Sunteți pe pagina 1din 9

Istoria Modernă a Românilor

Politica externă a României de la cucerirea independenţei până la


primul război mondial

În momentul în care răscoala din Bosnia şi Herţegovina (vara anului 1875) a


încetat să mai fie o chestiune internă a Imperiului Otoman şi a devenit o problemă
generală a echilibrului de forţă din sud-estul Europei, Principele Carol şi elita politică
românească au hotărât că o atitudine prudentă era cea mai potrivită situaţiei existente.
Această decizie a fost o urmare a temerii că orice act compromiţător ar fi dus la
pierderea garanţiilor internaţionale de care se bucura România conform Tratatului de la
Paris din 1856. Astfel, la 27-30 noiembrie 1875 Camera Deputaţilor şi Senatul au
proclamat neutralitatea ţării care mai târziu, în august 1876, a fost garantată la Poartă de
către Vasile Boerescu.
Românii au văzut în redeschiderea „crizei orientale” oportunitatea de a dobândi
independenţa şi în acest scop s-au îndreptat către Rusia. Negocierile cu aceasta au început
în mod serios în octombrie 1876, însă întâlnirea lui Ion Brătianu cu Ţarul şi ministrul de
externe rus Gorceakov (la Livadia în Crimeea 11 oct. 1876) s-a soldat cu un eşec. Ruşii
nu doreau altceva decât să asigure trecerea trupelor lor prin România în eventualitatea
unui război, în timp ce Brătianu insista asupra încheierii unui tratat general care să
includă participarea activă a armatei române în vederea recunoaşterii independenţei.1
Carol I şi Brătianu au întârziat semnarea unui acord formal cu Rusia în speranţa că la
apropiata Conferinţă a Marilor Puteri de la Constantinopol (12 dec. 1876 -20 ian. 1877)
vor putea obţine o garanţie colectivă, mult mai sigură. La aceasta românii nu au fost
invitaţi să participe deoarece Marile Puteri continuau să considere ţara nostră un teritoriu
dependent de Imperiul Otoman şi tratau „Chestiunea românească” drept o problemă
minoră. Conferinţa a dus la înrăutăţirea relaţiilor dintre Poartă şi România deoarece la 23
dec. 1876 Sultanul promulgase „o reformă a constituţiei” care se referea la ţara noastră ca
la o „provincie privilegiată” şi o declara parte integrantă şi permanentă a Imperiului
Otoman. Această acţiune a Sultanului l-a convis pe domnitorul Carol şi pe Brătianu că
independenţa nu se putea obţine decât printr-o colaborare cu Rusia în războiul ce se
anunţa cu Poarta.
Deşi Imperiul Ţarist a câştigat războiul împotriva turcilor cu ajutorul armatei
române spre sfârşitul conflictului ruşii nu au mai respectat prevederile convenţiei
încheiate la 16 aprilie 1877. La 31 ianuarie 1878 a fost semnat armistiţiul ruso-turc de la
Adrianopole fără participarea vreunui delegat român. Relaţiile dintre Rusia şi România au
devenit şi mai încordate în momentul în care la Bucureşti a ajuns vestea prevederilor
Tratatului de la San Stefano încheiat la 19 februarie/3 martie 1878 care va pune capăt
războiului ruso-turc. Acesta recunoştea independenţa României, dar stipula şi
retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia, iar în schimb primea Dobrogea, Insula
Şerpilor şi Delta Dunării.
Reacţia potrivnică a României era împărtăşită de puterile occidentale , Austro-
Ungaria şi Marea Britanie care în special obiectaseră faţă de termenii armistiţiului şi ai
1
Nicolae Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Editura Glykon, Bucureşti, 1991, p. 291.

2
Tratatului, considerând că acestea contraveneau acordurilor internaţionale în vigoare şi
principiului de acţiune colectivă al puterilor. Sub presiunea Marilor Puteri, Rusia se va
vedea nevoită să accepte revizuirea prevederilor Tratatului de la San Stefano într-un
Congres General European care s-a deschis la 1/13 iunie 1878 la Berlin. La Congres au
participat foştii beligeranţi şi Marile Puteri care împreună au decis soarta popoarelor din
sud-estul Europei .
Exceptând Franţa şi Austro-Ungaria care au susţinut delegaţia României la
Congres, celelalte Mari Puteri s-au opus sub pretextul că aceasta nu era independentă.
Membrii delegaţiei române, Mihail Kogălniceanu şi I.C. Brătianu, au cerut menţinerea
„teritoriului existent” al României, posesia gurilor Dunării, interzicerea trecerii trupelor
ruseşti prin teritoriul ei către Bulgaria, plata unei despăgubiri de război de către Poartă şi
recunoaşterea independenţei şi neutralităţii ţării lor.2 Deşi aceştia s-au lovit de atitudinea
potrivnică a Rusiei unele articole ale Trataului făceau, direct sau indirect, referire la ţara
noastră. Dintre acestea amintim art. 22 care prevedea că trupele ţariste de ocupaţie din
Principatul bulgar şi Rumelia Orientală menţineau legătura cu Rusia prin România.
Art.22: ”Corpul rusesc de ocupaţie în Bulgaria şi Rumelia Orientală se va
compune din şese divisii de infanterie şi din doue divisii de cavalerie, neputând trece
peste 50 mii omeni şi va fi întreţinut pe socotela ţerilor ocupate. Trupele de ocupaţie nu
vor comunica cu Rusia numai prin România, dupâ învoelele deja făcute între aceste doue
state, dar şi prin porturile Mărei Negre Varna şi Burgas, unde, pentru timpul ocupaţiei, îşi
pot stabilii depositele necesare. Durata ocupaţiei Rumeliei Orientale şi a Bulgariei, de
către trupele imperiale, este fixată la noue luni, cu începere din diua ratificărei presentului
tratat. Guvernul imperial rus se obligă d’a termina trecerea trupelor sale prin România şi
evacuarea completă a acestui Principat într-un termen ulterior de 3 luni. ”3
Iar art. 47, 48, 52 şi 53 ce stabileau statutul Dunării pe parcursul Porţile de Fier-
Sulina, prevedeau intrarea ţării noastre în componenţa Comisiei Europene a Dunării
(CED) şi a Comisiei Statelor riverane care stabileau împreună regimul Dunării în zona
Porţile de Fier - Galaţi, interziceau navigaţia navelor de război pe Dunăre, cu excepţia
celor ale poliţiei fluviale şi serviciilor navale, scuteau de plata drepturilor de tranzit
mărfurile ce traversau teritoriul ţării.4
Art. 47: „ Cestia împărţirei apelor şi a pescărielor se va supune la deliberarea
Comisiei Europene a Dunărei .”
Art. 48 „Nu se va lua nici uă taxă vamală de tranzit pentru mărfurile ce vor trece
prin Principat.”
Congresul a avut în vedere şi stabilirea noului statut internaţional al Dunării.
Statelor riverane, fără a fi consultate, li s-au restrâns drepturile în raport cu acelea pe care
anterior le avusese Imperiul Otoman. Astfel, fluviul a fost împărţit în două sectoare-
Dunărea de jos situată sub protecţia Comisiei Europene şi Dunărea de sus controlată de
riverani , dar care nu aveau incă o comisie constituită. Comisia Europeană a decis crearea
unei Comisii mixte a Dunării de jos ale cărei state membre erau România, Bulgaria şi
Serbia (riverane) dar şi Austro-Ungaria (neriverană) care a obţinut chiar preşedenţia cu
sarcina de a supraveghea şi executa regulamentele de navigaţie. Acest organism nu făcea
2
Keith Hitchins, România 1866-1947 , Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pag. 68.
3
Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), Editura Mica Valahie, Bucureşti,
2005, pag. 118.
4
Daniela Buşă, Modificările politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul
război mondial(1878-1914), Editura Paidea, Bucureşti, 2003, pag. 26.

3
altceva decât să instituie controlul Austro-Ungariei asupra Dunării de jos. România,
devenită membră a Comisiei Europene în 1878, nu putea accepta această situaţie cu atât
mai mult cu cât Austro-Ungaria îngreuna exportul românesc pe piaţa monarhiei. În acestă
direcţie ţara noastră a încercat să elimine votul preponderent al Austro-Ungariei, relaţiile
devenind ,astfel. şi mai încordate.
Problema Dunării a intrat în faza finală în anul 1882, regulamentul de navigaţie şi
poliţie fluvială (terminat la 21 mai/2 iunie ) se aplica pe porţiunea cuprinsă între Galaţi şi
Porţile de Fier, fiind adoptat de Conferinţa de la Londra a celor 7 puteri. Întrucât
România nu a fost admisă să participe cu vot deliberativ la lucrările Conferinţei a
declarat că nu se simte obligată să respecte deciziile aprobate fără consultarea şi
împotriva intereselor sale. Acest fapt a dus la izolarea diplomatică a ţării prin opoziţia
deschisă împotriva Marilor Puteri.
Tot acum se hotărăşte ca în Comisia mixtă alături de riverani să intre şi un
reprezentant al Austro-Ungariei ca preşedinte permanent, precum şi un delegat al
Comisiei Europene a Dunării. Mandatul CED a fost prelungit cu incă 21 de ani, iar la
cererea Rusiei, braţul Chilia a fost scos de sub autoritatea acesteia.
În sfârşit art. 49 şi 50 reglementau atât privilegiile şi atribuţiile consulatelor
străine pe teritoriul României cât şi drepturile supuşilor români ce călătoreau în
străinătate.
Tratatul final ce a fost semnat la 13 iulie 1878 recunoştea independenţa României
dar punea două condiţii : eliminarea oricăror restricţii religioase în exercitarea drepturilor
civile şi politice conţinute în art. 7 al Constituţiei din 1866 şi acceptarea retrocedării
sudului Basarabiei Rusiei. În compensaţie România urma să primească Delta Dunării,
Insula Şerpilor şi Dobrogea până la o linie de demarcaţie ce mergea la est de Silistra pe
Dunăre până la sud de Mangalia la Marea Neagră. Tratatul limita ocuparea Bulgariei de
către Rusia la 9 luni şi prin aceasta reducea perioada în care proviziile şi întăririle puteau
fi transportate prin teritoriul României.5
Rusia a recunoscut necondiţionat independenţa României probabil pentru a mai
atenua puţin din resentimentele apărute în timpul negocierilor de pace şi la Berlin.
Austro-Ungaria a procedat la fel, potrivit politicii sale generale de apropiere de România,
dar Franţa, Germania şi Marea Britanie au tergiversat recunoaşterea ei până în 1880, când
revizuirea clauzelor discriminatorii din Constituţie fusese îndeplinită şi România
acceptase unele înţelegeri economice, şi anume, reglementarea disputei cu investitorii, cu
privire la construirea de căi ferate în România.
Românii au luat formal în posesie Dobrogea în noiembrie - decembrie 1878 în
momentul în care administraţia civilă românească a înlocuit autorităţile militare ruse.
Misiunea reintregării noului teritoriu s-a dovedit complicată datorită faptului că Dobrogea
fusese sub dominaţie otomană incă din anul 1417. Acesată dominaţie a avut ca rezultat o
modificare semnificativă a echilibrului etnic cauzată de imigrările masive ale
musulmanilor turci şi tătari şi ale creştinilor bulgari şi a dus acest teritoriu într-o stare de
înapoiere culturală şi economică. Dobândirea Dobrogei de către România a stârnit două
serioase dispute cu Rusia, prima viza extinderea perioadei de 9 luni pentru trecerea
trupelor şi proviziilor ruseşti prin teritoriul românesc către Bulgaria , care trebuia să
expire în mai 1879. Rusia făcea presiuni pentru încheierea unui nou acord de prelungire a

5
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 258.

4
termenului, dar guvernul român s-a opus categoric şi datorită sprijinului Marii Britanii şi
al Austro-Ungariei a avut câştig de cauză. Cea de-a doua dispută se referea la dorinţa
românilor de a include Silistra ca punct de demarcaţie al frontierei între România şi
Bulgaria în Dobrogea, însă de această dată românii au pierdut.
Experienţele din timpul războiului de independenţă şi de la Congresul de la
Berlin l-au făcut pe regele Carol, precum şi pe politicieni să înţeleagă pericolele
urmăririi unor obiective de politică externă ce nu se bucura de sprijinul uneia sau mai
multora dintre Marile Puteri.6 După primii ani de independenţă s-a conştientizat
necesitatea unei alianţe suficient de puternice pentru a putea face faţă presiunilor din
exterior. Necesitatea unei astfel de soluţii era demonstrată mai ales de modul în care
fusese tratată România în problema Dunării, însă realizarea acesteia prezenta diferite
inconveniente. Bulgaria era slabă şi nu putea oferi un ajutor efectiv într-o confruntare
internaţională, în plus ea intrase în sfera de influenţă rusă, Serbia era de asemenea slabă şi
se legase de Austro-Ungaria printr-un tratat în 1881. în concluzie soluţia nu putea fi decât
o alianţă cu una dintre Marile Puteri . Dintre acestea Franţa era preferata opiniei publice,
dar atitudinea guvernului francez faţă de România la Congresul de la Berlin şi în anii
imediat următori micşorează entuziasmul faţă de ea.
Începând cu 1878 relaţiile dintre ţara noastră şi Rusia devin tot mai încordate.
Interesele ruse în Bulgaria au dus la amplificarea conflictului. O apropiere de această
Mare Putere nu putea fi favorizată nici de relaţiile economice. Tensiuni au existat şi în
raporturile cu Austro-Ungaria acestea erau cauzate de situaţia românilor din Transilvania
unde a avut loc procesul de deznaţionalizare forţată.
În ceea ce priveşte Germania un argument împotriva încheierii unei alinaţe cu
aceasta era atitudinea acestei ţări din timpul Congresului de la Berlin şi din anii următori.
Acesta nu era un motiv suficient de puternic pentru a da naştere unei situaţii
contradictorii de lungă durată. În aceste condiţii România a decis că cea mai favorabilă
era o alianţă cu Germania, singurul inconvenient era faptul că apropierea de aceasta
însemna în acelaşi timp şi o apropiere de Austro-Ungaria, între cele două existând un
tratat încheiat în 1879.
Aderarea României la Tripla Alianţă s-a datorat în mare parte intervenţiei lui
Bismarck cu toate că relaţiile româno-germane în urma Congresului de la Berlin nu erau
tocmai prietenoase, cancelarul a recunoscut că o Românie independentă ar putea deveni o
forţă folositoare în problemele sud-est europene. Bismarck i-a spus ministrului de externe
român, Dimitrie Sturdza, în timpul vizitei acestuia la Berlin în iulie 1879 că dorea ca
România să fie un factor activ în politica externă germană şi că ea avea toate motivele să
caute să stabilească legături strânse cu Germania pentru a evita o expansiune rusă în acea
regiune. Obiectivul major urmărit de către Bismarck prin atragerea României de partea
sistemului său politic pare să fi fost întărirea poziţiei Austro-Ungariei în Balcani şi
uşurarea unei părţi a obligaţiilor asumate de Germania în cadrul dublei alianţe. Dar
Imperiul dualist nu i-a făcut lui Bismarck misiunea uşoară şi în octombrie 1880 acesta s-a
plâns că politica austro-ungară ducea de la o dispută la alta cu ţările mici din regiune,
zădărnicindu-i astfel eforturile de a le scoate de sub influenţa rusească.
Cancelarul german a reluat negocierile cu România în august 1883 când a
formulat întrebări în legătură cu utilitatea şi posibilitatea extinderii „Ligii Păcii” cu Italia

6
***, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 240.

5
în Europa de Est, pentru a îndruma politica României şi a Serbiei într-o direcţie benefică
(Italia aderase la alianţa austro-germana în 1882, transformand-o în Tripla Alianţă).
La 18/30 octombrie 1883 D.A. Sturdza şi contele Gustav Kalnoky au semnat la
Viena tratatul de alianţă între România şi Austro-Ungaria. La aceeaşi dată s-a semnat şi
tratatul de aderare cu Germania. Acesta a avut un caracter strict secret şi a fost valabil 5
ani urmând a fi prelungit automat cu încă 3 ani dacă nici unul dintre parteneri nu se
împotrivea. Tratatul cuprindea un preambul şi 7 articole. Părţile semnatare se angajau să
nu intre în alianţe ostile uneia dintre ele, să se ajute în cazul unui atac neprovocat,
menţinându-se obligaţia României de a interveni în cazul în care partenerul său era atacat
din „ţinuturile limitrofe”, adică din Rusia sau Serbia. Pentru ţara noastră aceeaşi obligaţie
intervenea în cazul unui atac din partea Rusiei, Bulgariei şi Serbiei, realitatea probându-
se numai în primul. Articolul 3 prevedea consultarea părţilor atunci cînd erau ameninţate
cu agresiunea, iar articolul 4 stipula obligativitatea părţilor de a nu negocia pace separată
în eventualitatea unui conflict.7
Ambele părţi au avut de câştigat de pe urma tratatului, pentru Autro-Ungaria
avantajele constau în primul rând în securitatea sporită pe care acesta i-o oferea la
frontierele sale de sud şi de răsărit. Kalnoky era încrezător că un front unit cu Germania
şi România va facea ca Rusia să caute să evite o confruntare între interesele conflictuale
ale celor două ţări din Balcani. Avantajele obţinute de România erau chiar mai
substanţiale, ea şi-a atins obiectivul său principal - o alianţă cu Germania, chiar dacă
indirectă, şi o micşorare a pericolului de război cu Rusia- şi a soluţionat câteva dintre
divergenţele ce subzistau cu Austro-Ungaria , în special în chestiunea dunăreană. Cu
toate acestea tratatul avea şi unele lacune, veriga slabă din alianţă era România.
Diplomaţii Austro-Ungari recunoşteau că în România nu exista o simpatie autentică
pentru ţara lor.
O altă slăbiciune semnificativă a tratatului era caracterul lui secret pe care fiecare
parte s-a angajat să-l respecte. În felul acesta, nu-şi putea atinge scopul principal, şi
anume, să servească drept descurajare a unui atac rusesc împotriva Puterilor Centrale şi a
României. Cu toate acestea alianţa cu Puterile Centrale a format piatra de hotar a politicii
externe a României timp de 30 de ani , deoarece regele şi o parte din politicienii liberali şi
conservatori percepeau Puterile Centrale drept forţa militară şi economică cea mai
puternică din Europa.
Românii urmăreau de aproape schimbările survenite în relaţiile dintre Germania şi
Austro-Ungaria fiind permanent îngrijoraţi de perspectiva ca nu cumva Imperiul dualist
să preia conducerea Triplei Alianţe.
În următorii 2 ani de la semnarea Triplei Alianţe relaţiile dintre România şi
Austro-Ungaria au început să se deterioreze datorită negocierilor pentru semnarea unui
nou tratat comercial asemănător celui din 1875. Acesta va fi motivul izbucnirii unui
război vamal între cele două ţări care nu au făcut altceva decât să reducă perspectivele
viitoare de cooperare în probleme externe. Deşi aderarea trebuia reînnoită existau trei
impedimente şi anume conflictul recent dintre România şi Austo-Ungaria, venirea la
putere a conservatorilor care nu fuseseră informaţi despre tratat dar şi situaţia din ce în ce
mai grea a românilor din Transilvania. O altă problemă în calea reînnoirii tratatului era
alianţa franco-rusă din august 1891, acesta încurajându-i pe francofilii români să spere

7
Daniela Buşă, Modificările politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul
război mondial(1878-1914), Editura Paidea, Bucureşti, 2003, pag. 124.

6
într-o implicare mai activă a Franţei în estul Europei şi să se apropie de Rusia în
defavoarea Triplei Alianţe. Totuşi Franţa a continuat să manifeste un interes redus pentru
chestiunile româneşti. Câţiva ani mai târziu odată cu evenimentele petrecute în Balcani a
fost posibilă reluarea legăturilor dintre România şi Tripla Alianţă. O apropiere între
România şi Austro-Ungaria va surveni odată cu părăsirea Triplei Alianţe de către Serbia.
Echilibrul de forţe între statele din Europa de sud-est a fost afectat de ambiţiile teritoriale
ale Bulgariei. Românii nu doreau un război ci doar păstrarea statu quo-ului în Balcani.
Carol a respins atât iniţiativele Imperiului Otoman cât şi cele ale Bulgariei cu privire la o
alianţă, considerând că spijinul românesc n-ar face decât să încurajeze noul aliat în
lansarea unui atac.
Cu prilejul reînnoirii tratului cu Puterile Centrale, România a ridicat problema
compensaţiilor. Ea dorea obţinerea angajamentului unui sprijin din partea aliatelor sale în
două cazuri:1) implicarea Rusiei de partea Bulgariei ca urmare a intervenţiei armate
române la sudul Dunării impusă de o acţiune bulgară în Macedonia
2) modificarea graniţei de sud a Dobrogei.
Austro-Ungaria dorea aderarea Bulgariei la Tripla Alianţă ca o contrapondere faţă
de o Serbie ostilă în Balcani, încercând să convingă românii că era în interesul lor să
îndepărteze Bulgaria de Rusia. S-a căutat sprijin din partea Triplei Alianţe pentru o
soluţionare favorabilă a „problemei bulgare”.
Berlinul şi Viena nu au acceptat propunerea românilor, iar reînnoirea din 1902 cu
Puterile Centrale s-a făcut în limitele prevederilor anterioare.
Tensiunile dintre România şi Austro-Ungaria devin din ce în ce mai puternice din
cauza situaţiei românilor din Transilvania. Carol a avertizat în mod repetat partenerii de
tratat de alianţă că politica de asimilare dusă de unguri submina oricât de modestul sprijin
existent în România pentru Tripla Alianţă. De aceste neînţelegeri româno-austro-ungare
au profitat cel mai mult Franţa şi Rusia. Cele două războaie balcanice au pus cel mai greu
la încercare alianţa româno-austro-ungară oferind Franţei posibiliatea de a atrage
România mai aproape de Antanta. Victoria rapidă şi decisivă a Bulgariei şi a aliaţilor săi
(Serbia, Grecia, Muntenegru) asupra Imperiului Otoman în primul război balcanic din
1912 a stârnit profundă îngrijorare la Bucureşti pentru că ameninţa să tulbure echilibrul
de forţe din zonă. Guvernl român a cerut compensaţii teritoriale din partea Bulgariei, dar
a primit sprijin redus din partea Austriei, al cărei scop principal era de a atrage Bulgaria
în Tripla Alianţă. Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi, Serbia şi Grecia, în vara anului 1913, ca
urmare a disputei aprinse cu privire la împărţirea teritoriilor luate de la Poartă. Acesta
este momentul în care România a declarat război Bulgariei în ciuda Austriei şi a
Germaniei.
În urma celui de-al doilea război balcanic, prin tratatul de la Bucureşti din 28
iulie/10 august Bulgaria a fost obligată să cedeze României sudul Dobrogei. Astfel,
România şi-a sporit prestigiul datorită posturii de garant al echilibrului de putere din
Balcani.8
Criza balcanică din anii 1912-1913 a desăvârşit înstrăinarea României de Austro-
Ungaria şi de Tripla Alianţă. Perspectiva unei refaceri a vechilor relaţii dintre ţara noastră
şi Imperiul Dualist era extrem de îndepărtată întrucât liberalii şi mare parte a
conservatorilor erau acum decişi să realizeze aspiraţiile naţionale concentrându-şi atenţia
asupra Transilvaniei şi a Bucovinei.
8
***Istoria politicii externe româneşti în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 209.

7
În primăvara anului 1914 apropierea dintre România şi Antanta (Marea Britanie,
Franţa) era un fapt real. Relaţiile dintre Franţa şi România s-au îmbunătăţit considerabil
în urma acordării ţării noastre de către diplomaţii francezi a unui sprijin total în timpul
celui de-al doilea război balcanic şi a aprobării termenilor tratatului de la Bucureşti.9
Politica marii puteri a fost coordonată cu cea a Rusiei, care a dus o intensă
activitate de atragere a României în Antanta. Îmbunătaţirea relaţiilor dintre ţara noastră şi
vecinul de la est a fost marcată de vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în vara
anului 1914.
Ministrul Ionel Brătianu a refuzat o legătură cu Antanta, dorind atât apropierea de
Rusia şi Franţa cât şi păstrarea raporturilor cu Austro-Ungaria şi Germania.
În preajma izbucnirii Primului Război Mondial, România nu-şi definise încă în
mod precis politica ei externă. Semnatara unei alianţe cu Puterile Centrale, ea era dispusă
totuşi mai mult la o apropiere de Antanta. Situarea pe poziţiile Triplei Alianţe a putut fi
utilă o perioadă, mai ales pentru realizarea unei siguranţe pe plan extern. În momentul,
însă, în care situaţia cerea o decizie ce privea viitorul naţiunii, era evident că o schimbare
a atitudinii se impunea. Păstrată în mare măsură secretă, acţiunea diplomaţiei române din
perioada 1878-1914 s-a putut desfăşura mai lesne. Adevăratul examen al viabilităţii ei se
va realiza, însă, în momentul în care s-a impus ca discuţiile restrânse să fie aduse la
cunoştinţa publică. Atunci s-a dovedit reala putere a forţelor profunde care au acţionat
asupra diplomaţiei, în special cea a factorului naţional, în ultimă instanţă, hotărâtor.
Atitudinea României în 1914 o demonstrează.10

9
*** Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007, p. 341.
10
***Istoria românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 288-289.

8
BIBLIOGRAFIE:

• *** Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007.


• ***Istoria românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
• ***Istoria politicii externe româneşti în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2003.
• Buşă, Daniela, Modificările politico-teritoriale în sud-estul Europei între
Congresul de la Berlin şi primul război mondial(1878-1914), Editura Paidea,
Bucureşti, 2003.
• Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
• Damean, Sorin Liviu, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), Editura
Mica Valahie, Bucureşti, 2005.
• Hitchins, , Keith, România 1866-1947 , Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
• Iorga,, Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, Editura Glykon, Bucureşti,
1991.

S-ar putea să vă placă și