Geniu pustiu de Mihai Eminescu - prezentare generala

Geniu pusit, intaia opera in proza a lui Eminescu, a fot publicat in

1903 in primul mare val al publicarii manuscriselor eminesciene. A starnit atat
interes, cat si reactii critice negative cu refrire la valoarea romanului si la
indreptatirea publicarii lui, deoarece autorul l-a abandonat, o parte din acest
a fiind folosit intr-o alta luicrare eminesciana, Sarmanul Dionis.
Romaul a ocupat o pozitie intermediara intre cele doua directii pinc
ipale a epocii. Se regaseste atat realismul, cat si fantasticul, precum si descri
erea obiectiva a unor realitati sociale si numeroase evaziuni onirice[1] ale erou
lui. Romanul a fost creata de poet la varsta de 18 ani, in timpul peregrinarilor
din tara (1868), redactata prima data la Bucuresti, apoi in primii ani de studi
i in Viena. Titlul initial al romanului, dupa marturia lui Eminescu, a fost Natu
ri catilinare. Opera era preocupat mai ales de caracteristicile epocilor de tranz
itie, urmand sa fie un roman al generatiei postpasoptiste. Mai tarziu Eminescu a
renuntat la acest tilu, acesta fiind mai mult un eseu filosofic, intiuland-o Gen
iu pustiu, ce s-a dovedit a fi un tilu mai poetic si mai sugestiv.
Geniu pustiu debuteaza cu opiniile despre roman ale lui Dumas, insa este vorba,
mai degraba de Alexandre Dumas-fils, a carui drama, Dama cu camelii, a fost repr
ezentata de trupa Pascaly. Aceasta piesa era, insa,doar o dramatizare a romanulu
i, cu acelasi titlu. Piesa era la confluenta intre romantism si realism, unde Du
mas-fils teoretizeaza sectiunea de viata, iluzia vietii cotidiene. Operele lui Dum
as-fils despre roman, de la care Eminescu a imprumutat anumite situatii de viata
si caracteristice ale personajelor, sunt comentate mai ales ironic: Dumas zice c
a romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii. Priviti reversul
aurit al unei monede calpe, ascultati cantecul absurd al unei zile, care n-a avu
t pretentiunea de-a face mai mult zgomot in lume decat celelalte in genere, extr
ageti din asta poezia ce poate exista in ele si iata romanul . In ciuda acestor o
pinii nefavoarbile, Eminescu s-a decis, totusi ss scrie un roman, evident romant
ic, fara sa extraga, dealtfel, cu totul poezia din roman. Eminescu e de parere, ca
realismul se confounda cu prozaismul, fapt ce exclude renuntarea cu totlu la lirism,
care, desigur, reprezinta punctul de sprijin al prozei sale, o proza poetica.
Eminescu a fost influentat in realizare romanului din drama lui Goethe, intitula
t Torquato Tasso. La fel ca si Goethe, vede in Tasso un simbol al omului de geni
u, ceea ce poate fi drept explicatia titlului de Geniu pustiu. Eminescu a prelua
t optica lui Goethe asupra geniului, solitar (pustiu), contrazis in aspiratiile
sale. Portretul unui rege scotian, Tasso, pe care poetul il descopera, int-o car
te, ii prilejuieste stilul kantian si schopenhauerian despre subiectivismul prop
riei noastre judecati, incheiate cu motivul romantic al vietii ca vis: Uitasem insa
ca tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinta in mintea noastra si ca in urma to
ate cate vedem, auzim, cugetam, judecam nu sunt decat creatiuni prea arbitrare a
propriei noastre subiectivitati, iar nu lucruri reale. Viata-i vis. Deci, autoru
l a ajuns pana la urma la concluzia, ca un astfle de argetip al geniului poate e
xista si in Bucuresti. De aici incepe descrierea deatilata a cadrului bucurestea
n, a vietii nocturne a acesteia, pe care o intalnim si in Sarmanul Dionis. Acest
a nu inseamna, ca cele doua opera sunt unul si acelasi. Sunt doua opera total di
ferite, chiar daca Geniu pustiu are pasaje sau caracterizari de personae aproape
identice cu cele din Sarmanul Dionis.
Adevarata actiune incepe, cand povestitorul intalneste un tanar, care simte o at
ractie irezistibila fata de o fata: Un om pe care-1 cunosteam fara a-1 cunoaste -
una din acele figuri ce ti se pare ca ai mai vazut-o vrodata-n viata, fara s-o
fi vazut niciodata, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afi
nitati sufletesti - comenteaza prozatorul, in spiritual anamneziei[2]. Acest Tasso
bucurestean se numeste Toma Nour, ceea ce este un nume simbolic si metaforic, c
u o natura neguroasa, sfasiata de contradictii, demonica, satanica, un revoltat,
contrazis in aspiratiile sale. Portretul lui Toma Nour este foarte asemanatoare
cu cel al lui Dionis: Era frumos - d-o frumusete demonica. Asupra fetei sale pal
ide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si rece ca cugetarea unui
filosof. []Ai fi crezut ca e un poet ateu, unul din acei ingeri cazuti, un satan
, nu cum si-1 inchipuise pictorii: zbarcit, hidos, uracios, si un satan frumos,
de-o frumusete stralucita, un satan mandru de cadere, pe-a carui frunte Dumnezeu
a scris geniul, si iadul indaratnicia - un satan dumnezeiesc. In acest portret,
Eminescu s-a autoproiectat, de fapt, creand astfel o inteaga tipologie demonica.

Centrul acestor dialoguri dintre povestitor si erou o reprezinta nat
ionalismul si cosmopolitanismul, idei, ce s-au dezvoltat in publicistica eminesc
iana de mai tarziu. Dupa propria opinie, cosmopolitanismul arata un dispret fata
de valorile nationale: Oamenii nostrii, zic eu, sunt de-un cosmoplolitism sec, a
mar, sceptic - ba mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice strain, de-a ura
tot ce-i romanesc.
Pe parcursul romanului este dezvoltata teoria formelor fara fond, in spirit maiore
scian: Vezi la noi istorici ce nu cunosc teoria, literati si jurnalisti ce nu sti
u a scrie, actori ce nu stiu a juca, ministrii ce nu stiu a guverna, financieri
ce nu stiu a calcula. Cea mai proasta parere o are, insa despre pseudointelectuali
tatea epocii de tranzitie: Cat despre inteligenta noastra - o generatie de amploia
ti de semidocti () inteligenta falsa care cunoaste mai bine istoria Frantei, dec
at pe-aceea a Romaniei... Personajul Toma Nour este o replica directa acestei di
rectii, propunand scimbare opiniei publice: fiti romani, romani si iar romani. Emin
escu vede problema just in fel si chip, practicand un nationalism ce are porti des
chise spre universalitate. Asa cum afirma Toma Nour: Natiunile nu sunt decat nuan
tele prismatice ale omenirii. Toma Nour nu este decat un alter-ego a natiunii, care
este doar un membru al unei organizatii oculte international, care pregatise Re
volutia din 1848. Dupa esecul revolutiei, eroul este urmarit si persecutat, aces
ta fiind constient de faptul ca va fi condamnat la moarte. In locuinta lui Toma
Nour este descoperi prietenul acestuia, Ioan, un tanar frumos si efeminat, cu pl
ete negre si cu ochii albastrii. Acest portret este asemanator cu cel a lui Dion
is si Ieronim, din Cezara. Ca sa nu fie prins, Toma Nour dispare din Bucuresti,
dand stiri povestitorului din Copenhaga si din Torino, descoperind portretul sau
intr-un sertar, lipit de cel al lui Tasso. La urma urmei, povestitorul, primes
te din Germania un manuscris, care contine autobiografia lui Toma Nour, aflat in
inchisoare. Da acici incolo, romanul nu este altceva, decat transcrierea juranl
uilui lui Toma Nour. Astfel Geniu pustiu ne apare in cea mai parte o opera fals m
emorialistica, primul jurnal romantic al literaturii noastre[3]. Autobiografia lu
i Toma Nour contine toate etapele importante ce i-au marcat existenta, incepand
cu copilaria intr-un sat din Ardeal, si incheiand cu esecul Revolutiei lui Avram
Iancu. Prima parte a juranlului trateaza esecul erotic al lui Toma Nour, fiind
sentimentala si saturata de Wertherianism. Prin Ioan, prieten de studentie, o cun
oaste pe Poesis, o actrita de mana a doua, fiica unui violoncelist sarac. Ioan e
ste indragostit de Sofia, sora acesteia. Sofia moare, Ioan devenind astfel tribu
n in oastea lui Avram Iancu, parasind atitudinea de demon pasiv, devenind, in sc
himb, un demon active, un erou byronian, gasindu-si refugiu in angajarea sociala
, in lupta pentru implinirea unui ideal. Poesis intretine relatii cu un conte si
doi dandy corupti ai orasului. Dupa Dama cu camelii a lui Dumas-fils, Poesis co
rspunde lui Marguerite Gautier, Toma Nour fiind copia perfecta a lui Armand Duva
l. Dupa acest esec erotic, Toma Nour cade intr-un fel de atonie, ceea ar fi lipsa
totala a vointei de viata. Eroul este numit un fantast, gasindu-si compensatii in
lumea visului. Geniu pustiu este abundant cu descriptiile onirice. Dupa o perio
ada de recurgere interioara isi regaseste rostul vietii, inrolandu-se si el in o
astea lui Avram Iancu. La fel ca prietenul sau, Ioan, paraseste si el pasivitate
a si incepe sa profeseze, in spirit byronian[4], un demonism activ.

A doua parte a juranlului este mai degraba eroica, de un romantism subru si gran
diose. Romanul se transforma intr-o cronica obiectiva a Revolutiei din 1848, din
Transilvania. Eminescu nu-si permite sa mistifice realitatea istorica, nici chi
ar cu cel mai mic detaliu, mentinandu-se in cadrele strictei obiectivitati. Toma
Nour devine un personaj active al revolutiei, omorand cu cruzime, fara mila, do
ar pentru a nu lasa tovarasii sai ps mana dusmanilor. Chiar si Ioan este omorat
de de un tribun batran, spre a nu cade in mana dusmanilor. Descrierea Revolutiei
este cutremuratoare. Internationalismul umanitarist al Revolutiei a esuat, intr
-un razboi sangeros intre natiuni.
Dupa esecul revolutiei, Toma Nour se intoarce in Cluj, unde gaseste o scrisoare
de la Poesis, care se sinucisese intre timp. In acesta tanara marturiseste ca il
iubise cu adevarat, dar a fost obligata sa se prostitueze, ca sa-si intretina t
atal, care era batran si bolnav. Acesta este punctu la care juranul se intrerupe
, odata cu plecar eroului in lume.
Finalul nuvelei il aflam dintr-un fragment, intitulat Toma Nour in gheturile Sib
eriene, din care iese, ca Toma Nour a fost judecat pe Neva, la Petersburg si dep
ortat in Siberia.
Acest fragment contine cea mai stralucitoare feerie boreala din literatura romana[
5]. In timpul sederii din Siberia, Toma Nour a contemplate campiile de nea majes
tuoase, ca in visele cele mai teribile ale poetilor norvegieni. Vaneaza si patin
eaza, are atractia paradisului acvatic, plina de zane blonde si cu ochii albastr
ii, ca idealele lui Ossian, inchipuindu-si ca el este batranul rege Nord. Se pierde
in aceasta intindere nesfarsita cu chipul lui Poesis, in inima, si cu steaua po
lara in fata. Totul este imbracat in albul imaculat al zapezii, ceea ce este sim
bolul absolute al puritatii. Acesta este, de fapt, visul lui Eminescu in care si
-a imaginat sfarsitul.
Geniu pustiu este considerat un roman realist si, in aceeasi proportie, fantasti
c. Descrierea obiectelor este realista, dar langa aceasta apare si insertia visu
lui in cotidian. Din acest punct de vedere, romanul este destul de dificil de c
lasat, insa daca preluam clasificare lui Phillippe van Tieghel, din opera Le rom
antisme francais, Geniu pustiu s-ar putea include in categoria romanelor personal
e[6], si a romanelor cu teza, precum si in cea a romanelor exotice si de aventui si a
romanelor istorice.
Farar nici o indoiala, Geniu pustiu ar trebui privita, ca prima incercare de roma
n total, din literatura noastra.