Sunteți pe pagina 1din 2

In preajma razboiului de la 1877-1878, Romania era un stat mic, cu o suprafata de 121 000

km.p. si o populatie de circa 5 milioane, alte 5 milioane de romani aflandu-se in provinciile


romanesti aflate sub stapaniri straine. Lipsa independentei reale a statului roman reprezenta o
piedica serioasa in dezvoltarea lui. Cucerirea independentei de stat se impunea ca o necesitate
vitala a mersului inainte a societatii romanesti si a realizarii intregirii depline a statului roman.
Intrat in faza decisiva a realizarii sale, dupa Unirea din 1859, dezideratul independentei de stat
depline a Romaniei s-a constituit intr-o adevarata doctrina atotcuprinzatoare, care a angajat
gandirea, preocuparile si actiunile intregului popor roman. Infaptuirile transformatoare din
timpul domniei lui A. I. Cuza urmareau, pe plan intern, asezarea statului national roman pe baze
moderne, progresul accelerat al vietii economice si social-politice. Aceste transformari
contribuiau nemijlocit si la consolidarea luptei pentru independenta, pentru lichidarea
ingradirilor externe impuse de puterea suzerana si de tranzactiile dintre marile puteri
europene, conjugandu-se intim cu actiunile politico-diplomatice intreprinse pentru
consolidarea statutului international al Romaniei si recunoasterea legitimitatii suveranitatii sale.
Lupta pentru independenta a continuat si s-a amplificat si dupa abdicarea lui Cuza, prin variate
forme politice si diplomatice: concomitent, s-a desfasurat o ampla activitate propagandistica de
catre romanii aflati in diferite tari europene pentru a crea in opinia publica internationala un
curent favorabil sustinerii dezideratelor romanesti, s-au intensificat legaturile poporului nostru
cu miscarile de eliberare nationala ale popoarelor sarb, bulgar, muntenegrean, grec.
Viata politica europeana inregistra, in anii premergatori razboiului, amplificarea luptei de
eliberare nationala in sud-estul Europei si redeschiderea problemei orientale". In iulie 1875
izbucnea rascoala populara din Hertegovina, in august se ridica la lupta populatia din Bosnia, in
aprilie 1876 se rasculau bulgarii, iar in iunie 1876 se declansa razboiul dintre Serbia si
Muntenegru impotriva Portii Otomane. Peste aceasta situatie complexa se grefeaza interesele
deosebite in zona ale Prusiei si Austro-Ungariei. La inceputul anului 1877 se impune tot mai
mult rezolvarea pe calea armelor a crizei balcanice, dupa esecul conferintelor internationale de
la Istambul (decembrie 1876 si ianuarie 1877) si de la Londra, din martie 1877, facand iminent
un razboi ruso-turc. Rolul hotarator in evolutia evenimentelor care au dus la cucerirea
independentei, ca dealtfel in intreaga noastra istorie nationala, a revenit poporului roman care
a avut constiinta plenara a acestui imperativ si s-a aratat ferm hotarat sa faca orice sacrificii si
jertfe pentru a rupe, la nevoie cu armele, ultimele fire ale suzeranitatii otomane. Toate acestea
explica faptul ca masurile adoptate de guvern pentru intarirea armatei, indeosebi in cea de a
doua jumatate a anului 1876, mobilizare partiala decretata ca urmare a agravarii situatiei din
Peninsula Balcanica, infiintarea unui corp de observatie la Gruia, in dreptul Gurii Timocului,
executarea unor lucrari de fortificatie in puncte de importanta strategica etc. s-au bucurat de o
larga aderenta populara. O stare de spirit asemanatoare, caracterizata prin devotament si
abnegatie patriotica, se manifesta pregnant si in randurile masei de ostasi, de la soldat pana la
general. Armata noastra, care-si sporise efectivele si isi imbunatatise inzestrarea, se dovedea
tot mai pregatita sa indeplineasca misiuni de amploare pentru apararea tarii, sa joace un rol
hotarator in lupta pentru cucerirea neatarnarii depline a Romaniei.
Politica de neutralitate a Romaniei fata de conflictul din zona a fost urmata de demersuri
diplomatice pentru obtinerea recunoasterii independentei pe cale pasnica. O nota circulara a
premierului roman, Lascar Catargiu catre puterile garante, definea Romania ca fiind separata
de Turcia si nefacand in nici un fel parte integranta din Imperiul otoman", apoi sublinia ca
Romania se va opune cu armele incercarilor de violare a teritoriului sau, iar intr-un conflict
general Romania va coopera cu puterile care-i vor garanta integritatea si toate drepturile sale
seculare". Memoriul ministrului de externe din 16/28 iunie 1876 se constituie intr-o veritabila
cerere de independenta in directa catre Poarta. Agravarea brusca a relatiilor internationale si,
indeosebi, iminenta declansarii unui nou razboi intre imperiile rus si otoman au determinat
guvernul roman sa intre in negocieri cu Rusia, la Livadia (in Crimeea), in septembrie 1876, in
vederea semnarii unei conventii prin care sa se stabileasca conditiile de trecere a armatelor
imperiale pe teritoriul roman spre Dunare. Conventia semnata la Bucuresti, la 4 aprilie 1877,
acorda libera trecere" trupelor tariste spre Dunare, iar Rusia garanta apararea si mentinerea
integritatii teritoriale a Romaniei. Ca masura de prevedere, la 6 aprilie 1877, guvernul roman, a
decretat mobilizarea armatei permanente si teritoriale cu rezerva ei. Aceasta actiune complexa
s-a efectuat in ordine, rapid si cu precizie, ceea ce a demonstrat o data mai mult inalta
constiinta civica a generatiei independentei. Pana la 25 aprilie mobilizarea a fost incheiata,
armata fiind organizata conform cerintelor de razboi. Totalul fortelor mobilizate se ridica la
aproximativ 100 000 de luptatori, din care efectivul armatei operative era de 58 700 de oameni,
12 300 de cai si 190 de tunuri. In plus au fost chemati sub arme, pentru instruire, in vederea
completarilor, inca 14 000 de tineri din contingentul anului 1877.
Caracterul drept al razboiului, dorinta fierbinte de a vedea patria libera si independenta,
speranta ca dupa aceasta va incepe o viata mai buna pentru masa celor multi, prin acordarea in
special de pamant, drepturi si libertati democratice, au generat un deosebit entuziasm la
prezentarea la oaste, in momentul decretarii mobilizarii, si un interes deosebit in completarea
instructiei si pregatirii militare in timpul afectat acestor activitati, un avant de lupta nestavilit
manifestat inca in perioada de acoperire pe Dunare, uimitoare fapte de vitejie si eroism in
aprigele inclestari cu dusmanul. Razboiul eliberator s-a bucurat de adeziunea si sprijinul
romanilor din provinciile aflate sub dominatia straina. Grupuri de voluntari au trecut granitele,
artificial create de vicisitudinile istoriei, alaturandu-se fratilor lor.
Unanimitatea cu care a actionat poporul roman, animat de dragostea de tara si dorul de
libertate, a fost relevata in toata maretia sa de eroismul de masa dovedit de ostasi, de la soldat
la general, in luptele purtate contra fortelor otomane, de legaturile indisolubile dintre ostire si
popor, duse pana la identificarea lor intr-un suprem efort de vointa si actiune.