Sunteți pe pagina 1din 3

Eseu Adrian Nuta Psihoterapeutul de buzunar

Imi aduc foarte des aminte de perioada in care devenisem pe undeva


constient de faptul ca urma sa fiu dat la scoala. Stiam ca urmeaza sa invat sa
scriu si sa citesc iar prin mintea mea se tot plimbau cateva intrebari (Cum o sa
invat eu lucrurile astea? Oare o sa pot vreodata sa scriu si sa citesc?).
Necunoscutul imi provoca teama, la fel ca si acum. Am avut mare noroc cu
parintii mei care m-am imbracat cat au putut ei de frumos, m-au luat de mana
si m-au dus la scoala. Iata-ma acum scriind si de multe ori recitind cele scrise
sau citindu-i pe altii nu de chiar asa multe ori. Am invatat sa scriu si sa citesc
ceea ce este minunat, bravo!
Acum fiind la inceput in ale psihoterapiei imi revin in minte cam aceleasi
intrebari (Oare o sa pot? Cum invat eu lucrurile astea? Oare o sa fiu un
psihoterapeut bun? Cum ajung eu acolo?). Raspunsul ar fi destul de simplu,
pornind de la liniute si bastonase nu? Un caiet de caligrafie nu-i chiar atat de
scump.
Pe undeva, aceasta reusita anterioara, oricat de banala pare, imi permite
mie nu doar sa sper ci sa am chiar un oarecare sentiment de siguranta in ceea
ce priveste viitorul meu pe acest drum. Probabil ca nu sunt singurul aflat in
formare cu intrebarile si nesigurantele astea. Probabil ca si formatorii nostrii le-
au avut in trecut dar iata-i acum scriind si citind cu usurinta, natural.
Nu-mi ramane decat sa ma imbat putin cu apa rece (legat de sentimentul de
siguranta) sa le urez colegilor mei calatorie placuta, sa le multumesc celor care
ma vor indruma si sa cred ca ceea ce am scris mai sus are vreo noima.

Da. Amandoi avem o presimtire rea. In seara asta ne vom lua sentimentele
amare si le vom impartasi, le vom face fata. Vom plange, vom scurge drojdia
amara a mortalitatii. Durere in comun, fratele meu, durerea nu se dubleaza, se
injumatateste. Nici un om nu este o insula. Neil Gaiman

Ma bucur nespus ca am citit aceasta carte, ca am avut sansa sa tin in mainile
mele o astfel de lectura si sunt sigur ca o voi reciti in momentele in care imi
pica busola. Daca as fi in postura unui profesor universitar cred ca ar fi prima
carte pe care as recomanda-o studentilor din anul I la psihologie. Acum ca l-am
periat frumos pe domnul Nuta pot sa spun ca informatiile gasite in aceasta
carte ar trebui sa fie banale pentru noi, pentru copii nostrii si pentru societatea
in care traim. Folosesc ar trebui pentru ca in momentul de fata nu sunt
(banale). Si mai mult, acest tip de gandire unificatoare nu numai ca este
absolut neinteresanta pentru marea majoritate dar este indepartata fara nici
un fel de scrupule si chiar stigmatizata. De ce? De frica. Tocmai pentru a
preintampina pierderea si a se apara de nesiguranta si frica, ... Eul doreste sa
controleze, sa domine si sa posede. Si cam asta se intampla astazi. Ne aflam
intr-un teribil razboi pentru suprematie si control. Omul vede lumea ca fiind
separata de el. Va trece timp pana vom intelege ca in realitate nu exista granite
si ca ele sunt trasate chiar de noi. Va trece timp pana vom observa cu totii
unitatea dintre noi si universul nostru. Va trece timp pana vom intelege ca
traim cu totii sub acelasi soare si pe acelasi pamant. Poetic nu? Si totodata
neinteresant. Sa-i spun asta unui antreprenor sau unui corporatist? Ar fi pura
dementa si oricum n-as avea cum pentru ca viteza lui este supersonica. E viteza
zilei de azi, goana asta dupa bani, dupa a fi cineva sau chiar dupa fericire. A fi
cineva in ochii cui? Si traim cu impresia asta posaca de parca in momentul in
care Soarele va exploda se va face un clasament, un top al celor mai de seama
dinozauri. In paranteza oameni. Imi pare rau dar ne dam prea multa importanta
ca specie. Fericirea? Un cuvant prea mare? Sau un cuvant prea gol? Unii poate
sunt fericiti si nici nu stiu asta..... Fericire care o sa fie cand? Cand noi o sa fim,
cand noi o sa avem sau cand noi vom calatori prin Africa si vom observa ca
exista oameni fericiti doar pentru ca au acces la apa potabila? Cred ca mai intai
va trebui sa invatam sa fim fericiti pentru simplul fapt ca respiram si mai apoi sa
ne apucam sa scriem retete. ... Incercam din rasputeri sa ramanem pe linia de
plutire a fericirii si uitam de celalalt pol. Din cand in cand tristetea ne cuprinde
si nu stim de ce. Poate avem tot ce ne trebuie si totusi suntem tristi sau poate
nu stim sa apreciem ce avem. Poate nu stim sa apreciem cu adevarat prezentul
sau oamenii de langa noi. Ne dam seama de anumite lucruri tarziu, abia dupa
ce ii pierdem. Nu stim sa ne valorizam unul pe celalalt insa stim cum sa ne
punem bete in roate. In sfarsit... Polaritatile stau la baza existentei a orice, iar
a incerca sa elimini sau sa distrugi una din ele inseamna a o distruge si pe
cealalta.
Echilibru?
Incerc din rasputeri sa raman tolerant dar frustrarile interfereaza o zona
interesanta a limitelor mele. Nu pot exclude influenta socialului asupra vietii
mele, a incercarilor nesfarsite de indoctrinare si manipulare pe toate planurile
inclusiv spirituale doar din dorinta unor oameni de a poseda un oarecare simt
al puterii sau al adevarului sau al mai stiu eu ce.
Pentru Sine, Eul este un instrument sau o unealta necesara. El iti permite sa
traiesti esperienta dualitatii...


. Intrecerea eterna intre bine si rau nu se face cu armate numeroase, ci cu cate
un suflet pe rand.

Nu avem interese comune, daca ne uitam cu atentie ele nu mai exista nici
macar in cadrul unei familii.
Nici o viata nu este mai importanta decat alta. Si nimic nu e fara rost.
Daca suntem cu totii parte a unei structuri pe care o vom intelege intr-o zi?
Si intr-o zi cand destinul nostru va fi realizat, ne vom ridica si reuni cu cei pe
care i-am iubit cel mai mult? Daca am fi destinati sa devenim stele?
Suntem calatori spre destinul nostru....