Istoria Contemporană a Românilor

Falimentul sistemului pluripartidist

Perioada interbelică s-a caracterizat printr-o mare instabilitate guvernamentală.

Dacă primul deceniu interbelic a fost caracterizat de o dominaţie liberală, în cel de-al
doilea deceniu(1928-1938) aceştia au fost nevoiţi să împartă scena politică cu naţional
ţărăniştii. Permanenta dispută dintre partidele politice, în special dintre cele două mari
partide- PNL şi PNŢ- , care se contestau reciproc derutând populaţia, a discreditat
regimul politic pluripartidist permiţându-i lui Carol al-II-lea ca la începutul anului 1938
să apară în postura de “salvator “al statului, al ordinii şi al liniştii interne. De fapt chiar
revenirea acestuia în ţară a fost sprijinită de naţional ţărănişti din dorinţa de a-i înlătura pe
liberali de la conducere.
Gravitatea revenirii lui Carol al II-lea consta nu în schimbările intervenite la
vârful puterii şi nu atât în imoralitatea personajului devenit regele României, ci în
hotărârea acestuia de a pune capăt sistemului democratic, întemeiat pe competiţia
partidelor, şi de a instaura o monarhie autoritară, în fapt, dincolo de aparenţe, o dictatură
regală.1 Carol vedea ca singur mijloc prin care putea determina un progress al societăţii
româneşti înlocuirea luptei dintre partide, obsedate de câştigarea puterii, cu o conducere
fermă.
Datorită adâncirii disensiunilor dintre liberali si naţional-ţărănişti va avea loc o
ascensiune a extremismului de dreapta, în paralel Carol al II-lea îşi va continua acţiunea
de “măcinare” a partidelor politice. Toate acestea au făcut ca în urma alegerilor din 1937
nici un partid să nu obţină minimul de 40% din voturi pentru a putea guverna. Iar regele
va şti cum să profite de pe urma acestui fapt pentru ca la aproape 8 ani de la urcarea pe
tron să.-si îndeplinească obiectivul de a face din monarhie factorul decisiv în conducerea
statului. Fără a consulta liderii partidelor politice, Carol îl va însărcina, la data de 28
decembrie 1937, pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional Creştin, cu
constituirea noului guvern, iar în funcţia de prim-ministru va fi numit Armand Călinescu.
Prin acest act Carol al II-lea a urmărit să lovescă în Iuliu Maniu, liderul PNŢ, menţinând
acest partid în opoziţie şi producând o sciziune prin desprinderea grupării lui Armand
Călinescu, să aibă la putere un partid slab pe care să-l poată controla, să compromită
definitiv guvernarea prin partidele politice şi nu în ultimul rând, să câştige timp pentru
pregătirea ultimelor acţiuni vizând instaurarea totalitarismului.
Cu toate acestea noul guvern va avea o existenţă efemeră, 44 de zile. În urma unei
audienţe O. Goga este destituit din pricina deciziei lui Carol de a lichida regimul
democratic, înlocuindu-l cu unul în care monarhia să fie factorul decisiv. În noaptea de
10/11 februarie 1938 regele va constitui un nou govern în funte cu patriarhul Miron
Cristea, govern ce asigurat trecerea de la regimul democratic la cel de autoritate
monarhică.

1
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002,
pag. 317.

2
 În aceeaşi noapte de 10/11 februarie s-a hotărât introducerea stării de asediu pe
întreg cuprinsul ţării, autorităţile miliare având dreptul de a face percheziţii “oriunde şi
oricând va cere trebuinţa”, de a “cenzura presa şi orice publicaţiuni”, de a”împiedica
apariţia unor anumite ştiri sau articole”, de a “dizolva orice adunări, oricare ar fi numărul
participanţilor şi oriunde s-ar întruni.”2
La 20 februarie, Consiliul de Miniştri a aprobat un nou proiect de Constituţie.
Aceasta va fi promulgată în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal în
prezenţa tuturor membrilor Guvernului în ziua de 27 februarie 1938. Prin intermediul
acesteia regale devenea un factor politic activ. El era declarat “şeful statului”, iar în
această calitate exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională şi puterea
executivă prin Guvern.3 Carol era numit suveran şi răspundea doar în faţa sa, avea dreptul
de a refuza, fără motivaţie , sancţiunea legilor adoptate în parlament, iar în timpul cât
Adunările legiuitoare erau dizolvate şi în intervalul dintre sesiuni, regele putea să dea
decrete cu putere de lege. De altfel, monarhul avea dreptul de a numi jumătate din
membrii Senatului, la care se adăugau senatorii de drept, în rândul cărora au fost incluşi
toţi principii majori ai familiei regale. Parlamentul devenea un organ mai mult decorativ,
acesta fiind lipsit de principalele atribuţii. Membrii Adunărilor legiuitoare erau obligaţi să
depună jurământ de credinţă faţă de rege. Deputaţii şi senatorii aveau dreptul de a adresa
întrebări miniştrilor la care aceştia erau nevoiţi să răspundă, dar nu puteau da vot de blam
unui ministru sau Guvernului. Aceştia aveau dreptul de iniţiativă legislativă, dar numai
pentru legile de “interes general” care puteau fi, însă, respinse prin veto-ul opus de rege.
La 30 martie 1938 se va constitui un nou Guvern sub preşedenţia lui Miron
Cristea. În aceeaşi zi se va înfiinţa Consiliul de Coroană, ca organ permanent cu membri
numiţi de rege şi va fi publicat decretul-lege privind dizolvarea partidelor politice.
Vor urma alte decrete printre care şi cel prin care era înfiinţat Frontul Renaşterii
Naţionale. Urmărind să dezintegreze vechile partide prin atragerea unor cadre în posturi
de conducere, decretul preciza că FRN era “unica organizaţie politică în stat, orice altă
activitate politică fiind considerată clandestină.”4
Cu toate acestea partidele politice au continuat să-şi desfăşoare activitatea într-un
cadru mai restrâns. Partidele mici, care în perioada anterioară sprijiniseră politica lui
Carol al II-lea –Partidul Agrar (C-tin Argetoianu), Frontul Românesc (Al. Vaida
Voevod), Partidul Naţionalist Democrat(N. Iorga) au primit favorabil actul dizolvării
partidelor. Ele s-au bucurat de îngăduinţă din partea regelui, care le-a permis să-şi
continue activitatea oficios, activitate concretizată în ţinerea legăturii permanente între
conducerile centrale şi organizaţiile judeţene, editarea unor ziare proprii sub titulatură
“independentă”. Membrii acestor partide şi grupări au ocupat funcţii şi demnităţi
constituind o sursă de cadre pentru regim.
În anii 1938-1940 şi-au încetat activitatea unele partide mici precum Partidul
Poporului, Partidul Radical-Ţărănesc, Partidul Naţional Creştin, datorită faptului că şefii
lor au decedat, iar partizanii acestuia fie că au abandonat activitatea politică, fie că au
aderat la alte organizaţii. Partidul Maghiar şi-a luat numele de Comunitatea Maghiara şi a
aderat la FRN, la rândul său Partidul German va fuziona cu Partidul Poporului German,

2
***, Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică , Bucureşti ,2003, pag. 391.
3
Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 162.
4
Ibidem , pag. 164.

3
iar apoi va adera la FRN. Se producea încet, încet o simplificare a sistemului
pluripartidist.
Principalul partid din opoziţie era PNŢ condus de Iuliu Maniu. Acesta a făcut
declaraţii împotriva regimului instaurat de Carol al II-lea, protestând contra măsurilor de
de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice. Totodată, Iuliu Maniu a decis să-i
excludă din partid pe toţi cei care primeau demnităţi din partea regelui.
La rândul său conducerea PNL a hotărât la 5 aprilie 1938 excluderea din partid a
celor care au semnat decretul de dizolavare, între aceştia numărându-se şi Gh. Tătărăscu.
În condiţiile impuse de noul regim, în perioada 1938-1940 are loc o ameliorare a
relaţiilor dintre PNL şi PNŢ, ajungându-se chiar la desfăşurarea unor acţiuni comune.
Liderii celor două partide şi-au propus să speculeze toate slăbiciunile de ordin intern şi
extern ale regimului, fără a se angaja, însă, într-o luptă fermă contra acestuia.
Partidul Totul pentru Ţară fusese dizolvat de Corneliu Zelea Codreanu încă din 21
februarie 1938, dar Garda de Fier îşi continua calndestin activitatea. Relaţiile dintre Carol
al II-lea şi Garda de Fier au cunoscut o evoluţie extreme de sinuoasă în această perioadă.
Regele şi ministrul de interne, Armand Călinescu, au hotărât reprimarea Gărzii de
Fier. Această decizie a fost determinată de presiunea guvernelor occidentale, precum şi
de faptul că în urma unei întrevederi Hitler îi sugerase regelui să-i aducă la putere pe
legionari, iar acest lucru îl făcea pe Carol să creadă că dacă sub presiunea evenimentelor
România ar fi fost nevoită să se îndrepte spre Germania aceasta ar fi înlocuit echipa
regală de la putere cu legionari. Astfel că, după ce va fi arestat din pricina unei scrisori
adresate lui N. Iorga, Zelea Codreanu împreună cu alţi legionari au fost ucişi în timp ce
erau transferaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava.
Din pricina agravării situaţiei internaţionale, la începutul anului 1940, regele a
iniţiat “politica de reconciliere “ cu organizaţiile politice din opoziţie, prin care urmărea
să le înglobeze în FRN, în guvern şi în celelalte organe de stat. Această politică scotea în
evidenţă incapacitatea regimului lui Carol de a rezolva problemele ce stăteau în faţa
României, năruirea speranţelor acestuia de a lichida vechile partide, în special PNL-ul şi
PNŢ-ul, dar şi falimentul FRN.
Noua politică a lui Carol al II-lea se va lovi de opoziţia liderilor celor două mari
partide, în schimb se va bucura de o largă receptivitate din partea legionarilor. Politica de
“reconciliere” a avut ca principal rezultat realizare acordului dintre Guvern şi Mişcare
legionară , ceea ce a marcat o deplasare spre dictatură şi totalitarism a întregului regim.
În ziua de 22 iunie 1940, ziua capitulării Franţei, regele a decis transformarea
FRN în Partidul Naţiunii, care a fost declarat “partid unic şi totalitar”. În acesta erau
obligaţi să se înscrie toţi funcţionarii publici, membrii organelor de conducere ale
asociaţiilor profesionale, membrii consiliilor administrative ale întreprinderilor publice şi
private etc. În aceeaşi zi a fost dat decretul- lege pentru “apărarea ordinei politice unice şi
totalitare a statului român”, care prevedea pedepse grele pentru cei ce făceau propagandă
în vederea schimbării organizării politice a ţării, care ar constitui asociaţii secrete sau ar fi
reconstituit asociaţii dizolvate, precum şi orice fapte care ar fi urmărit să discrediteze
Partidul Naţional-“organizaţia politică unică” recunoscută de lege.5
Trecerea la dictatura de tip totalitar n-a putut asigura durabilitatea regimului, de
fapt, aceasta se va dovedi fragilă şi incapabilă să asigure stabilitatea politică atât de
necesară în aceste împrejurări.
5
***, Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică , Bucureşti , 2003, pag. 419.

4
 Paralel cu deterioarea situaţiei interne s-a produs şi izolarea României pe plan
internaţional. În ajunul celui de-al doilea război mondial , funcţionarea alianţelor politice
şi militare ale României era anulată prin acţiunea unor factori externi. Drept urmare în
vara anului 1940 România va pierde mari suprafeţe teritoriale. Acest fapt dar şi Gen. Ion
Antonescu l-au determinat pe Carol al II-lea să abdice la 6 septembrie 1940, tronul ţării
fiind ocupat de principele Mihai. Printr-un prim decret acesta va reconfirma puterile pe
care Antonescu le primise de la fostul rege. Începea, astfel, un nou regim politic dominat
de figura Gen. Ion Antonescu.
Nici în timpul regimului antonescian partidele politice nu s-au bucurat de o prea
mare libertate. Acesta va institui o dictatură de factură militară, iar în condiţiile impuse de
război, guvernul Antonescu va intensifica măsurile de reprimare a vieţii politice.
Ca o concluzie putem afirma faptul că o dată cu regimul totalitar al lui Carol al II-
lea începe dezintegrarea sistemului pluripartidist care se va desăvârşi în timpul regimului
comunist.

5
Bibliografie:
• ***, Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică , Bucureşti , 2003.
• Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
• Scurtu, Ioan ,Istoria României în anii 1918-1940, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.