a) Vorbirea intru cunostinta

In Sfanta Scriptura, sunt descoperite in epistola catre Corinteni a Sfantului Pavel, doua
harisme ale caror nume pentru noi astazi sunt mai putin cunoscute: cuvantul intelepciunii si
cuvantul cunostintei (I Corint. 12, 8). Sunt mai putin cunoscute astazi pentru ca sunt mai
putin si folosite sub aceasta denumire, sau poate ca aceste harisme se refera la o realitate ce
a existat doar in vremurile apostolice, asa cum a fost si harisma glosolaliei, la fel cum putem




considera si o permanentizare a acestora in trupul Bisericii si fiind cele mai importante, din
moment ce Sfantul Pavel le acorda o proritate vadita in seria harismelor, va trebui sa luam
in consideratie si aspectul ce ar putea imbraca si alte denumiri sau forme. Este clar ca aceste
doua harisme se refera la un domeniu vital in cadrul existentei Bisericii, si anume, la
cunoasterea lui Dumnezeu si la cuvantarea de Dumnezeu. In acest sens una dintre cele mai
fine analize si descriei a acestor doua harisme, o face Sf. Diadoh al Foticeii, afirma printre
altele, in cuvantul sau ascetic din filocalie, despre vorbirea intru cunostinta, ca aceasta
trebuie facuta cu mare prudenta, numai dupa curatirea mintii de patimi, prin rugaciune
curata si liniste multa, aratand ca: Att ntelepciunea, ct si cunostinta, ct si celelalte
daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfnt. Dar fiecare din ele si are lucrarea
sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat intelepciune altuia cunostinta ntru acelasi Duh,
marturiseste Apostolul Pavel. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu
ndeamna sufletul sa cuvinteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec n vieata
monahala sunt luminati de ea n simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeesti nu vin. Daca nsa
se da cuiva pe lnga cunostinta si intelepciune, n duh de frica, lucru ce rar se ntmpla,
aceasta descopere nsasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dinti obisnueste sa
lumineze prin traire, a doua prin cuvnt. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa,
cnd lipsesc cu desavrsire grijile; iar ntelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a
cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu care o da. Sfantul Diadoh al Foticeii, Despre
viata morala, despre cunostinta si despre dreapta socoteala duhovniceasca, in 100 de capete, 9, Filocalia, vol. I, trad., intr.
si note de Pr. Dumitru Staniloae, Editura "Dacia Traiana", Sibiu, 1947, p. 337 Iata ca, desi trebuie multa
stradanie, sunt unii care ajungand la masura dragostei desavarsite, Dumnezeu le da acestora
pe langa lucrarea cunostintei si darul intelepciunii, astfel cea dintai lumineaza prin traire iar
a doua prin cuvant, prima legand pe om de Dumnezeu prin experienta iar cea de-a doua
exprimandu-se prin meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, aducand lumina cu
adevarat celor din jur numai dupa ce se castiga prima. Rezulta de aici, primordalitatea celei
dintai fata de cea de-a doua, in sensul, ca aceasta fara prima este precum copacul fara
radacina, "caci nimic nu este mai srac dect cugetarea care stnd afar de Dumnezeu
filosofeaz despre Dumnezeu Idem pp. 336-337





Astazi, cele doua harisme amintite de Sf. Pavel, s-ar putea defini ca teologie discursiva,
daca ar fi sa ne referim la cuvantul intelepciunii, respectiv, spiritualitate, pentru cuvantul
cunostintei. Harismele sunt lucrari ale Duhului Sfant ce se manifesta prin vasele Lui alese
nvndu-ne toate spre folos (cf. In. 14, 26), ca artri ale Duhului(1 Cor 12, 7) si
ajutandu-ne la lucrul ce trebuie sa realizeze unitatea Duhului(Ef. 4, 3).
Semnul dobandirii cunostintei adevarate consta in a deosebi fara greseala binele de rau, si
cel mai bine este sa asteptam darul iluminarii de la Dumnezeu si nu de la noi insine, spre a
cuvanta, caci cuvantul duhovnicesc e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din
Dumnezeu, iar cel ce nu este inca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti
si nici macar cel invaluit din belsug de aceasta lumina a Sfantului Duh, deoarece lipsa
luminii aduce nestiinta iar belsugul nu ingaduie sa se vorbeasca, cel care va fi ajuns aici,
plin de aceasta betie de dragostea catre Dumnezeu vrand sa se desfateze in tacere de aceasta
slava. Ibidem Exista astfel, mai intai o cunostinta naturala, general umana, potrivit Scripturii
(Rom. 2, 14-15), premergatoare credintei si care poate face aceast distinctie intre bine si
rau, un fel de discernamant natural, si exista o cunostinta ce se naste din credinta, numita
cunostinta duhovniceasca, si care este simtirea tainelor ce naste credinta din vederea
(contemplatia) adevarata. A vorbi despre Dumnezeu din perspectica acestei cunostinte
naturale firesti sadite de El in om, nu depinde de calitatea duhovniceasca a vietii, deoarece
de-abia cand omul incepe sa lucreze fapta cea buna intru legatura dragostei, incepe sa se
iveasca cunostinta duhovniceasca, lucrare care, de asemenea, se naste din credinta intrupata
in lucrarea poruncilor.
Cunostinta duhovniceasca este acelasi cuvant al cunostintei amintit de Sfantul Pavel (1
Cor. 12, 8) si care presupune aceeasi realitate a vietii in Hristos, fiind un efect continuu al
cunoasterii lui Dumnezeu, scop pentru care am fost creati, iar esenta acestui proces este
permanenta pocainta ce ne face capabili sa primim harul Sfantul Isaac Sirul, op. cit., pp. 91-93
Cunoasterea naturala al carei rezultata este si vorbirea pe orizontala, se misca in cele vazute,
la nivelul simturilor, iar cunoasterea duhovniceasca, este una "in duh si nu in simturi",






miscandu-se in planul celor inteligibile (gandite), in firile celor netrupesti, dar amandoua
aceste cunoasteri se nasc in suflet din afara lui, prin atingerea acestuia, atat de cele vazute
cat si de cele nevazute, deci propriu-zis si cunoasterea celor inteligibile se face tot prin
mijlocirea celor vazute. Insa cunoasterea care se produce in planul adevarat se numeste mai
presus de fire, fiind "necunoscuta si mai presus de cunoastere". Aceasta vedere sufletul nu o
mai primeste din afara lui, ca celelalte doua, ci din launtrul lui in chip nematerial, "deodata
si pe neasteptate", de acolo de unde este "Imparatia Cerurilor" (Luca 17, 21), "din launtrul
chipului cugetarii celei ascunse" si nematerialnice. Astfel, prima cunoastere se naste din
invatatura sarguincioasa, a doua, din buna vietuire si cugetarea credincioasa, iar a treia s-a
pus numai pe seama credintei, in ea incetand cunostinta si faptele, iar intrebuintarea
simturilor fiind de prisos, caci cunoasterea duhovniceasca vede puterile spirituale si pe
Dumnezeu prin ratiunile asezate in lucruri, El fiind transparent in ele. Ibidem pp. 339-340