Sunteți pe pagina 1din 13

CURS II

COMPUŞI MACROMOLECULARI UTILIZAŢI LA OBŢINEREA COLOIZILOR MOLECULARI

I. GENERATĂŢI

Compuşii macromoleculari (polimerii) sunt formaţidin molecule mari numite macromolecule. Termenul de polimer provine din cuvintele greceşti poli (mult) şi meros (parte). Moleculele acestor substanţe sunt formate din sute sau mii de unităţi structurale identice, numite „meri” sau „monomeri”, cu greutate moleculară mică, legate prin valenţe principale. Noţiunile de „mer” şi „monomer” trebuie bine diferenţiate, prima referindu-se la o grupare de atomi bivalentă, iar ultima la o moleculă stabilă. Glucoza, acidul manuronic, etilena, clorura de vinil etc. sunt exemple de monomeri. Natura monomerilor diferenţiază tipurile de polimeri, iar numărul lor din moleculă,

denumit grad de polimerizare (GP), deosebeşte termenii aceloraşi serii polimer omoloage, adică a seriei de molecule stabile în care termenii diferă între ei numai prin gradul de polimerizare (GP). După gradul de polimerizare se disting:

monomeri: primul termen al seriei;

oligomeri: termenii inferiori cu GP mic;

polimeri: termenii superiori cu GP mare.

Trecerea de la domeniul micromolecular la cel macromolecular în cadrul seriilor polimere omoloage este însoţită de apariţia unor proprietăţi specifice, deoarece pe măsură ce creşte gradul de polimerizare, proprietăţile fizice variază în mod continuu. Determinarea limitei inferioare a domeniului macromolecular poate fi făcută pe baza unor proprietăţi fizice. Domeniul macromolecular începe pentru acea valoare a gradului de polimerizare (GP) la care proprietatea fizică respectivă nu mai variază sensibil cu acesta. De exemplu, punctul de topire al parafinelor normale creşte rapid cu creşterea numărului de atomi de carbon, pentru termenii inferiori; apoi această creştere devine mai lentă, până când, punctul de topire devine practic constant pentru un interval larg de grade de polimerizare. În

domeniul macromolecular nu se mai poate vorbi de un punct de topire net, deoarece polimerul se înmoaie de obicei într-un interval de temperatură mai mult sau mai puţin larg (figura 1).

de temperatur ă mai mult sau mai pu ţ in larg (figura 1). Figura 1. Varia

Figura 1. Variaţia punctului de topire cu gradul de polimerizare (GP) al parafinelor

1

Deşi creşterea gradului de polimerizare este însoţită de obicei de scăderea solubilităţii, numeroase substanţe macromoleculare se solvă spontan în solvenţi adecvaţi, formând soluţii omogene, termodinamic stabile. În solvenţii în care nu sunt solubile, substanţele macromoleculare pot fi dispersate, cu formare de soluri (latexurile sunt, de exemplu, hidrosoluri de polimeri). Spre deosebire de substanţele pure obişnuite, compuşii macromoleculari nu constau din molecule identice caracterizate de o greutate (masă) moleculară bine definită. Prin metodele de fracţionare cunoscute (bazate pe variaţia solubilităţii, vitezei de difuzie sau de sedimentare etc. cu gradul de polimerizare) se pot separa fracţii ce conţin termenii seriei polimer omoloage între limite relativ apropiate. Astfel, la polimeri, greutatea moleculară reprezintă întotdeauna o mărime medie statistică. Pentru compuşii micromoleculari, masa moleculară este o constantă caracteristică fiecărei substanţe, în timp ce în seria omoloagă, masa moleculară se modifică având semnificaţia trecerii la o nouă substanţă, cu proprietăţi fizice diferite. Modificarea unei proprietăţi fizice, în cadrul aceleiaşi serii omoloage, poartă numele de „diferenţă de omologie”. Raportul dintre „diferenţa de omologie” şi masa moleculară serveşte de asemenea la delimitarea domeniilor micro- şi macromolecular. Se consideră substanţă macromoleculară substanţa la care adăugarea unei unităţi monomere nu mai aduce după sine modificarea sensibilă a proprietăţilor fizice (în special vâscoelastice).

II. CLASIFICAREA COLOIZILOR MOLECULARI

Colozii moleculari se clasifică după următoarele criterii:

tipul reacţiei prin care se obţin compuşii macromoleculari

originea compuşilor macromoleculari

configuraţia sterică

dimensiunea (lungimea) catenei principale, respectiv gradul de polimerizare

structura compuşilor macromoleculari

A. Clasificarea coloizilor moleculari după după tipul reacţiei prin care se obţin:

coloizi moleculari obţinuţi prin reacţia de polimerizare.

Prin polimerizare se înţelege reacţia de unire a moleculelor de monomer, fără formarea vreunui produs secundar cu moleculă mică. Exemple:

alcool polivinilic (APV)

polivinilpirolidona (PVP)

carbopolii (carbomeri) = polimeri ai acidului acrilic

coloizi moleculari obţinuţi în urma reacţiei de policondensare.

Prin policondensare se înţelege reacţia de sinteză a substanţelor macromoleculare care sunt însoţite şi de formarea unor produşi de reacţie secundari, cu moleculă mică. Din acest motiv, compoziţia chimică a produşilor de policondensare este diferită de a monomerilor.

2

Exemple:

acid alginic şi alginaţii

celuloza şi derivaţii săi

amidonul: amiloza şi amilopectina

pectinele

dextranii

ciclodextrinele

PEG

proteinele (cazeina, gelatina)

B. Clasificarea compuşilor macromoleculari după originea lor:

compuşi macromoleculari naturali:

cauciucul natural (forma cis a poliizoprenului)

gutaperca (forma trans a poliizoprenului)

celuloza

amidonul

glicogenul

pectinele

guma arabică

guma tragacantha

agar-agar

cazeina

gelatina

albumina

compuşi macromoleculari de semisinteză:

metilceluloza (MC)

carboximetilceluloza sodică (CMC-Na)

hidroxietilceluloza hidroxipropilceluloza

compuşi macromoleculari de sinteză:

alcool polivinilic

PVP

carbopolii (carbomerii)

PEG

C. Clasificarea compuşilor macromoleculari după configuraţia sterică:

polimeri liniari (predomină o catenă liniară):

amiloza

pectine

gelatina

PEG

polimeri

ramificaţi,

catena

principală

prezintă

ramificaţii

constituite

din

monomeri diferiţi:

amilopectina

glicogen

agar

polimeri tridimensionali, pentru care catenele sunt legate chimic prin punţi constituite din monomeri sau alţi agenţi de legare alcătuind o moleculă gigant:

mase plastice

3

D. Clasificarea

compuşilor

macromoleculari

după

dimensiunea

(lungimea)

catenei principale, respectiv gradul de polimerizare:

Denumire Hemicoloizi Mezocoloizi Eucoloizi
Denumire
Hemicoloizi
Mezocoloizi
Eucoloizi
polimerizare : Denumire Hemicoloizi Mezocoloizi Eucoloizi Num ă r atomi de carbon (n) n < 100

Număr atomi de carbon (n)

Mezocoloizi Eucoloizi Num ă r atomi de carbon (n) n < 100 n = 100 –

n < 100

Eucoloizi Num ă r atomi de carbon (n) n < 100 n = 100 – 1000

n = 100 – 1000

Num ă r atomi de carbon (n) n < 100 n = 100 – 1000 n

n > 1000

de carbon (n) n < 100 n = 100 – 1000 n > 1000 Lungimea lan

Lungimea lanţului macromolecular (Å)

1000 n > 1000 Lungimea lan ţ ului macromolecular (Å) 50 – 250 250 – 2500

50 – 250

1000 Lungimea lan ţ ului macromolecular (Å) 50 – 250 250 – 2500 10000 E. Clasificarea

250 – 2500

lan ţ ului macromolecular (Å) 50 – 250 250 – 2500 10000 E. Clasificarea compu ş

10000

E. Clasificarea compuşilor macromoleculari după structură:

polimeri ionici (cei care conţin grupări ionizabile) = polielectroliţi. Substanţele macromoleculare care conţin grupări ionizabile se numesc poliectroliţi şi se împart în:

cationici (sarcina macroionului este pozitivă)

anionici (sarcina macroionului este negativă)

amfoteri (conţin atât sarcini negative cât şi sarcini pozitive)

polimeri neionici: substanţele macromoleculare care nu conţin pe scheletul lor funcţii ionzabile

Din punct de vedere farmaceutic, cei mai importanţi compuşi macromoleculari sunt cei liniari, constituiţi dintr-o catenă principală, cu sau fără substituienţi.

EXEMPLE DE COMPUŞI MACROMOLECULARI UTILIZAŢI PENTRU OBŢINEREA COLOIZILOR

Alcoolul polivinilic este un polimer înalt, termoplastic, format din macromolecule liniare ce conţin radicali CH 2 şi CHOH care alternează regulat. Se folosesc soluţiile apoase de alcool polivinilic cu un pH slab acid, cu proprietăţi tensioactive, de coloid protector şi agent de îngroşare. Peste concentraţia de 10% se obţin hidrogeluri. Adaosul de polisorbaţi şi/sau glicerina în proporţii de 3-5% poate uşura dispersarea alcoolului polivinilic în apă datorită umectării mai rapide a macromoleculei. Vâscozitatea soluţiilor apoase de alcool polivinilic variază în funcţie de concentraţie, de temperatura la care se conservă şi de timp.

CH 2 CH n OH alcool polivinilic
CH 2
CH
n
OH
alcool polivinilic

Polivinilpirolidona (PVP) este un polimer solubil în apă şi în solvenţi organici.

un polimer solubil în ap ă ş i în solven ţ i organici. Polivinilpirolidona (PVP) Prin

Polivinilpirolidona (PVP) Prin complexarea iodului cu polivinilpirolidona a fost obţinut complexul polivinilpirolidonă-iod (Povidone) care este solubil în apă şi este utilizat în tratamentul antiseptic al rănilor, tratamentul afecţiunilor vaginale, antiseptizarea pielii şi mucoaselor,

4

tratamentul arsurilor minore, în practica chirurgicală la antiseptizarea mâinilor chirurgilor şi pregătirea preoperatorie a pielii.

Carbopolii (carbomerii) sunt polimeri de carboxivinil (polimeri ai acidului acrilic) fiind hidrocoloizi sintetici cu greutate moleculară foarte mare. Din punct de vedere fizic se prezintă sub forma unei pulberi albe, higroscopice şi uşoare, cu miros şi gust slab acru, parţial solubilă în apă, solubilă în soluţii de hidroxizi şi amine. În concentraţii cuprinse între 0,1 — 0,25% formează dispersii lichide, iar în cantităţi mai mari de 0,5% formează geluri. Gelurile de carbopol se obţin prin neutralizarea dispersiilor puţin vâscoase cu soluţii de hidroxizi alcalini sau de amine. Vâscozitatea maximă se obţine la pH =6–11, care scade considerabil la un pH<3 şi pH>12, precum şi în prezenţa electroliţilor şi a luminii.

ş i în prezen ţ a electroli ţ ilor ş i a luminii. Polioxietilenglicolii (PEG, macrogoli,

Polioxietilenglicolii (PEG, macrogoli, carbovaxuri) sunt polimeri ai etilenglicolului cu un grad de polimerizare care variază între 3 şi 200, având formula generală de forma:

ă între 3 ş i 200, având formula general ă de forma: PEG Polimerii inferiori sau

PEG Polimerii inferiori sau primii termeni ai seriei sunt lichide vâscoase, PEG 200-500, cei cu greutate moleculară cuprinsă între 700-1000 sunt semisolizi, iar compuşii cu greutate moleculară peste 1000, inclusiv 1500, 2000, 4000, 6000, 10.000 sunt solizi, cu o consistenţă apropiată de a cerii.

Acidul alginic a fost obţinut pentru prima dată, în 1881, de către chimistul englez Standford, sub forma unui mucilag vâscos, prin extracţie alcalină dintr-o specie de algă brună şi anume Laminaria stenophylla (Laminariaceae). Acidul alginic este un acid poliuronic cu o structură chimică asemănătoare celulozei, grupările -CH 2 OH fiind înlocuite cu -COOH.

grup ă rile -CH 2 OH fiind înlocuite cu -COOH. Acid alginic Deoarece acidul alginic este

Acid alginic Deoarece acidul alginic este insolubil în apă de-a lungul timpului s-au obţinut o serie de săruri şi derivaţi solubili cum ar fi: alginatul de sodiu, de potasiu, de amoniu şi un ester, alginatul de propilenglicol.

5

Celuloza

glocopiranoză:

este

un

polimer

liniar

format

din

unităţi

de

β-l,4-D-

este un polimer liniar format din unit ăţ i de β -l,4-D- Celuloza Celuloza microcristalin ă

Celuloza

Celuloza microcristalină este un amestec de celuloze organice: celuloza microcristalină (Avicel) 92%, cu comportare plastică la dispersare şi carboximetilceluloză sodică 8%, cu comportare pseudoplastică la dispersare în apă. Amestecul este denumit Avicel-RC.

Metilceluloza (MC, Tyloza) este polimetileterul celulozei, în care două grupări hidroxil din fiecare unitate de anhidroglucoză sunt metilate, având grade de polime-rizare variate. FR X admite numai produşii cu grad de polimerizare între 50-400. Se prezintă ca o masă fibroasă, granule sau pulbere albă, fără miros şi fără gust, solubilă în apă rece după hidratare şi insolubilă în apă fierbinte.

dup ă hidratare ş i insolubil ă în ap ă fierbinte. Metilceluloza Carboximetilceluloza sodic ă (CMC-Na,

Metilceluloza

Carboximetilceluloza sodică (CMC-Na, glicolat de celuloză) este sarea de sodiu a eterului carboximetilic al celulozei obţinut prin substituirea atomilor de hidrogen din grupa hidroxil cu grupa carboximetil (- CH 2 COOH). Se obţine prin reacţia dintre celuloză şi acid cloroacetic, în mediu alcalin.

dintre celuloz ă ş i acid cloroacetic, în mediu alcalin. Se prezint ă ca pulbere granuloas

Se prezintă ca pulbere granuloasă sau fibroasă, albă sau alb-gălbuie, fără miros, higroscopică, cu gust mucilaginos. Se dispersează în apă, formând soluţii coloidale vâscoase, limpezi sau opalescente.

6

Amidonul (Amylum, Amidon de grâu, porumb şi cartofi) este un polizaharid de origine naturală constituit din două tipuri de molecule: amiloză în proporţie de 20-30% şi amilopectină în proporţie de 70-80%. Ambele tipuri de molecule sunt la rândul lor polizaharide formate dintr-un număr variabil de unităţi de α - D - glucoza. Amiloza conţine circa 500-20.000 unităţi α - (1-4) - D - glucoza, dependent de sursa din care se obţine. Datorită formării legăturilor de hidrogen între lanţurile moleculare aliniate are loc eliberarea apei legate, adică fenomenul de sinereză. Lanţurile aliniate, legate de asemenea prin legături de hidrogen, pot forma cristalite dublu stratificate rezistente la acţiunea amilazei.

dublu stratificate rezistente la ac ţ iunea amilazei. Amiloza Amilopectina Figura 2. Model structural al moleculei

Amiloza

stratificate rezistente la ac ţ iunea amilazei. Amiloza Amilopectina Figura 2. Model structural al moleculei de

Amilopectina

rezistente la ac ţ iunea amilazei. Amiloza Amilopectina Figura 2. Model structural al moleculei de amilopectin

Figura 2. Model structural al moleculei de amilopectină

7

mare parte a moleculei este

constituită din unităţi de acid poli-α-(l,4)-D-galacturonic în care grupările carboxil sunt parţial esterificate cu metanol.

Pectinele au o structură complexă şi variabilă. Cea mai

au o structur ă complex ă ş i variabil ă . Cea mai Acid poli -

Acid poli - α - (1,4) - D - galacturonic

Pectinele mai conţin în molecula lor D-xiloză, L-fucoză, acid D-glucuronic, D- apioză etc. legate de unităţile de acid poli-α-(l,4)-galact-uronic. Pectinele se dizolvă în apă până la 5%, formând geluri; pectinele puţin metoxilate (< 50%) formează geluri termoreversibile în prezenţa ionilor de calciu şi la pH scăzut (3 – 4,5), în timp ce pectinele puternic esterificate formează rapid geluri termoireversibile în prezenţa unor cantităţi suficient de mari de zaharuri cum ar fi sucroza şi la pH < 3,5. Mucilagul 1% are un pH = 3-4. La prepararea suspensiilor de uz intern se foloseşte mucilagul 1-2%.

Dextranii reprezintă produsul activităţii metabolice a unor bacterii din genul Leuconostoc (L. mesenteroides, L. dextranicum) sau Acetobacter precum şi a unor ciuperci din genul Aspergillus, capabile de a polimeriza glucoza sau zaharoza exogenă la un homoglucon macromolecular. Dextranii astfel formaţi au greutăţi moleculare foarte mari şi sunt macromolecule formate dintr-o catenă principală, în care unităţile de glucoza sunt legate între ele α-l,6- glicozidic (90%). După aproximativ 20 unităţi de glucoza apare câte o ramificaţie catenară, în care legătura dintre catena laterală şi cea principală poate fi α-1,2- sau α-1,4 glicozidice

(10%).

Ciclodextrinele sunt oligomeri ciclici din unităţi glucoyidice nereducătoare, formaţi din 6 până la 13 unităţi unite prin legături α-(l,4)-D-glucopiranozice. Ciclodextrinele au fost desoperite în 1891de către Viliers în digestiile bacteriene ale amidonului. Ciclodextrinele sunt sintetizate împreună cu alte oligozaharide liniare prin degradarea enzimatică a amidonului de către ciclodextringlucozil transferaze (CGT-aze) genetarate de Bacillus macerans. Cel mai frecvent sintetizate şi studiate sunt ciclodextrinele cu 6, 7 sau 8 unităţi glucozidice, denumite α- ciclodextrina , β- ciclodextrina şi γ-ciclodextrina.

8

Figura 3. Principalele aplica ţ ii ale ciclodextrinelor în domeniul farmaceutic Dendrimerii Dendrimerii sunt polimeri

Figura 3. Principalele aplicaţii ale ciclodextrinelor în domeniul farmaceutic

Dendrimerii

Dendrimerii sunt polimeri supraramificaţi formaţi dintr-un număr mare şi variabil de ramuri identice, denumite dendroni, dispuse în jurul unui nucleu (miez) central după modelul prezentat mai jos:

Structura extrem de regulată a dendrimerului determină forma aproape sferică a acestuia. Molecula dendrimerului devine tot mai sferică pe măsură ce îşi creşte dimensiunile. Studiile efectuate asupra macrostructurii tridimensionale a unui dendrimer au evidenţiat faptul că acesta nu-şi poate creşte dimensiunea nelimitat; s-a constatat că la un moment dat, se ajunge la un punct de saturare, peste care dendrimerul nu mai poate fi mărit. Acest efect a fost denumit efect „Starbust”. Dimensiunile dendrimerilor sunt extrem de mici, având diametre (dependent de generaţie) cuprinse între 2 – 10 nm, deci sunt nanoparticule autentice. Principala deosebire dintre un dendrimer şi orice alt polimer ramificat constă în faptul că fiecare ramură (dendron) a dendrimerului are cel puţin o grupă funcţională disponibilă pentru a se lega de o altă moleculă; de asemenea, cei mai mulţi polimeri ramificaţi nu au un nucleu central. Primul compus de acest gen a fost sintetizat în 1980 de către Tomalia Donald de la Universitatea din Michigan. În 1984, aceşti polimeri au fost denumiţi dendrimeri, după cuvântul din limba greacă dendron (arbore).

9

Dendrimer Figura 4. Moduri de legare sau includere ale unor molecule diverse la suprafa ţ

Dendrimer

Dendrimer Figura 4. Moduri de legare sau includere ale unor molecule diverse la suprafa ţ a

Figura 4. Moduri de legare sau includere ale unor molecule diverse la suprafaţa sau în cavitatea unui dendrimer

Tabelul I. Aplicaţii ale dendrimerilor în domeniul medico-farmaceutic

Transportul: - acizilor nucleici - substan ţ elor medicamentoase încapsulate - substan ţ elor medicamentoase

Transportul:

- acizilor nucleici

- substanţelor medicamentoase încapsulate

- substanţelor medicamentoase legate covalent

Formatori de filme (pelicule) necesare în sistemele cu cedare controlată

Lubrefianţi în procesele tehnologice farmaceutice

Reactivi de diagnostic

Obţinerea de vaccinuri antibacteriene, antivirale şi antiparazitare

Modificări ale interacţiunilor intercelulare etc.

Agar-agar este un polimer natural obţinut dintr-o algă roşie, familia Rodophyceae. Sorturile comerciale se obţin din speciile Gelidium şi Gracilariae. Agarul este constituit dintr- un amestec de agaroză şi agaropectină. Agaroza este un polimer liniar, cu greutate moleculară de circa 120.000 şi este constituită din unităţi reprezentate de -(l-3)-β-D-galacto-piranoză-(l-

10

4)-3,6-anhidro-α-L-galactopiranoză. Se îmbibă puternic în prezenţa apei şi poate forma geluri tixotrope. Se utilizează mucilagiile 1-2%.

forma geluri tixotrope. Se utilizeaz ă mucilagiile 1-2%. Agar-agar Gelatina Gelatina este o protein ă ob

Agar-agar

Gelatina Gelatina este o proteină obţinută prin hidroliză acidă parţială sau hidroliza alcalină parţială a ţesuturilor (piele şi oase) animale. Se poate obţine de asemenea prin extracţie din piele de peşte. Gelatina conţine un număr mare de resturi de glicină, prolină şi 4-hidroxiprolină. Structura chimică a gelatinei este de forma:

- Alanină - Glicină - Prolină - Arginină - Glicină - Glutamină - 4-Hidroxiproiină - Glicină - Prolină -:

ă - 4-Hidroxiproiin ă - Glicin ă - Prolin ă -: Gelatina Gelatina formeaz ă solu

Gelatina Gelatina formează soluţii coloidale în concentraţie de 1%, peste care se obţin geluri cu vâscozitate dependentă de tipul gelatinei, pH, asocieri cu electroliţi etc.

CHITINA Chitina este o polizaharidă de origine naturală ce se găseşte în cochiliile crustaceelor şi în fungi; are ca unitate structurală un derivat acilat al β-glucozaminei.

cochiliile crustaceelor ş i în fungi; are ca unitate structural ă un derivat acilat al β

CHITINA

11

CHITOZAN Chitozanul este o polizaharidă ce se obţine prin dezacetilarea parţială a chitinei; este un amestec de polimeri ai glucozaminei şi N-acetilglucozaminei.

de polimeri ai glucozaminei ş i N-acetilglucozaminei. Chitozanul formeaz ă s ă ruri solubile în ap

Chitozanul formează săruri solubile în apă cu acizii minerali (HCl) şi acizii organici:

acid glutamic, acid lactic şi acid acetic. Chitozanul poate fi:

cu grad de acetilare scăzut (40%) solubil până la pH=9

cu grad de acetilare >85% (solubil numai la pH=6,5)

Tegasorb = produs farmaceutic cu chitozan utilizat pentru vindecarea rănilor. Chitozan = substanţă auxiliară farmaceutică, biocompatibilă, biodegradabilă, netoxică, care se poate folosi:

agent de umectare

promotor de dizolvare

emulgator

geluri

filme

în procesul de granulare umedă

la obţinerea comprimatelor cu eliberare prelungită

la obţinerea comprimatelor cu eliberare controlată

obţinerea microcapsulelor şi a microsferelor

la prepararea de hidrogelurilor Chitozanul are proprietatea de a se îmbiba în funcţie de pH, viteza de umflare scăzând puternic cu creşterea pH-ului (pe această proprietate se bazează utilizarea chitozanului pentru eliberarea controlată în administrarea pe cale orală).

GUMA ARABICA Guma arabica este un produs de origine naturală obţinut prin exudaţia naturală sau provocată prin incizia trunchiului şi ramurilor arborelui Acacia senegal (Mimosaceae), întărit şi uscat la aer.

ă prin incizia trunchiului ş i ramurilor arborelui Acacia senegal (Mimosaceae), înt ă rit ş i

12

Compoziţia chimică: amestec de săruri de calciu, magneziu şi potasiu ale acidului poliarabinic (acid glucuronic esterificat cu galactoză, arabinoză, ramnoză). Datorită restului de acid glucuronic se comportă ca un polielectrolit anionic. M = 240.000 – 3.000.000 Mucilagul 30% (FR X) se utilizează la obţinerea unor preparate destinate uzului

intern.

GUMA TRAGACANTA

Guma tragacanta

este un produs de origine vegetală, obţinut prin exudaţia naturală

sau prin incizii provocate în ramurile şi tulpinile unor specii de Astragalus (Fabaceae).

ş i tulpinile unor specii de Astragalus (Fabaceae) . Compozi ţ ia chimic ă : •

Compoziţia chimică:

basorina în proporţie de ~ 60% (polimer al acidului tragacantic cu are ca unitate structurală acidul galacturonic liber sau esterificat)

tragacantina în proporţie de ~ 40% (arabinogalactan cu M = 20.000). FR X prevede mucilagul de guma tragacanta 2,5%.

13

M = 100.000, ce