Sunteți pe pagina 1din 2

Iubire si dreptate

Iubirea crestina se rasfrange asupra tuturor fara deosebire. Ea nu cunoaste preferinte sau
daca cunoaste vreuna, aceea merge catre persoana celor amarati, slabi, apasati, nedreptatiti,
suferinzi, nenorociti, daruindu-li-se intr-un chip cu totul dezinteresat si mistuindu-se intr-un
devotament dus pana la sacrificiul total al subiectului ei.
ubirea insa pretinde ceva mai mult. Daca dreptatea ma obliga sa dau fiecaruia ceea ce-i al sau,
suum cuique. iubirea ma indruma sa dau fiecaruia din ceea ce-i al meu, cuique de meo. Sa ma
lipsesc, adica, din proprie initiativa, de ceva ce-mi apartine si sa-l daruiesc, cu draga inima,
semenului aflat in sfera de iradiere a iubirii mele.
Asadar, daca domeniul dreptatii este limitat la anumite acte precise la care esti obligat prin
norme anume, domeniul iubirii este nelimitat. Daca, de pilda, ma pot considera achitat fata de
pretentiile dreptatii, atunci cand imi platesc la vreme birurile, datoriile contractate, ma feresc de
furt, de ucidere, de atingerea onoarei altuia, apoi, dupa implinirea anumitor
fapte de iubire (ca de exemplu: fapte de indurare, binefacere, devotament etc.) nu ma
pot catusi de putin socoti achitat fata de exigentele iubirii. Daca normele dreptatii nu mai pretind
de la mine nimic dupa ce le-am implinit, porunca iubirii nu-i niciodata implinita prin vreo cantitate
oarecare de acte savarsite in numele ei. Intre
fapta savarsita din iubire si intre pretentiile acestea, ramane totdeauna un interval care
asigura posibilitatea unei mereu reinnoite initiative personale.
Dreptatea iti circumscrie precis obligatiile. Tinta ei imediata nu este de a-ti menaja dreptul
tau la initiativa proprie, ci de a-si vederea executate, fara sovaire, prescriptiile. Dreptatea nu
lasa pe seama alegerii tale daca si in ce masura sa implinesti un lucru, ci iti arata precis ce si
cat trebuie sa faci.Fireste, poti sa nu implinesti ceea ce iti cere dreptatea, dar abaterile sunt
imediat inlaturate, prin sanctiuni severe, prin constrangere. In conditiile vietii de aici,
constrangerea este o conditie sine qua non pentru realizarea dreptatii. Ea chezasuieste
realizarea acelui minimum de principii, fara de care nici ordinea sociala, nici cea morala, nici
cea politica si nici un fel de ordine nu ar mai putea exista.
Dar deosebirile acum mentionate nu separa dreptatea
de iubire. Dimpotriva, valorile acestea raman fiintial legate una de alta, completandu-se si
ajutandu-se reciproc. Intr-adevar, tintind realizarea unui minimum de bine, dreptatea lasa
dincolo de sine un vast domeniu asupra caruia iubirea este chemata sa-si exercite puterea ei
binefacatoare. Mizeriile, scaderile si suferintele omului sunt prea mari, pentru ca dreptatea sa
poata face, ea singura, tot ce trebuie pentru inlaturarea sau macar usurarea lor. Daca nu ar fi
iubirea care sa intre in actiune acolo unde dreptatea nu se mai crede obligata sa intervina, viata
omeneasca nu ar mai fi cu putinta. Imaginati-va ca fiecare s-ar margini sa faca doar atat cat cer
prescriptiile dreptatii, adica sa nu se atinga de ce-i al altuia si sa ii dea ce ii revine de drept. Ce
s-ar intampla cu saracul, slabul, neputinciosul, suferindul, nenorocitul de langa noi? Cine ar
salva aceste chipuri ale lui Dumnezeu? Dreptatea singura nu este in stare. Ea ma poate obliga
sa nu ma ating de ceea ce le apartine, dar nu ma poate obliga sa nu trec indiferent pe langa ei.
Chiar daca semenul meu s-ar rasuci in rugul suferintei ca o rama pe jaratec, eu, daca nu ma
ating de ceea ce ii apartine, imi pot vedea linistit de treburile mele.