Sunteți pe pagina 1din 29

SINTEZA CURSULUI DE CRIMINALISTICĂ

Lector univ. Dr. Gabriela MATEI

PARTEA I-a – INTRODUCERE

Capitolul I. Privire introductivă asupra ştiinţei criminalisticii

1. Definiţia criminalisticii – ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe destinate descoperirii şi cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor, precum şi prevenirii faptelor antisociale.

2. Obiectul criminalisticii – iniţiere, adaptare şi perfecţionare a metodelor tehnice de cercetare a urmelor infracţiunii, elaborarea regulilor şi procedeelor tactice destinate efectuării actelor de urmărire penală, precum şi analiza evoluţiei modului de săvârşire a actelor antisociale şi elaborarea unor metode de prevenire a infracţiunilor.

3. Metodele de investigare criminalistică

Metode

generale:

inducţia, comparaţia.

observaţia,

analiza,

sinteza,

deducţia,

Metode adaptate de către criminalistică din alte domenii ştiinţifice: metode de analiză fizico-chimică, metode biologice, metodeantropologice, etc.

Metode de cercetare proprii criminalisticii:

o

Metode de căutare, descoperire, examinare a urmelor şi mijloacelor de probă;

o

Metode de cercetare a documentelor, bunurilor falsificate;

o

Metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor.

Procedee tactice de efectuare a actelor de urmărire penală

Metode tehnice menite să prevină comiterea infracţiunilor

4. Caracterele criminalisticii

Caracter judiciar – legătura criminalisticii cu activităţile de cercetare şi urmărire penală. Activitatea de strângere a probelor începe, de cele mai multe ori din faza cercetării la faţa locului, continuând cu activitatea de investigare în laborator şi cu alte alte de urmărire specifice procedelor tactice elaborate de criminalistică.

Caracter autonom – criminalistica se deosebeşte de toate celelalte ştiinţe juridice, fiind singura ştiinţă care îşi propune să

elaboreze propriile mijloace şi metode de descoperire, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunii, sau de identificare a infractorilor şi totodată să preia din cele mai diverse domenii ale ştiinţelor, metode pe care să le adapteze necesităţilor sale în scopul creearii condiţiilor necesare clarificaării împrejurărilor în care s-a comis un act ilicit.

Caracter unitar – Criminalistica are o structură complexă, împărţită în următoarele părţi principale:

Tehnica criminalistică - cuprinde mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă; Tactica criminalistică – cuprinde ansamblul procedeelor şi regulilor de efectuare a anchetei, altele decât cele stabilite prin norme de drept. Metodologia criminalistică – cuprinde investigarea unor categorii de infracţiuni particulare.

Caracter pluridisciplinar – criminalistica reprezintă o punte de legătură între ştiinţele juridice şi ştiinţe ca fizica, chimia, biologia, medicina, matematica, psiho-fiziologia, care găsindu-şi aplicabilitatea în procesul judiciar servesc în cele din urmă la scientizarea acestuia.

5. Conexiunile cu ştiinţele juridice şi judiciare

Conexiunile cu ştiinţele juridice:

Conexiunea cu dreptul penal

Conexiunea cu dreptul procesual penal

Conexiunea cu criminologia

Conexiunea cu ştiinţele judiciare:

Conexiunea cu medicina legală Conexiunea cu psihologia judiciară

Conexiunea cu ştiinţele naturii

6. Principiile fundamentale ale criminalisticii

Principiul legalităţii – este prevăzut de art.2 al Codul penal şi art.2 al Codului de procedură penală. Conform acestui principiu întreaga activitate de investigare a infracţiunilor se desfăşoară cu stricta respectare a prevederilor legale.

Principiul aflării adevărului – este prevăzut de art.3 al Coduli de procedură penală.Concluziile desprinse de către organele judiciare prin intermeniul probelor trebuie să reflecte cu exactitate realitatea obiectivă.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată a fi nevinovată pe tot parcursul acestuia.

Principiul existenţei urmelor infracţiunii. Orice activitate ilicită a omului produce transformări şi modificări produse la locul faptei sub forma urmelor.

Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice se află identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor ce se află în legătură cauzală cu faptele incrimnate prin legea penală.

Principiul operativităţii în efectuarea anchetei penale – presupune constatarea la timp şi în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, şi idetnificarea infractorilor.

7. Evoluţia criminalisticii

1247 - Investigatorul chinez Sung Tzuh a scris cartea „ Hsi Duan

1247

- Investigatorul chinez Sung Tzuh a scris cartea „Hsi Duan

Yu”, în care descrie cum se poate diferenţia înecul de strangulare, sau suicidul de crimă şi moarte naturală, precum şi pericolul rănilor în diferite părţi ale corpului.

1591 – Zacharias ş i Hans Jansen creeaz ă primul microscop de

1591

– Zacharias şi Hans Jansen creează primul microscop de

aplicaţie practică.

1609 - Francois Demelle public ă primul studiu asupra examin ă rii

1609

- Francois Demelle publică primul studiu asupra examinării

scrisului de mână.

1670 - Anton Van Leeuwenhoek inventeaz ă microscopul de mare

1670

- Anton Van Leeuwenhoek inventează microscopul de mare

precizie pe care îl va folosi în anul 1674 pentru a studia şi descrie celulele roşii din sânge.

1728 – Johan Heinrich Schulze, medic german, a demonstrat

1728

– Johan Heinrich Schulze, medic german, a demonstrat

posibilitatea impunerii imaginii fotografice a unui obiect într-o

soluţie chimică.

1804 - Johann Wilhelm Ritter, medic german, descoper ă radia ţ iile

1804

- Johann Wilhelm Ritter, medic german, descoperă radiaţiile

ultraviolete.

1810 - Eugene Francois VIDOCQ pune bazele primei poli ţ ii

1810

- Eugene Francois VIDOCQ pune bazele primei poliţii

judiciare, La Sureté din Paris.

1813 - Mathieu Bonaventure Orfila , profesor de chimie medicinal ă

1813

- Mathieu Bonaventure Orfila, profesor de chimie medicinală

şi legală la Universitatea din Paris, considerat părintele toxicologiei moderne, publică Traite des Poisons.

1830 - Italianul Giovan Battista Amici inventeaz ă microscopul de

1830

- Italianul Giovan Battista Amici inventează microscopul de

polarizare a luminii.

1835 – Henry Goddard realizeaz ă compara ţ ii între stria ţ iile de pe

1835

– Henry Goddard realizează comparaţii între striaţiile de pe

un glonţ şi urmele de ghinturi din ţevile armelor.

1836 – Chimistul englez James MARSH, dezvolt ă un test de

1836

– Chimistul englez James MARSH, dezvoltă un test de

evidenţiere a prezenţei arsenicului în ţesuturi.

1853 - Ludwik Karol TEICHMANN medic polonez, a dezvoltat testul

1853

- Ludwik Karol TEICHMANN medic polonez, a dezvoltat testul

de cristalizare a unor componente organice din sânge, el descriind unui preparat care determină apariţia microscopică a cristalelor de

hemină.

1858 - Sir William HERSHEL, a folosit pentru prima dat ă

1858

- Sir William HERSHEL, a folosit pentru prima dată

amprenta pe locuitorii din Bengal India.

1859 - Medicul german Gustav Kirchhoff ş i chimistul Robert

1859

- Medicul german Gustav Kirchhoff şi chimistul Robert

Bunsen demonstrază faptul că, culoarea unei flăcări poate fi

folosită pentru a identifica substanţa care arde şi pentru a contrui primul spectroscop.

1875 – profesorul Wilhelm Konrad Rontgen din Wurtzburg

1875

– profesorul Wilhelm Konrad Rontgen din Wurtzburg

descoperă razele X, respectiv faptul că obiecte solide aşezate astfel

încât razele catodice produc o radiaţie secundară care desemnează formele materiei solide

1882 – Alphonse Bertillon din Paris, dezvolt ă un sistem de

1882

– Alphonse Bertillon din Paris, dezvoltă un sistem de

clasificare a infractorilor, bazat pe măsurători ale corpului.

1893 – profesorul austriac Hans Gross public ă lucrarea de

1893

– profesorul austriac Hans Gross publică lucrarea de

investigare ştiinţifică a infracţiunilor, „Hanbuch fur

Untersuchungsrichter als System der Kriminalistik”.

1901 – Karl Landsteiner a stabilit primul sistem de grupare a sângelui, sistemul ABO.

1901 – Karl Landsteiner a stabilit primul sistem de grupare a sângelui, sistemul ABO.

1901 – Paul Uhlenhuth dezvolt ă testul de precipitare pentru

1901

– Paul Uhlenhuth dezvoltă testul de precipitare pentru

distingerea sîngelui uman de cel animal.

1912 - BALTHAZARD folose ş te examinarea fotografic ă l ă rgit ă a

1912

- BALTHAZARD foloseşte examinarea fotografică lărgită a

unui glonţ pentru a determina tipul armei.

1921 – John Larson ş i Leonard Keeler construiesc primul detector

1921

– John Larson şi Leonard Keeler construiesc primul detector

de minciuni protabil.

1925 – Philip O. Gravelle realizeaz ă microscopul comparat.

1925

– Philip O. Gravelle realizează microscopul comparat.

1925 Saburo Sirai, om de ş tiin ţă japonez este primul care

1925

Saburo Sirai, om de ştiinţă japonez este primul care

recunoaşte secreţia unui grup specific de antigeni în fluidele din corp, altele decât sângele.

1941 – Murray Hill de la Bell Telephone Laboratories ini ţ iaz ă

1941

– Murray Hill de la Bell Telephone Laboratories iniţiază

studiul studiul de identificare a vocii.

1960 – Lucas din Canada descrie aplica ţ ia gaz cromatografia

1960

– Lucas din Canada descrie aplicaţia gaz cromatografia

pentru identificare poduselor de petrol.

1974 – un grup de cercet ă tori de la Aerospace Corporation dezvolt ă

1974

– un grup de cercetători de la Aerospace Corporation dezvoltă

tehnologia de detectare a rezidurilor rezultate în urma

împuşcăturii, folosind microscopia electronică cu dispersia electronilor razelor X (SEMEDX).

1984 – Sir Alec Jeffreys descoper ă metoda de identificare

1984

– Sir Alec Jeffreys descoperă metoda de identificare

individuală din ADN: restriction Fragment Length Polymorphism (RFLP).

2000 – L awrence A. Frawell prezint ă metoda Brain Fingerprinting

2000

– L awrence A. Frawell prezintă metoda Brain Fingerprinting

sau Testul de cunoaştere a vinovăţiei.

Capitolul II. Identificarea criminalistică

1 . Conceptul de identificare

Identificarea plasează ob iectul/individul supus examinării într-o restrictivă, respectiv sunt dispuse în tipuri, grupe şi subgrupe.

Identificarea este preludiul individualizării. Prin individualizare se

clasă

demonstrază unicitatea unor probe, având la bază principiul conform căruia în natură nu există două lucruri absolut identice.

2. Obiectul identificării este orice element concret al lumii materiale

care se manifestă în spaţiu, şi care este susceptibil a fi identificat după

urmele pe care le crează îm câmpul infracţional.

Clasificarea bipartită a obiectelor identificării:

a) în funcţie de scopul identificării: obiect scop şi obiect mijloc de identificare

b) în funcţie de criteriul căutării şi identificării: obiecte căutate şi

obiecte verificate.

3. Principiile identificării criminalistice

Principiul identităţii. În stabilirea identităţii se va avea în vedere atât identitatea cu sine cât şi deosebirea de orice este altul, stabilindu-se atât identitatea cât şi neidentitatea

Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop şi obiecte mijloc al identificării. Obiectul scop al identificării este un obiect material care se află în legătură cauzală ci fapta ilicită. Obiectul mijloc de identificare îl reprezintă urmele obiectului scop, precum şi modelele de comparaţie.

Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.Identitatea unei persoane sau a unui obiect poate fi determinată în măsura în care urmele create în câmpul infracţional reflectă caracteristicile sale esnţiale.

Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare şi a interdependenţei cauzale. Realitatea obiectivă este reprezentată de dinamicitatea sistemelor materiale care se află în continuă interacţiune, schimbare şi tranformare.

4. Metodologia identificării criminalistice

a. Procesul identificării criminalistice cuprinde două faze: 1. delimitarea grupului căruia îi aparţine obiectul scop al identificării; 2.

determinarea obiectului concret aflat în raport cauzal cu fapta cercetată. b. Efectuarea examenului comparativ

PARTEA a II-a – TEHNICA CRIMINALISTICĂ

Capitolul I. Mijloacele tehnico-ştiinţifice folosite în investigaţiile criminalistice

1. Mijloace tehnico-ştiinţifice folosite în cercetarea la faţa locului a. Truse criminalistice:

universale

care

cuprin

compartimente

diverse

ca

cele:

traseologice; pentru efectuarea măsurătorilor şi marcarea obiectelor principale; pentru executarea desenelor şi schiţelor la

faţa locului.

Specializate cum sunt cele pentru: testarea stupefiantelor; marcarea unor obiecte; prelevarea urmelor papilare latente, etc. b. Laboratoarele criminalistice mobile conţin o gamă largă de mijloace tehnice criminalistice pentru cercetarea infracţiunilor cu un grad de pericol social ridicat. Aceste laboratoare sunt instalate pe autovehicule diverse, pe elicoptere, nave. 2. Principalele tehnici şi metode ştiinţifice folosite în laboratoarele criminalistice

Metode de examinare microscopică începând cu lupa şi până la microscoapele electronice cele mai avansate.

Metode de analiză spectrală. Radiaţia electromagnetică este specifică fiecărui tip de moleculă sau atom. Acest stip de analize se caracterizează prin precizie, sensibilitate şi rapiditate, necesită cantităţi infime de substanţă,indispensabilă în cercetarea urmelor materie sau resturi materiale.

Metode cromatografice. Acestea permit separarea unor amestecuri complexe de substanţe în părţile lor componente. Sunt frecvent utilizate în investigaţiile produselor alimentare, toxicelor, cernelurilor, solului.

Alte metode fizico chimice de examinare: analiza prin luminiscenţă, analiza prin activare cu neutroni.

Microlaboratoarele moderne: microlaboratorul chimic pentru detectarea gazelor; sisteme robotice pentru detectarea explozibililor; nanotehnologia.

Capitolul II. Fotografia judiciară

1. Rolul fotografiei judiciare în investigarea criminalistică

Fotografia judiciară se află la baza majorităţii activităţilor specifice criminalisticii, fie că acestea se desfăşoară pe teren, sau în laborator. Fotografia asigură fidelitate în fixarea şi redarea imaginii, obiectivitate în prezentarea datelor obţinute, rapiditate şi simplitate în executare.

Totodată este un mijloc probatoriu important, alături de iamginile video.

2. Tipologia fotografiei judiciare

A. Fotografia judiciară operativă 1. Fotografia la faţa locului:

Fotografia de orientare (fixarea întregului loc al faptei într- un ansamblu de repere pentru identificarea zonei)

Fotografia schiţă - unitară (redă totalitatea locului faptei într-un singur cadru); - Panoramică (pentru redarea unitară a unei zone largi care nu poate fi cuprinsă într-o singură fotografie): liniară sau circulară. - Pe sectoare (părţi din locul faptei)

-

Încrucişată

zonelor oarbe).

(pentru

înlăturarea

Fotografia obiectelor principale. Se realizează de regulă în faza statică, în plan perpendicular, cu lumină adecvată, unitate de măsură şi prin marcarea cu un număr.

Fotografia de detaliu. Se realizează în faza dinamică, când obiectul este deplasat astfel încât să poată fi puse în evidenţă detaliile caracteristice localizate pe suprafaţa acestuia.

Procedee speciale de fotografiere a urmelor sau obiectelor

Fotografia digitală

Fotografierea cadavrelor: dezmembrate, îngheţate, spânzurate, carbonizate, înecate.

Măsurători fotografice: cu ajutorul riglei gradate; cu ajutorul benzii gradate; tridimensionale; fotogrammetria.

2. Fotografia semnalmentelor: de identificare a persoanelor; a

cadavrelor necunoscute; de urmărire. 3. Fotografia de fixare a rezultatelor unor activităţi de urmărire penală:

Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei

Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii

Fotografia

de

fixare

a

rezultatelor

prezentării

recunoaştere

Înregistrarea video

pentru

B. Fotografia judiciară de examinare 1. Fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile: de ilustrare (fixarea imaginii iniţiale a obiectului, a caracteristicilor şi dimensiunilor

sale); de comparare (folosit în examinările de laborator prin confruntare, prin suprapunere, prin stabilirea contiunuităţii liniare ori prin

juxtapunere); de umbre (pentru scoaterea în evidenţă a caracteristicilor de relief); de reflexe (pentru punerea în evidenţă a urmelor de suprafaţă); de contrast; de separare a culorilor(pentru revelarea urmelor care au culoarea apropiată cu a suportului), microfotografia

2. Fotografia de examinare în radiaţii invizibile: ultraviolete;

infraroşii; röentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice, holografia.

Capitolul III. Cercetarea criminalistică a urmelor

1. Noţiunea de urmă a infracţiunii – orice modificare a spaţiul infracţional aflată în raport de cauzalitate cu fapta penală.

2. Clasificarea urmelor infracţiunii se realizează în funcţie de următoarele criterii:

a. Factorul creator de urmă/ factorul primitor de urmă.

b. Tipul sau natura urmei:

urme care reproduc forma suprafeţei;

urme sub formă de pete sau resturi de materii organice şi anorganice;

urme sonore;

Urme vizibile şi urme latente;

Macro şi microurmele.

c. Modul de formare a urmelor:

Urme statice – creat fără ca suprafeţele de contact să se afle în mişcare

Urme dinamice – creat prin alunecarea unei suprafeţe peste alta.

Urme de suprafaţă: de stratificare şi de destratificare

Urme de adâncime – specifice suproturilor cu un anumit grad de plasticitate.

Capitolul IV. Identificarea urmelor de mâini

1. Consideraţii privind desenele papilare

1.1. Proprietăţile desenului papilar:

Unicitatea desenului papilar – forma şi prin detaliile caracteristice ale desenului papilar sunt atât de variate încât fac imposibilă întâlnirea a două amprente identice

Fixitatea desenului papilar – forma şi detaliile caracteristice rămân nemodificate.

Inalterabilitatea desenului papilar

1.2. Clasificarea desenului papilar:

a) În funcţie de regiunea anatomică pe care se află:

Regiunea digitală: zonele falangetei (Crestele papilare din desenului falangetei formează 3 zone: bazală, centrală, marginală), falanginei, falangei despărţite de şanţurile flexorale.

Regiunea palmară: zonele palmară, tenară, hipotenară.

b) În funcţie de forma desenului din zona centrală şi de poziţia şi

numărul deltelor:

Desene adeltice sau de tip arc;

Monodeltice sau de tip laţ;

Desene bideltice sau tip cerc;

Desene polideltice sau de tip combinat

Desene excepţionale sau amorfe

1.3. Detaliile caracteristice ale desenului papilar – determinarea se face

pe amprentă începând cu stânga jos, în sensul acelor de ceasornic. Dintre detaliile caracteristice enumerăm:

Capăt de creastă capilară, respectiv început de creastă în stânga şi sfârşit de creastă în dreapta.

1.4.

Bifurcare (creastă papilară în două creste), trifurcare (creastă papilară împărţită în tre creste).

Contopire simplă, contopire triplă

Întrerupere pe traseul crestei

Fragment de creastă papilară

Butonieră

Inel

Deviere a două creste

Intersecţie

Cârlig

Anastomoză

a

Poroscopia

şi

crestoscopia.

examinarea

formei

porilor

şi

marginilor crestelor.

2. Cercetarea şi interpretarea urmelor de mâini la faţa locului

2.1. Modalităţile de formare a urmelor de mâini:

Urme de mâini statice sau dinamice

Urme de mâini de suprafaţă sau de adâncime

Urme de mâini vizibile sau latente

2.2. Descoperirea urmelor de mâini (aplicarea unor metode cum ar fi

iluminarea oblică, sau pulverizarea cu soliţie de luminol).

2.3. Stabilirea vechimii urmelor de mâini

2.4. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente.

Revelare prin metode fizice – pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulaţie foarte fină pe suprafeţele purtătoare de urme.

Revelare prin metode chimice – reacţia unor substanţe chimice cu componentele transpiraţiei.

Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană – prin reacţii chimice

Revelarea prin metode metode optice (de exemplu laserul).

2.5. Fixarea (prin proces verbal, fotografiere) şi ridicarea urmelor de

mâini (transferarea pe peliculă adezivă sau efectuarea unui mulaj),

precum şi transportul obiectelor purtătoare de urme.

2.6. Interpretarea urmelor de mâini la faţa locului:

Stabilirea locului şi obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului

Analiza indiciilor oferite de câmpul infracţional de modul de grupare şi de dispunere a urmelor, de modul de operare.

Obţinerea unor date cu privire la făptuitor.

 

3.

Expertiza

criminalistică

a

urmelor

de

mâini.-

expertiza

dactiloscopică

Prezentare spre expertiză a urmei poate conduce la stabilirea: mâini de la care provine(dreapta sau stânga), regiunea mâinii, degetul care a format urma, tipul de desen papilar, în ce mod s-a format, vechimea şi dacă există suficiente elemente pentru indetificare.

Prezentarea şi a impresiunilor digitale luate – din baza de date sau de la persoana suspectă se poate stabili dacă urma şi impresiunea sunt formate de acelaşi deget.

Amprentarea cadavrelor

Efectuarea examenului dactiloscopic comparativ impune folosirea unor echipamente electronice specifice. Pentru stabilirea identităţii este necesară evidenţierea unui număr de 12 puncte coincidente.

Capitolul V. Identificarea persoanelor după urmele formate de corpul uman

1. Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

1.1. Consideraţii privind urmele de picioare

A.

Clasificarea urmelor de picioare:

Urma plantei piciorului (tălpii). Planta piciorului are 4 regiuni distincte: metatarsofalangiană, metatarsiană, tarsiană, călcâiul. Prin caracteristicile papilare ale amprentei plantare şi prin particularităţi morfofiziologice se poate realiza o identificare certă a individului.

Urma piciorului semiîncălţat. Conduce la determinări de grup sau chiar indentificare prin elemente cum ar fi:

cusăturile, uzurile.

Urma de încălţăminte. Prezintă elemente caracteristice utile identificării.

B

Formarea urmelor de picioare – formă izolată , sau cărare de urme.

Urma piciorului aflat în mişcare este mai scurtă decât cea formată în repaus relativ.

La viteză de deplasare mai mare, urma este mai scurtă.

1.2.

Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

A. Descoperirea urmelor de picioare

B. Fixarea (fotografierea)şi ridicarea urmelor de picioare (prin mulaj

pentru urmele formate în adâncime)

C. Cercetarea cărării de urme având în vedere următoarele elemente:

Direcţia de mişcare

Linia mersului

Lăţimea pasului

Unghiul de mers.

Lungimea pasului

D. Interpretarea la faţa locului. Se obţin date cum ar fi: numărul

persoanelor, sexul, talia, greutatea, viteza de deplasare, direcţia de

deplasare, caracteristicle mersului, defecte anatomice, etc.

1.3. Expertiza criminalistică a urmelor de picioare

2. Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze, precum şi a altor părţi ale corpului uman

2.1. Inverstigarea odontologică judiciară

A. Consideraţii privind identificarea odontologică. – este posibilă

datorită caracteristicilor formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte şi de dantură în general. B. Cercetarea la faţa locului a urmelor de dinţi – pe diverse alimente, pe corpul victimei sau al agresorului. C. Expertiza odontologică – oferă răspunsuri privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vârsta, tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare, caracteristicile danturii.

2.2. Cercetarea criminalistică a urmelor de buze

A. Consideraţii generale – permit identificarea datorităparticularităţilor

anatomice, a unicităţii dispunerii şi a formei papilelor sau a şanturilor

coriale.

B. Cercetarea la faţa locului a urmelor de buze.(similar cu urmele papilare)

C. Expertiza criminalistică a urmelor de buze – oferă răspunsuri privind

natura umană sau animală a urmelor, modalitatea de formare, vechimea

vârsta, sexul, tipul antropologic, eventual oferă posibilitatea expertizei

genetice.

3. Cercetarea urmelor formate de alte părţi ale corpului uman:

Urmele de urechi

Urmele nasului

Urmele frunţii

Urmele de unghii

3.1.

Interpretarea la faţa locului a urmelor corpului uman

3.2.

Expertiza criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman.

Capitolul VI. Identificarea criminalistică a urmelor biologice (Serologia)

1. Cercetarea urmelor sânge

1.1. Aspecte generale – sunt întâlnite sub formă de picături, stropi, dâre,

bălţi, mânjituri şi sunt consecinţa unei acţiuni violente.

1.2.

Cercetarea şi interpretarea urmelor de sânge

Descoperirea urmelor de sânge – folosirea surselor de lumină care dispun de filtre de culoare, sau lampa cu radiaţii U.V. Se folosesc reacţii cu caracter orientativ sau de probabilitate.

Ridicarea urmelor de sânge, ambalarea şi transportarea lor se face în funcţie de suportul pe care se află urma şi a formei în care se găsesc.

Interpretarea urmelor de sânge: după forma, dispunerea şi cantitatea urmei.

1.3.

Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge

2. Cercetarea urmelor de salivă

2.1. Aspecte generale – se formează prin contactul buzelor, salivaţie,

eliminare.

2.2.

Cercetarea la faţa locului

Descoperirea urmelor de salivă – cu mijloace optice şi de iluminare curente.

Ridicarea şi transportarea urmelor de salivă – similar urmelor de sânge.

Interpretarea urmelor de salivă: cum s-a format urma, deprinderi, vicii ale persoanei ce a format-o, mediul profesional, starea de sănătate,etc.

Expertiza urmelor de salivă: examen genetic; punerea în evidenţă a unor caracteristici individuale.

3. Cercetarea urmelor de spermă

3.1. Aspecte generale – se formează prin depunerea pe diverse suporturi

în cadrul activităţilor de natură sexuală.

3.2. Cercetarea la faţa locului

Descoperirea urmelor seminale

Ridicarea şi transportarea urmelor seminale: este necesară o atenţie sporită pentru păstrarea intactă a spermatozoizilor.

Interpretarea urmelor seminale: date privind natura, mobilul, modul de săvârşire a faptei.

Expertiza urmelor seminale: determinarea caracterului secretor sau nesecretor, a gruperi sanguine, stabilirea tipologiei genetice a spermei.

4. Cercetarea firelor de păr

4.1. Aspecte generale – Principalele componente ale firului de păr sunt

tija şi rădăcina. Firul de păr are trei straturi: cuticula, cortexul şi

medulara

4.2. Cercetarea la faţa locului

Descoperirea urmelor de păr

Ridicarea şi transportarea urmelor de păr: menţinerea intactă a firului, ambalarea lor separată.

Recoltarea firelor de păr pentru comparaţie: prin smulgere, pentru păstrarea rădăcinii părului.

Expertiza urmelor de păr: oferă răspunsuri privind natura şi zona corpului din care provin, sexul persoanei de la care provin, identificarea persoanei pe baza profilului ADN, etc.

5. Cercetarea urmelor entomologice

5.1. Aspecte generale. Insectele sunt surse de informaţie pentru investigaţia morţii violente. Perioadele de dezvoltare a insectelor sunt::

embrionară, postembrionară, postmetabolă.

5.2. Cercetarea la faţa locului a urmelor entomologice.

în faza statică

elaborarea unui plan de colectare a specimenelor

observarea locului infracţiunii

stabilirea arealului locului faptei - în faza dinamică:

colectarea datelor climatologice

descoperirea şi fixarea urmelor

colectarea specimenelor

5.3. Expertiza urmelor entomologice

5.4. Interpretarea urmelor entomologice:

stabilirea momentului comiterii infracţiunii

identificarea locului unde a fost săvârşit omorul

stabilirea cauzei şi naturii morţii

Capitolul VII. Sisteme de identificare a persoanelor

1. Identificare persoanelor după semnalmentele exterioare

1.1.

Metoda portretului vorbit:

descrierea formelor statice

descrierea capului

descrierea formelor dinamice.

1.2.

Portretul schiţat

1.3.

Fotorobotul

1.4.

Identi-kit –ul şi Photo-identi-kit-ul

1.5.

Mimicompozitorul şi sintetizorul fotografic

1.6.

Portretul robot computerizat

2. Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

2.1. Caracteristici de identificare a vocii (caracteristici acustice generale

şi individuale)şi vorbirii (particularităţi de expresie şi stil specifice unui grup de persoane).

2.2. Expertiza criminalistică a vocii şi a vorbirii.

Stabilirea autenticităţii înregistrărilor audio

Identificarea persoanei vorbitorului

Stabilirea eventualelor deghizări a vocii şi vorbirii

3. Identificarea persoanelor pe baza amprentei genetice

3.1. Fundament ştiinţific

3.2. Particularităţile cercetării la faţa locului

3.3. Efectuarea exeprtizelor ADN

4. Metode biometrice de identificare

4.1. Identificare pe baza fotografiei semnalmentelor

4.2. Tehnici antropometrice

4.3. Identificarea retinei

4.4. Identificarea irisului

4.5. Termograma facială.

5. Înregistrarea penală

5.1. Înregistrarea în cazierul judiciar

5.2. Înregistrarea dactiloscopică

5.3. Înregistrarea persoanelor dispărute şi a cadavrelor cu identitate

necunoscută

5.4. Înregistrarea după modul de operare

5.5.

Înregistrarea în baza de date genetice.

Capitolul VIII. Balistica judiciară

1. Noţiuni generale privind armele de foc şi cercetarea criminalistică a urmelor acestora.

1.1. Noţiuni tehnice despre armele de foc

Elemente de construcţie ale armelor de foc

Clasificarea armelor de foc – după: destinaţie, modul de funcţionare , construcţia canalului ţevii, calibru, lungimea ţevii.

Muniţia armelor de foc:

o

Elemente componente principale: proiectilul, tubul cartuşului, capsa

o

Încărcătura de pulbere

o

Elemente imediate de identificare

Elementele tragerii: viteza proiectilului, traiectoria, bătaia armei.

1.2.

Urmele formate prin folosirea armelor de foc

Urme formate de armă pe cartuş: de pe tub; de pe glonţ.

Urmele de împuşcare:

o urme principale; urme de perforare; de pătrundere; urme de ricoşare

o urme secundare: formate indiferent de distanţa de tragere (inelul de frecare; inelul de metalizare); formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp sau de la o mică distanţă (rupturile provocate de gaze, urmele gurii ţevii, arsuri, urmele de funingine, tatuajul, urnele de unsoare). 1.3. Particularităţile cercetării la faţa locului a armelor de foc şi a urmelor acestora

descoperirea şi fixarea armelor de foc şi a urmelor acestora

ridicarea armei de foc şi a muniţiei descoperite la locul faptei

stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere 2. Expertiza balistică

2.1.

Examinarea tehnică generală a armelor de foc

determinarea tipului, modelului şi calibrului armei

stabilirea stării de funcţionare a unei arme

examinarea muniţiei

2.2.

Expertiza urmelor formate de armele de foc

expertiza urmelor principale ale tragerii

expertiza urmelor secundare ale tragerii

2.3.

Idnetificarea armelor de foc după urmele formate de glonţ şi pe tubul

cartuşului

2.4. alte genuri de examinări balistice.

Capitolul IX. Identificarea urmelor obiectelor şi a urmelor formate din resturi de obiecte sau materii diverse

1. Cercetarea urmelor corpurilor delicte folosite în spargeri

1.1. Urmele instrumentelor de spargere

1.2. Particularităţile cercetării la faţa locului

1.3. Expertiza urmelor instrumentelor de spargere

2. Cercetarea urmelor de îmbrăcăminte

2.1. Generalităţi privind urmele obiectelor de îmbrăcăminte

2.2. Cercetarea la faţa locului

2.3. Expertiza urmelor obiectelor de îmbrăcăminte

3. Cercetarea urmelor formate din resturi de obiecte sau de diverse

materii

3.1. Urmele formate de obiecte sau resturi de îmbrăcăminte

3.2. Urmele de alimente şi de produse cosmetice

3.3. Urmele formate din resturi de fumat

3.4. Urmele formate de resturi de materiale precum frânghia, sfoara şi a

legăturilor acestora.

3.5. Urmele de praf

3.6. alte categorii de urme materie

4. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport rutier

4.1.

Consideraţii generale

4.2.

Cercetarea la faţa locului:

Stabilirea tipului de vehicol

Determinarea direcţiei de deplasare

Stabilirea vitezei de circulaţie

Fixarea şi ridicarea urmelor mijloacelor de transport

4.3.

Expertiza criminalistică a urmelor mijloacelor de transport.

Capitolul X. Chimia judiciară

1. Investigarea toxicologică judiciară

1.1. Aspecte generale privind intoxicaţiile

1.2. Elemente de detectare şi identificare a drogurilor

1.3. Elemente de detectare şi identificare a alcoolului

1.4. Elemente de detectare şi identificare a otrăvurilor şi a altor toxine.

2. Cercetarea urmelor de incendii.

2.1. Noţiuni generale

2.2. Cercetarea urmelor de incendii

Cauzele

incendiilor:

provocate

de

accidental; premeditate

cauze

naturale;

provocate

Cercetarea la faţa locului a urmelor de incendii

Expertiza criminalistică a urmelor de incendiu

3.

Cercetarea urmelor de explozii

3.1.Noţiuni generale: explozii difuze; explozii concentrate

3.2. Cercetarea la faţa locului a urmelor de explozii

3.3. Expertiza urmelor de explozii

4. Cercetarea urmelor accidentelor feroviare, navale şi aeriene

4.1. Cercetarea la faţa locului a urmelor accidentelor

4.2. Expertiza criminalistică a urmelor accidentelor

5. Investigarea odorologică judiciară

5.1.

Aspecte generale privind urmele olfactive:

 

Formarea urmelor olfactive.

 

Conţinutul

urmelor

olfactive:

mirosul

specific,

profesional,

ocazional.

5.2.

Cercetarea la faţa locului

 

Descoperirea urmelor olfactice

 

Prelucrarea urmelor

 

5.3.

Metode de investigare odorologică.

 

Capitolul XI. Cercetarea criminalistică a înscrisurilor

 

1.

Elementre

introductive

privind

cercetarea

criminalistică

a

înscrisurilor sau documentelor

1.1. Manipularea înscrisurilor.

A.

B.

Refacerea şi reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse

Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate

Refacerea documentelor arse

Refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei

1.2. Stabilirea autenticităţii înscrisurilor

A.

B.

Principalele elemente comune

Principalele măsuri de securitate

Stabilirea vechimii înscrisurilor

1.3. Cercetarea criminalistică a hârtiei

A.

B.

Elementele pe baza cărora se stabilesc caracteristicile hârtiei

Determinarea caracteristicilor hârtiei

Cercetarea criminalistică a cernelurilor

Compoziţia cernelurilor

Examinarea criminalistică de laborator

Examinarea trăsăturilor de creion

2. Elemente de grafoscopie judiciară

2.1. Caracteristici de identificare a scrisului de mână.

Caracteristicile exprimării în scris

Caracteristicile topografice ale scrisului – marginea lăsată de scriptor, mărimea alineatelor, distanţa dintre rânduri, amplasarea diverselor menţiuni.

Caracteristici generale ale scrisului de mână: gradul de evoluţie a scrisului; forma scrisului; dimensiunea scrisului; înclinarea

scrisului; viteza scrisului; presiunea scrisului; forma liniei de bază a rândurilor.

Caracteristici particulare ale scrisului (indicii de grafotehnică a semnelor grafice) – modalitatea de începere a execuţiei semnului grafic; finalizarea semnului grafic; legătura dintre grame; modul de executare a depasantelor, mişcările de scriere în plan vertical. 2.2.Identificarea persoanei după scris pe baza expertizei grafoscopice.

Obiectivele expertizei criminalistice a scrisului

Obţinerea modelelor sau pieselor de comparaţie – libere sau experimentale.

Efectuarea expertizei grafoscopice – prin cercetarea prealabilă şi mai apoi examinarea comparativă.

3. Cercetarea criminalistică a falsului material în înscrisuri

3.1.Cercetarea falsului prin înlăturarea de text – înlăturarea mecanică, înlăturarea chimică şi alterarea.

Stabilirea locului alterării

Refacerea textului înlăturat prin metode fizice şi metode chimice

Refacerea textelor acoperite

3.2.

Cercetarea falsului prin adăugarea de text

Cercetarea caracteristicilor grafice

Cercetarea materialului de scriere

Studierea modului de intersectare a trăsăturilor

3.3.

Cercetarea falsului prin imitarea şi prin deghizarea scrisului

Falsul prin imitarea scrisului: prin imitare liberă; prin imitare servilă; falsificarea de semnături.

Falsul prin deghizarea scrisului

4. Cercetarea textelor dactilografiate şi a altor categorii de falsuri.

4.1.

Cercetarea textelor dactilografice

Identificarea maşinii de scris

Identificare dactilografului

Expertiza criminalistică a falsului în înscrisuri dactilografiate.

4.2.

Cercetarea falsurilor impresiunilor de ştampile sau sigilii

4.3.

Cercetarea falsurilor de documente de identitate

4.4.

Cercetarea falsificării bancnotelor

Capitolul XII. Patologia judiciară

1. Identificarea cadavrelor

1.1. Identificarea cadavrelor

Descrierea fizică

Identificarea cicatricilor şi semnelor

Amprentele

Fotografierea

Determinarea vârstei

Identificarea dentară

Elemente de identificare radiologică

Indicii medicale

1.2. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute:

metoda supraproiecţiei

reconstituirea fizionomiei după craniu

identificarea după resturile osoase

identificarea după sistemul dentar şi lucrările stomatologice

identificarea prin expertiza fotografiei de portret

2. Stabilirea timpului morţii: elemente de tanatologie medico-legală:

temperatură, lividitate, rigor mortis, putrefacţie, conţinut stomacal,

3. Examinarea postmortem - autopsia

4. Stabilirea cauzei morţii: asfixia, electrocutare, arsuri, împuşcare, accident rutier, otrăvire, înjunghiere

Capitolul XIII. Antropologia judiciară

1. Recuperarea rămăşiţelor umane

2. Identificarea pe piese scheletice

Stabilirea caracterelor de grup

Elemente de patologie osoasă

Determinarea datei morţii prin examenul oaselor

3. Identificarea criminalistică după: examenul odontologic;

reconstrucţie facială; analize genetice.

PARTEA a III-a – TACTICA CRIMINALISTICĂ

Capitolul I. Cercetarea la faţa locului, pe uscat şi sub apă

1. Consideraţii privind reglementarea procesual penală:

În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului (CFL) este dispusă prin rezoluţie motivată a organului de urmărire penală. CFL este efectuată în prezenţa a cel puţin 2 martori asistenţi şi dacă este posibil în prezenţa părţilor, sau a reprezentanţilor acestora. În faza de judecată, CFL este dispusă printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătoreşti, cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului.

2. Obiectivele cercetării la faţa locului:

Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată; Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă; Obţinerea datelor privind modul de operare al făptuitorului;

Elaborarea versiunilor de anchetă.

Identificarea martorilor;

3. Elemente tactice specifice pregătirii cercetării la faţa locului Pregătirea echipei de cercetare şi luarea unro măsuri preliminare cum ar fi: idetnificarea persoanei care a făcut sesizarea conform art.221 Cpp, determinarea locului unde s-a comis infracţiunea,dispunerea unor măsuri premergătoare CFL. Pregătirea truselor criminalistice în funcţie de gradul de complexitate al investigaţiei.

4. Cadrul tactic al cercetării la faţa locului

Cercetarea se efectuează cu maximă urgenţă pentru reducerea pericolului modificării spaţiului infracţional, precum şi pentru a se crea posibilitatea identificării unor martori. Efectuarea cercetării se va face cu obictivitate, complet şi detaliat. Conducerea unică a echipelor de anchetă şi organizarea competentă a activităţii.

5. Măsuri preliminare cercetării la faţa locului Determinarea locului infracţiunii, împrejmuirea şi protejarea acestuia; Determinarea şi fixarea împrejurărilor aflate în pericol a se modifica; Acordarea primului ajutor victimei; Prevenirea/înlăturarea unor pericole iminente cum sunt incendiile sau inundaţiile, ori exploziile; Identificarea eventualilor martori Reţinerea eventualelor persoane suspecte.

6. Reguli tactice specifice efectuării cercetării propriu-zise la faţa

locului

Luarea primelor măsuri de către organul competent să efectueze cercetarea: salvarea victimelor, înlăturarea persoanelor din spaţiul infracţional, stabilirea sarcinilor ce revin fiecărei persoane din echipă, fixarea căilor de acces şi de deplasare. Cercetarea în faza statică: stabilirea sării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă, a urmelor vizibile ale infracţiunii, măsurarea distanţei dintre obiectele principale, fixarea urmelor. Cercetarea în faza dinamică: examinarea corpului victimei, fixarea locului infracţiunii, luarea primelor declaraţii de la martori şi victimă, clarificarea eventualelor împrejurări negative.

7. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se realizează prin

proces verbal, schiţa locului faptei, fotografii şi înregistrări video judiciare.

Capitolul II. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică

1. Constatarea tehnico-ştiinţifică – aspecte procesual penale

2.

Expertiza criminalistică – aspecte procesual penale

3.

ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice

4. Tactica efectuării expertizelor criminalistice

5. Aprecierea şi valorificarea concluziilor expertizei

Reguli

tactice

aplicate

în

dispunerea

constatărilor

tehnico-

Capitolul III. Organizarea anchetei penale

1. Principiile organizării urmăririi penale

Principiul individualităţii – planificarea activităţii de urmărire penală în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte

Principiul dinamismului – efectuarea dinamică a cercetărilor criminalistice şi maleabilitate în planificarea planului de urmărire penală.

2. Structura şi conţinutul planului de urmărire penală

3. Versiunile de urmărire penală

3.1. Criterii de clasificare a versiunilor:

Versiuni principale: privind latura obiectivă a infracţiunii; privind latura subiectivă; privind subiectul infracţiunii Versiuni secundare: privind aspecte izolate ale faptei, însă cu semnficiaţie în cauză.

3.2. Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală

Deţinerea unor date şi iformaţii despre fapta cercetată, corespunzătoare sub rapot cantitativ şi calitativ. Elaborarea versiunilor cu profesionalism, apropiate de realitate. Folosirea unor forme logice de raţionament: deductiv , inductiv sau prin analogie.

3.3. Modalităţi de verificare a versiunilor:

Verificarea concomitentă a tuturor versiunilor Acordarea de prioritate pentru reolvarea acelor probleme ce nu compotă amânare în aflarea adevărului Clarificarea în totalitate a fiecărei probleme.

Capitolul IV. Tactica ascultării martorilor

1. Reglementare procesual penală, valoare probantă a declaraţiilor.

2. Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor

2.1.

Recepţia faptelor şi împrejurărilor de către martori

Recepţia senzorială

Factori de distorsionare a recepţiei senzoriale a martorilor

2.2.

Prelucrarea informaţiilor

2.3.

Stocarea memorială

2.4.

Reactivarea memorială

3. Reguli tactice aplicate în ascultarea martorilor

3.1. Pregătirea ascultării martorilor

3.2.

Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării martorilor

3.3. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea propriu-zisă a

martorilor

4. Particularităţi tactice aplicate în ascultarea martorilor minori şi a

altor categorii de martori

4.1. Ascultarea altor categorii de persoane: persoane vârstnice, persoane

cu handicap.

5. Consemnarea declaraţiilor martorilor, alte metode tehnice de

fixare.

Capitolul V. Tactica ascultării persoanei vătămate

1. Consideraţii privind reglementarea procesual penală.

2. Consideraţii privind psihologia persoanei vătămate şi formarea

declaraţiilor sale.

3. Tactica audierii propriu-zise a persoanei vătămate

Capitolul VI. Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului

1.1. Cadrul general al reglementării procesual penale

1.2. Particularităţi ale psihologiei învinuitului sau inculpatului.

1.3. Consideraţii asupra trăsăturilor de personalitate a magistratului sau

a celui care efectuează ancheta penală.

2. Reguli şi precedee tactice aplicate în ascultarea învinuitului sau a

inculpatului

2.1. Pregătirea ascultării

2.2. Cadrul tactic al ascultării propriu-zise a învinuitului sau

inculpatului

2.3.

Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului

3.

Modalităţi tehnico-tactice de depistare a comportamentului

simulat

3.1. Indicatori psihofiziologici ai emoţiei

3.2. Organizarea şi desfăşurarea testării la poligraf

3.3. Aprecieri privind valoarea probantă a rezultatelor obţinute cu

tehnicile de detectare a comportamentului simulat 3.4.Testul Farwell Brain Fingerprinting (FBF) - sistem de identificare a informaţiilor stocate de creier, bazată pe măsurarea semnalelor electrice ale creierului.

Capitolul VII. Reguli şi procedee tactice aplicate în efectuarea unor acte de urmărire penală

1. Tactica efectuării percheziţiei

1.1. Reglementarea procesual penală.

1.2. Pregătirea percheziţiei

Stabilirea obiectivelor percheziţiei

Cunoaşterea locului percheziţiei

Cunoaşterea persoanelor la care s eva efectua percheziţia

Stabilirea momentului efectuării percheziţiei

Pregătirea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziţiei

Formarea echiperi care va efectua percheziţia

1.3.

Reguli tactice de efectuare a percheziţiei

Aspecte privind psihologia percheziţiei

Deplasarea şi intrarea la locul percheziţiei

Primele măsuri luate la locul percheziţiei

Reguli tactice aplicate în efectuarea percheziţiei propriu-zise

Fixarea rezultatelor percheziţiei

1.4.

Percheziţia domiciliară (încăperilor sau a locurilor închise, şi a locurilor deschise; percheziţia corporală)