dificultăŃi sociale grave, care au creat probleme guvernărilor,
fie de stânga, fie de dreapta.
Sistemul politic francez, caracterizat în general prin bipolarizare politică în jurul
celor doi poli, dreapta şi stânga, a cunoscut şi perioade de dispersie relativă, urmate imediat
de revenirea la bipolaritate, aşa cum s-a confirmat la ultimele alegeri legislative din iunie
2002. Sistemul instituŃional francez a permis relaŃii flexibile între preşedinte şi guvern, în
funcŃie de conjunctura politică, iar în perioada coabitărilor politice, preşedintele şi-a
exercitat mai ales funcŃia de arbitru, iar primul-ministru cea de „căpitan" pe plan intern şi
„secund" pe plan extern . RelaŃia majoritate prezidenŃială - majoritate parlamentară a
dominat viaŃa politică franceză, caracterizată de alternanŃe la putere şi de coabitări politice.
După 5 ani de coabitare politică, la alegerile legislative din 2002, francezii au votat
în favoarea dreptei pentru a limita divizarea politică şi pentru a evita ca Ńara să fie
neguvernabilă - atitudine considerată de analişti conformă „spiritului celei de a V-a
Republici". Prin votul dat în alegerile legislative din iunie 2002, s-a optat pentru unitatea de
voinŃă şi program, între preşedinte şi majoritatea legislativă, respin-gându-se coabitarea
politică, considerată factor de insecuritate.
In FranŃa, partidele politice au o bogată istorie, doctrine elaborate care acoperă
orientări diverse, de la extrema stângă la extrema dreaptă. Istoria politică a FranŃei este, în
acelaşi timp, şi istoria fracturilor politice care au pus deseori probleme unei guvernări
coerente şi eficiente . De-a lungul timpului s-au conturat două mari orientări politice:
orientare de stânga şi cea de dreapta, urmate de formaŃiunile de extremă dreapta.
Bipolarizarea sistemului politic a suferit numeroase schimbări în cadrul celor două coaliŃii
tradiŃionale. In sprijinul bi-polarizării în alegerile legislative se aplică sistemul de vot bazat
pe scrutinul uninominal majoritar cu două tururi, în urma cărora ajung să aibă reprezentare
parlamentară numai formaŃiunile politice puternic susŃinute la nivel naŃional. Datorită acestui
mod de scrutin, formaŃiunile politice extremiste nu au mai avut aceeaşi pondere electorală ca
în alegerile prezidenŃiale desfăşurate anterior, în mai 2002, iar sistemul politic francez a
revenit într-o formă nouă la bipolarizarea politică .

Procedura legislativă

Potrivit art. 39 din ConstituŃie, iniŃiativa legislativă revine membrilor Parlamentului


şi Guvernului. Uzând de această prerogativă constituŃională, Guvernul poate înainte oricăreia
dintre cele două Camere legislative un proiect de lege. In ceea ce priveşte proiectele de lege
privind finanŃele, acestea sunt depuse de Guvern la Biroul Adunării NaŃionale.
Parlamentarii, individual sau în colectiv, reprezentând un anumit grup parlamentar,
pot depune orice propunere legislativă. Totodată, ei beneficiază de dreptul de a propune

6
www.referat.ro

amendamente la un proiect sau propunere, indiferent cine ar fi iniŃiatorul acesteia. Potrivit art.
44 alin. (1) din ConstituŃie, parlamentarii şi Guvernul au dreptul de a face amendamente.
O analiză statistică a proiectelor şi propunerilor depuse de iniŃiatori şi votate de
Parlament, arată că, marea majoritate a legilor promulgate de Preşedintele Republicii, au fost
iniŃiate de Guvern .
De altfel, ConstituŃia prevede în art. 40 anumite condiŃii de admitere ale propunerilor
depuse de deputaŃi şi senatori. Astfel, propunerile legislative care, votate ar avea ca urmare
reducerea fondurilor publice sau creşterea sarcinilor publice.
De asemenea, Guvernul se poate opune depunerii de către parlamentari a unei
propuneri sau a unor amendamente care exced domeniul legii stabilit în art. 34 din ConstituŃie
.
Procedura legislativă se declanşează prin depunerea proiectului de lege sau a
propunerii legislative la Biroul Camerei respective.
Regulamentul Adunării NaŃionale recunoaşte în art. 84 dreptul iniŃiatorului de a-şi
retrage proiectul de lege sau, după caz, propunerea legislativă. Guvernul îşi poate retrage
proiectul de lege în orice fază a procedurii legislative, dar înainte de adoptarea definitivă a
proiectului. Retragerea acestuia se face în mod formal printr-un decret.
În practică însă, Guvernul recurge la măsuri indirecte, cum ar fi retragerea de pe
ordinea de zi neînscrierea sa ulterioară în vederea continuării dezbaterilor, fie nesesizarea
celei de a doua adunări legislative, după ce prima adunare 1-a adoptat .
Atât proiectele de lege, cât şi propunerile legislative trebuie să se încadreze
domeniului legii circumscris de art. 34 din ConstituŃie. Potrivit art. 39 alin. (2) din Legea
fundamentală, proiectele de lege sunt aprobate, în prealabil, în Consiliul de Miniştri pe baza
avizului emis de Consiliul de Stat. în funcŃie de obiectul de activitate reglementat sunt
consultate şi alte organisme de specialitate.
După depunerea textului legislativ, acesta se distribuie, după caz, membrilor
Adunării NaŃionale sau Senatului. Preşedintele Camerei sesizate trimite proiectul sau
propunerea comisiei permanente specializate care va analiza textul şi va propune, dacă este
cazul, amendamente. Comisia poate adopta textul fără modificări, îl poate respinge sau îl
poate amenda.
Precizăm că nu este admis ca amendamentele propuse de comisie sau în plenul
Camerei să modifice concepŃia iniŃiatorului.
Guvernul poate depune amendamente chiar la propriile proiecte, care sunt depuse
sub autoritatea Primului-ministru. în acest caz, amendamentul va fi depus şi susŃinut de
ministrul interesat. Printr-un amendament se poate propune modificarea unui text, abrogarea
lui sau introducerea unui text nou. în jurisprudenŃa Consiliului ConstituŃional se precizează că
dreptul de a face amendamente reprezintă un corolar al iniŃiativei legislative. Ca atare,
Consiliul ConstituŃional este competent să se pronunŃe asupra constituŃionalităŃii
amendamentelor .
Comisia va întocmi un raport în care va consemna rezultatul discuŃiilor şi al voturilor
exprimate de membrii săi.
După această primă fază preliminară, proiectul sau propunerea se înscrie pe ordinea
de zi a Camerei şi se dezbate în lumina raportului comisiei în şedinŃa publică. Cu prilejul
votării, Guvernul poate cere „votul blocat" potrivit căruia, Camera se pronunŃă cu un singur
vot asupra întregului text al proiectului sau numai asupra unei părŃi a acestuia. In felul acesta,
se evită introducerea amendamentelor neagreate de Guvern.
După votarea fiecărui articol, urmează votarea finală a proiectului în ansamblul său.
Dacă proiectul este adoptat de o Cameră, se trimite celeilalte Camere, care va repeta
aceeaşi procedură. în situaŃia în care a doua Cameră adoptă proiectul în forma primită, legea
va fi supusă promulgării.
în cazul în care legea respectivă are caracter de lege organică, înainte de promulgare
va fi înaintată Consiliului ConstituŃional care îi va verifica conformitatea cu dispoziŃiile
constituŃionale.
Dacă textul adoptat de o Cameră, diferă de cel adoptat de cealaltă, se declanşează
procedura de mediere, menită să asigure adoptarea unui text identic în cele două adunări
legislative.

7
www.referat.ro

Controlul parlamentar

în ceea ce priveşte prerogativele de control ale Parlamentului asupra Guvernului,


trebuie Ńinut seama de caracterul semiprezidential al regimului politic. Astfel, potrivit
ConstituŃiei, Primul-ministru, după deliberare în Consiliul de Miniştri, angajează în faŃa
Adunării NaŃionale responsabilitatea Guvernului asupra programului de guvernământ sau a
unei declaraŃii de politică generală [art. 49 alin. (1) din ConstituŃie], o asemenea procedură
fiind caracteristică îndeosebi regimurilor parlamentare. ConstituŃia prevede, de asemenea,
posibilitatea Primului-ministru de a angaja răspunderea Guvernului în faŃa Adunării NaŃionale
asupra unui text [art. 49 alin. (3) din ConstituŃie].
ConstituŃia prevede totodată, în art. 49 alin. (4), că premierul are facultatea de a cere
Senatului aprobarea unei declaraŃii de politică generală. Se poate observa că în acest ultim
caz nu se pune problema angajării răspunderii Guvernului, refuzul Senatului neantrenând
deci, demisia Cabinetului.
În acelaşi timp, trebuie menŃionat că, potrivit ConstituŃiei, Preşedintele Republicii
deŃine dreptul de a numi Primul-ministru şi de a pune capăt mandatului acestuia în cazul în
care şeful Guvernului prezintă demisia Cabinetului (art. 8). Dreptul Preşedintelui Republicii
în ce priveşte demisia Guvernului, a căpătat, în practica „preziden-Ńialistă", conotatii
extraconstituŃionale, în sensul că Primul-ministru a fost „forŃat" de Preşedintele Republicii să
prezinte demisia Guvernului .
Raporturile între şeful statului şi cel al Guvernului, decurgând din art. 8 din
ConstituŃie, denotă componenŃa prezidenŃială a regimului politic.
Este interesant de observat că Senatul nu exercită un control politic asupra
Guvernului .
Datorită caracterului regimului politic, controlul parlamentar este mai atenuat faŃă de
cel exercitat în statele având un regim politic parlamentar, limitându-se, îndeosebi la
informarea parlamentarilor asupra diferitelor laturi ale activităŃii guvernamentale.
Dreptul la informare se exercită prin formularea de către membrii celor două Camere
legislative a întrebărilor orale şi scrise adresate membrilor Guvernului.
Procedura întrebărilor scrise nu figurează nici în ConstituŃie, nici în legislaŃia
constituŃională, rezultând dintr-o tradiŃie parlamentară (cutumă) inaugurată la începutul
secolului al XX-lea şi receptată în cele două regulamente ale Adunărilor legislative.
Potrivit regulamentelor Camerelor, întrebările scrise sunt puse de un parlamentar
unui ministru. întrebările scrise care vizează politica generală a Guvernului sunt adresate
Primului-ministru.
Este expres interzis ca parlamentarii să adreseze celor vizaŃi imputaŃii de ordin
personal. întrebările se remit Preşedintelui Camerei care le notifică Guvernului. De asemenea,
întrebările sunt publicate într-o publicaŃie oficială. Răspunsurile sunt înapoiate pe aceeaşi cale
într-un anumit termen. Miniştrii se pot eschiva de la obligaŃia de a răspunde declarând în scris,
că, prin refuz, apără un interes public.
Întrebările orale sunt prevăzute de art. 48 alin. (2) din ConstituŃie. Ele se înscriu pe
ordinea de zi a Camerei de ConferinŃa preşedinŃilor. Potrivit practicii parlamentare, întrebările
orale pot fi simple sau urmate de dezbatere.
în cazul întrebărilor orale, ministrul răspunde la întrebarea pusă, parlamentarul în
cauză având dreptul la cuvânt pentru a se referi la răspunsul primit. în fapt, se realizează un
schimb verbal între parlamentar şi reprezentantul Guvernului.
A doua categorie de întrebări oferă posibilitatea şi altor parlamentari de a se înscrie
la cuvânt pe marginea răspunsului prezentat.
MenŃionăm că în nici un caz dezbaterile pe marginea răspunsului unui membru al
Guvernului nu poate face obiectul unei moŃiuni.
Potrivit art. 156 din Regulamentul Adunării NaŃionale, dacă un deputat doreşte să
adreseze o interpelare Guvernului, îl va informa despre această intenŃie pe preşedintele
Adunării în cursul unei şedinŃe publice. La cererea de interpelare trebuie adăugată şi
moŃiunea de cenzură. Regulamentul Adunării prevede că interpelarea şi moŃiunea de cenzură
se aduc la cunoştinŃa membrilor acesteia prin notificare şi afişare după care sunt înscrise pe

8
www.referat.ro

ordinea de zi în vederea dezbaterii. Această procedură, deşi este formal prevăzută, s-a aplicat
foarte rar de la intrarea în vigoare a actualei ConstituŃii. Pentru iniŃierea moŃiunii de cenzură
se recurge la aplicarea art. 49 din ConstituŃie.
O altă modalitate de control o constituie ancheta parlamentară înfăptuită prin
comisiile de anchetă. Ancheta parlamentară constă în investigaŃii ordonate de către Camere în
orice problemă.
ConstituŃia a stabilit o deosebire fundamentală între dreptul de informare şi
investigare al parlamentarilor şi dreptul acestora de a cenzura activitatea Guvernului.
în temeiul art. 49 alin. (1) din ConstituŃie, Primul-ministru solicită practic, din partea
Adunării NaŃionale un vot de încredere asupra programului de guvernare sau asupra unei
declaraŃii de politică generală. Rezultatul votului favorabil este cunoscut sub denumirea de
încredere simplă („confiance simple"). încrederea este acordată cu votul majorităŃii relative a
deputaŃilor.
Potrivit art. 49 alin. (2) din ConstituŃie, Adunarea NaŃională pune în cauză
responsabilitatea Guvernului prin votul unei moŃiuni de cenzură .
Trebuie reŃinut faptul că, această moŃiune se depune din iniŃiativa deputaŃilor.
MoŃiunea este admisă dacă este semnată de o zecime din numărul deputaŃilor (50 de
deputaŃi). Votarea moŃiunii are loc după 48 de ore de la depunerea acesteia. Pentru a fi
adoptată, moŃiunea trebuie votată de majoritatea deputaŃilor. In cazul respingerii moŃiunii,
semnatarii ei nu pot introduce o altă moŃiune în cursul aceleiaşi sesiuni parlamentare, decât în
cazul în care Primul-ministru ar angaja răspunderea Guvernului în faŃa Adunării NaŃionale
asupra unui text.
în afara moŃiunii simple este cunoscut un alt tip de moŃiune, rezultată din corelarea
angajării de către Premier a răspunderii Guvernului în faŃa Adunării NaŃionale cu moŃiunea de
cenzură. Temeiul juridic al acestei proceduri este art. 49 alin. (3) din ConstituŃie potrivit
căruia, Primul-ministru poate, după deliberare în Consiliul de Miniştri, să angajeze
responsabilitatea Guvernului. în acest caz, textul este considerat ca adoptat, în afară de cazul
în care o moŃiune de cenzură, depusă în următoarele 48 de ore ale angajării, este votată de
majoritatea deputaŃilor.
în afară de cazurile în care Guvernul este pus în minoritate în faŃa Adunării
NaŃionale prin adoptarea unei moŃiuni de cenzură, premierul este dator, potrivit art. 50 din
ConstituŃie, să prezinte Preşedintelui Republicii, demisia Guvernului.
Sistemul judiciar

În afară de puterea judecătorească propriu-zisă, ConstituŃia din 1958 instituie o


politică şi o jurisdicŃie constituŃională.
Autoritatea judecătorească este reglementată de Titlul al VlII-lea al ConstituŃiei.
Potrivit art. 64 din ConstituŃie, Preşedintele Republicii este garantul independenŃei autorităŃii
judiciare, ceea ce nu înseamnă că şeful statului ar fi un component al puterii judecătoreşti sau
că ar avea atribuŃii jurisdicŃionale.
Legiuitorul constituant a avut în vedere, statuând garanŃia independenŃei
magistraŃilor în persoana şefului statului, întărirea prestigiului social al autorităŃilor judiciare,
conferirea unei garanŃii supreme, formale a independenŃei acestora care se adaugă garanŃiei
constituŃionale.
Consacrarea independenŃei autorităŃilor judiciare în ConstituŃie ar fi fost suficientă,
prin ea însăşi, să protejeze pe magistrat de posibile abuzuri sau ameninŃări din partea
Executivului. Recurgerea la garanŃia expresă a Preşedintelui Republicii - şeful puterii
executive - este şi o reflectare a rolului acestuia de arbitru al funcŃionării corespunzătoare a
puterilor publice.
In calitatea sa de garant al independenŃei autorităŃii judiciare, Preşedintele Republicii
este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii, organism prezidat de şeful statului având ca
principală funcŃie propunerea magistraŃilor CurŃii de CasaŃie şi a primului preşedinte al
CurŃilor de Apel, precum şi avizarea propunerilor făcute de ministrul justiŃiei referitoare la
numirea altor magistraŃi.
MagistraŃii în funcŃie se bucură de inamovibilitate.

9
www.referat.ro

FuncŃia judiciară are un întreit aspect: penal, civil, administrativ.


JustiŃia penală are rolul de a apăra ordinea publică stabilită prin legislaŃia adoptată
de Parlament ca şi prin diferite măsuri cu caracter executiv, precum şi de a sancŃiona
persoanele vinovate de săvârşirea infracŃiunilor.
JustiŃia civilă este menită să soluŃioneze conflictele de drept privat, indiferent cine ar
fi titularul drepturilor încălcate sau al obligaŃiilor contractuale nerespectate.
JustiŃia administrativă („Contenciosul administrativ") este autonomă şi are drept
scop să judece plângerile particularilor împotriva diferitelor acte sau decizii ale autorităŃilor
administrative .
Sistemul judiciar este divizat în trei ramuri: penal, judiciar (drept privat),
administrativ. Fiecare dintre cele trei ramuri este organizată şi funcŃionează după reguli
proprii. In interiorul fiecărei ramuri, activitatea jurisdicŃională este desfăşurată în mod diferit
de instanŃa de drept comun şi instanŃe specializate pe anumite domenii.
JustiŃia este înfăptuită prin două grade de jurisdicŃie: primă instanŃă, apel, casare.
In afară de tribunalele care judecă în primă instanŃă, există curŃi de apel organizate
la nivel regional, competente să judece plângerile împotriva sentinŃelor date în primă instanŃă
de tribunalele de drept comun, asupra cauzelor ce-i sunt remise pe calea recursului în casaŃie
sau în anulare.
Sistemul judiciar este constituit din tribunale administrative şi Consiliul de Stat,
organ consultativ al Guvernului şi, în acelaşi timp, organ suprem al jurisdicŃiei administrative.
JurisdicŃia politică revine înaltei CurŃi de JustiŃie căreia i s-a conferit competenŃa de
a judeca pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului în cazul în care aceştia ar fi
acuzaŃi de comiterea unor crime sau delicte sau a unor fapte de o deosebită gravitate pentru
stat (complot împotriva siguranŃei statului).
In principiu, Preşedintele Republicii este neresponsabil atât din punct de vedere
politic, cât şi penal . Şeful Statului răspunde însă, potrivit art. 68 alin. (1) din ConstituŃie
pentru înaltă trădare.
Procedura punerii sub acuzare şi a judecării Preşedintelui este inspirată din cutuma
engleză, referitoare la empeachment. Această procedură a fost inclusă iniŃial în ConstituŃia
FranŃei din 1875 care a conferit Camerei DeputaŃilor competenŃa de a pune sub acuzare şi
Senatul transformat în Curte de JustiŃie cu prerogativa de a judeca.
Membrii Guvernului sunt responsabili penal pentru actele îndeplinite în exercitarea
funcŃiilor lor, considerate crime sau delicte în momentul în care aceştia le-au comis.
JurisdicŃia constituŃională este înfăptuită de Consiliul ConstituŃional învestit cu
atribuŃia de a verifica constituŃionalitatea legilor organice înainte de a fi promulgate de şeful
statului şi regulamentele celor două Camere legislative înainte de a fi puse în aplicare.
In privinŃa celorlalte tipuri de legi, Consiliul ConstituŃional declanşează procedura
de verificare a conformităŃii lor cu ConstituŃia, la sesizarea Preşedintelui Republicii, Primului-
ministru, PreşedinŃii celor două Camere sau la sesizarea a 60 de deputaŃi sau 60 de senatori.
Potrivit art. 62 din ConstituŃie, dispoziŃia legală sau regulamentară declarată
neconstituŃională, nu poate fi promulgată nici pusă în aplicare.
Deciziile Consiliului ConstituŃional nu pot fi recurate impunându-se atât puterilor
publice, cât şi autorităŃilor administrative şi jurisdicŃionale.

10