Sunteți pe pagina 1din 242

INTRODUCERE

Viitorul societăţii, în general, trebuie să facă obiectul unei reflecţii în comun, care să se
refere la o perioadă îndelungată. Rol important în acest sens revine deopotrivă cunoaşterii, care
trebuie să descrie anticipat situaţiile viitoare, ce par în prezent probabile, dar şi practicienilor, care,
pornind de la metodologia pe care o implică intenţiile viitoare, găsesc mijloacele cele mai potrivite
de realizare a acestora.
Istoria a statuat de-a lungul timpului două viziuni distincte: una în care omul apare drept
creator al ordinii pe care o doreşte, iar alta în care omul este sursa unei dezordini pe care nu a
prevăzut-o. Judecând cantitativ, volumul transformărilor involuntare este cu mult mai mare decât
cel al transformărilor voite.
Volumul raporturilor noastre cu natura, ca şi inacceptarea recurenţei relelor în societate au
accentuat şi impus spiritul de responsabilitate faţă de dezvoltare, dar şi maniere moderne de a
gândi şi rezolva probleme specifice societăţilor de tip prospectiv.
Viitorologii susţin că omul supravieţuieşte numai prin capacitatea sa de a acţiona în prezent
pe baza experienţei trecute, dar în termenii consecinţelor viitoare (J. Mc. Hale).
În acelaşi timp, mărimea „dezastrelor” (neplăceri, dezechilibre, lipsuri, disconfort etc.)
descreşte pe măsură ce oamenii le cred posibile şi proiectează prevenirea lor sau măcar minimizarea
efectelor lor (K. Watt). De circa 150 de ani, de când Clément Juglar* a introdus noţiunea de ciclu
economic, datează şi unele probleme de previziune, de strategie: cum pot fi sesizate pentru a fi
anunţate crizele viitoare? Cum pot fi diminuate consecinţele nefavorabile ale fluctuaţiilor ciclice?
La acestea s-au adăugat, în timp, alte aspecte social-economice cu nevoie stringentă de
orizont, mai mult sau mai puţin îndepărtat, legate de elaborarea bugetului de stat, de gestionarea
resurselor, de protejarea mediului, de protecţie socială etc., sau, mai nou, în ţările protosocialiste de
privatizare, de restructurare, de regulă etc., faţă de care economiştii au motive să fie modeşti în
legătură cu ceea ce au de spus.
Dinamica economiei ne convinge că ea nu se desfăşoară ca un proces natural, în care
oamenii sunt doar spectatori, încântaţi sau nemulţumiţi, ci încorporează organic scopuri şi acţiuni
umane conştiente, prin care se materializează propriile interese şi speranţe ale indivizilor şi ale
colectivităţilor.
În consecinţă, punerea de acord a resurselor limitate cu trebuinţele nelimitate şi în continuă
diversificare se realizează prin implicarea oamenilor în evaluarea conştientă a nevoilor de consum şi
de producţie, neexcluzând confruntările de interese.
Rezultă deci că, pe lângă mecanismul de autoreglare, activitatea economică necesită şi un
proces de reglare conştientă, menită să reducă amplitudinea oscilaţiilor dintre cerere şi ofertă, să
pună de acord diversele categorii de interese, să preîntâmpine pe cât posibil evenimentele
perturbatoare sau să ofere remedii când acestea n-au putut fi evitate.
Procesul de reglare economică, aşa cum se va vedea, se concretizează în stabilirea unui
cadru legislativ favorabil, în folosirea unor mijloace (pârghii) economico-financiare, precum şi a

*
C. Juglar. „Les crises commerciales et leur retour périodique en France” (1860), citat după B. De Jouvenel. ”Progresul
în om”, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 122.
unor previziuni, prin care se anticipează şi se orientează activitatea umană, pe diferitele paliere ale
societăţii: la nivelul firmelor, al localităţilor şi zonelor, al ramurilor şi sectoarelor economice,
precum şi la nivel naţional, internaţional şi mondial.
Diversele categorii de previziuni – prognoze, strategii şi politici social-economice, planuri,
programe şi proiecte – au un caracter complementar mecanismului de piaţă, pe care-l susţin şi
căruia îi potenţează valenţele, prin diminuarea riscului şi a incertitudinii.
Pentru a-şi îndeplini acest rol în economia de piaţă modernă, activitatea de previziune şi
orientare economică este concepută cu faţa spre obiective, domenii, acţiuni, produse, nu spre
agenţii economici, care au libertate totală, în limitele cadrului juridic.
Activitatea de previziune şi orientare a economiei capătă forme şi accente diferite de la o
ţară la alta şi de la o perioadă la alta, dar necesitatea şi esenţa sa metodologică sunt prezenţe
constante. Aceasta rezultă, în mod fundamental, din faptul că omul îşi reprezintă apriori, cel puţin
mental, orice activitate pe care urmează să o întreprindă. Omul, în mod firesc, nu acţionează
instinctual, ci îşi creează conştient un mod de existenţă şi de acţiune orientat spre înfăptuirea unor
trebuinţe şi aspiraţii în concordanţă cu valorile şi scopurile specifice fiecărei colectivităţi umane şi
diferitelor etape ale evoluţiei societăţii.
În aceste condiţii este absolut necesară cunoaşterea de către manageri, economişti, patroni şi
oameni politici a problemelor teoretice şi metodologice de bază privind organizarea şi înfăptuirea
activităţii prezivionale şi de orientare a economiei.
Devine astfel posibilă stabilirea din timp a opţiunilor şi priorităţilor, alegerea celor mai
bune soluţii de rezolvare a problemelor, precum şi estimarea riscurilor probabile şi a mijloacelor
antirisc, prin studii şi calcule de specialitate, care se constituie în activităţi şi instrumente de
anticipare, fie şi în linii principale, a mersului proceselor economice, pentru a feri societatea de
pericolele care o pândesc sau de a le atenua.
Lecţiile prezentate în continuare reprezintă o sinteză a evoluţiei ştiinţei economice şi a
experienţei în acest domeniu a ţărilor dezvoltate, din ultimele decenii. Ele încearcă să fie un
răspuns, un punct de vedere la nevoia de perspectivă, de orientare macroeconomică.
Vom fi recunoscători celor ce vor formula observaţii şi sugestii de îmbunătăţire a unei
viitoare ediţii.

Autorii,

Aprilie 2000
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

1 FUNDAMENTELE TEORETICE
ALE PREVIZIONĂRII MACROECONOMICE

1.1. Economia naţională ca sistem


1.2. Previziunea - componentă a managementului macroeconomic
1.3. Tipologia previzională
1.4. Previziunea ca ştiinţă

1.1 Economia naţională ca sistem

Multitudinea definiţiilor date conceptului de sistem poate fi generalizată astfel: fie P o


proprietate oarecare, R o relaţie, M o mulţime de elemente. Dacă în mulţimea M se constată o
relaţie R, aceasta nu înseamnă că M va reprezenta obligatoriu un sistem. Însuşirea care va face din
M un sistem este aceea în raport cu care pe elementele M se realizează o relaţie care ne interesează.
Aceasta ne spune că relaţia R trebuie să conţină o proprietate stabilită dinainte. Astfel, ajungem la
următoarea definiţie: o mulţime M formează un sistem dacă pe ea se realizează o relaţie R,
predeterminată, cu proprietăţi fixate P1.
În limbajul comun, "un «sistem» înseamnă o grupare de elemente componente care
acţionează împreună în vederea atingerii unui obiectiv comun"2.
Printre sistemele cu un grad de complexitate foarte ridicat se află şi sistemul economie
naţională. De obicei, economia naţională este definită ca un ansamblu de activităţi economico-
sociale privite în unitatea şi interdependenţele lor dinamice, în strânsă legătură cu natura
înconjurătoare, care se desfăşoară în cadrul naţional-statal, istoriceşte constituit. Rostul fiecărei
economii naţionale este să asigure bunurile economice care satisfac trebuinţele oamenilor.
Plecând de la definiţia generalizatoare din paragraful 1, putem afirma odată cu economistul
John Kenneth Galbraith că ,,Fără un sistem economic – care să producă hrana, s-o prelucreze, s-o
ambaleze şi s-o distribuie, care să fabrice stofe şi să confecţioneze îmbrăcăminte, care să
construiască case şi să le mobileze, să asigure servicii medicale şi de învăţământ, să legifereze şi să
menţină ordinea, să pregătească apărarea colectivităţii – viaţa ar fi grea. Iată deci funcţia lui".3

1
Vezi “Dicţionar de matematică şi cibernetică în economie”, E.S.E., Bucureşti, 1979, p.581-582.
2
Jay W. Forrester, “Principiile sistemelor”, ediţia românească, E.T., Bucureşţi, 1979, p.11.
3
John Kenneth Galbraith, “Ştiinţa economică şi interesul public”, ediţia românească, E.P., Bucureşţi, 1982, p.11.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Sistemul economiei naţionale se caracterizează prin trei trăsături:


ƒ structura;
ƒ funcţionalitatea;
ƒ comportamentul.
Structura este dată de mulţimea elementelor/componentelor sale şi, îndeosebi, de relaţiile
dintre acestea.
Principalele componente sunt:
1) Resursele umane în ansamblu, din care forţa de muncă, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ,
ca nivel, compoziţie pe sexe, vârste, medii sociale (urban, rural), niveluri de pregătire, ocupaţii
pe domenii de activitate, precum şi mişcarea migratoare.
2) Resursele materiale naturale - bogăţiile solului şi subsolului, inclusiv apele şi fauna, atât cele
folosite cât şi cele aflate în rezervă.
3) Resursele naturale acumulate, formate din maşini, agregate, instalaţii, drumuri, autostrăzi, căi
ferate, lucrări de artă (poduri, viaducte, apeducte), clădiri şi alte construcţii, atât cele aflate în
folosinţă, cât şi cele în conservare, care fac obiectul patrimoniului naţional.
4) Ansamblul de cunoştinţe acumulate şi potenţialul educaţional şi de creaţie ştiinţifică existente la
un moment dat într-o economie naţională.
5) Resursele financiare şi valutare ale ţării, precum şi calitatea operaţiunilor realizate cu acestea,
oglindite de principalele balanţe financiare – bugetul statului şi balanţa de plăţi externe, de
cursul de schimb al monedei naţionale etc.
6) Mediul ambiant natural şi calitatea acestuia, expresie a interacţiunii dintre factorii tehnico-
economici şi cei ecologici, precum şi capacitatea de combatere a poluării.
7) Ramurile, subramurile economiei ca expresie a diviziunii sociale a muncii în conexiune cu
resursele antrenate în circuitul economic.
8) Regiunile, zonele în care se desfăşoară activităţile economice şi sociale ca expresie a diviziunii
teritoriale a muncii, precum şi relaţiile dintre acestea.
9) Modul şi gradul de satisfacere a trebuinţelor individuale şi sociale ale membrilor societăţii.
Funcţionalitatea sistemului economiei naţionale constă în acţiunea componentelor/subsistemelor
sale sub influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi, a legilor economice, ca expresie a factorilor
obiectivi (ex. legea înclinaţiei marginale spre consum) şi a deciziilor autorităţilor centrale şi locale,
ca expresie a factorilor subiectivi.
Acţiunea interconectată a elementelor sale se concretizează în starea de coerenţă şi gradul de
eficienţă ale economiei naţionale, rezultat al autoreglării şi reglării acesteia.1
Comportamentul economiei naţionale exprimă modificarea componentelor sale ca efect al
influenţei factorilor de intrare (producţia şi importul) şi de ieşire (consumul final, formarea brută de
capital şi exportul), precum şi al influenţei unor factori exteriori sistemului, cum sunt: conjunctura
politică internă şi internaţională, starea mediului ambiant din ţările limitrofe etc.
Reprezentarea complexităţii sistemului economiei naţionale este surprinsă în mişcarea ei ca
relaţie între producţia naţională şi fluxul veniturilor şi cheltuielilor. 2 (Fig. 1.1.)

1
Vezi şi Valerian Tobultoc, Reglementare şi autoreglare în funcţionarea economiei naţionale, Tribuna economică, nr.
50/1998.
2
Campbell R. McConnell, Stanley L. Brue, Economics, Thirteenth edition, McGraw Hill, 1996, p. 132. (traducere şi
adaptare V.T.)
Valoarea Adăugată Străini minus RESTUL
Valoarea Adăugată Naţionali LUMII

Compensarea salariaţilor
Rente Produs Venit
Dobânzi Venit Venit Disponibil
Intern
Produs Dividende
Venitul proprietarilor Net Naţional Personal
Intern
Impozite pe venitul corporaţiei
Brut
Profiturile nedistribuite ale corporaţiei
Impozite indirecte ale corporaţiei

Consumul de capital fix

Contribuţii pt. asistenţã


socialã
Impozite personale

Cheltuieli pt. investiţii Economii personale


ÎNTREPRINDERI
GOSPODĂRII
DE AFACERI
Achiziţii guvernamentale Transfer plăţi
GUVERN

Cheltuieli de consum personal

Fig. 1.1. Producţia naţională şi fluxurile cheltuielilor şi veniturilor


Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

1.2 Previziunea - componentă a managementului macroeconomic

Economia, în expansiunea sa continuă atât pe verticală – ca profunzime, cât şi pe orizontală,


ca diversificare şi multiplicare a activităţilor a generat la o anumită dimensiune o preocupare pentru
identificarea unor regularităţi, legităţi ale mişcării proceselor economice şi, în consecinţă,
formularea unor principii de ghidare a acestora. S-a născut astfel o teorie a conducerii economiei şi,
îndeosebi, o practică a acesteia. La început, la nivelul operatorilor economici, al microeconomiei.
Apoi, la nivelul întregii economii naţionale, al macroeconomiei. Devenise evident că şi în
activitatea economică, un interpret se poate dirija singur, în timp ce o orchestră are nevoie de un
dirijor, de o conducere care să armonizeze diferitele sale compartimente pentru a atinge ţintele
dorite.
Managementul – cu un cuvânt consacrat pe plan internaţional – ca disciplină ştiinţifică
interdisciplinară, tinde să structureze într-un sistem organic, într-o sinteză operaţională, diferite
curente (şcoli) de gândire şi diferite experienţe reuşite, verificate în practica economico-socială.
Managementul aplicat vieţii economice are, în esenţă, rolul de a antrena şi utiliza resursele
economice disponibile pentru soluţionarea problemelor care condiţionează – într-o măsură mai mare
sau mai mică – trebuinţe, interese, aspiraţii ale oamenilor sau ale unor grupuri sociale.
Pentru a-şi exercita menirea, managementul îndeplineşte o serie de funcţii. În formularea
acestora vom pleca de la modul în care definea Henri Fayol 1 activitatea de conducere şi anume: a
conduce înseamnă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona, a controla. Deşi consideraţiile
sale asupra actului conducerii vizau microeconomia, experienţa a statuat că ele sintetizează cel mai
pertinent funcţiile conducerii economiei moderne în general şi pot fi extrapolate deci şi la nivel
macroeconomic.
1. Funcţia de previziune ocupă un loc preponderent în procesul de conducere. Ea presupune
realizarea unor lucrări de anticipare a evoluţiei unui sistem, având drept scop elaborarea de
previziuni. Prin acestea se prefigurează sau se predetermină, cu metode şi mijloace specifice,
obiectul, dinamica şi eficienţa unei acţiuni sau a unui sistem de acţiuni.
A prefigura înseamnă a schiţa, în linii mari, ceea ce urmează a se realiza. La astfel de
lucrări se apelează, de regulă, în fazele iniţiale ale activităţii previzionale (macroprognozele iniţiale,
schiţe de plan/program, aspecte principale ale unor mari proiecte sociale), precum şi atunci când
sunt necesare previziuni bazate pe prospectări ce se limitează la proiecţii tendenţiale, îndeosebi pe
termene lungi, când lipsesc elemente sigure de judecată.
Predeterminările se referă la previziuni mai complexe, în care, pe lângă trend, se iau în
considerare şi elemente dezirabile, preferate, de obicei prin intermediul mai multor variante, dintre
care se optează pentru aceea cu gradul cel mai înalt de credibilitate. Verosimilitatea opţiunii este
apreciată îndeosebi prin maximizarea avantajelor şi prin minimizarea dezavantajelor, inclusiv a
riscurilor în diversele variante elaborate.
Diferite tipuri de previziuni (prognoze, strategii, planuri, programe etc.) pot fi elaborate
numai dacă se îmbină în mod raţional componentele deterministe cu cele aleatoare, deoarece
viitorul anticipat este condiţionat atât de necesitate, cât şi de întâmplare.

1
Henri Fayol - inginer francez (1841-1925), Contribuţii la dezvoltarea ştiinţei conducerii întreprinderii ("Administraţia
industrială şi generală - prevedere, organizare, comandă, coordonare, control")
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Elementele deterministe sunt rezultatul necesar al relaţiilor dintre cauze şi efecte: anumite
cauze, observate în timp, vor determina totdeauna aceleaşi efecte. Ele pot fi dimensionate suficient
de corect prin tehnicile cantitative disponibile.
Elementele aleatoare (întâmplătoare) se manifestă în afara unor relaţii cauzale previzibile.
Ele pot fi grupate în două categorii:
¾ elemente aleatoare care au mai avut loc în trecut, cu frecvenţă nesigură şi care pot fi estimate
probabilistic;
¾ elemente aleatoare care nu au mai avut loc în trecut şi care intră în categoria riscurilor
imprevizibile; ele se iau în considerare cu o cotă de influenţă în limitele resurselor antirisc ce
pot fi alocate, respectiv în limitele costurilor de oportunitate.
În funcţie de ponderile cu care acţionează elementele deterministe şi cele aleatoare, distingem
mai multe categorii de previziuni şi anume:
ƒ previziuni în condiţii de risc, adică fără cunoaşterea exactă a nivelului rezultatelor, deşi sunt
corect anticipate rezultatele şi gradul de risc; în aceste cazuri, varianta de evoluţie se
stabileşte în cazurile simple, cu riscul minim, iar în cazurile complexe prin optimizarea
raportului dintre risc şi costul măsurilor antirisc;
ƒ previziuni în condiţii de incertitudine, adică în condiţiile în care nu pot fi cunoscute nici
şansele rezultatelor şi nici chiar toate rezultatele posibile; în acest caz, factorii de decizie
folosesc informaţii suplimentare, pentru a se stabili limitele probabilităţii de apariţie a unui
rezultat, prin intervale ale probabilităţii de realizare a unor rezultate;
ƒ previziuni în condiţii de ambiguitate, adică în condiţiile în care incertitudinea este generată
de lipsa de informaţii ce ar putea fi relevată sau ar putea face posibilă realizarea de estimări
asupra probabilităţii desfăşurării procesului economic.1
2. Funcţia de organizare constă în delimitarea compartimentelor unei activităţi economice sau
sociale, precum şi a atribuţiilor ce le revin acestora pentru ca rezultatele activităţii să fie cele mai
bune în condiţiile date. Ea presupune stabilirea componentelor acţiunii viitoare şi dispunerea lor
într-un sistem care să asigure structura, coerenţa şi funcţionalitatea optime.
3. Funcţia de decizie (de comandă în definirea lui Henri Fayol), constă într-o acţiune de comportament
economic raţional care vizează alegerea unei soluţii din mai multe variante posibile, având drept
temei criterii de ordin economic, dar şi tehnologic, social, ecologic, politic ş.a. În concepţia
managerială modernă, responsabilitatea luării deciziilor se deplasează de la proprietari la manageri.
Deţinătorii pachetelor de acţiuni intervin mai ales în stabilirea hotărârilor pe termen lung, cu caracter
strategic, decât în a acelora curente, cu caracter operaţional.
4. Funcţia de coordonare constă în armonizarea tuturor factorilor angrenaţi în procesul managerial,
astfel încât fiecare factor să depindă funcţional de ceilalţi, în raport cu scopul urmărit.
5. Funcţia de control constă în evaluarea rezultatelor obţinute şi compararea lor cu obiectivele
stabilite iniţial, adoptându-se măsuri în vederea eliminării perturbărilor constatate şi înfăptuirii
unor eventuale dezvoltări şi perfecţionări. Controlul se realizează atât prin observarea directă a
fenomenului, cât şi cu ajutorul sistemului informaţional utilizat. În ultimă analiză, informaţiile
obţinute cu ajutorul controlului servesc – sub aspect cantitativ şi calitativ – la realizarea unor noi
previziuni.

1
Cf. Recent Developments in Modeling Preferences: Uncertainity and Ambiguity by Colin Camerer and Martin Weber,
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Putem conchide că, funcţia de previziune este pe cât de complexă, pe atât de importantă în
procesul managerial. Ea se regăseşte practic în toate celelalte funcţii. Managementul economic
acţionează asupra unor mijloace existente în prezent în vederea realizării unei anumite dinamici
economico-sociale care să corespundă scopurilor de perspectivă.
De reţinut că funcţiile managementului există şi se manifestă ca sistem, potenţându-şi
reciproc mişcarea care devine un act managerial performant.

1.2.1 Activitatea previzională de la necesitate la posibilitate

Activitatea previzională, în accepţia cea mai cuprinzătoare, a însoţit dintotdeauna iniţiativele


şi acţiunile omului, fiind o expresie a modului firesc de comportare a acestuia ca fiinţă raţională.
Aşa cum spunea filosoful francez Auguste Compte (1798-1857), ,,a şti înseamnă a prevedea pentru
a putea’’ (savoir par prévoir pour puvoir).
În mod embrionar, previziunea îşi găseşte geneza în acţiunea umană în genere, deoarece
omul, prin natura sa, îşi reprezintă apriori, cel puţin mental, orice activitate pe care urmează să o
întreprindă. Remarcabilă în acest sens aprecierea economistului german Karl Marx (1818-1883):
,,Ceea ce distinge însă din capul locului pe cel mai prost arhitect de albina cea mai perfectă, este
faptul că el a construit celula în capul său, înainte de a o construi din ceară.’’1
Epoca în care trăim, caracterizată printr-o accelerare a desfăşurării vieţii economico-sociale
face necesară obiectiv activitatea previzională.
1. Cu cât activitatea concentrează mai mulţi oameni şi mai multe mijloace, cu cât se adânceşte
diviziunea muncii şi se înmulţeşte numărul de compartimente şi de legături dintre ele, cu atât s-a
ivit necesitatea unei structurări şi corelări pe criterii ştiinţifice a activităţii economice, pe diferite
paliere ale acesteia. Toate acestea presupun, cu evidenţă, o activitate previzională, ca o condiţie
indispensabilă a fundamentării deciziilor.
2. Creşterea continuă a trebuinţelor sociale în condiţiile în care resursele sunt relativ limitate, iar
unele sunt epuizabile determină creşterea preocupării pentru viitor, în vederea stabilirii de
opţiuni şi priorităţi, a selecţionării celor mai bune soluţii de rezolvare a acestor probleme, adesea
contradictorii.
3. Unii specialişti consideră că în prezent asistăm la o degradare a ,,actualului’’, sub imperiul unui
,,şoc al viitorului’’, un şoc al schimbărilor rapide şi profunde, care trebuie anticipate, fie şi în
liniile sale mari, fundamentale, pentru a se reduce la minimum pericolele care pândesc
societatea umană. Aşa cum afirmă şi sociologul şi viitorologul englez John McHale, "Omul
supravieţuieşte numai prin capacitatea sa de a acţiona în prezent, pe baza experienţei trecute, în
termenii consecinţelor viitoare. Prin asumarea viitorului, omul îşi face prezentul suportabil şi
trecutul semnificativ. Trecutul, prezentul şi viitorii alternativi se întreţes în anticiparea acţiunilor
viitoare.2

în "Journal of Risk and Uncertainty", nr. 5/1992.


1
Karl Marx, Capitalul, vol. I, E.P. Bucureşti, 1960, p. 208.
2
Apud John Naisbitt, Megatendinţe, E.P., Bucureşti, 1989, p. 8.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Deci, activitatea previzională se întemeiază în mod necesar pe analiza multilaterală şi critică


a dinamicii proceselor şi fenomenelor social-economice, ca mişcare continuă, subsumată
raporturilor dintre trecut, prezent şi viitor.
4. Acţiunea unor factori puternici care concură la impunerea activităţii previzionale şi relativa sa
autonomizare, ca domeniu ştiinţific şi profesional de-sine-stătător. Astfel de factori sunt:
a. Ritmul rapid al transformărilor, ilustrat prin:
ƒ dublarea la un interval din ce în ce mai mic a populaţiei, producţiei de bunuri economice,
produselor noi, numărului de publicaţii ştiinţifice;
ƒ viteza de creştere a activităţii ştiinţifice şi tehnologice este tot mai mare comparativ cu
dinamica populaţiei (la fiecare dublare a populaţiei se produc cel puţin trei dublări ale
numărului oamenilor de ştiinţă);
ƒ scurtarea drastică a duratei unei îndeletniciri, care în trecut era de câteva secole, fiind
practicată de mai multe generaţii;
ƒ modificarea rapidă a obiceiurilor şi altor condiţii de viaţă, ale membrilor societăţii.
b. Necesitatea diminuării entropiei sociale1 prin intermediul activităţii conştiente de reglare a
economiei. Privite în sine, în mod independent şi ca mecanisme spontane, fenomenele şi
procesele economice tind spre o dezordine maximă, în timp ce mecanismele de reglare tind spre
o ordine maximă. Această contradicţie face abstracţie de criteriul eficienţei. De aceea, soluţia
practică cea mai convenabilă este aceea în care mecanismul de reglare susţine acele fenomene
şi procese economice cu autoreglare care satisfac şi criteriile de eficienţă socială şi ecologică,
în aşa fel încât economia să poată funcţiona ca un sistem relativ stabil, chiar dacă unele din
elementele sale pot înregistra şi evoluţii nedorite.
Structurile economico-sociale şi caracteristicile acestora în etapa contemporană de
dezvoltare a societăţii fac, totodată, şi posibilă activitatea previzională. Dintre factorii de influenţă
în acest sens desprindem:
a. Amplificarea fără precedent a puterii de transformare a condiţiilor de viaţă, prin utilizarea
energiei nucleare, a computerelor şi sistemelor informatice, ca şi prin explorările subterane,
subacvatice şi spaţiale, care extind puternic capacitatea de cunoaştere şi de acţiune a oamenilor,
oferind noi resurse pentru viitor în locul celor clasice, în mare parte epuizabile.
b. Mărirea distanţei dintre trecut şi prezent concomitent cu scurtarea distanţei dintre prezent şi
viitor: astfel, perioada preindustrială a durat 18 secole, cea industrială 2 secole, iar era
ştiinţifică şi tehnologică (perioada postindustrială) se desfăşoară acum, cu rapiditate, în ţările
dezvoltate.
c. Amplificarea şi diversificarea activităţilor economico-sociale se realizează prin impactul cu
dinamica proceselor tehnologice şi ecologice, pe plan naţional şi internaţional. Acest impact
este conştientizat prin activitatea de analiză şi previziune, ceea ce concură la minimizarea
consecinţelor sale negative.
În căutarea soluţiilor optime există opţiuni diverse – unele convergente, altele
divergente – generate de nivelurile de dezvoltare la care se află ţările în cauză, de interesele
factorilor de putere, de influenţa pe care o au diferitele curente de idei, de valorile culturale şi
morale specifice fiecărui popor. Peste aceste surse de diferenţiere se suprapun manifestările

1
Vezi N. Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, E.P., Bucureşti, 1979.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

concrete – cu nuanţe diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta – pe care le îmbracă


numeroasele crize care străbat omenirea în această etapă de mare tranziţie istorică.
Această situaţie deosebit de complexă şi riscantă nu poate să ducă decât la creşterea rolului
activităţilor previzionale, cu metode noi, mai elaborate, pentru a se proiecta variante de soluţii,
eventual cu eforturi conjugate.

1.2.2 Piaţă, previziune şi reglare economică

Într-o prezentare amplă, ce face referiri şi la trăsăturile procesului de apariţie a pieţei în sens
modern, ea este definită astfel: ,,Piaţa este un sistem complex de instituţii, de obiceiuri, de reguli,
de comportamente. Libertatea deciziilor individuale constituie, e adevărat, o precondiţie necesară,
dar nu şi suficientă. Este nevoie de foarte mult timp pentru a se crea piaţa, de un efort tenace şi
gradual, ce nu prevede scurtături şi nici miracole’’. (Sb.ns.) 1. Ea reprezintă totalitatea operaţiunilor
de vânzare-cumpărare, în care se confruntă prin concurenţă, cererea şi oferta de bunuri economice.
Prin mecanismul pieţei are loc un proces complex de autoreglare a activităţilor economice prin
intermediul preţurilor, tinzându-se astfel către un echilibru relativ al economiei.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, piaţa s-a aflat cel mai aproape de acest mod esenţial de
funcţionare, potrivit principiului ,,laissez faire’’. În acele condiţii, mecanismul de piaţă funcţiona
astfel: producătorul se orienta către produsele pentru care se manifesta o cerere semnificativă,
asigurând preţuri şi profituri convenabile pentru el; piaţa nu putea garanta însă realizarea unui
echilibru perfect între cerere şi ofertă, ceea ce făcea ca producătorul şi cumpărătorul să fie
confruntaţi cu pericolul unor pierderi mai mari sau mai mici, inclusiv falimente; economia se
dezvolta ciclic, adeseori crizele se manifestau violent, cu grave repercusiuni asupra întregii
societăţi; ulterior, tot prin mecanismul pieţei, se restabilea echilibrul relativ dintre cerere şi ofertă,
care propulsa economia spre prosperitate.
Dar chiar şi în aceste condiţii, ,,jocul liber’’ al forţelor pieţei nu a existat în stare pură: într-
o anumită măsură şi în anumite forme au funcţionat dintotdeauna anumite reglementări privind
impozitele şi taxele vamale, măsuri preferenţiale sau protecţioniste în comerţul exterior ş.a., care
ulterior s-au multiplicat şi amplificat.
Prin urmare, dacă agenţii economici nediferenţiaţi adoptă, de regulă, decizii pe baza
interesului de a asigura raportul cel mai ridicat posibil între profit şi cost, în viaţa reală problemele
sunt mult mai complexe, sub imperiul diferitelor presiuni şi intervenţii (economice, juridice,
manageriale etc.), care modifică puritatea şi spontaneitatea raporturilor libere de piaţă.
Caracteristica esenţială a activităţii previzionale în economia de piaţă – pornind de la
experienţa ţărilor dezvoltate – este aceea că ea constituie un mijloc important de estimare a
evoluţiei probabile, iar pe această bază se pot concepe diferite soluţii practice şi orientări, a căror
traducere în viaţă urmează a se realiza de către agenţii economici autonomi, în măsura în care
interesele lor coincid cu preferinţele naţionale anticipate.
În aceste condiţii, statul intervine ca agent al procesului de reglare a economiei, în consens
cu cerinţele de autoreglare a economiei prin mecanismul de piaţă.

1
Valerian Tobultoc, Eseul citat, Tribuna economică, nr. 50/1998, p. 64.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Modalităţile principale de implicare a statului în reglarea şi orientarea economiei sunt


următoarele:
1. furnizarea de servicii colective celorlalţi agenţi economici, fără a li se solicita contraprestaţii
directe şi imediate;
2. organizarea şi manifestarea rolului de arbitru general pentru agenţii economici, intervenind, în
limitele legale, la atenuarea stărilor conflictuale dintre diversele categorii de interese;
3. asumarea riscului unor activităţi de garantare sau de stimulare a unor operaţiuni financiar-
bancare, în special în raporturile cu străinătatea;
4. conceperea şi aplicarea unor strategii şi politici economico-sociale, cu caracter general, regional
sau sectorial.
S-a ajuns astfel ca mecanismul de autoreglare prin piaţă să fie completat printr-un
mecanism de reglare, ca expresie a comportamentului conştient al societăţii. Cele două mecanisme
au un caracter complementar, se potenţează reciproc, chiar dacă ponderea unuia sau altuia diferă de
la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, în raport cu mulţimea factorilor de influenţă şi presiune.
În toate cazurile însă mecanismul pieţei are rolul precumpănitor, constituind osatura
structurilor şi proceselor economice, suportul principal al autoreglării. Activitatea previzională şi de
orientare economică – înmănunchind practic toate componentele mecanismului de reglare –
exercită, în principal, rolul de a susţine şi consolida desfăşurarea normală a activităţii pe piaţă, de a
o favoriza.

1.3 Tipologia previzională

Viaţa economico-socială tot mai complexă şi evoluţia sa contradictorie în condiţii istorice


date au determinat folosirea unei game variate de activităţi şi instrumente previzionale, care,
împreună, alcătuiesc tipologia previzională. Vezi schema de mai jos.

Activităţi - Instrumente
Prognozare - Prognoze
Programare - Programe
Planificare - Planuri
Proiectare - Proiecte
Etc. - Etc.
Previzionare - Previziuni
Termeni generici
123

Schema nr. 1.3.1.


Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

1.3.1 Prospectiva este considerată:

ƒ forma elementară de anticipare a viitorului;


ƒ o construcţie intelectuală a unor viitori multipli posibili şi verosimili;
ƒ o reprezentare logică, dar sumară a evoluţiei în perspectivă a unor fenomene şi procese ⇒ o
primă imagine.
ƒ Arată îndeosebi ce se va întâmpla şi mult mai puţin cum şi/sau cât de ample vor fi aceste
evoluţii.
ƒ De regulă, studiile prospective pregătesc terenul pentru prognoze şi alte categorii de
previziuni.
ƒ Prospectivismul (prospectivarea) este o stare de spirit izvorâtă din nevoia de a lua decizii
în dinamică, interdependente.

Trecut Prezent Viitor

Schema nr. 1.3.2

Ca ştiinţă (vezi şi LE PETIT LAROUSSE) studiază cauzele tehnice, economice, sociale,


ştiinţifice care accelerează evoluţia lumii moderne şi anticipează situaţii ce ar putea decurge din
influenţa lor conjugată.

1.3.2 Prognozarea este activitatea previzională, prin care se anticipează evoluţia probabilă
a unor fenomene şi procese, sub forma unor variante, folosind următoarele elemente de
condiţionare:
ƒ experienţa anterioară;
ƒ cerinţele prezente şi de durată;
ƒ tendinţele conturate, ce vor rezista şi în viitor;
ƒ schimbările previzibile ce vor avea loc;
ƒ marja de risc, provocată de evoluţiile probabile şi de factorii imprevizibili;
ƒ sugestiile oferite de studiile prospective (vezi 1.3.1.).
Prognoza este instrumentul activităţii de prognozare.
În domeniul economico-social, ea îndeplineşte următoarele atribuţii:
¾ estimează implicaţiile în perspectivă ale tendinţelor durabile conturate;
¾ apreciază evoluţiile probabile, luând în considerare, pe lângă tendinţe, alţi factori de influenţă;
¾ identifică soluţii posibile (variante), cu avantaje şi dezavantaje;
¾ oferă elemente de judecată pentru alegerea variantei optime;
¾ sugerează instrumente de intervenţie şi influenţare a activităţii economice, pentru corectarea
eventualelor abateri de la traiectoriile anticipate preferabile;
¾ oferă posibilităţi pentru elaborarea altor previziuni cu caracter mai detaliat şi mai operaţional.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Orizontul de timp al fiecărei prognoze economico-sociale este condiţionat de natura


problemei la care se referă şi de scopurile urmărite de utilizatori. Se disting:
¾ prognoze pe termen lung (10 – 35 ani);
¾ prognoze de durată medie (5 – 10 ani);
¾ prognoze pe perioade scurte (1 – 2 ani; câteva luni etc.).

După sfera de cuprindere, prognozele pot fi:


¾ la nivel mondial, internaţional când problemele sunt tratate global, dar şi pe grupe de ţări,
zonal etc.;
¾ la nivelul economiei naţionale ⇒ macroprognoze economico-sociale;
¾ la nivelul unor ramuri sau domenii economico-sociale;
¾ la nivel zonal, pe unităţi teritorial–administrative, pe alte spaţii;
¾ pe probleme de sinteză (demografie, mediu natural etc.);
¾ la nivel microeconomic.
Majoritatea prognozelor economice şi sociale se realizează în corelaţie cu prognozele
dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice, considerate ca suport esenţial al oricărei anticipări a
progresului general uman.

1.3.3 Strategiile şi politicile economice se întocmesc pe baza studiilor prospective şi a


prognozelor.
Strategia economică este un ansamblu de prevederi, de obiective majore urmărite de
regulă pe termen mediu sau lung, fundamentate pe:
¾ teoria economică, pe legile economice;
¾ tendinţele fundamentale durabile;
¾ potenţialul previzibil;
¾ comportamentul posibil al competitorilor;
¾ eficienţa, sub diverse forme, pe care se contează.

Strategia bine fundamentată se legitimează ca o concepţie generală, care orientează întreaga


activitatea a factorilor implicaţi, cu caracteristici specifice perioadei la care se raportează. De aceea
se pot distinge strategii:
¾ de restructurare a sistemului economic;
¾ de redresare, după o perioadă de recesiune;
¾ de consolidare, după restructurare şi redresare;
¾ de dezvoltare.
Strategiile economice se prezintă sub formă de:
¾ opţiuni şi preferinţe necuantificate;
¾ reprezentării numerice, stabilite cu ajutorul unor parametri exogeni (mărimi normative),
rezultaţi din experienţa proprie şi/sau din comparaţii internaţionale.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Strategiile economice se aplică prin managementul strategic, adică procesul prin care
managerii:
¾ stabilesc direcţia pe termen mediu sau lung a evoluţiei unui sistem economic (firmă, regiune,
ramură, macroeconomic);
¾ definesc obiectivele specifice fiecărei etape;
¾ precizează modalităţile prin care se poate acţiona;
¾ ţine seama de circumstanţele interne şi internaţionale relevante.
O componentă de bază a managementul strategic o constituie evaluarea dinamică a acţiunii
strategice şi executarea de ajustări în funcţie de schimbarea condiţiilor luate în considerare şi de
apariţia unor idei şi metode noi (vezi fig. 1.3.3. ).

Faza 1 Faza 2 Faza 3 Faza 4 Faza 5

Definirea Stabilirea Formularea Implementa- Evaluarea


obiectivului performanţelor căilor şi rea măsurilor performanţelor atinse şi
strategic de atins mijloacelor strategice introducerea de ajustări

Redefinirea Revederea Reformularea Refacerea Reluarea


fazelor

Fig. 1.3.3 Procesul managementului strategic

Sursa: A. A. Thompson Jr. A. J. Strickland: Strategic Management. Concepts and Case, BP/IRWIN, Fourth
Edition, Homewood, Illinois, 1987, pag. 13.

Politica economică macrosocială este o acţiune generală a puterii politice centrale,


conştientă şi coerentă, exercitată în domeniul economic (producţie, repartiţie, consum, schimb etc.),
prin care se orientează şi armonizează interesele imediate şi de perspectivă ale agenţilor economici
şi ale societăţii.
Orice politică economică se stabileşte pornind de la anumite principii, legi, economice,
teorii, experienţe sintetizate de ştiinţa economică şi este susţinută prin legi juridice şi alte acte
normative. Este o componentă a politicii globale.
Se fundamentează pe prevederile strategiilor şi se înfăptuieşte prin instrumentele
previzionale operaţionale (planuri, programe).
Este pusă în aplicare de către instituţiile specifice autorităţii publice centrale şi locale.
Tipuri de politică economică.
a. După obiectivul final:
ƒ de stabilizare macroeconomică;
ƒ de creştere şi dezvoltare;
ƒ antişomaj;
ƒ de protecţie socială, ecologică etc.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

b. După instrumentele de promovare sunt bazate pe:


ƒ reglementări directe, prin preţuri şi venituri;
ƒ reglementări indirecte (pârghii monetare, financiare);
ƒ legislaţia statului de drept în domeniul economiei.
c. După intervalul de timp al obiectivelor avute în vedere:
ƒ conjuncturale (ciclice, de relansare, antidepresionale);
ƒ de dezvoltare durabilă.
d. După modul de influenţare a agenţilor economici:
ƒ de limitare (restricţionare);
ƒ de incitare (stimulare);
ƒ de concertare.
e. După sfera de cuprindere:
ƒ globale;
ƒ sectoriale;
ƒ teritoriale.
f. După orientarea doctrinară:
ƒ liberale (de încredere totală în mecanismul pieţei);
ƒ keynesiste (permite intervenţia autorităţii publice);
ƒ mixte (neoliberale, neokeynesiste, de creştere endogenă).

1.3.4 Programarea activităţii macroeconomice constă în stabilirea unui itinerar care să


conducă spre un obiectiv urmărit, prin structurarea componentelor acţiunii şi ierarhizarea
priorităţilor.
Poate fi matematică şi euristică.
Programarea matematică operează cu metode numerice de optimizare a unor funcţii –
obiectiv, ale căror variabile satisfac un sistem de relaţii restrictive.
Programarea euristică foloseşte reguli empirice care conduc la găsirea de soluţii
acceptabile. Uneori se bazează pe experienţa unui competitor cu succese remarcabile, a cărui
strategie poate deveni sursă de inspiraţie.
Programul, ca instrument previzional, este un sistem de acţiuni, lucrări, operaţii eşalonate
în timp, având fixate durata, resursele alocate pe fiecare secvenţă şi distribuirea în spaţiu.
Categorii de programe:
ƒ mondoeconomice, de genul celor elaborate de O.N.U. pentru ajutorarea ţărilor în curs de
dezvoltare;
ƒ macroeconomice, care concretizează strategiile naţionale;
ƒ sectoriale, pentru rezolvarea unor probleme de interes naţional: energetice, de protejare a
mediului etc.;
ƒ teritoriale, regionale, de valorificare a unor resurse;
ƒ de coordonare operativă, cu caracter obligatoriu, folosite la nivel micro;
ƒ de măsuri: organizatorice, tehnologice, financiare, juridice etc., cu caracter operaţional.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

1.3.5 Planificarea macroeconomică reprezintă, în general, activitatea previzională cea mai


complexă şi mai activă, larg recunoscută în diferite ţări ale lumii. Este o formă complexă de politică
de dezvoltare economică.
Este un subsistem reglator al economiei de piaţă moderne, compatibil cu celelalte
subsisteme de reglare: monetare, fiscale etc.
A planifica înseamnă a anticipa evoluţia în perspectivă a unui sistem social-economic,
pentru a realiza un volum de bunuri şi servicii, dar şi structuri coerente şi eficiente, rezultate
favorabile şi în celelalte domenii.
Literatura economică de specialitate consemnează două tipuri de planificare
macroeconomică*:
¾ planificarea formală, care se prezintă într-un document oficial;
¾ planificarea informală, care nu face obiectul unor documente oficiale.
La rândul său planificarea formală există sub diferite înfăţişări:
1. planificarea indicativă: statul indică acţiunile care se vor desfăşura pentru atingerea
obiectivelor propuse, dar nu intervine decât pentru a explica şi a convinge. El speră ca
ansamblul agenţilor economici să îndeplinească spontan planul.
2. planificarea incitativă: statul nu ordonă realizarea obiectivelor, dar oferă avantaje (de obicei,
fiscale) celor care îndeplinesc obiectivele şi penalizează pe cei care nu realizează obiectivele (de
obicei, tot instrumente fiscale).
3. planificarea imperativă: statul ordonă realizarea obiectivelor, iar întreprinderile publice sunt
obligate să le realizeze.
Planificarea informală constă în coordonarea deciziilor statului cu cele ale întreprinderilor
private. Acest tip de planificare macroeconomică este practicat îndeosebi în S.U.A. El prezintă
marele merit de a reuşi să îmbine preferinţele naţionale cu interesele agenţilor economici prin
mijloace precumpănitor economice, nonadministrative, cum sunt:
a. folosirea unor instrumente economico-financiare (impozite şi taxe diferenţiate, licenţe
pentru export şi import etc.);
b. un cadru legislativ propice creării unui mediu favorabil afacerilor;
c. prevederi orientative cu privire la dezvoltarea anumitor ramuri şi bunuri economice, care
le fac atractive pentru agenţii economici;
d. prevederi ferme, în special comenzi de stat, prin care statul antrenează agenţii economici
privaţi în realizarea unor obiective de interes naţional.
Planificarea informală este tipul spre care se îndreaptă tot mai multe state.
Planificarea macroeconomică îşi are determinări obiective în:
¾ accentuarea complexităţii vieţii economico-sociale;
¾ creşterea considerabilă a rolului economic al statului, devenit un agent economic
autonom.
Principalele funcţii ale planificării macro:
¾ informează agenţii economici asupra evoluţiei viitoare a vieţii economice;
¾ precizează comenzile de stat;
¾ concretizează prevederile din convenţiile regionale;

*
J.M. Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les Editons ouvrières, Paris, 1988, p. 380.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

¾ stabileşte măsurile de depăşire a dezechilibrelor ce se conturează;


¾ clarifică modalităţile de ajustare a planurilor în conformitate cu noile realităţi.

Planul, ca instrument previzional, se prezintă ca un sistem de decizii şi de orientări prin care


se stabilesc niveluri, ritmuri şi proporţii ale dezvoltării viitoare, studiind cerinţele pieţei, resursele
disponibile şi aplicând criterii de eficienţă întregii activităţi.
Orice plan naţional are un anumit obiectiv, care se alege din mai multe posibile, comparând
consecinţele fiecărei decizii şi modalităţile lor de realizare. Fără mijloacele de realizare, planul
rămâne un simplu proiect, a cărui realizare este pur ipotetică.
Alegerea obiectivelor unui plan naţional este, în principal, de natură politică (Guvern şi
Parlament), dar el trebuie să regleze, măcar schematic, zecile şi sutele de legături şi interdependenţe, în
care mijloacele moderne de calcul şi de prelucrare a informaţiei au un rol deosebit.
Caracteristici ale planului naţional:
¾ are un obiectiv realist şi coerent, compatibil cu constrângerile cunoscute sau previzibile;
¾ orientează şi dimensionează evoluţia macroeconomiei în condiţii de eficienţă;
¾ este un proiect uman colectiv, întrunind un anumit consens popular, pe baze democratice,
deoarece este discutat şi aprobat de Parlament;
¾ are un orizont temporal bine determinat:
ƒ lung: 10 ani, prin care se prevăd mutaţii importante în societate, fără să detalieze mijloacele
de realizare;
ƒ mediu: 5 ani, cu modalităţile de execuţie precizate;
ƒ anuale, cu actualizarea prevederilor defalcate din planurile pe termen lung/mediu şi căi de realizare;
¾ precizează măsuri împotriva riscului şi soluţii pentru neconcordanţe şi disfuncţii previzibile;
¾ articulează diverse categorii de interese, pe principii economice, influenţând pozitiv motivaţiile
şi comportamentul agenţilor economici.
Ca tehnici de elaborare se folosesc modele matematice de politică economică*. Planificarea
franceză utilizează două modele:
¾ FIFI – model fizico – financiar;
¾ DMS – dinamica multisectorială. Acesta ţine seama de legăturile dintre conjunctură şi termenul
mediu, de efectele de întârziere, de efectele diferenţelor de evoluţie ale sectoarelor economice.
Planul nu trebuie privit însă ca un remediu magic şi universal al tuturor relelor din societate.
În condiţiile economiei de piaţă el nu are caracter etatist–administrativ, rigid, ci reprezintă un tablou
de bord, care reflectă mersul proceselor economice, autoreglate prin mecanismul cerere – ofertă şi
influenţate prin pârghii economico-financiare, măsuri legislative etc.
Experienţa ţărilor dezvoltate arată că planul rămâne un instrument de reglare important,
printre celelalte, deşi imperfect, iar planificarea suplă, în aşteptarea a ceva mai bun, este una dintre
inovaţiile cele mai importante, din perioada după al doilea război mondial**.

*
Vezi J. Brémond, A. Gélédan. „Dicţionar economic şi social”, traducere, Editura Expert Bucureşti, 1995, p. 293-297.
**
Citat după P. Bauchet. „La planification française. Vingt ans d’expériences”, Edition du Seuil, Paris, 1966, p. 12.
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

1.4 Previziunea ca ştiinţă

În orice acţiune umană, preocuparea pentru anticiparea mersului evenimentelor ocupă un loc
de căpătâi. Nimeni nu investeşte un efort fără să-l pună în cumpănă cu rezultatele scontate. Această
investigare spre noi orizonturi – tot mai amplă şi mai diversificată – a căpătat de-a lungul
timpului denumiri diferite, unele cu caracter sinonim, iar altele cu sensuri mai mult sau mai puţin
apropiate, pe care le prezentăm în continuare.
Predicţia (de la latinescul „predictio” şi franţuzescul „prédiction”) a avut şi are sensul de
prezicere sau de prevestire, adică de anunţare a ceva ce urmează să se întâmple în mod
implacabil, ca efect al unor forţe supranaturale sau al conjuncţiei unor factori cosmici ce
acţionează independent de voinţa noastră (de exemplu, eclipse, cicloane ş.a). Acest termen a fost
utilizat cu predilecţie în Evul Mediu, dar are şi în prezent unele reverberaţii, îndeosebi mistice.
Prospectiva (de la franţuzescul „prospective”) semnifică un studiu asupra viitorului,
pe baza analizării şi interpretării unor factori ştiinţifici, tehnici, economici, sociali, naturali, în
vederea stabilirii influenţei acestora asupra dezvoltării lumii moderne. Astfel de studii
prospective (utilizate în viitorologie) oferă indicii pentru organizarea prezentului în
conformitate cu cerinţele de viitor. Iniţiatorul acestei metode este filosoful francez Gaston
Berger.
Proferenţa (de la latinescul „proferre”) înseamnă a purta înainte, a genera. El este întâlnit
adesea în studii viitorologice din Occident. În limba română este mai puţin folosit.
Conjectura* (de la latinescul „conjectura” şi franţuzescul „conjecture”) este un termen
utilizat în reprezentarea perspectivei, având semnificaţia unei opinii bazate pe ipoteze, supoziţii şi
prezumpţii, rezultând uneori din aparenţe şi din calcule probabilistice.
Pronosticul are şi varianta de prognostic şi provine din termenul german „Prognostikeit”.
El semnifică o ipoteză referitoare la desfăşurarea în perspectivă a unor evenimente şi acţiuni,
precum şi la modul de finalizare a acestora. Acţiunea de pronosticare (prognosticare) se bazează, în
mare măsură, pe intuiţie şi pe deducţii logice şi mai puţin pe calcule pertinente.
Prognoza (din grecescul „prognosis” în care „pro” = înainte, iar „gnosis” = a cunoaşte) are
o largă răspândire, semnifică a cunoaşte dinainte, a anticipa. În vorbirea curentă, termenul de
prognoză se foloseşte în paralel cu cel de pronostic, dar ei nu se suprapun perfect ca semnificaţie şi
ca metodologie: prognoza are , de regulă, un solid suport metric şi o interpretare plauzibilă, în timp
ce pronosticul este dominat de latura subiectivă.
Proiecţia (de la latinescul „projectio”) este un alt termen, cu semnificaţii multiple, dintre
care unul se referă la reprezentarea în perspectivă a unei traiectorii preexistente, în genul
fasciculului de lumină şi imagini oferit de aparatul cinematografic.
Termenul de proiectare se utilizează în multe domenii, finalizându-se în proiecte tehnice,
proiecte de arhitectură, de urbanism, dar şi ca proiecte sociale, de soluţionare a unor probleme
umane ce necesită restructurări importante în practica socială. De exemplu, de reabilitare a
handicapaţilor sau a analfabeţilor.

*
A nu se confunda cu conjunctura, care semnifică un ansamblu de factori obiectivi şi subiectivi sau de împrejurări care
exercită o influenţă pozitivă sau negativă, la un moment dat, asupra unui sector de activitate.
(Vezi şi „Le petit Larousse”, ediţii recente).
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Previziunea (de la franţuzescul „prévision”), înseamnă a anticipa apariţia şi evoluţia unor


evenimente şi procese, pe baza datelor cunoscute din trecut şi prezent, precum şi a studierii legilor
obiective în contextul temporar şi spaţial dat. Acest termen este o categorie generică, aptă să
reprezinte toate modalităţile de abordare a problemelor viitorului, (vezi şi cap. 1.3.).
Previziunea* – în diversele sale tipuri şi modalităţi de realizare – este un produs al gândirii şi
experienţei umane. Ea reprezintă o formă de manifestare a raţionalităţii, a capacităţii omului şi societăţii
de a întâmpina cu metode ştiinţifice problemele economico-sociale cu care se confruntă.
Ştiinţa previziunii a luat naştere şi se dezvoltă, pe de o parte, sub imboldul cerinţelor
practicii sociale, a realităţii economice pe care o reflectă în plan teoretic, şi o orientează în sensul
dorit. Pe de altă parte, ea s-a născut şi, mai ales, se dezvoltă din mişcarea interioară proprie ştiinţei,
care împinge gândirea şi cunoaşterea umană spre noi arii de investigare.
În acest sens, obiectul ştiinţei previziunii îl reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe
şi noţiuni, având ca scop studierea legităţilor care generează necesitatea lucrărilor previzionale,
principiile de realizare a acestora, metodele ce pot fi folosite etc.
Este considerat ştiinţă numai acel volum de cunoştinţe care s-a constituit pe baza
interpretării fenomenelor, pe termen lung şi cu caracter universal.
Ştiinţa previziunii s-a constituit treptat ca un sistem teoretic închegat, în care se disting următoarele
componente:
a. cunoştinţe asupra materialului faptic supus observaţiilor (adică informaţiile semnificative
asupra dinamicii fenomenelor şi proceselor economico-sociale) şi rezultatele obţinute în urma
studierii lor;
b. ipoteze formulate cu privire la evoluţia în viitor a vieţii economico-sociale, precum şi gradul
de probabilitate scontat, luându-se în considerare condiţiile obiective şi funcţia (funcţiile) –
scop;
c. concluziile desprinse din generalizarea analizelor retrospective şi prospective întreprinse,
exprimate prin noţiuni, legităţi şi teorii, confirmate de practică;
d. metodele folosite.
Savantul danez Niels Bohr aprecia că fizica nu este ştiinţa asupra lunii reale, pentru că
lumea este prea complicată. Fizica este ştiinţa a ceea ce se poate spune despre lume. Noi avem
aceeaşi concepţie despre subiectul nostru. Parafrazându-l, apreciem că previziunea este ştiinţa a
ceea ce poate fi spus despre evoluţia viitoare a vieţii economico-sociale.

*
În acelaşi timp, termenul de previziune – care se bucură acum de cea mai largă recunoaştere în domeniul anticipării –
poate fi convertit în limba română în termenul de prevedere (a vedea cu anticipaţie), dacă privim lucrurile numai din
punct de vedere semantic. Dar, în practică, prevederea nu se referă în principal la aspectul anticipativ, ci mai ales la
acţiunea de a menţiona o clauză (într-o lege sau într-un tratat) şi de a preveni anumite neplăceri prin măsuri prudente,
de preîntâmpinare şi protejare (de exemplu, asigurarea este o măsură de prevedere faţă de riscuri).
Fundamentele teoretice ale previzionării macroeconomice

Bibliografie

1. V. Nicolae, „Previziune şi orientare economică”, Editura Economică,


L.D.Constantin Bucureşti, 1998.
I.Grădinaru
2. A.J.Isachsen, „Să înţelegem economia de piaţă”, traducere, „European Free
C.B.Hamilton, Trade Association”, Oscar Print, Bucureşti, 1992.
T.Gylfason.,

Întrebări recapitulative

1. Ce se înţelege prin sistemul economiei naţionale?


2. Care sunt şi cum se definesc trăsăturile economiei naţionale ca sistem?
3. În ce constă legătura dintre producţia naţională şi fluxul veniturilor şi cheltuielilor?
4. Care sunt funcţiile managementului macroeconomic?
5. De ce ocupă previziunea un loc preponderent în procesul de conducere? (Detaliaţi răspunsul).
6. Care sunt factorii care impun activitatea previzională ca necesară şi posibilă?
7. Care sunt raporturile/relaţiile dintre piaţă, previziune şi reglare econommică?
8. Cum se definesc conceptele prognozare şi prognoză, programare-program, planificare-plan?
9. Care sunt tipurile şi formele planificării macroeconommice?
10. În ce constă obiectul previziunii ca ştiinţă?
11. Care sunt componentele ştiinţei previziunii ca sistem?
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2 CADRUL INSTITUŢIONAL ŞI ELABORAREA


PREVIZIUNILOR MACROECONOMICE

2.1. Cadrul instituţional


2.2. Conţinutul instrumentelor previzionale
2.3. Elaborarea previziunilor macroeconomice
2.4. Fiabilitatea, urmărirea şi actualizarea previziunilor

2.1 Cadrul instituţional

2.1.1 Instituţiile naţionale

În toate ţările dezvoltate există instituţii centrale, de regulă guvernamentale, care se ocupă
de elaborarea previziunilor macroeconomice pentru:
economia simbolică: bugetul de stat, balanţele comerciale şi de plăţi externe etc.;
economia reală, respectiv creşterea economică, fluxurile de bunuri şi servicii.
Câteva exemple:
¾ Franţa – Comisariatul general al planului, subordonat primului ministru, prin intermediul
unui secretar de stat;
¾ Italia – Comisia naţională de programare economică;
¾ Marea Britanie – Consiliu naţional pentru dezvoltare economică;
¾ Germania – Comitetul federal al planificării;
¾ Statele Unite – Comitetul federal de prognoză şi politică economică;
¾ Japonia – Agenţia de planificare economică;
¾ Olanda – Oficiul central de planificare economică;
¾ Turcia – Ministerul planificării.
În afara instituţiilor previzionale centrale mai există:
‰ Compartimente (direcţii, comisii, servicii) în cadrul unor ministere, care se ocupă cu

previziuni sectoriale;
‰ Instituţii publice locale (planuri de urbanism, prognoze locale pentru gestionarea

şomajului, mediului);
‰ Organisme previzionale neguvernamentale, de regulă pe lângă universităţi.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.1.2 Instituţii internaţionale şi mondiale

În Uniunea Europeană, activitatea previzională se desfăşoară cu ajutorul Consorţiului


European de Cercetări şi Consultaţii Economice (ERECO), care grupează circa 400 de experţi.
Consorţiul are:
ƒ Biroul de Informaţii şi Previziuni Economice;
ƒ 5 institute de cercetări economice, amplasate în diverse ţări.
Fondul Monetar Internaţional, printre altele, finanţează condiţionat, pe baza unor
memorandumuri încheiate cu ţările beneficiare, deficitele bugetelor de stat şi ale balanţelor de plăţi
externe. Creditele se acordă pe tranşe pentru reechilibrare şi stabilizare, numai în măsura în care se
corectează structurile considerate necorespunzătoare de către F.M.I.
Banca Mondială acordă împrumuturi prin intermediul băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, în vederea finanţării unor reforme economice şi/sau pentru ajustări
structurale, pe baza unor proiecte şi programe punctuale, aprobate de părţile interesate.
Grupul ţărilor puternic industrializate, Grupul celor 7 – (G7), pe cale de extindere,
urmăreşte:
ƒ evitarea hegemoniei economice mondiale a unei singure ţări;
ƒ stabilirea unor strategii globale, la nivelul grupului;
ƒ sprijinirea altor ţări cu credite şi asistenţă tehnologică.
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), grupează 29 de ţări de
pe toate continentele.
Realizarea obiectivelor urmărite de organismele menţionate presupune şi o amplă activitate
previzională, de fundamentare a propriilor decizii, concretizare îndeosebi în strategii şi programe
internaţionale.
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) este implicată în susţinerea unor strategii, proiecte,
programe social-economice, îndeosebi prin intermediul instituţiilor sale cu caracter mondial.

2.2 Conţinutul instrumentelor previzionale

2.2.1 Structurarea previziunilor economice

Înseamnă gruparea elementelor componente după anumite criterii.

2.2.1.1 Structurarea pe secţiuni (capitole) se face pe categorii mari de probleme, de exemplu:

ƒ necesităţi şi scopuri urmărite;


ƒ obiective, căi şi mijloace de realizare a scopurilor;
ƒ finalitatea activităţii economice: VAB, PNB etc.;
ƒ utilizarea rezultatelor economice;
ƒ relaţiile cu străinătatea;
ƒ orientări de lungă perspectivă pentru unele ramuri, produse etc.;
Acestea diferă în funcţie de etapele parcurse şi de ţară.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.2.1.2 Structurarea pe profiluri

a. Pe sectoare de activitate:
ƒ Primar, cu activităţile de extragere din natură a resurselor regenerabile şi neregenerabile
(agricultură, silvicultură, pescuit, vânat, industria extractivă)*;
ƒ Secundar (industria prelucrătoare, construcţii)*;
ƒ Terţiar (servicii);
ƒ Cuaternar (producţia de inteligenţă şi informatică), sector în curs de constituire.
b. Pe ramuri şi pe subramuri, conform clasificării unitare pe economia naţională, potrivit
standardelor europene.
c. Teritorială, respectiv prezentarea aspectelor cantitative şi calitative ale activităţii economice pe
zone, pe unităţi administrativ–teritoriale sau pe alte spaţii geografice etc.
d. Pe forme de proprietate: particulară, publică, mixtă, eventual şi cu capital străin.

2.2.1.3 Structurarea pe categorii de prevederi: orientative, imperative, recomandări.

a. Prevederile orientative sunt cele mai numeroase. Ele sunt îndreptate spre produse, nu spre
agenţii economici, care pot fi incitaţi la crearea lor prin pârghii economico-financiare.
b. Prevederile imperative (obligatorii) au o pondere redusă în planurile/programele
macroeconomice, pentru produse, servicii şi acţiuni la care sunt necesare sprijinul şi garanţia
statului. Se disting 3 categorii:
¾ Comenzi de stat în care se includ:
‰ producerea şi comercializarea unor bunuri subvenţionate de stat;

‰ exporturi în contrapartidă sau pentru creşterea rezervei valutare a ţării;

‰ investiţii publice în căi ferate, drumuri, edificii culturale etc.

¾ Achiziţii guvernamentale, care sunt:


‰ cumpărări de bunuri de către stat şi care devin bariere netarifare când dau prioritate

deplină sau tratament preferenţial firmelor naţionale faţă de cele străine:


− comerţul de stat, ale cărui unităţi beneficiază de avantaje fiscale faţă de cele
particulare;
− monopolul statului asupra importului unor produse de primă importanţă economică
(cereale, ţiţei, medicamente, metale etc.).
¾ Convenţiile regionale, încheiate între guvern şi autorităţile locale (prefecturi, primării)
având ca obiect soluţionarea cu resurse comune a unor probleme zonale, dar importante şi
pentru economia naţională.

*
Din considerente pragmatice, sectorul primar nu include totuşi industria extractivă, aceasta fiind încorporată în
sectorul secundar, neputându-se face o separare netă între industria extractivă şi cea prelucrătoare.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

Comenzile de stat, achiziţiile guvernamentale şi convenţiile regionale sunt obligaţii numai


pentru autorităţile publice. Agenţii economici particulari participă la ele prin intermediul licitaţiilor,
numai dacă acestea prezintă interes, pentru ei.
c. Prevederile recomandări, care se regăsesc în strategii, planuri, programe macroeconomice, pe
termen mediu sau lung, pentru stimularea valorificării unor resurse greu accesibile sau pentru
producerea unor bunuri solicitate de piaţă, dar care încă nu au condiţii favorabile.

2.2.2 Sistemul informaţional al activităţii previzionale

Activitatea previzională se află în raporturi de interacţiune cu informaţiile pe care le


vehiculează. Cu ajutorul informaţiilor devine posibilă cunoaşterea retrospectivă şi prospectivă a
economiei (la nivel de firmă, zonă, ramură, sector sau macroeconomic).
Elaborarea şi folosirea unui sistem informaţional adecvat constituie o cerinţă esenţială a
managementului şi, în consecinţă, a activităţii previzionale.
În cadrul Sistemului informaţional naţional (S.I.N.), care, prin componentele sale,
serveşte diferitelor compartimente decizionale ale ţării, se distinge Sistemul informaţional al
activităţii previzionale (S.I.A.P).
Un sistem informaţional (deci şi S.I.A.P.) reprezintă un ansamblu interconectat de activităţi
de culegere, înregistrare, prelucrare, transmitere şi stocare a informaţiilor, realizate de un personal
specializat, care utilizează metode, tehnici şi procedee de operare, precum şi mijloace (tehnică de
calcul şi echipamente periferice), punând în mişcare un ansamblu de resurse, circuite şi procese
informaţionale (vezi fig. 2.2.2.1.).
În cadrul sistemului informaţional se distinge sistemul informatic, format din
componentele care concură la prelucrarea electronică a informaţiilor. Extinderea prelucrării
electronice a datelor se reflectă în creşterea ariei de cuprindere a sistemului informatic, a cărei
tendinţă este de a se suprapune în viitor cu aria sistemului informaţional.
S.I.A.P. este legat organic de metodologia elaborării previziunilor. Metodologia
previzională este cadrul pe care se construieşte şi se perfecţionează S.I.A.P. Orice modificare adusă
metodologiei previzionale se reflectă în mod direct în sistemul informaţional al activităţii
previzionale. Pe de altă parte, S.I.A.P., aflat în continuă perfecţionare, influenţează în mod pozitiv
metodologia previzională, îndeosebi în direcţia accelerării calculelor şi a elaborării de variante
multiple în timp oportun, precum şi în direcţia inovării modelelor şi algoritmilor utilizaţi.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

Fig. 2.2.2.1 Sistemul informaţional

În cadrul S.I.A.P.se disting două categorii de fluxuri informaţionale: verticale şi orizontale.


Fluxurile verticale reprezintă circulaţia informaţiilor:
¾ ascendent (dinspre agenţii economici spre departamente şi instituţia centrală de
previziune);
¾ descendent (dinspre organismul previzional naţional spre agenţii economici).
Informaţiile ascendente sunt cele care concură la elaborarea studiilor prospective şi a
previziunilor, precum şi la actualizarea acestora la nevoie, iar cele descendente servesc la orientarea
şi incitarea agenţilor economici de a acţiona în direcţiile preferate la scară naţională şi care
concordă şi cu cerinţele echilibrului economic.
Fluxurile orizontale se realizează prin circulaţia informaţiilor între unităţile, organismele şi
instituţiile de pe aceeaşi treaptă organizatorică: între întreprinderi, între unităţi teritorial-
administrative, între departamente.
S.I.A.P. operează cu două categorii mari de informaţii: literale şi numerice.
Informaţiile literale (cu cuvinte) exprimă obiectivele, căile şi mijloacele care compun
marile linii strategice de acţiune, precum şi măsurile preconizate, inclusiv pe plan legislativ.
Informaţiile numerice (cu cifre) exprimă aspectele ce se pot cuantifica şi formează
sistemul de indicatori ai activităţii previzionale.
Sistemul informaţional tinde să devină optim. Optimizarea acestuia constă în găsirea celui
mai bun compromis între cantitatea de informaţii pe care o asigură un sistem informaţional şi
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

cheltuielile necesare creării, implementării şi exploatării acestuia. Un caz particular este


minimizarea cheltuielilor pentru transmiterea unui anumit volum de informaţii.
Sistemul informaţional naţional, deci şi cel previzional, tinde să se încadreze în
nomenclatoarele şi standardele internaţionale privind metodologia de calcul şi de structurare a
informaţiilor. Cele mai importante nomenclatoare şi standarde internaţionale cu caracter
socioeconomic sunt:
ƒ clasificarea standard a activităţilor economice;
ƒ nomenclatorul standard al meseriilor şi profesiunilor (al ocupaţiilor);
ƒ nomenclatoarele internaţionale de produse şi servicii;
ƒ clasificarea internaţională standard a structurii învăţământului;
ƒ structura standard a indicatorilor de caracterizare a calităţii vieţii.
Pentru deplina identificare a componentelor acestor structuri se utilizează, totodată, coduri
internaţionale standardizate.

2.2.3 Indicatorii previzionali

2.2.3.1 Caracteristici ale indicatorilor previzionali

Indicatorii previzionali reprezintă expresii numerice prin care se cuantifică desfăşurarea


activităţii economico-sociale în perioada următoare şi se asigură controlul asupra utilizării eficiente
a resurselor.
Ei constituie partea principală a sistemului informaţional al activităţii previzionale,
întrucât prin intermediul lor se caracterizează fenomenele şi procesele economico-sociale din punct
de vedere cantitativ, calitativ, al structurii, al dinamicii acestora, precum şi factorii de influenţă şi de
eficienţă.
Indicatorii previzionali formează un sistem, care trebuie să reflecte cu fidelitate sistemul
economic, în ceea ce are el esenţial, precum şi dinamica lui în perspectivă.
Sistemul indicatorilor previzionali este corelat organic cu sistemul indicatorii lor
statistici.
Sistemul indicatorilor previzionali trebuie să respecte următoarele principii de alcătuire şi
funcţionare:
a. unităţii metodologice pe toate verigile şi fluxurile;
b. comparabilităţii lor în timp şi în spaţiu;
c. integrării şi agregării lor;
d. ierarhizării pe diferite trepte organizatorice;
e. perfectibilităţii, îmbunătăţirii pe parcurs, în consens cu noile realităţi;
f. eficienţei maxime.
Sistemul indicatorilor previzionali este structurat pe următoarele categorii principale:
ƒ indicatorii de stare;
ƒ indicatorii contabilităţii naţionale;
ƒ indicatorii fluctuaţiilor ciclice;
ƒ indicatorii strategiilor economice internaţionale.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.2.3.2 Indicatorii de stare

Servesc la caracterizarea situaţiei economiei la orizontul previziunii şi pe parcursul


perioadei de previziune.
Sunt structuraţi din mai multe puncte de vedere.
1. din punct de vedere al caracterului prevederilor:
a. indicatori cantitativi (de volum), care caracterizează mărimea activităţilor economice sau a
componentelor acesteia: volumul producţiei, numărul persoanelor ocupate, volumul
comerţului exterior etc.
b. indicatori calitativi, de eficienţă a activităţii economice:
b.1. calitativi economici, care reflectă eficienţa activităţii economice (productivitatea
factorilor, rata profitului etc.);
b.2. calitativi tehnico-economici, care încorporează influenţa comună a unor factori tehnici
şi economici, ilustrând:
‰ gradul de înzestrare tehnică a producţiei;

‰ gradul de folosire a capitalului fix;

‰ gradul de prelucrare a bunurilor intermediare;

‰ indicatorii calităţii producţiei (ponderea produselor înalt performante în totalul

producţiei);
‰ indicatorii calităţii produselor (gradul de îmbunătăţire a unor caracteristici

constructive, funcţionale şi de exploatare a unor produse complexe).


b.3. calitativi de impact:
‰ indicatori ai protecţiei mediului ambiant în faţa agresiunii unor factori tehnologici şi

a proceselor economice neperformante;


‰ indicatori ai refacerii şi protecţiei mediului natural.

b.4. ai calităţii vieţii:


‰ indicatori ai condiţiilor de viaţă materială;

‰ indicatori ai condiţiilor de muncă;

‰ indicatori privind calitatea stării de sănătate;

‰ indicatori ai calităţii mediului social etc.

2. Din punct de vedere al modului în care reflectă procesul de reproducţie:


a. ai resurselor primare:
b. ai producţiei;
c. ai repartiţiei;
d. ai circulaţiei:
e. ai rezultatelor finale, care caracterizează dinamica creşterii economice, a nivelului de trai, a
avuţiei naţionale, a integrării economice internaţionale.
3. Din punct de vedere al unităţilor de măsură:
a. în expresie naturală (tone, bucăţi, metri cubi etc.);
b. în expresie natural-convenţională, de exemplu: tone echivalent cărbune de 7.000 calorii
pentru resursele primare de energie;
c. în expresie valorică (bănească);
d. în număr de persoane (pentru resursele umane).
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

4. Din punct de vedere al specificului mărimilor numerice folosite:


a. mărimi absolute, pentru a exprima activităţi cu volum bine definit;
b. mărimi relative, adică medii, coeficienţi sau indici (de regulă ca mărimi per capita, procente
sau promile).

2.2.3.3 Indicatorii şi tabelele contabilităţii naţionale

Contabilitatea naţională reprezintă un ansamblu coerent de conturi şi tabele, ce oferă o


imagine sistematică a activităţii economice a unei ţări. În ea se regăsesc o serie de indicatori
valorici, care reflectă fluxurile economice într-un număr relativ redus de mărimi agregate, ce permit
obţinerea unei reprezentări sugestive a economiei naţionale şi a legăturilor economice cu restul
lumii, precum şi realizarea de analize şi previziuni cu caracter macroeconomic. Aceasta
favorizează fundamentarea politicilor şi deciziilor economice de importanţă naţională.
A) Sistemul conturilor naţionale (S.C.N) este prezent în fiecare ţară cu economie de piaţă,
fiind conceput şi funcţionând pe baza regulilor standardizate stabilite de Sistemul European al
Conturilor Economice Integrate (S.E.C.E.I.).
S.C.N. înregistrează şi analizează procesele din economie folosind principiul contabil al
dublei înregistrări: pe de o parte, resursele, iar pe de alta, utilizarea acestora.
Principalele conturi macroeconomice folosite şi în activitatea previzională sunt:
(1) Contul de producţie ilustrează producţia totală de bunuri şi servicii (X), denumită
„produsul global” sau „producţia brută”, care este formată din consumul intermediar (CI) şi
valoarea adăugată brută (VAB), pe ramuri şi pe total:
X = CI + VAB
Dacă VAB este exprimat în preţuri curente ale pieţei (VABpp), ea se identifică cu
produsul intern brut la preţul pieţei (PIBpp), rezultând că:
VABpp = PIBpp ramurii, iar pe total
PIBpp = ∑ VABpp
Xpp = CIpp + PIBpp
Ecuaţiile prezentate mai sus sunt tot atâtea relaţii de echilibru, din care decurg şi altele:
VAB = X – CI
PIBpp = Xpp - CIpp
(2) Contul de creare a veniturilor evidenţiază, pe ramuri şi pe economie, formarea
veniturilor din activitatea economică a perioadei respective, precum şi din patrimoniu (adică din
amortizări).
Sursele de formare a veniturilor sunt: salariile (FS); impozitele şi taxele (IT), care pot fi
directe, suportate de producători (vânzători) şi indirecte, suportate de cumpărători; amortizarea
(AM); excedentul net de exploatare (EN), exprimate în preţurile pieţei (pp). Rezultă următoarele
relaţii de echilibru:
VABpp = FS + IT + AM + EN = PIBpp (pe ramuri)
iar EN + AB = EB
(EB = excedentul brut de exploatare)
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

Dacă se face abstracţie de amortizare, rezultă mărimi nete:


VANpp = FS + IT + EN,
iar PINpp = ∑ VANpp
(în care: VAN = valoarea adăugată netă; PIN = produsul intern net).
De precizat că produsul intern se referă la producţia obţinută de toţi agenţii economici din
interiorul unei ţări, indicatorul agregat (macroeconomic) fiind produsul intern brut (PIB) sau
produsul intern net (PIN). Produsul naţional se referă la activitatea economică a agenţilor economici
naţionali şi străini care au un centru de interes pe teritoriul ţării respective. În acest caz se operează
cu indicatorii macroeconomici produsul naţional brut (PNB) şi produsul naţional net (PNN).
Rezultă relaţiile:
PNB = PIB + VABN – VABS
SVABT = VABN – VABS
PNB = PIB ± SVABT
(în care: VABN = valoarea adăugată brută obţinută de agenţi economici naţionali pentru
activitatea economică desfăşurată în străinătate; VABS = valoarea adăugată brută obţinută de agenţi
economici străini pentru activitatea economică desfăşurată în ţară; SVABT = soldul valorii
adăugate brute obţinut în cadrul relaţiilor cu terţe ţări).
Dacă se elimină amortizarea, valorile respective devin nete:
PNN = PIN + VANN – VANS
SVANT = VANN – VANS
PNN = PIN ± SVANT
Dacă mărimile respective sunt evaluate la preţul factorilor (pf), rezultă următoarele relaţii:
VABpf = VABpp + Sv – ITI
PIBpf = PIBpp + Sv – ITI
VANpf = (VABpp + Sv) – (AM + ITI)
PINpf = PIBpp + Sv) – (AM + ITI)
PNBpf = (PIBpp + Sv + VABNpp) – (VABSpp + ITI)
PNNpf =(PINpp + Sv + VANNpp) – (VANSpp + ITI)
(în care: Sv = subvenţii; ITI = impozite şi taxe indirecte)
Produsul naţional net exprimat în preţul factorilor (PNNpf) mai poartă şi numele de venitul
naţional. El poate fi calculat:
VN = PNNpf = PINpf + SVANT
În continuare se calculează venitul naţional disponibili (VND):
VND = VN + (TCIS –TCPS) = VN + STCS
(în care: TCIS = transferuri curente de valori încasate din alte ţări; TCPS = transferuri
curente plătite către alte ţări; STCS = soldul transferurilor curente în raporturile cu străinătatea).
Transferurile curente se referă la încasări şi plăţi nelegate de activitatea factorilor de
producţie: asigurări sociale, cotizaţii către organisme naţionale sau internaţionale, ajutoare,
penalizări, daune etc.
Venitul naţional disponibil este un venit net; dacă la acesta se adaugă amortizarea capitalului
fix se obţine venitul brut disponibil (VBD).
VBD = VND + AM
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

(3) Contul de utilizare a veniturilor relevă utilizarea în interiorul ţării a venitului brut
disponibil, pentru consumul final şi pentru acumulare. La rândul său, consumul final este destinat
menajelor (populaţiei) şi administraţiei (publice şi private). Tot astfel, acumularea (înţeleasă ca
acumulare brută) reprezintă formarea brută de capital (FBC), destinată, la rândul său, formării brute
de capital fix (FBCF) şi modificării stocurilor şi rezervelor (∆SR).
Rezultă următoarele relaţii:
VBD = CF + FBC

CM + CA FBCF + ∆SR

CAPB CAPR
+

VBD = CM + CAPB + CAPR + FBCF + ∆SR

Mişcarea veniturilor oglindeşte, totodată, procesul de redistribuire a excedentului brut (EB)


şi a „altor resurse” (AR), obţinându-se în final acumularea brută (AB) şi „alte destinaţii” (AD), de
unde rezultă relaţiile:
EB + AR = AB + AD
AB = EB + AR – AD
În care „ alte resurse” (AR) sunt formate din dobânzi, dividende şi transferuri curente intrate
în ţară, iar „alte destinaţii” (AD) sunt formate din dobânzi, dividende şi transferuri curente din ţară
spre străinătate.
(4) Contul de capital ilustrează operaţiunile legate de investiţii, adică pentru achiziţionarea
activelor fizice, reale.
Partea esenţială a resurselor este acumularea brută (AB) şi apoi transferul de capital.
La utilizări apar investiţiile pentru a spori capitalul fix (FBCF), pentru creşterea stocurilor şi
rezervelor (∆SR) şi pentru transfer de capital în exterior (TCE). Tot aici apare soldul care poate fi
capacitatea de finanţare externă (CFE) cu (+) sau nevoia de finanţare din afară (NFE) cu (-):
AB + TCI = FBCF + ∆SR + TCE + (CFE – NFE)
(5) Contul financiar oglindeşte variaţia datoriilor (D) şi a creanţelor (C), relevându-se
caracterul creditor al economiei naţionale, când D < C, sau debitor, când
D > C.
B) Tabelele macroeconomice care fac parte din sistemul contabilităţii naţionale sunt:
1. Tabelul intrări – ieşiri (T.I.I.), care reflectă fluxurile valorice interramuri şi echilibrul
economic, reprezentat prin relaţiile principale:
CI + VAB = CF + FBC + (EXP – IMP)
X + IMP = PI + CF + FBC + EXP
2. Tabelul economic de ansamblu (T.E.A.), care cuprinde în mod sistematic toate
elementele conturilor naţionale, ilustrând procesul de formare, repartizare şi redistribuire a
rezultatelor activităţii economice.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

3. Tabelul operaţiunilor financiare (T.O.F.), care prezintă în mod complex creanţele,


datoriile şi finanţările externe, pe categorii de utilizatori (agenţi economici producători, menaje,
administraţie publică şi privată, beneficiari externi) şi pe categorii de furnizori de resurse (băncile
interne şi externe, organisme financiare internaţionale şi societăţi de asigurare din ţară şi străinătate,
împrumuturi publice etc.).
În final, se prezintă soldul creanţelor şi datoriilor, care reflectă caracterul creditor sau
debitor al ţării respective în raporturile cu restul lumii.

2.2.3.4 Indicatorii fluctuaţiilor ciclice

Pentru previzionarea oscilaţiilor ciclice din economie şi fundamentarea unor strategii şi


politici economice de atenuare a evoluţiilor indezirabile, se apelează la indicatori ai oscilaţiilor
ciclice, care se grupează în:
1. Indicatori reprezentativi reflectă dinamica unor faze particulare ale activităţii economice, dar
foarte relevante pentru reflectarea indirectă a dinamicii întregii economii naţionale. De
exemplu: producţia de energie electrică, producţia de automobile, producţia de ambalaje etc.
2. Indicatori compuşi caracterizează mai multe faze ale activităţii economice. De exemplu: a)
mişcarea efectivului de salariaţi (cu ajutorul unui eşantion de unităţi economice care cuprinde
cel puţin 50% din numărul total de angajaţi); b) indicele plăţilor pentru salarii (cu ajutorul
dinamicii numărului de salariaţi, al nivelului de salarizare şi al modificărilor în numărul de ore
de lucru pe săptămână); c) indicele producţiei industriale (folosindu-se un eşantion de
întreprinderi industriale care acoperă circa 25% din numărul de angajaţi în această ramură).
3. Indicatorii generali ai afacerilor reflectă mişcarea combinată a unor indicatori individuali,
care se grupează în trei categorii:
a. Indicatorii de avertizare semnalizează momentele ce preced modificările esenţiale ale
fluctuaţiei ciclice, ca, de exemplu: noi înregistrări de şomaj, de noi întreprinderi, de noi
comenzi de stat etc.
b. Indicatorii de coincidenţă, care se modică semnificativ în acelaşi sens cu fazele ciclului
economic, ca, de exemplu: nivelul veniturilor, al preţurilor etc.
c. Indicatorii de întârziere, care se modifică după momentul maxim sau minim al fluctuaţiei, ca de
exemplu: deschiderea de noi investiţii, mişcarea patrimoniului, rata dobânzii, rata profitului etc.

2.2.3.5 Indicatori ai strategiilor economice internaţionale

Pentru elaborarea unor strategii economice internaţionale (sau chiar cu caracter mondial) se
utilizează diverşi indicatori. Cei mai semnificativi sunt cei folosiţi de Uniunea Europeană, de
organisme economico-financiare internaţionale (F.M.I., Banca Mondială şi altele), precum şi de
către Organizaţia Naţiunilor Unite.
Uniunea Europeană utilizează indicatorii standardizaţi ai contabilităţii naţionale, precum şi
indicatori derivaţi din aceştia, îndeosebi în legătură cu preţurile şi cu ratele de schimb.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

FMI şi Banca Mondială realizează consultări pentru stabilirea regulilor strategice de


adoptat, folosind următorul sistem de 10 indicatori:
a. indicatori instrumentali 1. Rata dobânzii;
2. Deficitul bugetar (pondere în PIB);
3. Soldul balanţei comerciale;
4. Rata creşterii mesei monetare;
b. indicatori de pilotaj 5. Rata de schimb (cursul valutar);
6. Rezerva valutară;
7. Rata acumulării (economisirii);
8. Creşterea economică (ritmul creşterii PIB şi PIB/locuitor);
c. indicatori de obiective 9. Rata inflaţiei;
10. Rata şomajului.
Cu ajutorul lor se poate construi aşa–numitul careu magic al strategiei economice (fig. 2.2.3.5.1.).

Fig. 2.2.3.5.1 Careul magic al strategiei economice

Sursa: Lionel Stoleru – Cours d’économie à L’Ecole polytechnique, 1987.


Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.3 Elaborarea previziunilor macroeconomice

2.3.1 Principiile de bază ale elaborării previziunilor

1. Primordialitatea pieţei în desfăşurarea activităţii economice. Toate previziunile pornesc


de la cerinţele exprimate pe piaţă şi îndeplinesc rolul de „reductori ai incertitudinii”.
Această cerinţă esenţială a previziunii se realizează prin folosirea de pârghii economico-
financiare, de orientare şi influenţare pozitivă a activităţii, şi nu prin măsuri administrative de
comandă.
2. Necesitatea valorificării corelaţiilor temporale decurge din caracterul dinamic al
proceselor economice, din mişcarea permanentă a acestora dinspre trecut spre prezent şi
viitor.
În aceste condiţionări trecut-prezent-viitor, activitatea previzională are îndatorirea să ia în
considerare raportul complex dintre inerţie şi transformare.
Mişcarea inerţială are un caracter relativ (temporar, trecător) dar obiectiv; ea nu trebuie
înţeleasă neapărat în sensul peiorativ, ci ca stare obiectivă, ce ţine de mişcarea naturală a
fenomenelor şi lucrurilor. În schimb, mişcarea inovatoare (transformare) are un caracter absolut, ce
ţine de natura umană, de progres.
3. Punerea în valoare a componentei spaţiale a economiei rezultă din faptul că procesele
economice se desfăşoară pe un anumit teritoriu, mai mic sau mai mare.
Cu alte cuvinte, elaborarea previziunilor trebuie să aibă în vedere localizarea activităţilor,
întinderea acestor spaţii, distanţele şi disparităţile dintre ele, caracteristicile lor naturale, economice,
tehnologice şi sociale, gradul de amenajare şi profilurile acestor teritorii, legăturile cu alte teritorii.
4. Asigurarea flexibilităţii prevederilor este o condiţie indispensabilă a activităţii
previzionale, pentru a-şi îndeplini rolul de orientare şi corectare din mers a proceselor
economice.
Această flexibilitate necesară previziunilor economice este generată de imposibilitatea
practică de a anticipa pe deplin şi în detaliu dimensiunile evoluţiei sistemului economic, de apariţia
unor neconcordanţe determinate de factori imprevizibili, de modificarea pe parcurs a opţiunilor şi
priorităţilor factorilor de decizie.
5. Asigurarea de măsuri şi mijloace de protecţie împotriva riscului. În acest sens, activitatea
previzională integrează un sistem de măsuri şi mijloace antirisc:
a. rezerve de stat sau private (materiale, monetare şi valutare), care intervin în cazul apariţiei
unor deficite ce nu pot fi acoperite din alte surse;
b. sistemul de protecţie socială, în folosul unor categorii sociale aflate în dificultate în
anumite perioade;
c. sistemul de protecţie ecologică, cuprinzând măsuri şi resurse pentru protecţia şi
regenerarea mediului natural, precum şi pentru combaterea poluării.
6. Fundamentarea ştiinţifică a previziunilor folosind metode şi tehnici previzionale cu grad
ridicat de încredere, verificate în timp.
7. Armonizarea intereselor tuturor generaţiilor, prin intermediul previziunilor, condiţionează
coeziunea naţională şi combinarea benefică a experienţei cu spiritul novator.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.3.2 Logica elaborării previziunilor

În linii mari, logica elaborării previziunilor economice presupune prezenţa trinomului


diagnoză-prognoză-plan/program, aflate în interrelaţii informaţionale şi de condiţionare
metodologică (fig. 2.3.1.).

Diagnoza

Prognoza Planul/programul

Fig. 2.3.1 Trinomul diagnoză-prognoză-plan/program

Diagnoza reprezintă expresia sintetică a analizei-diagnostic, realizată asupra perioadei


trecute (până în momentul începerii noii perioade previzionale). Diagnoza (analiza retrospectivă)
este necesară pentru cunoaşterea sub aspect cantitativ şi calitativ a mersului economiei în perioada
precedentă şi a stării acesteia în prezent, relevându-se, totodată, tendinţele conturate. Alături de
sistemul informaţional al activităţii previzionale (SIAP), care oferă informaţii operative, curente,
diagnoza interpretează critic informaţiile cu caracter retrospectiv. Se pot preciza astfel nivelurile de
pornire (datele de referinţă) pentru viitoarea perioadă de previziune.
Durata perioadei retrospective, care face obiectul diagnozei, este determinată în principal
de durata viitoare perioade de previziune. În principiu se consideră că ele trebuie să aibă aceeaşi
durată.
Pentru elaborarea lucrărilor (analizelor) retrospective şi a celor previzionale este necesară o
perioadă importantă (de cel puţin câteva luni). În aceste împrejurări, timpul luat în considerare este
structurat astfel (fig. 2.3.2.):

Fig. 2.3.2 Structura timpului luat în considerare la elaborarea diagnozei şi previziunii


Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

Se pot face următoarele delimitări:


a. perioada m → 0 este aceea care face obiectul diagnozei;
b. de la m la n se întinde timpul pentru care există informaţii statistice;
c. perioada de la n la 0 este a realizării diagnozei şi previziunii în cauză; pentru această perioadă se
folosesc date preliminate (preliminări), adică estimări cu caracter previzional, stabilite pe baza
prevederilor iniţiale (din previziunea precedentă), a modificărilor (abaterilor) observate pe
parcursul perioadei m → n, precum şi a unor elemente noi pe care le anticipează factorii de
decizie;
d. momentul 0 este cel care desparte perioada de analiză retrospectivă de perioada de previziune,
el marcând nivelul de referinţă pentru prevederile ulterioare;
e. perioada de previziune (prognoză, plan, program) se întinde între momentele 0 şi t.
Schematic, elaborarea diagnozei se prezintă în fig. 2.3.3.

Fig. 2.3.3 Elaborarea diagnozei economice

La elaborarea diagnozei se impune respectarea câtorva reguli de bază:


ƒ observarea directă a faptelor, proceselor şi fenomenelor;
ƒ studierea atentă a documentelor care oferă informaţii curente;
ƒ realizarea de interviuri cu cadre de conducere şi cu executanţi;
ƒ valorificarea informaţiilor oferite de băncile de date;
ƒ studierea relaţiilor funcţionale care se manifestă în interiorul sistemul economic, precum şi
între acesta şi exteriorul său.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.3.3 Elaborarea prognozelor

În cadrul economiei naţionale, activitatea de prognozare se desfăşoară în următoarele etape


principale (fig. 2.3.4.);

Fig. 2.3.4 Etapele şi fluxul elaborării prognozelor

(1) Interpretarea şi valorificarea informaţiilor oferite de diagnoză este punctul de


plecare în activitatea de prognozare. În acest sens se folosesc informaţiile privind starea sistemului
economic la un moment dat (nivelul de referinţă), tendinţele conturate, factorii de influenţă etc.
(2) Totodată, sunt utilizate informaţii complementare, la zi, culese după încheierea
diagnozei, care pot influenţa şi ele deciziile privind evoluţiile viitoare.
(3) Întocmirea de studii prospective constă în proiectarea unor traiectorii explorative, bazate
îndeosebi pe tendinţele de durată, dar şi pe introducerea unor situaţii care se abat de la tendinţa dominantă,
stabilite în mod deliberat, provocate de evoluţia ciclului afacerilor, a conjuncturii economice, de evoluţia
curbei de viaţă a unor produse, de apariţia unor inovaţii tehnologice recente etc.
(4) Elaborarea de prognoze prioritare este o operaţie complexă, folosind o parte a
concluziilor desprinse din diagnoză, din informaţiile complementare şi din studiile prospective.
Prognozele prioritare se referă la domenii sau probleme ce pot fi abordate relativ autonom, înaintea
proiectării de structuri macroeconomice, pe care le condiţionează. În această categorie de prognoze
se înscriu:
‰ prognoza resurselor umane;

‰ prognoza resurselor naturale;

‰ prognoza evoluţiei ştiinţei şi tehnicii pe plan mondial;


Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

‰ prognoza conjuncturii economice şi politice internaţionale;


‰ prognoza evoluţiei ecosistemului;

‰ prognoza principalelor coordonate ale calităţii vieţii.

Întocmirea lor face obiectul unor studii specifice, ceea ce presupune apelarea la modele şi la
alte metode şi tehnici adecvate.
(5) Elaborarea macroprognozei preliminare beneficiază de ansamblul de informaţii şi
lucrări previzionale precedente, care prezintă devenirea economiei naţionale într-o formă agregată,
simplificată. Acest sistem poate fi proiectat folosind diverse scenarii şi modele. Cuprinde un număr
redus de indicatori macroeconomici, cu mare capacitate de reprezentare a dinamicii probabile a
economiei naţionale. Printre aceşti indicatori se află, de regulă, produsul intern brut, consumul final,
investiţiile, exportul net (soldul balanţei comerciale), soldul balanţei de plăţi externe, volumul
rezervei valutare.
(6) Prognozele parţiale au un caracter complex şi relativ dezagregat, fundamentarea lor
făcându-se cu ajutorul informaţiilor furnizate de diagnoză, de studiile prospective specifice şi
prognozele prioritare, la care se adaugă elementele macroprognozei şi informaţii complementare;
toate acestea acţionează ca restricţii în care trebuie să se integreze ansamblul prevederilor parţiale.
În acest fel, prognozele parţiale sunt tratate ca subsisteme ale sistemului macroeconomic.
Prognozele parţiale pot fi grupate astfel: a) prognoze pe domenii (pe ramuri, subramuri,
grupe de produse şi produse principale, de mare importanţă pentru economia naţională); b)
prognoze pe probleme de sinteză (evoluţia şomajului, reciclarea şi perfecţionarea forţei de muncă,
investiţii, protejarea mediului etc.); c) prognoze regionale (pe unităţi teritorial-administrative, pe
alte zone).
(7) Elaborarea macroprognozei finale, în formă dezvoltată, încheie lanţul metodologic al
elaborării şi fundamentării diferitelor categorii de prognoze. Macroprognoza finală are rolul de a
sintetiza (la scara economiei naţionale) toate celelalte categorii de studii prospective şi prognoze.
Principalele componente ale macroprognozei finale sunt:
‰ indicatori agregaţi macroeconomici: produsul naţional brut, produsul intern brut, venitul

naţional etc.;
‰ indicatori agregaţi pe domenii şi pe probleme de sinteză;

‰ contribuţia factorilor de producţie la creşterea economică;

‰ utilizarea produsului intern brut pentru consum final, investiţii şi alte destinaţii;

‰ indici calitativi privind valorificarea resurselor: productivitatea muncii; consumul de

energie la unitatea de producţie socială; investiţia specifică; consumul de producţie


intermediară la unitatea de producţie finală; valoarea adăugată ce revine la o unitate de
capital fix ş.a.:
‰ probleme generatoare de schimbări în producţie şi consum;

‰ schimbări structurale previzibile în economia naţională;

‰ aspecte privind evoluţia ecosistemului;

‰ comparaţii internaţionale.

Diferitele categorii de prognoze se întocmesc în mai multe variante. Iniţial se iau în


considerare 6 – 10 variante, diferenţiate după anumite criterii. În final se reţin, de regulă, trei
variante: varianta medie, care reprezintă în esenţă tendinţa dominantă; varianta forte, care amplifică
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

tendinţa principală până la limite considerate rezonabile, şi varianta slabă, care se situează sub
medie, reprezentând limita minimă admisibilă.
2.3.4 Elaborarea planurilor şi programelor economice

A. Având în vedere varietatea de situaţii, se deprind câteva etape fundamentale, cu caracter


general, ale elaborării planurilor/programelor macroeconomice, ca instrumente ale politicii
economice pe termene medii şi anuale:
1) stabilirea obiectivelor principale de politică economico-socială pentru perioada de
previziune, prin consultarea opiniei publice (agenţi economici, sindicate, patronate, instituţii de
cercetare ştiinţifică etc.) şi prin studierea dinamicii conjuncturii economice, privită în perspectivă;
2) elaborarea unei schiţe a dezvoltării, a unui cadru general, ca proiecţie bazată pe
varianta de prognoză macroeconomică aleasă, actualizată pentru perioada respectivă şi introducând
corecţiile generate de obiectivele de politică economică prestabilite;
3) stabilirea prevederilor ferme ce revin autorităţilor publice, pe baza comenzilor de stat, a
achiziţiilor guvernamentale şi a convenţiilor regionale;
4) proiectarea structurilor fezabile şi eficiente pe sectoare de activitate, incluzând în
cadrul fiecărui sector atât prevederile ferme, cât şi pe cele orientative, în care scop se
procedează la o nouă consultare a agenţilor economici şi la încheierea de contracte economice;
5) elaborarea proiectului de plan/program macroeconomic, prin corelarea structurilor
sectoriale într-un ansamblu coerent, stabilind, totodată, ordinea de prioritate a acţiunilor şi
cuantumul sprijinului acordat de stat unora dintre ele; în acest scop se folosesc metode şi tehnici de
calcul previzional şi se consultă experţi în domeniu;
6) dezbaterea proiectului în Parlament şi aprobarea sa, cu eventuale amendamente,
ceea ce conferă planului/programului nu numai un gir necesar ca instrument de lucru
guvernamental, ci şi un grad de încredere corespunzător pentru agenţii economici şi pentru
populaţie;
7) pe parcursul desfăşurării diverselor etape ale elaborării planului/programului, se asigură
informarea corespunzătoare a mijloacelor de comunicare în masă, care dezbat diversele
probleme, sprijinind astfel rezolvarea lor în conformitate cu interesele generale ale populaţiei (vezi
fig. 2.3.5.).
B. În cazul în care se folosesc planuri-programe sectoriale (pe domenii, ramuri, probleme
principale sau pe zone), acestea se elaborează de către ministerele (sau alte instituţii) interesate, în
colaborare cu instituţiile (publice sau private) specializate în elaborarea de previziuni economice;
aceste lucrări sunt supuse parlamentului, după importanţa şi anvergura problemelor.
C. La nivel de firmă sau instituţie, planurile şi programele poartă caracteristicile specifice
profilului de activitate şi sunt structurate după necesităţi. Ele se elaborează de către specialişti
proprii sau de către o firmă de consultanţă managerială şi au un caracter preponderent normativ
(obligatoriu).
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

Fig. 2.3.5 Succesiunea lucrărilor de elaborare a planului/programului macroeconomic

D. Planurile şi programele economice de diferite categorii pot prezenta unele particularităţi


în funcţie de durata lor: pe termen lung (strategice); pe termen mediu (3 – 7ani) şi curente (anuale
sau pe termene mai mici).
În cazul planurilor/programelor economice pe termen lung (care practic se suprapun cu
prognozele din punct de vedere metodologic şi al fiabilităţii), prevederilor lor sunt doar schiţate,
având un caracter general. La stabilirea lor sunt antrenaţi mai ales experţi şi pentru ele nu se pot
întocmi comenzi de stat, achiziţii guvernamentale şi convenţii regionale (şi cu atât mai puţin
contracte economice), având în vedere orizontul lor îndepărtat.
Pentru planurile şi programele pe termene medii sau scurte (curente), prevederile sunt
detaliate, atât sub aspect cantitativ, cât şi temporal, iar în cadrul firmelor şi instituţiilor – şi pe
executanţi.
E. De precizat, de asemenea, că planurile şi programele la nivel de economie naţională,
sectoare şi zone au un caracter orientativ, în timp ce la nivel de firmă şi instituţie ele sunt
obligatorii pentru angajaţi.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.4 Fiabilitatea, urmărirea şi actualizarea previziunilor

2.4.1 Fiabilitatea previziunilor

Reprezintă gradul de încredere în prevederile lor, întrucât orice previziune are o


componentă aleatoare, care, alterează încrederea în prevederi, mai ales când ele se referă la un
orizont mai îndepărtat.
Fiabilitatea previziunii (plauzibilitatea) este determinată de:
‰ pătrunderea unor erori în mecanismul de elaborare a acesteia, ca urmare a unor

deficienţe în sistemul informaţional, în metodele utilizate sau chiar a unor greşeli


umane);
‰ apariţia unor evenimente imprevizibile, care depăşesc dimensiunile acoperite prin

măsurile antirisc prevăzute.


De aici decurge concluzia că orice previziune are un anumit grad de probabilitate, care tinde
să se apropie de 1 (deci de certitudine) sau de 0 (adică de improbabil). Deci, cu cât prevederile se
apropie de probabilitatea 1, cu atât este mai ridicată plauzibilitatea previziunii.
Pentru a măsura fiabilitatea previziunii se compară valorile prevăzute (P) cu cele realizate
(R) sau cu cele simulate (S), în intervalul de timp (0,t), în care 0 (zero) este momentul de referinţă
(anul de bază), iar t este orizontul previziunii.
Evaluarea fiabilităţii se poate realiza, fie în momentul 0 (printr-o analiză ex-ante), fie în
momentul t (printr-o analiză ex-post).
Analiza ex-ante (ex-factum, deci înainte de a se trece la aplicarea previziunii) constă în
simularea metodelor folosite pentru perioada viitoare, apelând la date statistice. De exemplu, se pot
folosi informaţii din perioada 1996 – 2000 şi se aplică metodologia previzională pentru anii 2001 –
2005.
Pe baza acestor testări se verifică plauzibilitatea metodelor folosite, în funcţie de abaterile
constatate la valorile simulate (S) faţă de cele efectiv realizate şi observate statistic (R).
Testarea se consideră încheiată dacă diferenţele în plus sau în minus dintre S şi R nu sunt
mai mari de 3% pentru variabilele de bază şi de 5% pentru ceilalţi indicatori.
În acest scop se fac următoarele calcule:
‰ abaterea absolută (A)

A=R−S
‰ abaterea relativă (a)

R −S
a=
S
Dacă se doreşte ca rezultatul să fie exprimat procentual, coeficientul obţinut se înmulţeşte cu
100.
Analiza ex-post (post factum, deci după aplicarea previziunii) operează cu date efectiv
realizate în intervalul (0,t). Ea este mai uşor de realizat şi foloseşte aceleaşi categorii de calcule ca şi
în cazul analizei ex-ante, cu deosebire că se folosesc valorile previzionate (P) şi cele efectiv
realizate (R).
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

Concluziile desprinse din această analiză nu mai pot servi la îmbunătăţirea previziunii
respective, având doar un rol constatativ. Ele au însă un rol important pentru orientarea viitoarelor
lucrări previzionale din aceeaşi categorie, iar condiţiile luate în calcul sunt în esenţă aceleaşi. În
acest fel se poate evita, pe cât posibil, repetarea unor abateri neconvenabile, crescând gradul de
încredere în previziunile respective.

2.4.2 Urmărirea previziunilor

Previziunile, odată stabilite şi validate, se află în atenţia permanentă a instituţiilor implicate.


Aceasta constă în urmărirea sistematică a desfăşurării activităţii economice anticipate, printr-un
sistem complex de control şi analiză.
Activitatea de control şi analiză a îndeplinirii previziunilor constituie o componentă
organică a procesului de reglare a economiei (fig. 2.4.1.).

Fig. 2.4.1 Locul activităţii de control şi analiză în procesul de reglare previzională a economiei

Controlul şi analiza previziunilor se realizează pe diferitele paliere ale economiei:


a. la nivelul autorităţilor publice centrale (rolul principal revenind Guvernului şi instituţiilor
centrale subordonate acestuia;
b. la nivelul autorităţilor publice regionale şi locale (prefecturi şi primării);
c. la nivelul firmelor.
În principiu, controlul şi analiza se realizează de către organisme specializate şi se extinde
asupra sferei de competenţe ale fiecărui palier. Totuşi, autorităţile superioare pot şi trebuie să
efectueze astfel de operaţiuni, în funcţie de necesitate, şi asupra activităţii desfăşurate pe palierele
inferioare, dar numai din punctul de vedere al respectării legalităţii.
Controlul şi analiza se pot desfăşura prin:
‰ observarea nemijlocită a proceselor şi fenomenelor din economie;

‰ folosirea sistemului informaţional (statistic, financiar, contabil).

Când datele folosite nu sunt suficiente, îndeosebi pentru realizarea de analize, se pot
organiza sondaje şi simulări.
Concluziile desprinse în urma controlului şi analizei îndeplinirii previziunilor servesc la
actualizarea acestora, precum şi la relevarea eficienţei în comparaţie cu cea anticipată. Se pot
desprinde, de asemenea, diverse învăţăminte pentru activitatea previzională viitoare.
Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

2.4.3 Actualizarea previziunilor

Este un proces complex de rectificare şi reevaluare.


Rectificarea constă în recalcularea prevederilor iniţiale în scopul articulării acestora, în
funcţie de noile realităţi din economie, generate, în principal, de schimbarea dinamicii diverselor
compartimente ale economiei, de apariţia unor noi structuri, a unor noi resurse primare sau
energetice, a unor noi tehnologii, sau de modificarea unor fluxuri de mărfuri şi devize în raporturile
cu străinătatea.
Rectificarea, ca proces de reglare permanentă, pe parcurs a economiei, se poate realiza prin
una din următoarele modalităţi:
1. prin corectarea abaterii valorilor reale de la valoarea prestabilită, care a fost dimensionată ca o
mărime integrată într-un ansamblul coerent;
2. prin compensarea perturbărilor, cu ajutorul unor pârghii, ca, de exemplu, indexarea salariilor
în urma creşterii preţurilor;
3. prin eliminarea factorilor perturbatori cu ajutorul măsurilor şi mijloacelor antirisc, care
intervin pentru refacerea stării normale a procesului economic.
Reevaluarea previziunilor constă în recalcularea indicatorilor acestora, avându-se în vedere
mobilitatea preţurilor.
În acest fel, previziunea operează cu mărimi exprimate atât în preţuri constante
(comparabile), cât şi în preţurile pieţei (curente).
Folosirea preţurilor pieţei permite relevarea structurilor şi corelaţiilor la zi, în contextul
proceselor curente. Preţurile pieţei pot fi:
a. previzionate, cu ajutorul indicilor de preţuri prognozaţi;
b. reevaluate pe parcursul perioadei de previziune, în funcţie de condiţiile efective din economiei.
În concluzie, rectificarea şi reevaluarea se întrepătrund, în cadrul acţiunii complexe de
actualizare a previziunilor şi, implicit a activităţii economice, iar actualizarea este, la rândul ei, o
componentă a procesului decizional şi de reglare a procesului economic, pe diferitele paliere ale
acestuia, aşa cum rezultă din fig. 2.4.2.

Fig. 2.4.2 Locul actualizării în sistemul managerial-previzional


Cadrul instituţional şi elaborarea previziunilor macroeconomice

Bibliografie

1. V. Nicolae, „Previziune şi orientare economică”, Editura Economică, Bucureşti,


L.D. Constantin 1998
I. Grădinaru

Întrebări recapitulative

1. Cum se structurează previziunile macroeconomice?


2. La ce niveluri se situează organismele implicate în elaborarea previziunilor macroeconomice?
3. Care este rolul diagnozei macroeconomice?
4. Care este succesiunea logică a elaborării prognozelor? Dar a planurilor?
5. Putem avea încredere în previziunile descrise mai sus?
Metode şi tehnici de previziune

3
METODE ŞI TEHNICI DE PREVIZIUNE

3.1. Noţiuni preliminare asupra metodologiei previzionale


3.2. Metoda analizei şi sintezei
3.3. Metoda interpretării sistemice
3.4. Metoda extrapolării
3.5. Metoda interpolării
3.6. Metoda evenimentelor precursoare
3.7. Metoda normării
3.8. Metoda sondajelor previzionale
3.9. Metoda aproximaţiilor succesive
3.10. Metoda arborelui de pertinenţă
3.11. Metoda scenariilor
3.12. Metoda comparaţiilor internaţionale
3.13. Metoda modelării economico-matematice
3.14. Metode intuitive
3.15. Metoda balanţelor previzionale

3.1 Noţiuni preliminare asupra metodologiei previzionale

Metoda previzională este un mod de cercetare şi cunoaştere a realităţii pentru a anticipa o


acţiune viitoare pe baza unor criterii de raţionalitate, de optim.
Tehnicile cantitative folosite în lucrările previzionale se prezintă sub formă de funcţii,
relaţii de definiţie, relaţii econometrice, trenduri, coeficienţi de elasticitate, relaţii de echilibru,
tehnici de estimare sau ajustare etc. Ele sunt legate organic de metodele de previziune, condiţionând
înseşi structurile şi modalităţile de aplicare ale acestora.
Ansamblul metodelor şi tehnicilor folosite în scop previzional, integrate într-o concepţie
generală unitară, constituie metodologia previzională.
Pentru a satisface exigenţele managementului ştiinţific metodologia previzională trebuie să
satisfacă următoarele cerinţe:
a) cunoaşterea temeinică a realităţii;
b) folosirea unei game largi de metode;
c) folosirea în cât mai mare măsură a metodelor şi tehnicilor economico-matematice;
d) adaptarea continuă a metodologiei previzionale cerinţelor managementului şi
mecanismului pieţei;
e) îmbinarea tratării cantitative a proceselor economice cu judecăţi de valoare de ordin
Metode şi tehnici de previziune

calitativ.
3.2 Metoda analizei şi sintezei

Analiza constă în descompunerea unui fenomen sau proces în elementele sale constitutive,
în scopul studierii aprofundate a acestora.
Analiza are o latură cantitativă, de reprezentare a dimensiunilor şi structurilor, precum şi de
comensurare - în măsura posibilităţilor – a unor modificări de ordin calitativ, şi o latură calitativă,
menită să evidenţieze cerinţele şi manifestările concrete ale legităţilor dezvoltării.
Sinteza constă în recompunerea întregului din elementele analizate, obţinându-se expresii
cantitative agregate şi generalizarea aspectelor particulare ale realităţii, în urma procesului de
cunoaştere de la simplu la complex. Are loc, de asemenea, formularea de soluţii practice pentru
viitor.

3.3 Metoda interpretării sistemice

Utilizarea interpretării sistemice în activitatea previzională decurge din caracterul de sistem


ale organismului economico-social, care face obiectul previziunii, precum şi din necesitatea reglării
optime a acestuia. Ea presupune următoarele:
1. stabilirea obiectivelor;
2. proiectarea indicilor de performanţă pentru starea dorită pe traiectoria dintre perioada de bază şi
orizontul previziunii;
3. stabilirea algoritmilor (procedeelor) de determinare a strategiei (variantelor) convenabile;
4. introducerea în sistem a variabilelor de intrare şi a parametrilor de decizie, precum şi obţinerea
variabilelor de ieşire (rezultative), cu luarea în considerare a fluxurilor intermediare;
5. optimizarea funcţionării sistemului (a variantelor formulate).
Particularităţile sistemului macroeconomic ce trebuie luate în considerare sunt:
a) este un sistem complex;
b) are un caracter dinamic;
c) este un sistem cibernetic (funcţionează pe principiul conexiunii inverse (feed – back),
care implică existenţa unui mecanism de reglare);
d) are un caracter deschis (este conexat cu alte economii naţionale şi cu mediul natural);
e) conţine mai multe tipuri de fluxuri interconectate (fluxuri de mijloace materiale şi
băneşti, fluxuri umane, fluxuri de parametri de comandă, de informaţii conexe).

3.4 Metoda extrapolării

Extrapolarea constă, în esenţă, în prelungirea în viitor a evoluţiei constatate în trecut, având,


deci, un caracter explorativ.
Procedee de extrapolare:
A. Extrapolarea pe baza seriilor cronologice. Constă în determinarea trendului (a liniei principale de
evoluţie) unui indicator pentru care se cunosc valorile sale într-o perioadă din trecut.
Poate fi: - mecanică
Metode şi tehnici de previziune

- euristică
Extrapolarea mecanică se bazează exclusiv pe prelungirea tendinţei.
Extrapolarea eurisitică introduce şi un factor (coeficient) de corecţie a trendului, în funcţie
de modificarea previzibilă a desfăşurării procesului economic sau de unele opţiuni ale factorilor de
decizie, ceea ce poate duce la intensificarea sau atenuarea evoluţiei precedente.
Extrapolarea pe baza seriilor cronologice se poate realiza cu ajutorul:
‰ sporului mediu anual

- extrapolarea mecanică:
yt = y0 ± n t ∆ t
- extrapolarea euristică:
yt = y0 ± n t ⋅ ∆ t ⋅ k
în care:
yt = variabila extrapolată pentru orizontul t al previziunii
y0 = valoarea variabilei în anul de bază
nt = numărul de ani de după anul de bază şi până la anul t al perioadei de previziune,
inclusiv
∆ t = sporul mediu anual
k = coeficientul de corecţie, aflat în una din situaţiile: k> 1 (accentuează tendinţa)
k< 1 (diminuează tendinţa)
‰ ritmului mediu anual
- extrapolarea mecanică:
( )
yt = y0 1 + r
t

- extrapolarea euristică:
( ) t
yt = y0 1 + r ⋅ k
în care:
r = ritmul mediu anual
(ceilalţi termeni au aceeaşi semnificaţie ca mai sus)

B. Extrapolarea cu ajutorul funcţiilor de corelaţie


Constă în proiectarea unei variabile dependente (y) în corelaţie cu evoluţia uneia sau mai
multor variabile independente.
Variante:
‰ funcţia de corelaţie de o singură variabilă

y = f(x)
în care:
y = variabila dependentă (rezultativă)
x = variabila independentă
Dacă variabila independentă este timpul (t), funcţia de corelaţie este o funcţie de trend:
y = f(t)
Exemplu: y = a0 + a1t (funcţie liniară)
în care: a0, a1 = parametrii funcţiei
Metode şi tehnici de previziune

‰ funcţia de corelaţie de mai multe variabile:


y = f(x1,x2, …, xn)
în care:
y = variabila dependentă
x1,x2, …, xn = cele n variabile independente
Exemplu: y = a0 + a1x1+a2x2 + … + anxn
(funcţia de corelaţie liniară multiplă)
în care: a0, a1, a2, …, an = parametrii funcţiei

C. Extrapolarea fenomenologică. Constă în analiza logică a experienţei anterioare, pentru


descifrarea sensului principal al evoluţiei viitoare. Se pot desprinde astfel anumite ″legi″ de
variaţie a procesului urmărit, care se reprezintă grafic cu ajutorul ″norului de puncte″, iar pe
această bază se configurează curba tendinţei dominante care trece prin mijlocul norului de
puncte.
yt yt yt

. .
. . .
⋅ . . . . . . . . .
. . .. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .

0 t 0 t 0 t
a) evoluţia liniară b) evoluţia exponenţială c) evoluţia logaritmică

Figura 3.1. Exemple privind configurarea curbei tendinţei dominante

D. Extrapolarea prin curbă înfăşurătoare. Descrie dinamica rezultantei unor procese complexe,
formate fiecare din mai multe elemente care intervin succesiv în evoluţia aceluiaşi proces.
Constă în ajustarea prin înfăşurare a unor curbe secvenţiale.
Y perioada precedentă perioada de previziune

Figura 3.2. Reprezentarea grafică a extrapolării prin curbă înfăşurătoare


Metode şi tehnici de previziune

3.5 Metoda interpolării

Metoda interpolării aplicată la activitatea previzională constă în stabilirea mărimilor


intermediare între două mărimi date, şi anume între nivelul de bază (de referinţă) şi nivelul
prestabilit pentru orizontul previziunii. Are, deci, caracter normativ.
Se poate realiza folosind două procedee:
‰ interpolarea cu ajutorul sporului mediu anual

y − y0
∆y = T
n (0→ T )
y t = y 0 + n ( 0 → t ) ∆y
în care:
∆y = sporul mediu anual
yT = variabila exogenă (dată), corespunzătoare anului final, T, al perioadei
de previziune
y0 = mărimea variabilei la nivelul anului de bază
yt = mărimea variabilei rezultative (interpolate) pentru un an t al perioadei de
previziune;
0≤ t ≤ T
n(0→T) = numărul de ani de după anul de bază până la orizontul previziunii, inclusiv
n(0→t) = numărul de ani de după anul de bază până la anul t, inclusiv
‰ interpolarea cu ajutorul ritmului mediu anual
yT
r=x −1
y0

( )
yt = y0 1 + r
t

în care:
r = ritmul mediu anual
x = ordinul radicalului, echivalent cu numărul de ani între 0 şi T.
Restul variabilelor au aceeaşi semnificaţie ca mai sus.

3.6 Metoda evenimentelor precursoare

Această metodă, cunoscută şi sub denumirea de metoda tendinţei conducătoare, reflectă


legăturile cauzale dintre două sau mai multe direcţii de evoluţie în scopul descifrării, în final, a
tendinţei dominante privind evoluţia viitoare. Deci, pornindu-se de la premisa că legăturile anterioare
(precursoare) vor avea aceeaşi evoluţie şi în viitor, se poate estima, prin analogie, dinamica unor
indicatori economici în corelaţie cu dinamica prevăzută a altor indicatori (exemple: consumul de apă
potabilă în corelaţie cu creşterea populaţiei, consumul casnic de energie electrică în corelaţie cu
consumul total de electricitate pe economia naţională, consumul specific de combustibil pentru
centralele termoelectrice în corelaţie cu randamentul instalaţiilor etc.).
Metode şi tehnici de previziune

3.7 Metoda normării

Metoda normării constă în proiectarea unor parametri de comandă purtând numele de norme
sau normative, cu ajutorul cărora se urmăreşte:
a) minimizarea consumurilor de resurse (umane, materiale, financiare etc.);
b) maximizarea rezultatelor economice (producţie, profit);
c) încadrarea condiţiilor de muncă între limite rezonabile (temperaturi, luminozitate, zgomote ş.a.);
d) respectarea unor restricţii ecologice (de poluare a mediului, de degradare a solului şi subsolului
etc.).
Activitatea de normare necesită:
‰ utilizarea unor mijloace de măsurare adecvată (instrumente şi aparate specializate);

‰ folosirea unor metode de calcul cât mai riguroase;

‰ aplicarea de măsuri tehnico-organizatorice şi social-economice care să conducă la

realizarea practică a normelor şi normativelor, precum şi la perfecţionarea lor la anumite


intervale de timp.

3.8 Metoda sondajelor previzionale

Metoda sondajelor constă în consultarea unor colectivităţi umane cu ajutorul unor


eşantioane de persoane reprezentative pentru fenomenul urmărit. Ea se realizează de către persoane
specializate, de regulă cu ajutorul unor chestionare.
Cu ajutorul sondajelor previzionale se pot procura informaţii semnificative privind:
‰ preferinţele populaţiei pentru anumite bunuri şi servicii;

‰ comportamentul demografic (natalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea etc.)

‰ atitudinea faţă de unele măsuri cu caracter socio-economic.

Pentru ca sondajul să aibă o utilizare previzională este necesară îndeplinirea următoarelor


condiţii:
a) întrebările să fie formulate asupra unor fenomene a căror durată de viaţă să atingă orizontul
previziunii (sau chiar să-l depăşească);
b) structura eşantionului ales să fie reprezentativă pentru structura de perspectivă a populaţiei pe
vârste, sexe, trepte de venituri, medii (urban, rural), nivele de educaţie, zone ale ţării.

3.9 Metoda aproximaţiilor succesive

Constă în determinarea din aproape în aproape a valorilor necunoscute, pornindu-se de la


valori stabilite într-o primă aproximaţie şi corectându-se apoi treptat aceste valori până când se
ajunge la soluţia convenabilă (ce nu mai este perfectibilă). Ea este apreciată astfel atunci când
variabilele obţinute şi introduse în ecuaţiile corespunzătoare asigură verificarea acestor ecuaţii sau
relevă abateri neglijabile (de regulă până la 3%).
Metoda se întemeiază deci pe continua ameliorare a primei soluţii, în cadrul unui dialog
permanent între factorii implicaţi în elaborarea şi transpunerea în practică a previziunii.
Metode şi tehnici de previziune

3.10 Metoda arborelui de pertinenţă

Constă în realizarea unei reţele arborescente de elemente ce condiţionează înfăptuirea unui


obiectiv prestabilit, ierarhizate sub forma unui graf.
Principalele componente sunt:
‰ obiectivul principal urmărit (0)

‰ căile de urmat (Ci)

‰ mijloacele ce trebuie folosite (Mij)

Tuturor subdiviziunilor care derivă din obiectivul principal li se acordă coeficienţi de


importanţă, suma lor pe fiecare treaptă fiind egală cu 1.
În final se acordă note de pertinenţă, calculate ca un produs între coeficientul de importanţă
al căii şi coeficientul de importanţă al mijlocului. Notele de pertinenţă evidenţiază ponderea cu care
contribuie diversele mijloace antrenate în realizarea scopului urmărit. În funcţie de greutatea
specifică a acestor note de pertinenţă se stabileşte ordinea de prioritate în repartizarea resurselor şi
eforturilor.

q1 qn
O

q2
……………………………………………
C1 C2 Cn

k11 k12 k1m1 k21 k22 k 2m 2 kn1 kn2 k nm n

M11 M12 M1m1 M21 M22 M 2m 2 Mn1 Mn2 M nm n


… … …

p11 p12 … p 1m1 p21 p22 ... p 2m 2 pn1 pn2 ... p nm n

Figura 3.3. Graful arborelui de pertinenţă

n mi
∑ qi = 1 ∑ k ij = 1, i = 1, n , m i ∈ N
i =1 j=1

p ij = q i , k ij , ∑ ∑ p ij = 1
i j

unde: qi = coeficientul de importanţă al căii Ci


kij = coeficientul de importanţă al mijlocului Mij
pij = nota de pertinenţă corespunzătoare
Metode şi tehnici de previziune

3.11 Metoda scenariilor

Constă în construirea unor structuri şi evoluţii viitoare prin reprezentarea succesiunii


probabile a evenimentelor, avansând treptat, din prezent spre viitor. Aceste secvenţe logice, de
evenimente în devenire, sunt concepute sub formă de variante posibile.
Metoda scenariilor este solicitată să ofere soluţii pentru două categorii de probleme:
‰ care sunt căile de urmat pentru a se ajunge la o anumită situaţie?

‰ cum poate fi înlesnită sau frânată o anumită tendinţă de evoluţie?

3.12 Metoda comparaţiilor internaţionale

Folosirea comparaţiilor internaţionale ca metodă de previziune constă în:


a) alegerea unui fenomen sau proces ce a avut loc în trecut într-o altă ţară şi a cărei evoluţie
anterioară se consideră a fi probabilă în viitor în ţara care face obiectul previziunii;
b) studierea prognozelor, programelor şi planurilor elaborate în alte ţări în domenii care interesează
propria evoluţie şi descifrarea tendinţei cu gradul cel mai înalt de probabilitate pentru ţara care
face obiectul previziunii.
Pentru ca rezultatele să fie plauzibile, este necesar să se acorde atenţie alegerii zonei de
referinţă, astfel încât să existe condiţii comparabile cu cele din ţara care face obiectul previziunii.
Totodată, soluţia adoptată nu reprezintă doar rezultatul acestei analogii ci se întemeiază şi pe
elemente normative, corespunzătoare realităţilor din ţara pentru care se elaborează previziunea.

3.13 Metoda modelării economico-matematice

Metoda modelării economico-matematică reprezintă o metodă de cercetare şi cunoaştere a


realităţii prin cuantificarea fenomenelor şi proceselor analizate, în vederea fundamentării deciziilor.
Prin urmare, modelul economico-matematic constituie un sistem artificial, bazat pe analiza
cantitativă, cu ajutorul căruia se studiază comportamentul sistemului real, pe care îl reprezintă prin
analogie.
Orice model economico-matematic trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
a. să corespundă mecanismului de funcţionare a procesului sau fenomenului economic pe care îl
reprezintă;
b. să fie în concordanţă cu legile economice, ţinând seama de legăturile cauzale dintre diferitele
activităţi care definesc evoluţia indicatorilor economici şi caracterizează nivelul cantitativ şi
calitativ al acestora;
c. să utilizeze corect informaţiile disponibile;
d. să permită elaborarea unor algoritmi de rezolvare şi utilizarea mijloacelor de prelucrare
automată a datelor.
Metode şi tehnici de previziune

În activitatea previzională se folosesc diferite tipuri de modele economico-matematice, care


pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere:
‰ după tehnica de elaborare:

- modele de tipul funcţiilor de producţie;


- modele de optimizare;
- modele de simulare;
- modele interramuri (input – output).
‰ după gradul de agregare:

- agregate, cu un număr redus de variabile, reprezentând forma concentrată a unui


sistem economic;
- dezagregate, în care domeniile analizate sunt structurate pe componente (ex.:
economia naţională este abordată pe sectoare sau ramuri de activitate).
‰ după factorul timp:

- modele statice, folosite pentru reprezentarea unor procese sau fenomene


economice la un moment dat;
- modele dinamice, care ilustrează evoluţia în timp a fenomenelor şi proceselor
economice analizate.

3.13.1 Funcţiile de producţie

Funcţia de producţie reprezintă corelaţia multiplă dintre rezultatul activităţii economice


(produsul global, produsul intern brut, valoarea adăugată sau alt indicator ce exprimă rezultatul
producţiei) şi factorii de producţie (de regulă, capitalul fix şi forţa de muncă, iar uneori şi progresul
tehnic). Factorii de producţie sunt variabilele independente.
Cea mai cunoscută şi mai des utilizată dintre funcţiile de producţie este funcţia Cobb-
Douglas, în variantele:
a) fără progres tehnic:
Yt = AK αt Lβt
b) cu progres tehnic:
Yt = AK αt Lβt ⋅ e γt
în care:
Y = rezultatul activităţii (producţia)
A = factorul de proporţionalitate
K = capitalul fix
L = forţa de muncă
α şi β = coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu K, respectiv L (arată cu cât creşte
Y la creşterea cu 1% a lui K, respectiv L)
e = baza logaritmilor naturali (2,718…)
γ = coeficientul progresului tehnic
t = factorul timp
Metode şi tehnici de previziune

Relaţiile de calcul pentru α şi β:


dY dK ∂γ Y
α= : = :
Y K ∂K K
dY dL ∂Y Y
β= : = :
Y L ∂γ L
Dacă α + β = 1 funcţia este omogenă.
Dacă α + β ≠ 1 funcţia este neomogenă, fiind posibile următoarele două situaţii:
‰ dacă α + β > 1, creşterea producţiei este superioară creşterii factorilor, ceea ce indică un

randament crescând al acestora;


‰ dacă α + β < 1, producţia se obţine în condiţiile descreşterii randamentului factorilor.

De asemenea, raportul dintre coeficienţii de elasticitate α şi β relevă următoarele


caracteristici posibile ale dezvoltării economice:
‰ dacă α / β > 1, activitatea economică se bazează pe folosirea unei tehnologii care

necesită un volum mare de muncă;


‰ dacă α / β < 1, activitatea economică se bazează pe o tehnologie ce presupune utilizarea

unui volum mare de mijloace fixe.


Funcţiile de producţie oferă posibilitatea conceperii unor strategii de combinare a celor doi
factori de producţie în diverse variante, astfel încât să se obţină acelaşi rezultat, Y (figura 3.4).

K3

K2
Y = ct
K1

L3 L2 L1 L

Figura 3.4. Reprezentarea grafică a substituţiei factorilor la o producţie prevăzută


(Y = izocuanta producţiei (constantă))

Pentru aceasta se calculează coeficientul de substituire a factorilor, s:


∂Y
A ⋅ β ⋅ K α Lβ−1 β K
s = ∂L = = ⋅
∂Y A ⋅ αK α −1 Lβ α L
∂K
Pe această bază se poate calcula cu cât trebuie să crească volumul unuia dintre factori la
scăderea cu 1% a celuilalt, astfel încât producţia stabilită să rămână neschimbată.
Metode şi tehnici de previziune

Astfel, ştiind că Y = f(K,L) = ct ⇒ dY = 0


∂Y
∂Y ∂Y dK
dY = ⋅ dL + ⋅ dK = 0 ⇒ ∂L = − ⇔
∂L ∂K ∂Y dL
∂K
dK β K dK
⇔s=− ⇒ ⋅ =−
dL α L dL

Dacă, de exemplu, L scade cu 1%, creşterea lui K pentru ca Y să rămână neschimbat se


determină după relaţia:
dK β dL β
=− ⋅ = ⋅ 100
K α L α
- 1%
dL α dK α
Ana log, =− ⋅ = ⋅ 100
L β K β
- 1%
În esenţă funcţiile de producţie previzionale se folosesc în următoarele scopuri1:
1. pentru a calcula rezultatul activităţii (Y) ce se poate obţine la orizontul previziunii pe baza
factorilor de producţie disponibili în condiţiile de elasticitate admise;
2. pentru a determina ritmul de creştere a factorilor necesar pentru obţinerea lui Y prevăzut;
3. pentru proiectarea unei combinări raţionale a factorilor;
4. pentru a determina eficienţa diferenţială a factorilor de producţie;
5. pentru a analiza relaţia dintre productivitatea muncii, înzestrarea muncii cu capital fix şi
eficienţa utilizării capitalului fix.

3.13.2 Modelele de simulare

Modelul previzional de simulare se bazează pe valorificarea unor variabile de intrare


(exogene) şi pe proiectarea unor parametri opţionali, în diferite variante, precum şi a unor factori
aleatori (pentru lucrările previzionale în condiţii de risc şi incertitudine), iar din combinarea lor
rezultă o serie de ecuaţii în lanţ, din care se obţin variabile de ieşire (endogene, rezultative), ce
devin elemente de calcul ale unor noi ecuaţii.

3.13.3 Modelele de optimizare

Un model de optimizare este o construcţie matematică operând cu un sistem de variabile


supuse unor restricţii, pentru care se urmăreşte obţinerea celei mai bune soluţii, privite prin prisma
funcţiei de optimizare (de maximizare sau minimizare a valorii unui indicator).

1
Aplicaţiile practice privind utilizarea funcţiilor de producţie în scopurile menţionate sunt oferite de: Probleme cu
rezolvări privind planificarea şi prognozarea dezvoltării economico-sociale, A.S.E., Bucureşti. 1987, autori:
V. Nicolae, I. Grădinaru, D.L. Constantin şi Previziune macroeconomică. Lucrări aplicative, colectiv de autori,
Editura I.D.D.- A.S.E., Bucureşti, 2000
Metode şi tehnici de previziune

În această categorie de modele se înscriu problemele de programare matematică (liniară sau


neliniară), apelând la algoritmul Simplex sau la alte tehnici de calcul sau de reprezentare grafică.

3.13.4 Modelele input – output (interramuri)

Modelele interramuri se bazează pe analiza intrări-ieşiri (input-output), fiind cunoscute şi


sub denumirea de balanţa legăturilor dintre ramuri sau tabelul intrări-ieşiri.
Modelele interramuri poate avea un caracter statistic sau previzional şi pot fi elaborate în
expresie valorică sau fizică, fie ca modele statice, fie ca modele dinamice.
În cadrul tabelului intrări-ieşiri se disting două categorii de fluxuri:
a. intrările (inputurile) într-o anumită ramură sau subramură, reprezentând consumuri de resurse;
b. ieşirile (outputurile) din fiecare ramură sau subramură, finalizate în producţia rezultată şi
repartizată pe destinaţii.
Prin aceste două categorii de fluxuri se realizează cuantificarea relaţiilor dintre resurse şi
utilizarea lor, echilibrul de ansamblu din economie.
Cel mai frecvent se utilizează modelul static în expresie valorică, atât cu caracter statistic
cât şi previzional.
Schema sa este prezentată în figura 3.5.
Tabelul intrări-ieşiri este compus din patru cardane.
Cadranul I se prezintă sub forma unei matrici pătratice ce reflectă, pe linii, producţia
intermediară (PI) (supusă prelucrării ulterioare – materii prime, materiale, energie etc.), iar pe
coloane consumul intermediar (CI).
Elementul generic al acestei matrici este xij, care arată producţia intermediară a ramurii i
destinată consumului intermediar în ramura j.
Cadranul II cuprinde utilizările finale (UF), compuse din:
- consumul final al menajelor (CM)
- consumul final al administraţiei (CA)
- formarea brută de capital fix (FBCF)
- variaţia stocurilor şi rezervelor (∆SR)
- exportul (EXP)
UF = CM + CA + FBCF + ∆SR + EXP
Dacă în loc de exportul total se ia în calcul doar exportul net (adică soldul balanţei
comerciale, SBC = EXP – IMP) se obţine produsul final, Y.
Y = CM + CA + FBCF + ∆SR + SBC
Resurse Produs intermediar Produs final

Utilizarea
Produsul

utilizări
global

finală
Total
Total Ramuri 1 … n Consum final FBC

X IMP R j PI CM CA CF FBCF ∆SR FBC SBC Y X EXP UF U


1 2 3= 4 5 6 7 8= 9 10 11 = 12 13 14 = 15 16 17 = 18 19 20 =
1+2 5+6+7 9+10 12+13 8+16 8+1
9
1
Mj
N
CI
VAB
• FS
• IT
• AM
• EN
X

Figura 3.5. Tabelul intrări-ieşiri (modelul valoric static previzional)


Metode şi tehnici de previziune

Dacă se face suma pe linii (pe ramuri) între elementele cadranelor I şi II se obţine:
‰ totalul utilizărilor pe ramuri şi pe economie;
m
U i = PI i + UFi = ∑ x ij + UFi
j=1

‰ totalul produsului global, pe ramuri şi pe economie;


m
X i = PI i + Yi = ∑ x ij + Yi
j=1
m m
∑ U i = U; ∑ Xi = X i = 1, n
j=1 j=1

Cadranul III conţine:


‰ valoarea adăugată brută, VAB, cu elementele sale componente:

- fondul de salarii (FS)


- impozitele şi taxele (IT)
- amortizarea (AM)
- excedentul net (EN)
VABj = FSj + ITj + AMj + ENj
n
∑ VAB j = PIB (la preţurile pieţei)
j=1

PIB = produsul intern brut

‰ produsul global al ramurilor (Xj) (suma pe coloane între elementele cadranelor I şi III)
şi al economiei naţionale (X)
n
X j = CI j + VAB j ∑ X j = X j = 1, n
j=1

Dacă la produsul global se adaugă importul se obţine totalul resurselor:


R = X + IMP (pe ramuri şi pe totalul economiei)
Cadranul IV se foloseşte numai experimental, în lucrările de cercetare ştiinţifică, pentru
relevarea procesului de redistribuire din economia naţională.
Relaţia de echilibru fundamentală a modelului este:
CI + VAB + IMP = PI + UF, adică R = U
Modelul matematic pe care este construit tabelul intrări-ieşiri se compune dintr-un sistem
de ecuaţii de balanţă.
Pe linii, prin însumarea elementelor cadranelor I şi II, se constituie ecuaţiile de balanţă ale
repartizării producţiei:
n
X i = ∑ x ij + Yi , i = 1, n
j=1

Pe coloane, prin însumarea elementelor cadranelor I şi III, rezultă ecuaţiile de balanţă ale
structurii valorice a producţiei:
n
X j = ∑ x ij + VAB j , j = 1, n
i =1
Metode şi tehnici de previziune

Pe ansamblu, trebuie respectată condiţia:


n n
∑ Xi = ∑ X j
i =1 j =1

În continuare, pentru ca modelul să devină operaţional, trebuie definită matricea A, adică


matricea tehnologică (matricea coeficienţilor tehnici ai cheltuielilor materiale directe).
a 11 a 12 K a 1 j K a 1n
M
A = a i1 a i 2 K a ij K a in
M
a n1 a n 2 K a nj K a nn
x ij
în care: a ij = arată cât trebuie să producă ramura i pentru a se realiza o producţie de o unitate
Xj
în ramura j.
Rezultă: xij = aij ⋅ Xj
Coeficienţii aij se determină pe baze statistice, fiind consideraţi constanţi şi se actualizează
periodic în funcţie de modificările tehnologice previzibile.
În studiile previzionale modelul input-output se utilizează în următoarele momente:
1. în fazele preliminare ale acestor studii, când se stabileşte un anumit produs final, Y, dezirabil şi
se urmăreşte determinarea produsului global, X, ce trebuie realizat pentru obţinerea acestui
produs final.
Se porneşte de la sistemul:
X 1 = a 11 X 1 + a 12 X 2 + K + a 1n X n + Y1
M
X n = a n 1 X 1 + a n 2 X 2 + K + a nn X n + Yn
care, matricial, se scrie:
X = AX + Y
Rezultă: X – AX = Y ⇒ (E – A) X = Y ⇒ X = (E – A)-1 ⋅ Y
Matricea (E – A)-1 reprezintă matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale totale (directe şi
indirecte).

2. în faza finală a studiilor previzionale, când se cunoaşte producţia totală (X) ce poate fi realizată
şi se urmăreşte să se determine care este produsul final (Y) posibil de atins.
Se porneşte de la: X = AX + Y ⇒ Y = (E – A)X
Modelul dinamic previzional în expresie bănească
porneşte tot de la relaţia:
X t = AX t + Yt
Mai departe, Yt se descompune în:
Yt = I t + Z t
It = investiţiile pentru producţie
Zt = produsul final net
Metode şi tehnici de previziune

Se consideră un factor de întârziere (lag) de un an, reprezentând durata de transformare a


unui volum de investiţii în capital fix, pentru a se realiza un anumit spor de producţie.
Se defineşte matricea investiţiilor interramuri,
I t = I ij i, j = 1, n
unde Iij reprezintă investiţia ce trebuie să se efectueze în ramura producătoare i pentru a se obţine
sporul de producţie previzionat, ∆Xj, în ramura consumatoare j
şi matricea coeficienţilor investiţiilor specifice,
I ij
B = b ij i, j = 1, n unde b ij =
∆X j
Rezultă IIj = bij ⋅ ∆Xij sau, matricial,
It = Bt ⋅ ∆Xt

Înlocuind în relaţia iniţială se obţine:


X t = AX t + B t (X t +1 − X t ) + Z t

3.14 Metode intuitive

Constau, în esenţă, în consultarea unor grupuri de experţi în vederea rezolvării unor


probleme pentru care nu există metode standardizate corespunzătoare.

3.14.1 Metoda Brainstorming (“asaltul ideilor”)

Este o metodă a discuţiilor în grup care constă în organizarea unor reuniuni de experţi din
domenii diferite care concură la rezolvarea unei probleme cu caracter interdisciplinar.
Activitatea este organizată de beneficiar, care poate lucra cu întregul colectiv sau pe grupe
de lucru şi, în final, cu ajutorul colectiv.
Pentru ca metoda să dea rezultatele aşteptate, se cer respectate următoarele condiţii:
a. organizatorul dezbaterii trebuie să aibă un orizont larg, pentru a încuraja dezbaterea liberă a
problemelor;
b. discuţia trebuie să se concretizeze pe o problemă bine definită, pentru a nu se declanşa
dezbateri colaterale nedorite;
c. organizatorul trebuie să ia în considerare toate ideile exprimate, chiar dacă iniţial i se par
inaplicabile;
d. pe baza ideilor formulate, organizatorul trebuie să încurajeze combinarea şi asocierea prin
consens a ideilor formulate, obţinându-se un flux continuu de opinii până la adoptarea
soluţiei.
Limitele metodei:
‰ oricât de libere ar fi discuţiile, există pericolul ca unii experţi să fie influenţaţi de colegii

lor cu personalitate mai puternică;


Metode şi tehnici de previziune

‰ în unele cazuri poate conduce la soluţii insuficient fundamentate.


3.14.2 Metoda Delphi (anchetelor iterative)

Această metodă reprezintă un răspuns posibil la deficienţele relevate de metoda


Brainstorming. Ea constă în consultarea unui grup de experţi cu ajutorul unor chestionare, fără ca
experţii să se cunoască între ei.
Metoda Delphi presupune trei faze:
A. Pregătirea lucrării, cu următoarele momente:
1. stabilirea problemei care face obiectul studiului previzional;
2. elaborarea unui chestionar pe baza căruia se realizează consultarea experţilor.
Chestionarul este însoţit de instrucţiuni de completare;
3. constituirea grupului de experţi, potrivit cu specificul problemei;
4. informarea experţilor asupra obiectului şi modului de desfăşurare a activităţii.
B. Consultarea experţilor, cu următoarele momente:
1. transmiterea chestionarelor către experţi, cărora li se solicită răspunsuri pe baza
principiului întrebării închise (la fiecare întrebare sunt ataşate toate răspunsurile posibile,
fiecare expert urmând a face o opţiune);
2. se colectează chestionarele, se grupează răspunsurile, se stabileşte valoarea mediană.
Aceste răspunsuri sunt împărţite fie în decile, fie în cvartile, extremităţile fiind eliminate;
3. organizatorul îi informează pe experţi asupra rezultatelor obţinute şi le transmite un nou
chestionar, însoţit de informaţii suplimentare, cerându-li-se să reflecteze dacă îşi menţin
sau nu opţiunea iniţială. Pentru a veni în sprijinul lor, organizatorul le poate transmite şi
un chestionar-interviu prin care li se cere să motiveze cauzele care le determină
opţiunea;
4. se colectează din nou chestionarele şi se procedează ca la pct.2. Aceste operaţii se pot
repeta până când soluţia nu mai este perfectibilă.
C. Valorificarea rezultatelor
Organizatorul interpretează rezultatele obţinute şi uneori – singur sau în colaborare cu un
specialist propriu – poate aduce unele corective soluţiei obţinute, dacă el a avut interes să nu
divulge unele aspecte, considerate secrete.
Această metodă poate fi utilizată pentru următoarele categorii de probleme:
‰ anticiparea unor evenimente tehnico-ştiinţifice, solicitându-se să se estimeze anul când

astfel de evenimente se vor produce, intervalul de ani sau numărul de ani necesari;
‰ stabilirea anului când poate deveni operaţională o soluţie tehnologică cunoscută, dar care

deocamdată este inoperantă fie datorită costurilor prea ridicate, fie datorită unor efecte
secundare nocive.

3.15 Metoda balanţelor previzionale

Corespunzător categoriilor de echilibre şi proporţii ce caracterizează dezvoltarea


economico-socială, în activitatea precizională se folosesc:
‰ balanţe materiale

‰ balanţe valorice
Metode şi tehnici de previziune

‰ balanţe ale forţei de muncă.


¾ Balanţele materiale sunt instrumente metodologice cu ajutorul cărora se proiectează
echilibrele dintre necesităţile şi resursele disponibile de materii prime, materiale, energie şi
produse finite de importanţă strategică, precum şi structurarea optimă a atragerii şi folosirii
acestora în perioada de previziune.

Schema generală a unei balanţe materiale:


NECESAR (UTILIZĂRI) RESURSE
1. Pentru producţie 1. Stoc la începutul perioadei
2. Pentru investiţii 2. Producţia
3. Pentru consumul populaţiei 3. Resurse recuperabile şi refolosibile
4. Pentru export 4. Import
5. Pentru rezerve 5. Consum din rezerve
6. Stoc la sfârşitul perioadei
Total necesar Total resurse

Balanţele materiale previzionale trec printr-un proces complex de elaborare şi echilibrare,


astfel încât în final resursele să acopere integral necesităţile, în condiţii de eficienţă ridicată.
¾ Balanţele valorice reflectă venituri şi cheltuieli, respectiv încasări şi plăţi, ca expresii ale
proporţiilor de sinteză din economia naţională privind formarea, distribuirea şi redistribuirea
rezultatelor producţiei sociale prin intermediul diferitelor fonduri băneşti. Aşadar, balanţele
valorice reflectă relaţii privind echilibrul financiar, monetar şi valutar.
Principalele balanţe valorice sunt:
‰ bugetul de stat;

‰ balanţa comercială (balanţa comerţului exterior);

‰ balanţa de plăţi externe.

¾ Balanţele forţei de muncă exprimă raporturile cantitative ce se creează pe piaţa forţei de


muncă şi în procesul de folosire a acesteia pe ramuri şi domenii de activitate, pe mediul urban
şi cel rural, precum şi pe sexe.
În esenţă, ele cuprind:
‰ resursele totale;

‰ populaţia ocupată (din care: salariaţi);

‰ rezervele de muncă (populaţie casnică potenţial activă, elevi şi studenţi în vârstă de

muncă, apţi de a lucra, militari în termen, şomeri);


‰ rata şomajului.

Balanţele forţei de muncă se întocmesc atât ca balanţe totalizatoare (pe întreaga ţară) cât şi
ca balanţe cu caracter parţial (pe judeţe sau alte unităţi teritoriale).
Metode şi tehnici de previziune

Bibliografie

V. Nicolae - Curs de previziune macroeconomică, Editura A.S.E.,


(coordonator) Bucureşti, 1992
D. Caracota - Previziune economică. Elemente de macroeconomie,
Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti, 1996
V. Nicolae - Previziune şi orientare economică, Editura Economică,
D. L. Constantin, Bucureşti, 1998
I. Grădinaru
V. Nicolae, - Probleme cu rezolvări privind planificarea şi prognozarea
I. Grădinaru dezvoltării economico-sociale, A.S.E., Bucureşti, 1987
D. L. Constantin
C. Pârlog - Elemente de previziune macroeconomică, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1998
*** (Colectiv de autori) - Previziune macroeconomică. Lucrări aplicative, Editura
I.D.D. - A.S.E., Bucureşti, 2000

Întrebări recapitulative

1. În ce constau analiza, sinteza şi interpretarea sistemică?


2. Care sunt particularităţile sistemului macroeconomic?
3. Prin ce se deosebesc extrapolarea şi interpolarea?
4. Ce procedee de extrapolare cunoaşteţi?
5. Cum se poate realiza extrapolarea pe baza seriilor cronologice?
6. Care este diferenţa dintre extrapolarea mecanică şi cea euristică?
7. Care sunt procedeele de interpolare?
8. Care sunt scopurile urmărite prin utilizarea metodei normării?
9. În ce constă metoda sondajelor? Ce condiţii trebuie să îndeplinească sondajul pentru a fi utilizat
în activitatea previzională?
10. Care sunt componentele arborelui de pertinenţă?
11. Cum se stabilesc notele de pertinenţă şi care este semnificaţia lor?
12. În ce constă metoda scenariilor?
13. În ce constă metoda comparaţiilor internaţionale?
14. Ce este modelul economico-matematic şi care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească?
15. Cum se pot clasifica modelele economico-matematice?
16. Ce este funcţia de producţie?
17. Ce variante ale funcţiei de producţie Cobb-Douglas cunoaşteţi?
18. Ce reprezintă coeficienţii de elasticitate într-o funcţie de producţie?
19. Explicaţi utilizarea funcţiei de producţie în studierea substituirii factorilor de producţie.
Metode şi tehnici de previziune

20. În ce constau modelul de simulare şi cel de optimizare?


21. Ce categorii de fluxuri se disting în cadrul tabelului intrări-ieşiri?
22. Care este conţinutul cadranelor tabelului intrări-ieşiri?
23. Care este relaţia de echilibru fundamentală a modelului intrări-ieşiri?
24. Care este semnificaţia matricilor A şi (E-A)-1 în modelul intrări-ieşiri?
25. Cum se determină vectorul produsului global (X) când se cunoaşte variabila exogenă Y
(vectorul produsului final)? Dar Y când se cunoaşte X?
26. Care este semnificaţia matricii B în modelul intrări-ieşiri dinamic previzional?
27. În ce constă metoda Brainstorming? Ce condiţii trebuie respectate pentru ca ea să dea rezultatele
aşteptate?
28. Care sunt limitele metodei Brainstorming?
29. În ce constă metoda Delphi?
30. Care sunt fazele ce se parcurg în utilizarea metodei Delphi?
31. Care sunt categoriile de balanţe folosite în activitatea previzională?
32. Cum se prezintă schema generală a unei balanţe materiale?
33. Care este rolul balanţelor valorice?
34. Care sunt principalele balanţe valorice?
35. Care este conţinutul balanţelor forţei de muncă?
Previzionarea creşterii economice

4
PREVIZIONAREA CREŞTERII
ECONOMICE

4.1. Noţiuni şi corelaţii privind previzionarea creşterii economice


4.2. Previzionarea preţurilor
4.3. Modelarea consumului final
4.4. Modelarea volumului de investiţii

4.1 Noţiuni şi corelaţii privind previzionarea creşterii economice

Creşterea economică este un proces complex, de ansamblu, care se manifestă printr-o


sporire a dimensiunilor economice, însoţită de transformări ale structurilor sale.
Ea este o componentă a dezvoltării durabile, concept agreat de majoritatea specialiştilor şi
popoarelor, sinonim cu dezvoltarea viabilă, sustenabilă, umană, ecologică. S-a constituit în
continuarea unor probleme ale creşterii economice din ultimele decenii: dimensiunile ecologice,
tehnico-ştiinţifice, culturale, demografice, militare etc.
Pentru caracterizarea mai complexă a dezvoltării se foloseşte indicele dezvoltării umane
(I.D.U.), construit de regulă cu patru indicatori: speranţa de viaţă la naştere, gradul de alfabetizare,
durata medie a şcolarizării, P.I.B./locuitor. Limita superioară a sa este 1 şi arată ponderea ţării
respective în cele mai bune realizări din lume. În alte situaţii se folosesc mai mulţi indicatori*. În
acest scop fiecare ţară elaborează (sau trebuie să elaboreze) raportul anual al dezvoltării umane**
Noţiunea de creştere economică poate căpăta un sens precis numai în măsura în care este
posibilă cuantificarea sa. Acest lucru se rezolvă cu contabilitatea naţională, care operează cu
indicatori agregaţi macroeconomici (vezi şi cap. 2.2.3.3.).
Principalii indicatori de acest gen sunt produsul intern brut (PIB) şi produsul naţional
(PNB), care la rândul lor, se află în relaţie cu o serie de variabile exogene şi parametri opţionali.

În acest scop se pot folosi trei modalităţi de agregare a produsului intern brut (PIB):
1) metoda de producţie, care constă în obţinerea PIB scăzând consumul intermediar (CI)

*
Vezi şi D. Ciucur, C, Popescu etc. „Echilibrul înaintării”, Editura Eficient, Bucureşti, 1998, p. 44 – 47.
**
În România el se întocmeşte începând cu anul 1995.
Previzionarea creşterii economice

din volumul produsului global (X), adică PIB = X – CI;


2) metoda veniturilor, prin adunarea salariilor (FS), a impozitelor şi taxelor (IT), a
amortizării (AM) şi a excedentului net (EN), adică
PIB = FS + IT + AM + EN
3) metoda utilizării producţiei finale, însumând consumul final al menajelor (CM) şi al
administraţiei (CA), cu cheltuielile pentru formarea brută de capital fix (FBCF) şi de capital
circulant (FBCC, care echivalează cu creşterea stocurilor şi rezervelor, ∆SR), şi cu soldul balanţei
comerciale (SBC = EXP – IMP), de unde rezultă:
PIB = CM + CA + FBCF + ∆SR + (EXP – IMP)
Pornind de la PIB se calculează apoi produsul naţional brut (PNB):
PNB = PIB ± SVAT
în care SVAT reprezintă soldul valorilor adăugate brute obţinute în terţe ţări:
SVAT = VAN – VAS
în care VAN reprezintă valoarea adăugată brută a agenţilor economici naţionali obţinută în
străinătate, iar VAS reprezintă valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini obţinută în ţară.
Rezultă deci că PNB PIB, în funcţie de mărimea SVAT.
Un alt indicator macroeconomic agregat este produsul intern net (PIN), obţinut prin
eliminarea din PIB a amortizării:
PIN = PIB – AM
În mod similar se calculează produsul naţional net (PNN), adică eliminând amortizarea din
PNB:
PNN = PNB – AM
Pentru a surprinde simultan componenta economică şi pe cea socială, precum şi pentru a
realiza comparaţii semnificative, tratarea indicatorilor creşterii economice se face ca mărimi per
capita (PIB pe locuitor, PNB pe locuitor etc.).
Este necesar, de asemenea, să se releve dinamica indicatorilor în termeni reali, adică în
preţuri constante (comparabile), eliminându-se influenţa modificării preţurilor pieţei. Acest lucru se
face cu ajutorul deflatorului:
PIB nominal
Deflatorul =
PIB real
Lucrările privind previzionarea creşterii economice duc la proiectarea unei schiţe
macroeconomice (a unui cadru general al economiei naţionale în perspectivă), care se regăseşte în
macroprognoza iniţială şi în schiţa de plan/program, pe baza cărora se stabilesc apoi componentele
sectoriale şi sintezele dezvoltării macroeconomice.
Componentele acestui cadrul general al economiei sunt:
‰ ritmurile creşterii economice;

‰ proporţiile economice de ansamblu;

‰ principalele laturi ale eficienţei economice.

Între cele trei componente există strânse legături de interdependenţă.


Pentru proiectarea PIB (yt) se poate utiliza şi modelul de forma următoare:
y t = y 0 (1 + r y ) iar
r y = (r k ⋅ p k ) + (r L ⋅ p L )
Previzionarea creşterii economice

în care:
r y - reprezintă ritmul mediu al perioadei (de regulă, al anului);
p – ponderea factorilor în total;
K şi L – cei doi factori de producţie (capitalul fix şi forţa de muncă).
Ponderile celor doi factori se calculează astfel:
‰ pentru forţa de muncă:

S⋅L
pL = , în care S = salariul mediu;
y0
‰pentru capital fix (prin diferenţă):
pK = 1 – pL
Considerând, convenţional, că Y0 (în anul de bază) a fost 2800 mild. lei, iar pentru anul de
previziune (t) ponderea lui K va fi de 0,3 (adică 30%), iar a lui L va fi de 0,7 (respectiv 70%) şi că
ritmurile medii de creştere vor fi de 0,04 (respectiv 4%) pentru K şi de 0,02 (adică 2%) pentru L,
rezultă:
a) r k = (0,3 · 0,04) + (0,7 · 0,02) = 0,012 + 0,014 = 0,026 = 2,6%
b) Yt = Y0 · (1 + r k ) = 2800 · 1,026 = 2872,8 mild. lei.
Pornind de la această coerenţă internă a funcţionării factorilor de producţie şi adăugând şi
alte elemente ale mecanismului economic rezultă necesitatea asigurării unor corelaţii de eficienţă
în economie.
Principalele categorii de corelaţii sunt următoarele:
a) Corelaţii privind volumul şi eficienţa capitalului fix:
Xt K ~ ~
> t , adică X > K,
X0 K0
E t Bt ~ ~
> , adică E > B,
E 0 B0
X K
ştiind că: E= , iar B = ,
K L
în care:
K şi L reprezintă volumul absolut al celor doi factori de producţie – capitalul fix şi forţa de
muncă;
X – volumul absolut al produsului global;
~ ~
K şi L - indicii de creştere a celor doi factori de producţie;
E – eficienţa folosirii capitalului fix (volumul lui X la o unitate de capital fix);
B – înzestrarea tehnică a muncii, adică gradul de înzestrare a lucrătorilor cu capital fix
(volumul de capital fix pentru un lucrător);
~
E - indicele de creştere a eficienţei folosirii capitalului fix;
~
B - indicele de creştere a gradului de înzestrare tehnică a muncii.
X
De asemenea, ştiind că E = şi că X = K · E,
K
~ ~ ~
Rezultă că X = K ⋅ E sau r X = r K ⋅ r E
Previzionarea creşterii economice

b) Corelaţii privind volumul şi eficienţa forţei de muncă:


Xt FS t ~~
> , adică X > FS
X 0 FS 0
Xt Lt ~ ~
> , adică X > L
X0 L0
FS t L t ~ ~
> , adică FS > L
FS 0 L 0
Wt S t ~ ~
> , adică W > S
W0 S 0
ştiind că:
X FS
W= , iar S = ,
L L
în care: L - reprezintă volumul absolut al forţei de muncă;
FS - fondul de salarii;
W - productivitatea muncii;
S - salariul mediu;
~ ~ ~ ~ ~
X, FS, L, W şi S = indicii de creştere a mărimilor respective.
X ~ ~ ~
De asemenea ştiind că W = şi că X = L ⋅ W, rezultă că X = L ⋅ W sau ~rX = ~rL ⋅ ~rW
L
c) Corelaţii privind rezultatele finale ale activităţii economice:
VAN t X t ~ ~
> , adică VAN > X
VAN 0 X 0
VAN t CI t ~ ~
> , adică VAN > CI
VAN 0 CI 0
Yt CFt ~~
> , adică Y > CF
Y0 CF0
X t Pt ~ ~
> , adică X > P
X 0 P0
Wt CFL t ~~
> , adică W > CFL
W0 CFL 0
XPt CPt ~ ~
> , adică XP > CP
XP0 CP0
X CF X CF
ştiind că W =; CFL = ; XP = ; CP = , în care:
L L P P
VAN – valoarea adăugată netă;
X – produsul global;
CI – consumul intermediar;
W – productivitatea muncii;
CFL – consumul final pe o persoană ocupată;
Previzionarea creşterii economice

XP – produsul global pe locuitor;


CP – consumul final pe locuitor;
P – populaţia;
L – numărul populaţiei ocupate;
~ – semnul ce însoţeşte indicii de creştere ai variabilelor luate în consideraţie.

4.2 Previzionarea preţurilor

Elaborarea previziunilor economice necesită şi o abordare previzională a preţurilor.


În economia de piaţă, preţurile se formează, de regulă, în mod liber, în condiţiile concurenţei
şi ale raporturilor dintre cerere şi ofertă. Dar pe lângă preţurile libere mai există preţuri administrate
(monopol, stat) şi preţuri mixte.
În acest context, statul acţionează asupra preţurilor prin impozite, taxe şi subvenţii. Statul
este învestit cu competenţe în acest domeniu, deoarece trebuie:
a. să orienteze activităţile destinate pieţei, pentru a asigura la maximum posibil satisfacerea
trebuinţelor tuturor categoriilor de consumatori potrivit cu veniturile lor;
b. să-şi asigure şi prin preţuri anumite resurse pentru bugetul naţional;
c. să protejeze interesele naţionale, în cazul în care constată ruinarea unor producători interni de
către concurenţa străină;
d. să sprijine practicarea unei concurenţe loiale.
Se cunosc şi alte cazuri de intervenţie directă a statului în formarea preţurilor, şi anume:
‰ îngheţarea preţurilor şi a salariilor, pentru a întrerupe procesul inflaţionist;

‰ stabilirea de preţuri fixe la unele mărfuri de larg consum, intervenind cu subvenţii la

producător sau la consumator;


‰ achiziţionarea şi stocarea de către stat a surplusului unor produse (de regulă produse agricole

şi resurse energetice), pentru a se evita prăbuşirea preţurilor interne la aceste mărfuri;


‰ raţionalizarea consumului, în cazul penuriei unor bunuri de consum, precum şi stimularea

importurilor prin reducerea taxelor vamale la aceste bunuri;


‰ fixarea de preţuri minime, pentru anumite perioade, stimulând astfel producţia în cadrul

echilibrului general al preţurilor pe piaţă şi în raport cu importul, statul devenind un


cumpărător important al acestor mărfuri.
Pentru întocmirea prognozelor în domeniul preţurilor se au în vedere o serie de elemente
cu acţiune complexă:
1. legităţile dinamicii preţurilor în cadrul raporturilor dintre cerere şi ofertă, ştiindu-se că abaterile
cu anumite ponderi de la echilibrul cerere-ofertă antrenează modificări ale preţurilor cu anumite
intensităţi;
2. specificul fazei ciclului economic în care se desfăşoară activitatea economică;
3. corelarea preţurilor cu curba de viaţă a produselor;
4. evoluţia preţurilor pe piaţa internaţională;
5. modificările ce vor interveni în preţuri, datorită măsurilor adoptate de stat.
O importanţă particulară are şi orizontul prognozelor preţurilor:
‰ Pe termen scurt, prognoza preţurilor se bazează pe dinamica cheltuielilor, la care se
Previzionarea creşterii economice

adaugă o rată a profitului, stabilite în principal prin extrapolare;


‰ Pe termen mediu sau lung, intervin influenţe majore cauzate de înnoirea producţiei

(atât sortimental, cât şi calitativ), precum şi de introducerea progresului tehnic, care


accelerează productivitatea muncii şi performanţele echipamentelor.
Conţinutul prognozei preţurilor:
1. Indicii preţurilor, pe următoarele categorii de preţuri:
1.1. cu ridicata:
1.1.1. ale produselor industriale (la care mărfurile circulă între agenţii economici în
cantităţi mari);
1.1.2. ale produselor agricole;
1.1.2.1. de contractare şi achiziţie, garantate de stat, la care se cumpără aceste
produse la fondul de stat (se adaugă adesea şi alte avantaje);
1.1.2.2. de livrare de la fondul de stat către agenţii economici (cuprinzând şi un
comision al organizaţiilor de achiziţie).
1.2. cu amănuntul (desfacere către populaţie):
1.2.1. pentru mărfuri alimentare;
1.2.2. pentru mărfuri nealimentare;
1.2.3. pentru servicii (preţurile se numesc în acest caz tarife);
1.2.4. indicele general al preţurilor cu amănuntul.
2. Influenţele pozitive şi negative, determinate de dinamica prognozată a preţurilor:
2.1. privind modificarea proporţiilor dintre mărimile agregate ale producţiei sociale (dintre
componentele PIB);
2.2. privind modificarea veniturilor şi cheltuielilor din Bugetul public naţional al Statului
şi din Bugetul asigurărilor sociale;
2.3. privind afectarea cursului de schimb al monedei naţionale.
3. Nivelul absolut al preţurilor pentru produsele stabilite de comun acord cu F.M.I., în
cadrul Acordului Stand By. Astfel de preţuri (corelate la nivel mondial) se stabilesc
pentru energie electrică, gaze, cărbuni, minereuri (deci, în funcţie de proiecţiile făcute pe
plan mondial).
Pentru fundamentarea prognozei preţurilor se folosesc următoarele metode:
a) Metoda scenariilor, pentru fundamentarea dinamicii preţurilor cu ridicata.
Se iau în calcul următorii factori:
‰ cursul de schimb estimat;

‰ dinamica salariilor;

‰ evoluţia sistemului de impozitare;

‰ evoluţia taxelor vamale şi a politicii vamale;

‰ reevaluarea fondurilor fixe (prin modificarea sistemului de amortizare);

‰ modificarea sistemului de subvenţii.

În cadrul scenariului, se aplică diferite cote de influenţă pentru fiecare factor, obţinându-se o
multitudine de variante, dintre care se reţine cea cu gradul cel mai înalt de plauzibilitate.

b) Metoda componentelor, folosită îndeosebi pentru prognoza pe termen scurt sau mediu,
constă în proiectarea elementelor de cost şi apoi a profitului, obţinându-se astfel preţul prognozat.
Previzionarea creşterii economice

CPij = CIij + FSij + ITij + AMij


(deci costul de producţie, CP, rezultă din însumarea cheltuielilor intermediare, a salariilor,
impozitelor–taxelor–cotizaţiilor şi a amortizării, pentru fiecare marfă i şi unitate j);
Pij = CPij + ENij
P, este egal cu suma dintre costul de producţie şi excedentul net, pentru fiecare marfă i şi
unitate j.
Pentru fundamentarea prognozei preţurilor cu amănuntul se mai folosesc concluziile oferite
de bugetele de familie, care prefigurează atât dinamica preţurilor şi tarifelor, pe categorii de bunuri
şi servicii, cît şi evoluţia cantitativă a cererilor de consum de astfel de mărfuri.
c) Metoda comparativă este folosită pentru elaborarea prognozei preţurilor pe termene
medii şi lungi, când numeroase mărfuri sunt noi, neavând o bază de comparare în trecut.
Metoda constă în proiectarea noilor preţuri prin compararea cu cele practicate în ţările
dezvoltate, folosind însă şi diverse ipoteze ale modificării acestor preţuri, în funcţie de evoluţia
productivităţii muncii, a raportului cerere-ofertă pe diferite pieţe, a specificului ciclului economic
etc.
Este important ca preţurile de referinţă, cu care se fac comparaţiile, să fie reprezentative,
atât ca pondere, cât şi ca tendinţă de evoluţie, în care scop sunt binevenite informaţiile oferite de
bursele de mărfuri.
După ce se stabilesc preţurile pe categorii de mărfuri se folosesc baremuri estimative
pentru diferenţierea acestor preţuri pe sorto-tipo-dimensiuni şi pe trepte de calitate.
Calculele previzionale privind indicii de preţuri se fac mai întâi pe fiecare categorie de
marfă, folosindu-se:
Indicele Laspeyres
n

∑ q i0 ⋅ p1i
I Lp,i = i =1
n
sau
∑i =1
q ⋅p
i
0
i
0

Indicele Paasche
n

∑ q 1i ⋅ p1i
I Pp,i = i =1
n


i =1
q 1i ⋅ p i0

Pentru eliminarea efectului provocat de fiecare dintre cele două sisteme de ponderare,
prezentate mai sus, se poate apela la indicele Fischer, care constă în calculul mediei geometrice a
primilor doi indici de preţuri:
I Fp ,i = I pL,i ⋅ I Pp ,i
După efectuarea calculelor de preţuri previzionate pe produse are loc agregarea lor pe grupe
mari de mărfuri, după cum urmează:
‰ indicele preţurilor cu ridicata al produselor industriale;

‰ indicele preţurilor cu amănuntul, total, din care:

− pentru mărfuri alimentare;


− pentru mărfuri nealimentare;
Previzionarea creşterii economice

− pentru servicii destinate populaţiei.


Indicele agregat al preţurilor cu amănuntul (pentru totalul mărfurilor şi serviciilor) poartă şi
numele de indicele general al preţurilor (Ip).
Evoluţia indicelui agregat al preţurilor cu amănuntul, care sintetizează practic şi influenţa
evoluţiei preţurilor cu ridicata stă la baza calculării ratei inflaţiei pentru viitor.
Calculele se fac atât cu bază fixă, cât şi cu bază în lanţ (comparativ cu luna precedentă).
Rata inflaţiei = I %p − 100

4.3 Modelarea consumului final

Consumul final (CF) reprezintă un element esenţial al oricărei strategii macroeconomice. El


este o parte importantă a utilizării finale a P.I.B., alcătuit din consumul final al menajelor şi
consumul final al administraţiei (publice şi private). Pentru consum este necesar un venit final (V),
care se constituie prin intermediul valorilor adăugate ale ramurilor, respectiv din veniturile
persoanelor fizice şi juridice care se alocă pentru consumul final şi economisire.
Prin urmare, dacă Vi = VABi, rezultă că ViCF = Vi − ViAU
În care ViCF = veniturile destinate consumului final, iar ViAU = alte utilizări (investiţii şi alte
forme de economisire), pe ramurile i.
Dimensionarea acestor venituri se face cu relaţia:
, t = FS i , t + [ ITi , t ⋅ (1 − k i , t )] + [ EN i , t ⋅ (1 − q i , t )]
ViCF
(venitul total pentru consumul final, ViCF
, t , repartizat pe ramurile i, se formează prin însumarea

fondului de salarii (FS) cu partea din impozite şi taxe şi partea din excedentul net destinat
consumului final, după scăderea părţilor k şi q ce revin altor utilizări, adică pentru investiţii şi
tezaurizare).
Urmează repartizarea acestor venituri în veniturile pentru consumul final al
menajelor (Vi,CFM
t ) şi cele pentru consumul final al administraţiei (Vi,CFA
t )
Vi,CFM
t = Vi,CFt ⋅ c i , t
în care c reprezintă înclinaţia medie spre consum a menajelor, respectiv ponderea venitului
t , iar venitul destinat administraţiilor (Vi, t
destinat menajelor în Vi,CF ) este:
CFA

Vi,CFA
t = Vi,CFt − Vi,CFM
t sau Vi,CFt ⋅ (1 − c i, t )
Proiectarea veniturilor finale menţionate se realizează prin cunoaşterea ponderilor lor în
totalul VAB, în anul de bază şi în alţi ani precedenţi, desprinzându-se anumite tendinţe. Se iau în
considerare, de asemenea unele elemente de judecată (măsuri, procese în curs de desfăşurare) care
pot induce anumite corecţii tendinţelor conturate.
Un alt moment important al lucrărilor de previzionare a consumului final îl reprezintă
calculul înclinaţiei marginale spre consum (c') :
c' = ∆CFi, t /∆ Vi, t ; 0 < c' < 1
Previzionarea creşterii economice

Prin aceste calcule se urmăreşte să se obţină o cvasiegalitate între coeficientul înclinaţiei


marginale spre consum (c') şi ponderea consumului final în totalul venitului final (c), întrucât nu
există schimbări spectaculoase pe termen scurt:
c i , t = ViCF
, t / Vi , t ≈ c
'

În faza următoare se trece la previzionarea distribuirii consumului final pe categorii de


mărfuri (alimentare, nealimentare şi servicii), precum şi pe grupe mari de bunuri şi servicii. Pentru
aceasta se apelează la metoda bugetelor de familie, practicată în toate ţările.
Un buget de familie cuprinde, pe de o parte, toate veniturile în bani şi în natură (exprimate
valoric) pe surse: salarii, venituri în natură, pensii, burse şi ajutoare, alocaţii pentru copii, precum şi
veniturile din activităţi nesalariale (pe cont propriu), iar, pe de altă parte, cheltuielile pe destinaţii:
pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii (pe categorii), precum şi pentru plata impozitelor, taxelor,
cotizaţiilor şi asigurărilor.
Bugetele de familie se întocmesc folosind un eşantion reprezentativ pentru întreaga
populaţie a ţării. El cuprinde în România circa 15 mii de familii, grupate pe categorii sociale şi pe
mediile urban şi rural. Fiecare buget se întocmeşte pentru 4000 de bunuri şi servicii, existând şi
preocuparea pentru a spori acest număr.
Se fac înregistrări continue, ceea ce permite să se desprindă anumite tendinţe de evoluţie a
veniturilor şi cheltuielilor, inclusiv modificări de structură.
Pe baza acestor bugete de familie se întocmeşte câte un buget de familie reprezentativ (de
sinteză) pentru întreaga populaţie şi pentru fiecare categorie socială şi de mediu: salariaţi, ţărani,
populaţie urbană, populaţie rurală ş.a.
Aceste agregări se realizează cu ajutorul mediilor ponderate.
Şi în acest caz, pentru realizarea de previziuni, se au în vedere atât tendinţele şi modificările
de structură, cât şi elementele noi, previzibile, care pot influenţa aceste evoluţii (de exemplu,
modificarea sistemului de pensionare şi a celui de impozitare).
În ultimii ani, această metodă a fost extinsă şi îmbunătăţită, sub denumirea de Ancheta
integrată în gospodării (AIG).

Totodată, pe baza informaţiilor oferite de bugetele de familie (dar şi de alte surse) se poate
proiecta evoluţia cererii solvabile de mărfuri (pentru care există venituri), cu ajutorul
coeficienţilor de elasticitate.
Astfel, cererea pentru un produs sau grup de produse (Ci), poate fi exprimată ca o funcţie de
venit (v):
Ci = f(v),
ca o funcţie de preţ (pi),
Ci = f(pi),
sau ca o funcţie de cei doi factori:
Ci = f(v,pi),
i reprezentând categoria produsului sau grupului de produse respectiv.
Metoda coeficienţilor de elasticitate permite stabilirea elasticităţii cererii în anul de bază, şi
apoi, în funcţie de aceasta (eventual cu unele ajustări), se prognozează dinamica cererii de consum
pe termen scurt şi mediu.
Previzionarea creşterii economice

Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit:


∆C ∆V
Ev = /
C V
(adică se raportează modificarea procentuală a cererii la modificarea procentuală a venitului,
numitorul având valoarea 100 în ambele cazuri).
Rezultă pentru perioada de previziune:
∆C t ∆Vt
= E ov ⋅
Co V0
(deci evoluţia procentuală a cererii va fi condiţionată de produsul dintre elasticitatea
antecalculată a venitului şi evoluţia procentuală a acestuia).
Cunoscând coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de evoluţia preţurilor:
∆C ∆P
E 0p = /
C P
(adică raportându-se modificarea procentuală a cererii la modificarea procentuală a preţului
pentru produsul sau grupul de produse respectiv), rezultă pentru perioada de previziune:
∆C t ∆P
= E op ⋅ t
Co P0
(evoluţia procentuală a cererii fiind condiţionată de elasticitatea antecalculată a preţului şi de
evoluţia procentuală a acestuia).
Cu ajutorul celor două elasticităţi şi a estimării dinamicii veniturilor şi a preţurilor se poate
cuantifica influenţa cumulată a celor două categorii de influenţe.
De exemplu, dacă la produsul A, E 0v = 0,5, iar E 0p = – 0,15, iar în perioada de previziune se
prevede ca venitul să crească cu 30%, iar preţul cu 10%, cererea viitoare se estimează astfel:
0,5 · 30% = 15% = creşterea cererii pe seama sporirii venitului;
- 0,15 · (+ 10%) = –1,5% = diminuarea cererii ca urmare a creşterii preţurilor;
15% – 1,5% = 13,5% = creşterea totală a cererii la produsul A în perioada de previziune.

4.4 Modelarea volumului de investiţii

Previzionarea investiţiilor presupune o succesiune de calcule:


4.4.1. Stabilirea volumului necesar de investiţii (a cererii de investiţii);
4.4.2. Determinarea volumului posibil de investiţii, respectiv a resurselor interne şi externe, care
împreună reprezintă oferta de investiţii;
4.4.3. Corelarea volumului necesar cu cel posibil.

4.4.1 Stabilirea cererii de investiţii presupune următoarele calcule:

a) previzionarea coeficienţilor β;
b) proiectare necesarului suplimentar de capital fix, care să acopere atât creşterea volumului
fizic de echipamente, cât şi scoaterea din funcţiune a unor mijloace fixe;
c) transformarea necesarului suplimentar de capital fix în volum necesar de investiţii.
Previzionarea creşterii economice

a) Coeficienţii β exprimă necesarul de capital fix pentru 1 leu producţie: coeficienţii β se


K i,0
calculează pe o serie de ani din perioada trecută β i,0 = şi se actualizează pentru anul de
X i,0
previziune t. Ei ilustrează eficienţa economică a folosirii capitalului fix, creşterea acesteia impunând
o tendinţă spre minim a acestor coeficienţi.
Cu ei se proiectează apoi volumul capitalului fix real în anul t, pe ramuri:
Ki,t = βi,t · Xi,t în care Xi.t = exogen;
Se ia în considerare, apoi, lagul, factorul de întârziere, adică timpul în care volumul de
investiţii se transformă în capital fix, în active reale. În modelele macroeconomice agregate se
lucrează cu un lag mediu de un an.
b) Prin urmare, se impune cunoaşterea necesarului de capital fix pentru anul t + 1, căruia
să-i corespundă un anumit volum de investiţii pentru anul t:
Ki,t+1 = Ki,t ± ∆Ki
unde ∆Ki este sporul mediu anual de capital fix din ultimii 3-4 ani care preced anul de
previziune, dacă este vorba de o progresie aritmetică,
sau (
Ki,t+1 = Ki,t 1 + r k i )
în care r k i este ritmul mediu anual al capitalului fix, calculat pe baza datelor din ultimii 3-4
ani, dacă evoluţia se bazează pe o progresie geometrică.
Se determină apoi necesarul suplimentar de capital fix pentru anul t+1:
NSKi,t+1 = (Ki,t+1 – Ki,t) + (Ki,t · Si,t)
Prima paranteză ilustrează sporul de capital fix pentru anul t+1, iar a doua paranteză
desemnează volumul anual al scoaterilor din funcţiune a fondurilor fixe uzate fizic şi/sau moral.
Coeficientul scoaterilor din funcţiune (Si) se stabileşte prin extrapolare ajustată.
c) Volumul necesar de investiţii se stabileşte prin relaţia:
INi,t = NSKi,t+1 · ui
în care ui = coeficientul de transformare a necesarului suplimentar de capital fix în volumul
necesar de investiţii. Este un indice supraunitar, iar partea care depăşeşte 1 reprezintă un surplus de
cheltuieli care nu se regăsesc în valoarea fiecărui obiect de investiţii. De exemplu, în industrie,
pentru lucrările de foraj cu caracter exploratoriu, până când se stabileşte locul de amplasare a noilor
sonde; în agricultură, pentru realizarea unor reînsămânţări de primăvară a unor suprafeţe
compromise în timpul iernii, prin ger sau prin inundaţii; în ramura construcţiilor, pentru realizarea
unor foraje exploratorii şi lucrări de consolidare a terenului, înainte de a se trece la realizarea unor
lucrări de construcţii-montaj.
Se însumează pe economie:
n
IN t = ∑ N i , t
i =1

4.4.2 Stabilirea volumului posibil de investiţii necesită o serie întreagă de calcule, şi anume:
a) determinarea capacităţii naţionale de economisire;
b) proiectarea acumulării brute pe destinaţii;
c) previzionarea resurselor totale de capital;
Previzionarea creşterii economice

d) dimensionarea posibilităţilor de finanţare a investiţiilor, din resurse interne şi externe.


a) Capacitatea naţională de economisire este condiţionată de volumul total al veniturilor
şi de înclinaţia marginală spre economisire:
e' = ∆Ei,t/∆Vi,t
Înclinaţia marginală spre economisire (e') arată creşterea economiilor atunci când veniturile
sporesc cu o unitate.
În condiţii normale, înclinaţia marginală spre economisire este un număr subunitar pozitiv: 0
< e' < 1. Nu trebuie uitat că c' + e' = 1, de unde rezultă că e' = 1 – c', ceea ce uşurează considerabil
calculele, (vezi subc.4.3.).
Economiile obţinute ca surplus al veniturilor formează economisirea (acumularea) netă, iar
împreună cu amortizarea formează economisirea (acumularea) brută (EB).
Se poate calcula astfel rata economisirii (acumulării) brute (REB):
EB
REB = ⋅ 100
PIB
b) Alocarea economisirii (acumulării) brute pe destinaţii se face previzionând
repartizarea acesteia pentru formarea brută de capital fix (FBCF) şi pentru creşterea stocurilor, adică
pentru formarea brută de capital circulant (FBCC).
AB = FBCF + FBCC
c) Formarea resurselor totale de capital (RTC) este condiţionată şi de influenţe externe.
Aceste influenţe se stabilesc cuantificând capacitatea naţională de finanţare spre exterior (CFE) şi
nevoia proprie de finanţare externă (NFE). Se poate calcula, în continuare, soldul transferurilor de
capital (STC), respectiv (NFE – CFE).
De unde:
RTC = AB + (NFE – CFE)
RTC = AB ± STC
Rezultă că RTC EB
e) Dimensionarea posibilităţilor de finanţare a investiţiilor reprezintă o lucrare
operaţională, de prevedere a surselor de provenienţă a acestor fonduri, atât în funcţie de
datele anterioare, cât şi de unele acţiuni previzibile care pot modifica evoluţia
precedentă: acordarea de credite mai avantajoase, alocaţii sporite de la buget etc.
Sursele de finanţare a investiţiilor sunt, în ţara noastră, în prezent următoarele (în procente
din total), cu aproximaţie:
9 de la bugetul public naţional ............................................... 9,0
9 de la bugetul local ............................................................... 2,0
9 din surse proprii (inclusiv credite interne) ........................ 80,0
9 din credite externe................................................... 9,0

4.4.3 Corelarea cererii cu oferta de investiţii vizează un echilibru relativ:


IN ≈ IP
Dacă din calculele iniţiale rezultă că IN > IP se va proceda astfel:
‰ se caută surse suplimentare de investiţii (din ţară sau străinătate);

‰ se vor îmbunătăţi coeficienţii µ (prin ridicarea gradului de utilizare a capacităţiilor de


Previzionarea creşterii economice

producţie şi prin creşterea coeficientului de schimburi, în unele întreprinderi), ceea ce nu


va diminua IN;
‰ dacă nu se poate realiza prin măsurile menţionate echilibrul IN ≈ IP, se redimensionează

volumul IN în limitele oferite de resursele de finanţare.


În cazul în care iniţial IN < IP, cazuri extrem de rare, se poate acţiona în direcţia extinderii
investiţiilor şi asupra altor obiective sau a accelerării execuţiei lucrărilor începute sau prevăzute a se
începe.

Bibliografie

1. V. Nicolae, „Prévision macroéconomique”, lito A.S.E. Bucureşti, 1995, p. 127-156.


I. Grădinaru

Întrebări recapitulative

Care sunt componentele „cadrului general” al previziunilor creşterii economice?


De ce este necesară prognoza preţurilor şi care sunt principalele metode prin care se
realizează?
Cum se proiectează consumul final?
Care sunt principalele etape care facilitează stabilirea volumului viitor al investiţiilor? Cum se
corelează cererea cu oferta de investiţii?
Previzionarea resurselor umane

5
PREVIZIONAREA
RESURSELOR UMANE

5.1. Sistemul resurselor umane


5.2 Prognoza demografică
5.3 Previzionarea forţei de muncă
5.4 Previzionarea productivităţii muncii
5.5 Strategia educaţiei şi formării profesionale a forţei de muncă

5.1 Sistemul resurselor umane

Componenţa sistemului resurselor umane


a) subsistemul demografic:
‰ mărimea populaţiei

‰ structura acesteia pe sexe, vârste, medii, etc

‰ distribuţia teritorială a populaţiei

‰ mişcarea naturală a populaţiei

‰ migraţia populaţiei

b) subsistemul forţei de muncă:


‰ resursele de muncă totale

‰ resursele de muncă disponibile

‰ populaţia activă

‰ populaţia ocupată

‰ rezervele de forţă de muncă

Previziunile privind resursele umane preced şi influenţează:


‰ prognozele macroeconomice

‰ prognozele sectoriale

‰ prognozele regionale
Previzionarea resurselor umane

5.2 Prognoza demografică

5.2.1 Metoda globală se utilizează pentru determinarea numărului total al populaţiei;


apelează la tehnici de extrapolare, pe baza tendinţelor de durată observate statistic şi presupuse
pentru perioada de previziune (extrapolarea mecanică) şi/sau ţinând seama de schimbările
previzibile care vor avea loc în comportamentul demografic (extrapolarea euristică).
Tehnici de extrapolare
¾ cu ajutorul sporului mediu anual:
Pt = P0 ± n∆p (în cazul extrapolării mecanice)
Pt = P0 ± n∆p × k (în cazul extrapolării euristice)
în care:
P = populaţia totală;
∆p = rata (sporul) medie anuală a evoluţiei populaţiei;
0 = anul de bază;
t = anul de previziune;
n = 0 → t;
k = coeficient de corectare a tendinţei principale (1< k >1)
¾ cu ajutorul ritmului mediu annual:
Pt = P0 ( 1 ± rp)n (pentru extrapolarea mecanică)
Pt = P0 ( 1 ± rp)n × k (pentru extrapolarea euristică)
în care: rp = ritmul mediu anual de evoluţie a populaţiei
¾ cu ajutorul unei funcţii polinomiale (folosind informaţiile furnizate de ultimele 3
recensăminte):
Pt = a + bt + ct2

5.2.2 Metoda analitică (a componentelor) presupune proiectarea iniţială a populaţiei pe


diferite structuri sau subpopulaţii (pe sexe, grupe de vârstă, medii, regiunii etc) şi obţinerea
populaţiei totale prin însumarea componentelor.
Se are în vedere următoarea succesiune de calcule:
a) stabilirea numărului populaţiei (sau subpopulaţiei respective) în anul de bază (P0);
b) proiectarea numărului născuţilor vii între anul de bază şi anul de previziune (N0→t) în
funcţie de numărul populaţiei feminine fertile, respectiv între 15 şi 49 de ani (P(i)) şi rata
de fertilitate specifică fiecărei vârste (f(i)):
49
N0→t = ∑ P(i)0→t · f(i) 0→t
i=15

c) determinarea numărului deceselor (D0→t), folosind tabele de mortalitate, care


evidenţiază posibilităţile de deces, diferenţiate pe vârste, pe sexe şi apoi pe total;
d) estimarea numărului imigranţilor pentru aceeaşi perioadă (0→t) (I0→t);
e) estimarea numărului de emigranţi pentru acelaşi interval (0→t) (E0→t);
f) determinarea numărului populaţiei în orizontul de previziune (Pt):
Previzionarea resurselor umane

Pt = P0 + N0→t - D0→t + I0→t - E0→t


În funcţie de aceste informaţii se pot determina următorii indicatori:
‰ sporul natural al populaţiei:

- absolut (persoane) ∆n = N0→t - D0→t


- relativ (in 0/00, la 1000 locuitori), ca rată a sporului natural, în funcţie de indicele de
natalitate (n0→t) şi cel de mortalitate (m0→t)
r∆n = n0→t - m0→t,
în care:
n0→t = (N0→t / P0) ·1000; m0→t = (D0→t / P0) · 1000
‰ sporul migrator al populaţiei:

- absolut (in persoane): ∆m = I0→t - E0→t


- relativ (la 1000 locuitori) ca rată a soldului migrator, în funcţie de indicele imigraţiei
(i0→t) şi cel al emigraţiei (e0→t):
r∆m = i0→t - e0→t
în care:
i0→t = (I0→t / P0) · 1000; e0→t = (E0→t / P0) · 1000
‰ sporul total al populaţiei în funcţie de sporul natural şi sporul migrator al populaţiei:

- absolut (în persoane): ∆p = ∆n + ∆m sau Pt – P0


- relativ (la 1000 locuitori): r∆p = r∆n + r∆m sau (Pt / P0) · 1000

5.3 Previzionarea forţei de muncă

5.3.1 Structurarea resurselor umane

Structurarea resurselor de muncă (necesară cunoaşterii locului diferitelor categorii de


resurse umane pe piaţa muncii) se poate face în mai multe modalităţi (vezi figura 5.1).
A. Resursele totale de forţă de muncă
a) populaţia în vârstă de muncă (PVM), adică populaţia cuprinsă între 16-55 ani la femei şi
16-60 ani la bărbaţi (în România), limitele minime şi maxime depinzând de legislaţia ţării
respective;
b) populaţia în afara vârstei de muncă (PAVM) respectiv copiii şi tinerii sub 16 ani şi
persoanele de peste 55 (60) de ani;
c) populaţia în vârstă de muncă dar cu incapacitate de a lucra (PIM)
B. Distribuţia resurselor totale de muncă
a) populaţia activă (PA), respectiv populaţia care din punct de vedere economic include
toate persoanele în vârstă de muncă apte de a lucra, care, în perioada de referinţă,
furnizează forţa de muncă disponibilă (utilizată sau neutilizată) pentru producerea de
bunuri şi servicii.
Această categorie cuprinde:
‰ populaţia ocupată (L), respectiv:

− salariaţi(S);
− alte categorii ale populaţiei ocupate (A): patroni, lucrători pe cont propriu,
Previzionarea resurselor umane

membrii asociaţilor cooperatiste etc.


‰ populaţia activă neocupată (şomerii)

b) rezervele de muncă, respectiv populaţia în vârstă de muncă şi care temporar nu


participă la diferite activităţi economico – sociale. În această categorie se includ:
‰ elevii şi studenţii în vârstă de muncă şi apţi de a lucra, care nu exercită o activitate

economică sau socială;


‰ populaţia casnică în vârstă de muncă şi aptă de a lucra;

‰ militarii în termen;

‰ şomerii

Populaţia ocupată şi rezervele de forţă de muncă formează resursele totale de muncă.


În cadrul populaţiei totale se face distinţie între populaţia activă (în sensul menţionat) şi
populaţia inactivă, care cuprinde:
‰ populaţia casnică indiferent de vârstă;

‰ totalitatea elevilor şi studenţilor care nu exercită o activitate aducătoare de venit;

‰ pensionarii neintegraţi;

‰ şomerii;

‰ alte persoane întreţinute (preşcolari, invalizi etc.).

POPULAŢIA TOTALĂ (P)

POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE POPULAŢIA ÎN AFARA


MUNCĂ (PVM) VÂRSTEI DE MUNCĂ (PAVM)

POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE


MUNCĂ CU INCAPACITATE DE MUNCĂ APTĂ DE A LUCRA
A LUCRA (PIM) (PVMAL)

REZERVELE DE MUNCĂ POPULAŢIA OCUPATĂ (L)


(RM)

ELEVII ŞI POPULAŢIA MILITARII ŞOMERII


STUDENŢII CASNICĂ ÎN (SM) ALTE CATEGORII
APŢI ŞI ÎN ÎN VÂRSTĂ TERMEN SALARIAŢII (S) ALE POPULAŢIEI
VÂRSTĂ DE DE MUNCĂ (MT) OCUPATE (A)
MUNCĂ ŞI APTĂ DE
CARE NU A LUCRA
LUCREAZĂ (PC)
(ES)

POPULAŢIA
ACTIVĂ (PA)

Fig.5.1 – Structura resurselor umane


Previzionarea resurselor umane

5.3.2 Previzionarea forţei de muncă

5.3.2.1 Previzionarea necesităţilor (cererii) de forţă de muncă

a) Previzionarea necesarului de forţă de muncă (populaţiei ocupate) pentru ramurile a


căror activitate este legată direct de producţie se face în strânsă legatură cu previzionarea
productivităţii muncii:
n
L(i)t= X(i)t / W(i)t sau L(i)t= X(i)t / W(i)o - ∑ ∑ ∇L(f)
f =1
în care:
L = numărul necesar de forţă de muncă;
X = producţia totală;
W = productivitatea muncii;
∑ ∇L(f) = suma economiilor relative de forţă de muncă, anticipate pe seama factorilor de
creştere a productivităţii muncii;
i = ramura pentru care se face estimări;
o = anul de bază;
t = anul de previziune
Economia relativă de forţă de muncă = creşterea mai lentă a efectivului de forţă de muncă
sau chiar stagnarea acestuia în anul de previziune, în condiţiile unei anumite creşteri a producţiei.
Economia absolută de forţă de muncă = scăderea efectivului de forţă de muncă în anul de
previziune faţă de cel din anul de bază (indiferent de modificarea producţiei).
b) Previzionarea necesarului de forţă de muncă (populaţiei ocupate) în domeniul serviciilor
se face în funcţie de unele normative diferenţiate pe domenii de activitate (de exemplu în
învăţământ, numărul de elevi/studenţi care revin la un profesor; în sănătate numărul de bolnavi care
revin la un medic etc.) şi ţinând seama de nivelul estimat pentru activităţile din acest domeniu.
c) Estimarea necesarului total de forţă de muncă (totalul populaţiei ocupate) rezultă din
însumarea necesităţilor de persoane ocupate din cele două domenii de activitate (a şi b).
În funcţie de acest indicator se pot determina:
‰ necesarul de noi locuri de muncă (∆LM), acesta corespunzând cu sporul absolut al

populaţiei ocupate;
∆LM = Lt – L0
în care:
L0 = necesarul de forţă de muncă din anul de bază;
Lt = necesarul de forţă de muncă din anul de previziune;
‰ necesarul suplimentar de forţă de muncă (NSL), respectiv numărul de persoane nou

încadrate în anul de previziune:


NSL = (Lt – L0) + M + PP + A
în care:
M = pierderile naturale din rândul persoanelor ocupate;
PP = numărul persoanelor care se pensionează;
A = alte ieşiri din categoria persoanelor ocupate (plecări pentru satisfacerea
stagiului militar, emigrări etc)
Deci: NSL > ∆LM
Previzionarea resurselor umane

Sursele de acoperire a necesarului suplimentar de forţă de muncă:


‰ diferitele categorii de rezerve de forţă de muncă (absolvenţii de şcoli sau facultăţi, tinerii

care revin din armată dupa efectuarea stagiului, şomerii reintegraţi etc);
‰ migrări previzibile (între ramuri, regiuni, categorii socio – profesionale etc.)

5.3.2.2 Previzionarea resurselor (ofertei) de forţă de muncă presupune estimarea: resurselor


de muncă totale (potenţiale), a resurselor de muncă disponibile şi a rezervelor de forţă de muncă.

5.3.2.2.1 Resurselor de muncă totale (RMT) se proiectează în funcţie de următoarele


categorii de resurse umane:

‰ populaţia în vârstă de muncă (PVM) estimată pe baza unor proiecţii demografice şi


ţinând seama de limita minimă (16 ani) şi cea maximă (55 sau 60) a vârstei de muncă;
‰ populaţia în afara vârstei de muncă, dar care lucrează (PAVML) (tinerii sub 16 ani şi
pensionarii care prestează o activitate):
PAVMLt = Pt · pavmlt
în care:
Pt = populaţia totală estimată pentru anul de previziune;
pavmlt = ponderea estimată a populaţiei în afara vârstei de muncă, dar care lucrează
în numărul total al populaţiei (în funcţie de nivelul statistic al acestei ponderi şi
modificarea sa previzibilă)
‰ populaţia în vârstă de muncă, dar cu incapacitate de a lucra (PVM):
PIMt = Pt · pimt
în care:
pimt = ponderea estimată a populaţiei în vârstă de muncă dar inaptă de a lucra în numărul
total al populaţiei (în funcţie de nivelul statistic al acestei ponderi şi modificarea sa
previzibilă)
Astfel:
RMTt = PVMt + PAVMLt - PIMt

5.3.2.2.2 Resursele de muncă disponibile(RMD), care exprimă potenţialul de muncă şi este


format din resursele totale minus rezervele de muncă:
RMDt = RMTt – RMt

5.3.2.2.3 Rezervele de forţă de muncă (RM) (respectiv acele categorii ale resurselor de
muncă totale care nu pot fi integrate în rândul populaţiei ocupate) se previzionează în strânsă
legătură cu proiecţiile demografice, cu prognoza populaţiei şcolare, cu previziunile în domeniul
producţiei şi productivităţii muncii etc.
Previzionarea resurselor umane

Se includ:
‰ elevii şi studenţii apţi şi în vârstă de muncă care nu lucrează (ES);

‰ populaţia casnică în vârstă de muncă aptă de a lucra (PC);

‰ militarii în termen (MT);

‰ şomerii (SM)

RMt = ESt + PCt + MTt + SMt

5.3.2.3 Asigurarea echilibrului între resursele de forţă de muncă şi modul de utilizare a


acestora

Pentru fundamentarea folosirii în perspectivă a resurselor de muncă şi evidenţierea


echilibrului între resursele de muncă totale, populaţia ocupată şi rezervele de forţă de muncă, se
poate utiliza balanţa previzională a forţei de muncă (vezi tabelul 5.1).

Balanţa previzională a forţei de muncă


Tabelul 5.1
Indicatori Total din care
Masculin Feminin
I. Resursele de muncă totale
(RMT = PVM + PAVM – PIM)
1. Populaţia în vârstă de muncă (PVM)
2. Populaţia în afara vârstei de muncă, dar care
lucrează (PAVML)
3. Populaţia în vârstă de muncă, dar cu
incapacitate de a lucra (PIM)

II. Populaţia ocupată (L) – total,


din care pe ramuri:
Ramura 1 – total
din care:
- salariaţi
- alte categorii
Ramura 2 – total
din care:
- salariaţi
- alte categorii
------------------------------------------------
Ramura n – total
din care:
- salariaţi
- alte categorii
Previzionarea resurselor umane

Indicatori Total din care


Masculin Feminin
III. Rezervele de muncă – total
(RM = ES + PC + MT + SM)
1. Elevi şi studenţi apţi şi în vârstă de muncă,
care nu lucrează (ES)
2. Populaţia casnică în vârstă de muncă, aptă de
a lucra (PC)
3. Militari în termen (MT)
4. Şomeri (SM)

Între indicatorii acestei balanţe există următoarea relaţie de echilibru:


RMT = L + RM

5.3.2.4 Prognoza şomajului

În prognoza şomajului este important de estimat:


a) dimensiunile şomajului în perspectivă, cu structura sa pe ramuri, vârste, regiuni, categorii socio –
profesionale. Măsurarea şomajului ia în considerare atât mărimea sa absolută (numărul
şomerilor), cât şi mărimea relativă a acestuia (rata şomajului (sm)).
smt = (SMt / PAt ) x 100
Cunoscând faptul că cei doi termeni ai raportului anterior sunt fluctuanţi (datorită
caracterului ciclic al evoluţiei sistemului macroeconomic), rata şomajului se anticipează pe baza
tendinţei observate în perioada anterioară şi ţinând seama de stadiul în care se află ramurile
economiei pe curba afacerilor.
b) intensitatea şomajului, respectiv gradul în care este prevăzută imposibilitatea angajării diferitelor
persoane. Din acest punct de vedere există:
‰ şomaj total, adică pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;

‰ şomaj parţial, care presupune reducerea perioadei de muncă (zi, săptămână, lună) datorită

conjuncturii economice, penuriei de materii prime şi energie etc.


c) cauzele şomajului, care se pot referi în principal la:
‰ micşorarea relativă a cererii de forţă de muncă, la care contribuie în mare
măsură înzestrarea cu echipament tehnic de randament superior, retehnologizarea şi
restructurarea producţiei diferitelor ramuri etc.
‰ creşterea ofertei de forţă de muncă, prin mărirea numărului de persoane apte de
muncă (prin creşterea vârstei de pensionare), creşterea ofertei de muncă din partea tinerilor,
a femeilor casnice şi a altor persoane apte de a lucra.
d) programele de adoptat pentru atenuarea acestui fenomen (crearea de noi locuri de muncă,
redistribuirea persoanelor disponobilizate către alte sectoare de activitate etc), precum şi
programele de protecţie socială a şomerilor (asigurarea unui venit minim pentru şomeri,
cheltuieli pentru eventualele recalificări ale acestora etc).
Previzionarea resurselor umane

5.4 Previzionarea productivităţii muncii

A. În previziunile pe termen mediu şi lung se folosesc îndeosebi următoarele metode:


extrapolarea, comparaţiile internaţionale, prin corelaţie cu gradul de înzestrare tehnică a
muncii şi cu eficienţa folosirii echipamentelor de producţie.

5.4.1 Previzionarea productivităţii muncii prin metoda extrapolării se poate realiza


folosind diferite tehnici de extrapolare:

5.4.1.1 Extrapolarea productivităţii muncii cu ajutorul ritmului mediu anual (rW):


Wt = W0 ( 1 +rw)n
în care:
Wt = nivelul estimat al productivităţii muncii pentru anul de previziune (t);
W0 = nivelul productivităţii muncii din anul de bază;
n = 0→t

5.4.1.2 Extrapolarea productivităţii muncii cu ajutorul funcţiilor de corelaţie:

‰ în cazul funcţiilor care exprimă corelaţia simplă (ţinând seama de un singur factor
de influentă (x)), relaţia de calcul este:
W = a + bx
‰ în cazul funcţiilor care exprimă corelaţia multiplă (pe seama influenţei concomitente a

mai multor factori (xi, i= 1,2……n)), relaţia de calcul este:


W = a + bx1 + cx2 + …. + zxn,
în care a,b,….,z = intervalul dintre momentele inregistrării statistice a productivităţii muncii.

5.4.2 Previzionarea productivităţii muncii prin metoda comparaţiilor internaţionale

5.4.2.1 Această metodă poate fi utilizată pentru determinarea timpului necesar pentru
eliminarea decalajului dintre nivelul productivităţii muncii din ţara care face obiectul previziunii
(ţara A) şi nivelul productivităţii muncii dintr-o ţară mai dezvoltată din punct de vedere economic,
cu care se face comparaţia (ţara B).
Se porneşte de la obţinerea următoarei egalităţi:
W0(A) [1 +rW(A)]t = W0(B) [1 +rW(B)]t (1)
în care:
W0(A) şi W0(B) = nivelurile productivităţii muncii din anul de bază pentru fiecare
ţară (A şi B);
rW(A) şirW(B) = ritmurile medii anuale de creştere a productivităţii muncii pentru
fiecare ţară,
Se logaritmează, obţinându-se:
ln W0(A) + tln [1 +rW(A)] = ln W0(B) + tln [1 +rW(B)] (2)
Previzionarea resurselor umane

de unde:
t = [ln W0(B) – ln W0(A)] / ln [1 +rW(A)] - ln [1 +rW(B)] (3)
cu condiţia carW(A) >rW(B)
în care: t = numărul de ani necesar egalizării nivelurilor productivităţii muncii din cele două
ţări.

5.4.2.2 În funcţie de “t” se poate estima apoi ritmul mediu anual al productivităţii muncii
necesar ţării A pentru atingerea nivelului productivităţii muncii din ţara B.
Astfel, din relatia (2) se obţine:
tln [1 +rW(A)] = ln W0(B) - ln W0(A)+ tln [1 +rW(B)] (4)
Prin raportarea relaţiei (4) la “t”, rezultă:
ln [1 +rW(A)] = [ln W0(B) - ln W0(A)]/t + ln [1 +rW(B)] (5) ⇒
⇒ 1 +rW(A) = e ln [1 +rW(A)] ⇒ rW(A) = [1 +rW(A)] - 1 (6)

5.4.2.3 Se poate estima apoi nivelul productivităţii muncii la orizontul de previziune (t)
pentru ţara A:
Wt(A) = W0(A) [1 +rW(A)]

5.4.3 Previzionarea productivităţii muncii în corelaţie cu gradul de înzestrare tehnică a


muncii şi cu eficienţa folosirii echipamentelor de producţie

Se utilizează următoarele relaţii de calcul:


∆Wx = α∆x + (1 - α)y · ∆x
∆Wy = (1 - α) · ∆y + αx∆y, de unde:
∆W = ∆Wx + ∆Wy,
pe baza căreia se stabileşte apoi:
Wt = W0 ( 1 + ∆W)t,
în care:
x = indicele gradului de înzestrare tehnică a muncii (lei capital fix pe o persoană ocupată) în
anul de bază;
y = indicele eficienţei globale a echipamentelor tehnice (producţia obţinută la o unitate de
capital fix) în anul de bază;
∆x şi ∆y = creşterile medii anuale proiectate pentru aceşti indicatori;
∆Wx = partea din sporul indicelui productivităţii muncii datorată creşterii gradului de
înzestrare tehnică a muncii;
∆Wy = partea din sporul indicelui productivităţii muncii determinată de creşterea eficienţei
folosirii capitalului fix;
α = parametru de reglare a influenţei factorilor x şi y (situat între 0 şi 1):
- α = 0, influenţa revine factorului x;
Previzionarea resurselor umane

- α = 1, influenţa se obţine pe seama factorului y;


- α = ½, influenţa se împarte între cei doi factori
t = anul de previziune

5.4.4 Previzionarea productivităţii muncii prin estimarea economiei relative de forţă de


muncă (utilizată mai ales în previziunile pe termen scurt la nivelul ramurilor economiei),
presupune parcurgerea următorului algoritm de calcul:
a) stabilirea nivelului producţiei pentru anul de bază (X0);
b) stabilirea efectivului de forţă de muncă pentru anul de bază (L0);
c) determinarea productivităţii muncii din anul de bază (W0):
W0 = X0 / L0
d) estimarea nivelului producţiei pentru anul de previziune (Xt);
e) determinarea necesarului de forţă de muncă la nivelul producţiei din anul de previziune,
dar cu productivitatea din anul de bază (L*):
L* = X t / W 0
f) estimarea sumei economiilor relative de forţă de muncă, pe seama factorilor de creştere a
productivităţii muncii ∑∇L(f) (ex: restructurare ∇L1, retehnologizare ∇L2, perfecţionarea
calificării persoanelor ocupate ∇L3,etc.)
n
∑∇L(f) = ∇L1 + ∇L2 + ∇L3 +….. + ∇Ln
f=1

g) determinarea necesarului de forţă de muncă pentru anul de previziune (Lt):


n n
Lt = L* - ∑ ∇L(f) = (Xt / W0) - ∑ ∇L(f)
f=1 f=1

h) stabilirea nivelului productivităţii muncii pentru anul de previziune (Wt):


Wt = Xt / Lt
i) calcularea sporului (∆W) şi a indicelui de creştere a productivităţii muncii (Iw):
∆W = Wt – W0
Iw = Wt / Wo sau Iw% = (Wt / Wo) · 100
l) determinarea aportului creşterii productivităţii muncii la sporirea producţiei (Ix/w):
Ix/w = [( Ix% - IL%) / (Ix% - 100)] · 100
în care:
Ix% = indicele în % al producţiei;
IL% = indicele în % al forţei de muncă.
Previzionarea resurselor umane

5.5 Strategia educaţiei şi formării profesionale a forţei de muncă

5.5.1 Caracteristici şi obiective


În stabilirea strategiei în acest domeniu trebuie avut în vedere ca investiţia în resursele
umane, pe termen lung, este cea mai eficientă, cu puternice efecte de antrenare la nivel individual,
sectorial, naţional şi internaţional. De asemenea , educaţia şi formarea profesională a resurselor
umane constituie un domeniu foarte sensibil la schimbările din societate, pe care ar trebui să le
prevadă, să le devanseze.
Educaţia şi formarea profesională trebuie privite ca priorităţi naţionale, folosindu-se în
acest sens atât resursele naţionale, bugetare şi atrase, cât şi cele din programele iniţiate la nivelul
Uniunii Europene (se poate evidenţia o dimensiune europeană a educaţiei şi formării profesionale).
Prin Tratatul de la Maastricht (1992), la care a aderat şi România, sunt definite principalele
obiective ale politicii de formare profesională:
‰ facilitarea adaptării forţei de muncă la schimbările din economie, prin formarea profesională şi

prin reconversie;
‰ îmbunătăţirea formării profesionale iniţiale şi continue, în scopul integrării şi reintegrării pe

piaţa muncii;
‰ facilitarea accesului la formarea profesională şi promovarea mobilităţii formatorilor şi a celor

formaţi cu deosebire a tinerilor etc.


În România strategia formării şi pregătirii profesionale a forţei de muncă se desfăşoară
începând cu 1997 în cadrul unui program european de parteneriat transnaţional în domeniul formării
profesionale iniţiale şi continue având drept principală caracteristică completarea şi sprijinirea
programelor naţionale în domeniu.

5.5.2 Prognoza populaţiei şcolare

În prognoza populaţiei şcolare se pot diferenţia două modalităţi, în funcţie de tipul de


învăţământ în care este cuprinsă populaţia şcolară.
Indiferent de metoda utilizată, se proiectează trei indicatori: efectivul iniţial (numărul celor
admişi la începutul ciclului respectiv), efectivul total şi numărul de absolvenţi.

5.5.2.1 Prima modalitate de prognoză a populaţiei şcolare se utilizează pentru proiectarea


populaţiei cuprinse în învăţământul preşcolar şi şcolar general (obligatoriu).
‰ efectivul iniţial se stabileşte prin estimarea numărului de copii cuprinşi între 3 şi 5 (6)
ani (pentru învăţământul preşcolar) şi a numărului de copii în vârstă de 6 (7) ani
(pentru învăţământul general), pe baza unor proiecţii demografice.
‰ efectivul total din aceste două forme de învăţământ se stabileşte în funcţie de efectivul

iniţial şi de evoluţia acestor contingente de copii, până la terminarea ciclului respectiv,


ţinând seama de pierderile şcolare şi cele naturale.
Previzionarea resurselor umane

5.5.2.2 A doua modalitate de prognoză a populaţiei şcolare este specifică previzionării


acelui segment al populaţiei şcolare, a cărui dimensiune este condiţionată de anumite restricţii (de
exemplu, capacitatea de cuprindere a unităţilor de învăţământ).
A. Pentru învăţământul liceal şi profesional:
‰ efectivul iniţial se stabileşte ca o pondere în numărul absolvenţilor şcolii generale,
ţinând seama de tendinţa de orientare în perspectivă a noilor generaţii de tineri spre
învăţământul liceal şi cel profesional (în funcţie de nivelul de pregătire) şi de capacitatea de
cuprindere a acestor unităţi de învăţământ.
‰ efectivul total se estimează în funcţie de efectivul iniţial şi de durata ciclului de
învăţământ, cu luarea în considerare a pierderilor şcolare şi a celor naturale.

B. Pentru învăţământul superior:


‰ efectivul iniţial se stabileşte ca o pondere în numărul total al absolvenţilor de liceu (evaluată

în perspectivă) şi ţinând seama de o serie de restricţii: corelarea numărului absolvenţilor


facultăţii respective cu necesarul suplimentar de specialişti, din profilul dat, în orizontul de
previziune corespunzător anului de absolvire; capacitatea de cuprindere a institutelor de
învăţământ superior; cererea manifestată de candidaţi la admitere etc.
‰ efectivul total se determină similar cu cel stabilit pentru învăţământul liceal şi profesional.

‰ numărul de absolvenţi: exprimă numărul celor care promovează ultimul an al ciclului

educativ respectiv.
În prognoza populaţiei şcolare un rol important are proiectarea coeficienţilor de
şcolarizare, pe baza metodei extrapolării, folosind serii de date suficient de lungi din trecut, pentru
desprinderea unor tendinţe şi luându-se în considerare consecinţele cuantificabile ale deciziilor de
politică şcolară în perioadele de previziune.

Bibliografie

1. Caracota, D. – Previziune economică. Elemente de macroeconomie, Editura Didactică


şi Pedagogică S.A, Bucureşti, 1996, pag.187 - 194
2. Nicolae, V. (coord.) – Curs de Previziune macroeconomică, Editura A.S.E, Bucureşti,
1992, pag. 247 –275
3. Pârlog, C. – Elemente de previziune macroeconomică, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1998,pag. 138 – 166
4. Planul Naţional de Dezvoltare a României. Strategia naţională de dezvoltare a resurselor
umane, A.N.D.R., 2000
Previzionarea resurselor umane

Întrebări recapitulative

1. Ce este sporul natural şi sporul total al populaţiei (absolut şi relativ)?


2. Enumeraţi principalele categorii de resurse de forţă de muncă;
3. Definiţi economia relativă şi economia absolută de forţă de muncă;
4. Arătaţi diferenţa dintre necesarul total şi necesarul suplimentar de forţă de muncă;
5. Ce sunt resursele de muncă totale?
6. Relaţia de echilibru a balanţei forţei de muncă;
7. Indicatori utilizaţi pentru măsurarea şomajului;
8. Enumeraţi metodele utilizate în previziunile pe termen lung ale productivităţii muncii;
9. Cum se determină timpul necesar egalizării nivelului productivităţii muncii din două ţări
(A şi B)?
10. Evidenţiaţi nivelul productivităţii muncii dintr-o ramură, prin estimarea economiei relative de
forţă de muncă;
Enumeraţi indicatorii utilizaţi în prognoza populaţiei şcolare.
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

6
PREVIZIONAREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ŞI
DEZVOLTĂRII TEHNOLOGICE

6.1. Sistemul activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică (C – D)


6.2. Conţinutul previziunilor privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea
tehnologică
6.3 Elaborarea previziunilor în domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice

6.1 Sistemul activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică


(C – D)

Previziunile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei fundamentează obiectivele, ritmurile şi


implicaţiile economico-sociale ale evoluţiei cercetării ştiinţifice şi dezvoltării ştiinţifice. Aceste
previziuni se elaborează în strânsă legătură cu prognoza macroeconomică, cu prognozele pe ramuri
şi domenii de activitate etc., constituind punctul de plecare în fundamentarea acestora, deoarece
progresul ştiinţei şi tehnicii determină în mare măsură ritmul de dezvoltare al întregii economii.
În elaborarea previziunilor privind cercetarea-dezvoltarea se consideră a fi relevanţi trei
factori care condiţionează rezultatele acestei activităţi:
‰ acceptarea riscului într-un mediu economic inovator, în continuă mişcare;

‰ măsuri de încurajare iniţiate de diferite organisme cu putere de decizie în societate;

‰ relaţiile şi mecanismele de interacţiune dintre activităţile de cercetare-dezvoltare şi

activitatea de producţie.
Progresul în domeniul ştiinţei şi tehnologiei este influenţat în mare măsură de acumularea
de cunoştinţe (dependentă de structura şi orientarea sistemelor educaţionale) şi de competiţia
tehnico-ştiinţifică.

6.1.1 Obiectul activităţii de cercetare – dezvoltare

În activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică se includ toate etapele


pornind de la naşterea unei idei şi până la utilizarea acesteia în practică, sfera de aplicare
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

cuprinzând atât domeniul creşterii şi perfecţionării producţiei, cât şi aspecte vizând apărarea şi
perfecţionarea fiinţei umane în cadrul sistemului ecologic şi social.
6.1.2 Delimitarea activităţilor de cercetare – dezvoltare

Abordarea distinctă a celor două categorii de activităţi rezultă din necesitatea elaborării unor
strategii în concordanţă cu rolul specific al fiecăruia în dezvoltarea economico-socială, al urmăririi
eforturilor şi efectelor ce le revin.
A) Cercetarea ştiinţifică are ca scop lărgirea orizontului cunoaşterii umane, printr-o activitate
sistematică (teoretică şi experimentală) orientată către un anumit scop.
În cadrul acestei activităţi se pot diferenţia1:
a. cercetarea ştiinţifică fundamentală, orientată către dobândirea de cunoştinţe ştiinţifice noi,
precum şi spre formularea şi verificarea de noi ipoteze şi teorii, fără a avea însă un scop
comercial sau industrial (studii, analize, elaborare software);
‰ cercetarea ştiinţifică aplicativă, orientată către obiective practice, concretizată în investigaţii cu

caracter original, elaborate în scopul dobândirii unor cunoştinţe noi pentru dezvoltarea de noi
produse, procese şi servicii sau pentru a îmbunătăţi produsele, procesele sau serviciile existente.
B) Dezvoltarea tehnologică este o continuare a cercetării ştiinţifice, prin care se realizează
dezvoltarea, transferul şi aplicarea rezultatelor cercetării în economie şi în societate şi care are ca
scop introducerea şi materializarea de noi produse, procese şi servicii, precum şi perfecţionarea
celor existente.
Se includ ca activităţi:
‰ întocmirea documentaţiei necesare realizării unor noi produse sau modernizări (date

tehnologice, proiecte etc);


‰ întocmirea documentaţiei necesare unor tehnologii noi sau perfecţionarea celor

existente (proiecte know – how etc).


‰ proiectarea, realizarea şi experimentarea de modele experimentale, modele

funcţionale şi tehnologii de laborator;


‰ proiectarea, realizarea şi experimentarea prototipurilor sau instalaţiilor pilot;

‰ proiectarea pentru introducere în fabricaţie.

C) Inovarea este activitatea orientată către generarea, asimilarea şi exploatarea noutăţilor în


domeniul economic şi social (introducerea în circuitul economic a unui nou produs sau tehnologii
sau ameliorarea celor existente).
Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică se afla într-o strânsă legătură şi condiţionare
reciprocă, realizându-se cu ajutorul unor activităţi conexe:
b. formarea şi perfecţionarea personalului ocupat în aceste activităţi;
c. informarea ştiinţifică şi tehnică;
d. conceperea şi realizarea de echipamente pentru propriile nevoi ale sectorului;
e. întreţinerea şi repararea echipamentului propriu;
f. stocarea de cunoştinţe (pentru a fi folosite ulterior);
g. activitatea publicistică şi participarea la reuniuni ştiinţifice.

1
Legea nr.95/1998 privind stimularea cercetării, dezvoltării şi inovării
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

6.1.3 Organizarea şi finanţarea activităţii de cercetare – dezvoltare

6.1.3.1 Organizarea activităţii de cercetare – dezvoltare are la bază principiile autonomiei,


cooperării, competitivităţii, afirmării libere a valorilor. În acest spirit activitatea de cercetare –
dezvoltare se poate desfăşura în următoarele categorii de unităţi:

- - instituţii naţionale de C – D ;
- - unităţi de C – D organizate ca instituţii publice, în subordinea
autorităţilor administraţiei publice locale;
- - unităţi sau structuri C – D din cadrul instituţiilor de
învăţământ superior;
- - unităţi de cercetare ştiinţifica ale Academiei Române,
Categorii organizate ca instituţii publice;
de unităţi - - unităţi de C – D ale academiilor de ramură organizate ca
institute naţionale de C – D sau ca instituţii publice;
- - unităţi de C – D publice sau private cu personalitate juridică;
- - compartimente în cadrul unor agenţi economici;
- - muzee şi societăţi comerciale de C – D, unităţi sau
compartimente din cadrul societăţilor comerciale sau al regiilor
autonome, precum şi unităţi de C – D în subordinea regiilor
autonome.
- - alte unităţi cu personalitate juridică.

6.1.3.2 Pentru finanţarea activităţii de cercetare – dezvoltare se folosesc în principal următoarele


surse:
- a) fondurile proprii ale unităţilor de C – D constituite din
contractele încheiate cu beneficiari (organisme guvernamentale,
întreprinderi sau instituţii publice sau private;
- b) surse alocate de la buget (pentru cercetarea ştiinţifică
fundamentală, pentru obiectivele de C – D care antrenează efecte
Surse de ample şi de durată;
finanţare - c) fondurile întreprinderilor şi organizaţiilor profesionale alocate
propriilor subunităţi de C – D, precum şi pentru finanţarea într-o
anumită masură a altor unităţi de cercetare;
- d) finanţarea indirectă, bazată pe folosirea pârghiei impozitelor
asupra unor activităţi care beneficiază de rezultatele C –D;
- e) alte surse (contribuţia unor parteneri externi la finanţarea C –D,
credite, aplicarea de timbre sau de impozite indirecte asupra
preţului unor produse etc.
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

6.2 Conţinutul previziunilor privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea


tehnologică

Pentru întocmirea previziunilor în domeniul cercetării – dezvoltării se folosesc o serie de


lucrări preliminare:
‰ studii şi prognoze prioritare privind evoluţia preocupărilor pe plan mondial în domeniul

C –D (direcţii prioritare de cercetare, produse şi tehnologii principial noi etc);


‰ folosirea opţiunilor şi priorităţilor naţionale în domeniul C – D;

‰ stabilirea căilor şi formelor concrete de cooperare ştiinţifică şi tehnică cu alte ţări;

‰ proiectarea capacităţii de C – D pe plan naţional şi alocarea optimă a resurselor;

‰ determinarea în perspectivă a aportului creaţiei ştiinţifice naţionale la dezvoltarea şi

modernizarea sistemului macroeconomic.

Principalele componente ale previziunilor privind activitatea de cercetare – dezvoltare sunt


următoarele:
‰ obiectivele activităţii de C – D reieşite atât din preocupările şi tendinţele pe plan mondial, cât şi

din opţiunile şi priorităţile naţionale în domeniul C –D; stabilirea apoi a temelor de C – D;


‰ termenele de realizare, stabilite diferenţiat în funcţie de particularităţile obiectivului sau temei

de cercetare;
‰ capacitatea de C –D, reprezentată prin forţa de muncă încadrată în acest domeniu şi baza

materială corespunzătoare;
‰ cheltuielile necesare (acestea fiind formate din investiţii şi cheltuieli curente) şi modul lor de

finanţare;
‰ efectele economice şi sociale proiectate a fi obţinute din activitatea de C – D (sporurile de

producţie şi productivitate, gradul de înnoire a producţiei şi tehnologiilor etc);


‰ eficienţa economică prevăzută pentru activitatea de C – D, stabilită pentru fiecare obiectiv sau

temă de cercetare – dezvoltare, diferenţiat în timp, ca eficienţă prognozată, eficienţă potenţială


şi eficienţă efectivă.
Principalii indicatori de eficienţă economică privind activitatea de cercetare – dezvoltare
sunt:
a) coeficientul eficienţei economice globale (KEGCD):
KEGCD = EBCD / CTCD
în care:
EBCD – reprezintă efectele de bază ale cercetării şi aplicării ei, sintetizate în sporul de
produs intern brut;
CTCD – cheltuielile totale pentru cercetare – dezvoltare, actualizate la momentul aplicării;
b) coeficientul aportului direct la creşterea produsului intern brut(KPIBCD):
KPIBCD = ∆PIBCD / CTCD
în care:
∆PIBCD – sporul de produs intern brut obţinut pe seama contribuţiei activităţii de
cercetare – dezvoltare;
CTCD – are aceeaşi semnificaţie ca mai sus.
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

c) durata de recuperare a cheltuielilor totale pentru cercetare – dezvoltare (DCD):


DCD = CTCD / EBCD
în care: EBCD şi CTCD au semnificaţiile folosite mai sus.

6.3 Elaborarea previziunilor în domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării


tehnologice

6.3.1 Elaborarea prognozelor privind cercetarea - dezvoltarea

Pornind de la faptul că progresul rapid în domeniul ştiinţei şi tehnologiei duce la o acumulare


mare de cunoştinţe, la schimbări tot mai rapide în evoluţia diferitelor sectoare de activitate, un
obiectiv important al activităţii previzionale în acest domeniu îl constituie elaborarea unor
prognoze pe termen lung în domeniul ştiinţifico –tehnic, în strânsă legătură cu strategia
macroeconomică.
Deşi invenţiile şi descoperirile nu pot fi programate după dorinţă, există totuşi unele elemente
de judecată care permit să se prognozeze principalele perspective ale dezvoltării ştiinţei şi
tehnologiei. Aceste elemente sunt:
‰ nevoile societăţii, concretizate în comanda socială adresată acestui sector de activitate (de

exemplu descoperirea de noi surse energetice, realizarea unor tehnologii nepoluante etc.);
‰ acumularea de cunoştinţe (idei, teorii, metode) dobândite de omenire şi care permit, prin

analogie istorică, rezolvarea în termene previzibile a problemelor puse de comanda


socială;
‰ lărgirea continuă a colaborării tehnico-ştiinţifice internaţionale, ceea ce duce la eliminarea

paralelismelor, redescoperirilor, favorizând rezolvarea în comun şi mai rapidă a unor


probleme;
‰ concentrarea forţelor proprii de cercetare spre rezolvarea unor probleme de importanţă

naţională prioritară şi care permit valorificarea optimă a potenţialului tehnico-ştiinţific


autohton.
Activitatea naţională de prognozare a cercetării – dezvoltării (vezi figura 6.1) cuprinde
elaborarea următoarelor strategii şi prognoze.

6.3.1.1 Prognoza privind evoluţia activităţii de cercetare-dezvoltare pe plan mondial, are în


vedere, mai întâi, inventarierea celor mai noi realizări din diferite ţări, care încă nu au intrat în
producţia de serie, completată cu informaţii privind preocupările cercetătorilor din alte ţări,
formulate în diferite comunicări ştiinţifice naţionale sau internaţionale.
Pe de altă parte, se determina ritmul apariţiei de noutăţi pe ramuri şi domenii ale producţiei şi
cercetării, evidenţiindu-se astfel problemele care tind să prezinte în viitor un interes deosebit
ştiinţific şi practic. În acest sens sunt folosite lucrările previzionale elaborate de ţările în cauză sau
de către organisme internaţionale.
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

6.3.1.2 Prognoza naţională în domeniul cercetării – dezvoltării se întocmeşte în mai multe


variante, evidenţiindu-se decalajele favorabile sau nefavorabile dintre realizările autohtone şi cele
pe plan mondial, ca şi tendinţele acestor decalaje, astfel încât să se prevadă diferitele variante de
soluţii.
Fiecare variantă precizează: domeniile şi obiectivele de cercetare, ordinea de prioritate a
acestora, termenele de realizare, efectele scontate etc.
Pentru elaborarea acestei prognoze se utilizează mai multe metode:
‰ metodele intuitive, cu ajutorul cărora se stabilesc termenele prealabile ale rezolvării unor

probleme tehnico-ştiinţifice;
‰ metoda scenariilor, utilizată pentru soluţionarea unor probleme mai complexe, pentru care

soluţiile alternative sunt rezultatul unor raporturi cauzale în lanţ;


‰ metoda extrapolării, metoda interpolării precum şi metoda modelării (modelele

economico-matematice bazate pe funcţii de producţie), pentru aspectele cantitative care


urmează a fi stabilite corelativ.

6.3.1.3 Strategia colaborării tehnico-ştiinţifice se elaborează pe baza informaţiilor furnizate


de tratatele, acordurile şi convenţiile încheiate de ţara care întocmeşte această strategie, cu parteneri
din străinătate, reprezentaţi prin instituţii guvernamentale sau neguvernamentale.
Principalele forme de colaborare tehnico-ştiinţifică internaţională sunt:
‰ programele comune de cercetare –dezvoltare: programe comune de cercetare – dezvoltare

la nivel regional şi programe bilaterale de cercetare sub forma antreprizei de lucrări tehnico-
ştiinţifice, efectuarea de cercetări în comun etc.;
‰ schimbul internaţional de informaţii tehnico-ştiinţifice şi economice, sub forma unor

programe şi instituţii comune cu activităţi de informare; a schimbului de informaţii la nivel


microeconomic etc.;
‰ colaborarea tehnico-ştiinţifică internaţională sub forma instituţiilor comune de cercetare.

6.3.2 Elaborarea programelor privind activitatea de cercetare – dezvoltare

Pentru dezvoltarea şi modernizarea diferitelor ramuri şi domenii de activitate se elaborează


adesea programe de cercetare – dezvoltare.
Programul în domeniul C–D reprezintă un ansamblu coerent de obiective şi teme de
cercetare, cu precizarea termenelor, executanţilor şi beneficiarilor, a mijloacelor necesare şi a
surselor de finanţare, a efectelor şi a eficienţei scontate.
Se pot elabora:
‰ programe de C – D de interes naţional, pentru obiectivele de importanţă deosebită, cu

caracter multidisciplinar şi intersectorial, cu participarea Academiilor de Ştiinţe,


ministerelor, institutelor de cercetare – dezvoltare, instituţiilor de învăţământ superior;
‰ programe de C –D prioritare (de exemplu: programul ecologic naţional, programul de

dezvoltare tehnologică, programul de informatizare etc.).


Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

În România, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, a fost iniţiat Programul de


restructurare şi de reformă a sistemului de cercetare – dezvoltare, care urmăreşte crearea unui nou
sistem de ştiinţă şi tehnologie care să asigure pe de o parte, atingerea în acest domeniu a nivelului
de competitivitate existent pe plan mondial, iar pe de altă parte, realizarea interdependenţei dintre
activitatea de cercetare –dezvoltare şi sistemul macroeconomic.

Obiectivele strategice ale acestui program sunt structurate astfel:


‰ pe termen scurt (1995 –1999) vizând consolidarea legăturilor cercetare – dezvoltare –

economie – societate, pentru accelerarea procesului de reformă şi restructurare în


România;
‰ pe termen mediu (2000 –2004), privind integrarea efectivă a României în fluxurile

tehnologice internaţionale, în vederea modernizării economiei;


‰ pe termen lung (după 2004), vizând obţinerea unor rezultate în domeniul cercetării –

dezvoltării pe plan mondial.


De asemenea a fost elaborat Planul Naţional de Cercetare – Dezvoltare şi Inovare
(PNCDI) pe perioada 1999 – 2002, precum şi o componentă a acestuia, Programul de Relansare
Economică prin Cercetare şi Inovare (RELANSIN), având ca obiective strategice:
‰ relansarea economiei în România, ca urmare a introducerii inovării în activitatea economică;

‰ creşterea competitivităţii agenţilor economici, prin introducerea de noi produse, tehnologii,

servicii sau modernizarea celor existente;


‰ adaptarea activităţii agenţilor economici la exigenţele pieţei;

‰ stimularea dezvoltării regionale şi locale;

‰ eficientizarea utilizării resurselor existente.

Din 1999 România este membru la cel de-al V-lea Program Cadru Cercetare – Dezvoltare
– Inovare, al Uniunii Europene, elaborat pentru perioada 1998-2002, care cuprinde programe
pentru activităţi de cercetare şi dezvoltare tehnologică orientate către priorităţi ale dezvoltării
economice şi sociale (calitatea vieţii; societatea informaţională; creştere competitivă şi durabilă;
energie, mediu şi dezvoltare durabilă), precum şi programe orizontale destinate stimulării şi creşterii
eficienţei activităţilor de cercetare-dezvoltare (promovarea inovării şi încurajarea participării
întreprinderilor mici şi mijlocii; îmbunătăţirea potenţialului uman în cercetare etc.).
LUCRĂRI PRELIMINARE ELABORĂRII PREVIZIUNILOR PRIVIND
ACTIVITATEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE

PROGRAME PRIORITARE OPŢIUNI ŞI CĂI ŞI FORME PROIECTAREA PROIECTAREA APORTULUI


PRIVIND EVOLUŢIA PRIORITĂŢI DE COOPERARE POTENŢIALULUI C-D NAŢIONALE LA
PREOCUPĂRILOR PE TEHNICO- NAŢIONAL DE PROGRESUL ECONOMICO-
NAŢIONALE ÎN ŞTIINŢIFICĂ CU C-D SOCIAL AL ŢĂRII
PLAN MONDIAL ÎN
DOMENIUL C-D DOMENIUL C-D ALTE ŢĂRI

PROGNOZA ÎN DOMENIUL PROGRAME ÎN DOMENIUL


CERCETĂRII-DEZVOLTĂRII CERCETĂRII-DEZVOLTĂRII

PROGNOZELE C-D PROGNOZA STRATEGIA PROGRAME DE PROGRAME


PE PLAN NAŢIONALĂ ÎN COLABORĂRII INTERES NAŢIONAL PRIORITARE ÎN
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DOMENIU C-D
MONDIAL DOMENIUL C-D CU ALTE ŢĂRI DOMENIUL C-D

Fig. 6.1. – Fluxul elaborării previziunilor privind activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică (C-D)
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice

Bibliografie

1. Caracota, D. Previziune economică. Elemente de macroeconomie, Editura Didactică şi


Pedagogică S.A., Bucureşti, 1996, pag.174 – 176
2. Nicolae, V.(coord) Curs de Previziune macroeconomică, Editura A.S.E., Bucureşti, 1992,
pag.276 – 293
3. Pârlog, C. Elemente de previziune macroeconomică, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1998, pag. 167 – 185
4. Colectiv de autori Strategia activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în
România, Comisia Naţională de Prognoză, Bucureşti, 1995.
5. Legea nr.95/13.05.1998 privind stimularea cercetării, dezvoltării şi inovării.
6. Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovaree (PNCDI) pentru perioada 1999-2002,
aprobat prin H.G. nr. 562 / 1999
7. Strategia de dezvoltare economică a României pe termen mediu (domeniul Ştiinţă şi
Tehnologie), mai 2000

Întrebări recapitulative

1. Definiţi activităţile de cercetare ştiinţifică şi respectiv de dezvoltare tehnologică;


2. Enumeraţi sursele de finanţare ale acestei activităţii;
3. Componentele previziunilor în domeniul cercetării – dezvoltării;
4. Categorii de prognoze şi de programe elaborate în domeniul cercetării – dezvoltării.
Previzionarea resurselor naturale

7
PREVIZIONAREA RESURSELOR
NATURALE

7.1. Structura resurselor naturale


7.2. Resursele de substanţe minerale utile
7.3. Terenurile pentru agricultura
7.4. Resursele forestiere
7.5. Resursele de apă

7.1 Structura resurselor naturale

Resursele naturale sunt bunuri aparţinând mediului natural atrase în circuitul economic în
vederea producerii de bunuri şi servicii necesare omului.
Clasificarea resurselor naturale:
‰ după durata folosirii lor: 1. Resurse neregenerabile
2. Resurse regenerabile
‰ după gradul de cunoaştere: 3. Resurse potenţiale
4. Resurse estimate
5. Resurse stabilite
‰ după modul de gestionare: 6. Resurse aflate în proprietate privată
7. Resurse aflate în proprietate publică
1. Resursele neregenerabile – aceste resurse naturale au un caracter limitat şi prezintă riscul
de epuizare: combustibilii fosili (petrol, gaz metan, cărbune); minereurile.
2. Resursele regenerabile – se reînnoiesc în timp: resursele de apa; resursele forestiere.
3. Resursele potenţiale – resurse neidentificate încă dar posibil de descoperit într-un viitor
previzibil ca urmare a activităţilor de cercetare preliminară.
4. Resursele estimate – resurse parţial cunoscute fie pe baza analogiei cu alte resurse deja
cercetate (cunoscute), fie ca urmare a unor cercetări în puncte izolate.
5. Resursele stabilite – sunt acele resurse naturale cunoscute în detaliu.
6. Resursele aflate în proprietate privată – sunt gestionate descentralizat, la nivelul
agenţilor economici.
7. Resursele aflate în proprietate publică – sunt gestionate de societăţi de stat sau pot fi
concesionate, în anumite condiţii, agenţilor economici, alţii decât cele de stat.
Previzionarea resurselor naturale

Principalele categorii de resurse naturale sunt:


1) resursele de substanţe minerale utile;
2) terenurile pentru agricultură;
3) resursele forestiere;
4) resursele de apă.

7.2 Resursele de substanţe minerale utile

Substanţele minerale utile se află în structura solului şi a subsolului şi sunt resurse


neregenerabile.
Pentru cunoaşterea potenţialului de resurse minerale utile se întreprind lucrări geologice,
adică: prospectări, explorări şi cartări geologice.
Prospectarea geologică constă în efectuarea de măsurări şi calcule privind:
‰ volumul zăcământului;

‰ conţinutul zăcământului în substanţe minerale utile;

‰ condiţiile tehnice de exploatare a zăcământului: eficienţa exploatării zăcământului.

Explorarea geologică: are ca scop precizarea parametrilor calitativi şi cantitativi ai


substanţelor minerale existente în zăcământ, intervenindu-se direct asupra solului prin lucrări
miniere: galerii şi puţuri sau lucrări de foraj.
Cartarea geologică: constă în întocmirea de hărţi geologice pe baza inventarierii rezervelor
de substanţe minerale utile cunoscute, indiferent dacă se află sau nu în exploatare.
Prin lucrările geologice se urmăresc:
‰ identificarea de noi rezerve de substanţe minerale utile;

‰ promovarea unor rezerve geologice din categorii inferioare în categorii superioare din punct

de vedere al gradului de cunoaştere a rezervei şi al exploatabilităţii.


În funcţie de condiţiile tehnice şi economice de exploatare, rezervele geologice se grupează
în:
‰ rezerve geologice de bilanţ, exploatabile în perioada imediat următoare;

‰ rezerve geologice în afara bilanţului (sau rezerve potenţiale), care nu sunt exploatabile în

perioada imediat următoare.


Prognozarea volumului de resurse minerale, presupune:
a. aprecierea rezervelor geologice:
‰ aria zăcământului şi calitatea acestuia (raportul util / steril);

‰ adâncimea stratului purtător de minerale utile;

‰ caracterul de rezervă de bilanţ sau în afara bilanţului.

b. dimensionarea probabilistă a rezervelor geologice, constând în efectuarea de analize statistice


în zonele studiate, estimându-se probabilitatea conturării unei noi rezerve geologice sau
extinderea celei existente.
c. estimarea duratei de exploatare a rezervelor geologice:
Previzionarea resurselor naturale

R (i ) t
D (i ) t =
E (i ) t
unde :
D = numărul de ani de exploatare a zăcământului;
R = volumul rezervei geologice cunoscute;
E = volumul mediu anual al extracţiei de minereu din zăcământ;
i = categoria de resursă;
t = timpul.

Calculul privind durata de exploatare a zăcământului trebuie actualizat periodic (se modifică
rezervele cunoscute precum şi volumul anual al extracţiei).
Coeficientul de extracţie e(i ) exprimă ponderea consumului mediu anual din rezerva
t

geologică şi se calculează:
E (i ) t 1
e (i ) t = =
R (i ) t D (i ) t
d. aprecierea eficienţei lucrărilor geologice se realizează estimându-se în prealabil:
‰ volumul cheltuielilor necesare executării lucrărilor geologice (efortul financiar)

‰ volumul fizic al lucrărilor geologice exprimat în metri liniari de foraj sau metri cubi de

galerie.
Eficienţa se calculează ca:
V
c (i )t
‰ eficienţa valorică: E ( i ) = → minim, în care
t
∆R (i )t
C (i ) t = volumul cheltuielilor;
∆R = creşterea rezervei în perioada considerată
∆R (i ) t
‰ eficienţa fizică : E f(i ) t = → maxim, în care
F(i ) t
F(i ) t = volumul fizic al lucrărilor geologice

7. 3 Terenurile pentru agricultură

Suprafaţa agricolă a ţării este determinată de suprafaţa totală a ţării şi de suprafaţa


neagricolă, la un moment dat. Suprafaţa neagricolă este formată din terenurile ocupate cu munţi,
păduri, ape, localităţi, uzine, căi ferate, drumuri şi alte terenuri ce nu pot fi destinate culturilor
agricole. Prin urmare:
SA t = S t − SN t
SA = suprafaţa agricolă
Previzionarea resurselor naturale

S = suprafaţa totală a ţării


SN = suprafaţa neagricolă

Suprafaţa agricolă are un caracter dinamic:


‰ creşte: ca urmare a efectuării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare (desecarea unor terenuri
inundabile etc. )
‰ descreşte: prin scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe destinate construcţiilor urbane

sau rurale, cai ferate, uzine etc.


Previziunile privind terenurile pentru agricultură cuprind :
♦ Previzionarea suprafeţei agricole disponibile:
SA t = SA 0 + CS t − RS t
SA T = suprafaţa agricola în anul ‘t‘;
CS t = creşterea suprafeţei agricole în anul ‘t‘;
RS t = reducerea suprafeţei agricole în anul ‘t’.
Atât creşterea cât şi reducerea suprafeţei agricole în perioada de previziune se estimează pe
baza proiectelor sau programelor privind lucrările de îmbunătăţiri funciare de amploare sau privind
obiectivele de investiţii de interes naţional.
♦ Previzionarea structurii suprafeţei agricole pe categorii mari de culturi (cereale, plante tehnice,
legume, cartofi, sfecla de zahăr, vii, livezi, păşuni, fâneţe).
Structura suprafeţei agricole din anul de previziune se proiectează prin încadrarea acesteia în
trendul conturat în anii anteriori. Trendului i se pot aduce corecţii dezirabile, în sensul că Statul
poate adopta unele măsuri economico-financiare pentru a stimula extinderea suprafeţelor cultivate
cu anumite culturi sau restrângerea suprafeţelor destinate altora, astfel ca producătorii agricoli să fie
cointeresaţi în reorientarea structurii suprafeţei agricole.
♦ Previzionarea producţiei medii la hectar:
Producţia la hectar caracterizează efectele conjugate ale factorilor naturali, ale tehnologiilor
folosite, ale factorilor socio-economici şi ale organizării producţiei agricole.
Producţia medie la hectar se estimează astfel:
R (i ) t = R (i )0 + ∆ R (i ) t
R (i )0 = recolta medie la cultura “i” în anul “t”
R (i )1 = recolta medie la hectar în anul de bază calculată ca o medie multianuală (4-5 ani) pentru a se
lua în considerare şi influenţa factorilor de risc (secetă, inundaţii etc.)
∆R (i ) t = creşterea recoltei medii la hectar pentru cultura ‘i’ în anul ‘t’ pe seama programelor ce se
vor iniţia privind ameliorarea soiurilor de plante, modernizarea tehnologiilor de producţie
etc.

7.4 Resursele forestiere


Resursele forestiere caracterizează potenţialul economic şi ecologic al vegetaţiei forestiere.
Resursele forestiere sunt caracterizate prin :
‰ suprafaţa forestieră;
Previzionarea resurselor naturale

‰ stocul de masa lemnoasă;


‰ sporul anual de masa lemnoasă;
‰ volumul tăierilor (exploatării).
a) Suprafaţa forestieră se compune din:
‰ fondul forestier: totalitatea suprafeţelor destinate silviculturii şi aflate în amenajamente

silvice;
‰ alte suprafeţe forestiere; parcuri, perdele de protecţie etc.

Prognoza fondului forestier, principala componenta a suprafeţei forestiere, are ca scop


evidenţierea modificărilor probabile în ceea ce priveşte:
‰ structura fondului forestier, după destinaţia economică: suprafeţele ocupate de păduri şi

pepiniere silvice, suprafeţe despădurite sau degradate;


‰ structura pădurilor:

− după funcţia pe care o îndeplinesc: păduri de producţie; păduri de protecţie a mediului;


păduri cu funcţie socială sau istorică.
− din punct de vedere al ciclului de reproducere: păduri cu ciclu lung; păduri tinere.
− după clasa de vârstă a arborilor.
Cunoaşterea evoluţiei structurii fondului forestier este necesară pentru
‰ prognozarea stocului de masa lemnoasă;

‰ fundamentarea regimului de taiere;

‰ iniţierea unor măsuri de refacere şi protejare a fondului forestier.

b) Stocul de masa lemnoasă caracterizează cantitatea de masă lemnoasă brută (arbori vii, pe
picior) acumulată în procesul de creştere.
Mărimea stocului de masa lemnoasa depinde de :
‰ suprafaţa forestieră şi structura acesteia;

‰ masa lemnoasă la hectar, care diferă în funcţie de speciile de arbori şi de clasa de vârsta a

acestora.
Evoluţia stocului de masă lemnoasă se estimează prin sondaj (prin măsurători
dendrometrice).
c) Sporul de masă lemnoasă
Caracterizează creşterea masei lemnoase pe arborii existenţi în amenajamente silvice, de
regula într-un an.
Sporul anual de masă lemnoasă se previzionează astfel:
m n
∆Q m.l. = ∑ ∑ Sij ⋅ Vij ⋅ k ij
i =1 j=1

∆Q m.l. = creşterea (sporul) masei lemnoase într-un an;


S ij = suprafaţa de pădure cu arbori ‘i’ în amenajamentul silvic ‘j’;
Vij = clasa de vârsta din specia de arbori ‘i’ aflaţi în amenajamentul silvic ‘j’;
k ij = coeficientul de creştere a masei lemnoase pentru specia de arbori ‘i’ din
amenajamentul silvic ‘j’.
d) Volumul tăierilor (exploatării) fondului forestier se stabileşte anual prin lege, în corelaţie cu
creşterea volumului total de masă lemnoasă (pe picior), cu volumul refacerii pădurilor şi ţinând
seama de necesitatea valorificării arborilor doborâţi de vânturi şi a celor atacaţi de dăunători.
Previzionarea resurselor naturale

Activitatea previzională în domeniul resurselor forestiere, care constă în elaborarea de


prognoze sau programe, urmăreşte realizarea unor echilibre privind:
‰ volumul anual al tăierii, diferenţiat pe specii de arbori;

‰ volumul anual al regenerării pădurilor pe cale naturală sau prin reîmpăduriri;

‰ asigurarea unui echilibru între volumul tăierii şi volumul regenerării;

‰ îmbunătăţirea structurii pe specii a pădurilor (creşterea ponderii arborilor mai valoroşi

(răşinoase) precum şi a celor repede-crescătoare (ajung mai repede la vârsta optimă de


tăiere).

7.5 Resursele de apă

Resursele de apă sunt resurse regenerabile dar limitate cantitativ. În circuitul său natural
această resursă (apa dulce) se reînnoieşte permanent.
a) Previzionarea resurselor de apă
Resursele de apă provin din râurile interioare şi fluvii, din ape subterane şi din apa mărilor şi
a oceanelor - desalinizată.
Previziunile în acest domeniu cuprind estimări cu privire la :
‰ Resursele teoretice de apă:

♦ stocul mediu multianual exprimat în miliarde metri cubi pe an pentru apa provenind din
râuri şi fluvii;
♦ volumul total de apă (miliarde metri cubi) în cazul apelor subterane.
‰ Resursele de apă utilizabile: volumul anual de apă posibil a fi utilizat pentru acoperirea

cerinţelor de consum.
Resursele teoretice de apă depind exclusiv de factorii naturali, pe când resursele utilizabile
de apă depind atât de factorii naturali, cât şi de gradul de amenajare a bazinelor hidrografice prin
care se regularizează regimul debitelor râurilor şi fluviilor şi se constituie stocuri de apă cu caracter
permanent.
‰ Resursele de apă neutilizabile se referă la cantitatea probabilă de apă impurificată peste

limitele admise de normele de calitate (cantitatea maximă admisă de factori poluanţi / litru
apă).
b) Previzionarea necesităţilor de apă
Necesităţile de apă se estimează pe principalele categorii de utilizări:
‰ consumul populaţiei;
‰ consumul industrial;
‰ pentru irigaţii;
‰ pentru piscicultură;
‰ alte utilizări
Lucrările previzionale elaborate în acest domeniu au în vedere următoarele:
‰ comensurarea necesarului de apă pe categorii de utilizatori;
‰ formularea de variante de soluţii pentru acoperirea necesarului de apă într-o perspectiva
rezonabilă;
Previzionarea resurselor naturale

‰ prevederea unor măsuri pentru amenajarea complexă a reţelei hidrografice, în vederea


combaterii inundaţiilor şi a folosirii apei în scopuri productive (microcentrale, irigaţii,
necesităţi industriale etc.) şi pentru nevoile populaţiei şi a gospodăririi comunale.

Bibliografie

1) Colectiv de autori (coord – Nicolae, V.): Curs de Previziune macroeconomică, A.S.E.


Bucureşti , 1992, pag :234-309
2) Pârlog, C.: Elemente de previziune macroeconomică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, pag
186-215

Întrebări recapitulative

1. Care sunt principalele categorii de resurse naturale ?


2. Cum se calculează durata de exploatare a rezervelor geologice ? Dar coeficientul de extracţie ?
3. Cum se calculează suprafaţa agricolă disponibilă ?
4. Cum se previzionează recolta medie la hectar ?
5. Cum se calculează sporul anual de masa lemnoasă ?
6. Care sunt principalele categorii de utilizatori de resurse de apa ?
Previzionarea relaţiilor economice externe

8
PREVIZIONAREA
RELAŢIILOR ECONOMICE EXTERNE

8.1. Conţinutul activităţii previzionale în domeniul relaţiilor economice externe


REE
8.2. Elaborarea previziunilor privind REE
8.3. Metode şi tehnici folosite în previzionarea REE

8.1 Conţinutul activităţii previzionale în domeniul REE

a. Sfera de cuprindere:
Activitatea desfăşurată în domeniul REE cuprinde următoarele componente (fig. 8.1):
‰ comerţul exterior propriu-zis, adică importul şi exportul de produse (bunuri de consum,

bunuri de investiţii, etc.).


‰ comerţul exterior invizibil: brevete de invenţii, prestări servicii, documente bancare

utilizate în transferul de valori, etc.


‰ cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională în domeniul producţiei, al

activităţii de cercetare ştiinţifică etc.

b. Prospectarea conjuncturii economice internaţionale


Conjunctura economică reprezintă totalitatea proceselor curente care au loc în viaţa
economică la un moment dat.
Prospectarea conjuncturii economice internaţionale presupune cunoaşterea cu anticipaţie a
mişcării tuturor componentelor pieţei internaţionale de bunuri şi servicii. Modificările conjuncturii
pieţei internaţionale sunt determinate de diverşi factori şi anume:
‰ factori principali: producţia (consumul) de produse într-o ţară sau în toate ţările, stocurile de

produse, investiţiile, creditele, etc.


‰ factori sezonieri: oferta şi cererea de produse agroalimentare, circulaţia turistică în timpul

anului, etc.
‰ factori întâmplători: efectul măsurilor de politică vamală, deprecierea sau aprecierea

monedei naţionale pe diferite pieţe externe, etc.


Cunoaşterea acţiunii tuturor celor trei categorii de factori permite elaborarea studiilor de
conjunctură a pieţei internaţionale pe durata câtorva luni sau chiar ani.
Previzionarea relaţiilor economice externe

8.2 Elaborarea previziunilor privind REE

Fluxul lucrărilor previzionale:


a. activitatea de prospectare-prognozare;
b. activitatea tranzacţională;
c. activitatea de elaborare a previziunilor pe termen scurt

a. Activitatea de prospectare are ca obiect cunoaşterea tendinţelor ce se manifestă pe piaţa


externă privind:
‰ curba de viaţă a produselor pentru a minimiza riscul uzurii morale a produselor;

‰ posibilităţile de cooperare şi export cu alte ţări;

‰ posibilităţile interne de producţie;

‰ restricţiile şi facilităţile practicate de diverse ţări;

‰ evoluţia preţurilor la produsele care pot face obiectul importului sau al exportului, etc.

Pe baza acestor analize prospective, folosind studii de marketing şi calcule conjuncturale se


elaborează prognoza de ansamblu a relaţiilor economice cu alte ţări, care cuprinde:
‰ orientarea generală a relaţiilor economice cu străinătatea (ponderea exportului în PIB, ritmul

de creştere mai mare al comerţului exterior comparativ cu cel al producţiei naţionale, etc.)
‰ evoluţia diverselor pieţe externe privind importul şi exportul de diferite produse pe aceste

pieţe;
‰ corelaţii dintre consumul intern şi comerţul exterior

‰ dinamica şi structura relaţiilor economice cu străinătatea.

b. Activitatea tranzacţională constă în încheierea de diverse acte legale care reglementează


principiile, drepturile şi obligaţiile ce intervin între parteneri în cadrul relaţiilor
economice externe, principalul instrument folosit fiind contractul de import sau de
export.

c. Activitatea de elaborare a previziunilor (programelor) pe termen scurt se desfăşoară


pe baza informaţiilor furnizate de prognozele elaborate şi de tranzacţiile încheiate cu
partenerii externi. Această activitate se concretizează în elaborarea programelor privind
relaţiile economice externe şi anume:

A. Programul comerţului exterior format din (fig. 8.2):


Programul de export: estimează volumul total al exportului şi ponderea sa în PIB, precum şi
volumul fizic şi valoric pe grupe de mărfuri;
Programul de import: estimează volumul total fizic şi valoric al importului defalcat pe
următoarele categorii de bunuri:
‰ materii prime;

‰ resurse energetice;

‰ echipamente tehnice;
Previzionarea relaţiilor economice externe

‰ bunuri de consum
Balanţa comercială: caracterizează schimburile de produse cu străinătatea: volumul
importului, volumul exportului, volumul comerţului exterior (export + import) şi soldul balanţei
comerciale (export – import).

B. Programul cooperării economice şi tehnico – ştiinţifice internaţionale sintetizează


toate acţiunile de cooperare cu alte ţări grupate pe categorii de lucrări, precum şi cota de participare
a părţii române şi profitul rezultat.

C. Balanţa de plăţi externe: cuprinde toate încasările şi plăţile scadente în anul de


previziune provenind din diverse activităţi economice şi social-culturale cu străinătatea.

8.3 Metode şi tehnici folosite în previzionarea REE

În previzionarea REE se utilizează în principal metoda balanţelor şi metoda modelării


(fig. 8.3).
Balanţele materiale se elaborează pentru unele produse de bază (petrol, gaze naturale, cocs
energetic, etc.) şi cuprind importul la resurse, iar exportul, la necesităţi.
Importul este complet liberalizat singura restricţie fiind posibilitatea de finanţare. La export, pentru
a proteja consumul intern, s-a instituit contingentarea anumitor produse.
Balanţa comercială se elaborează pe baza informaţiilor din programele de export şi import.
Dacă soldul balanţei comerciale este pasiv (importul este mai mare decât exportul) pentru
echilibrarea balanţei comerciale şi eventual pentru activizarea acesteia (sold activ) se combină
următoarelor modalităţi:
‰ devalorizarea monedei naţionale;

‰ recesiunea;

‰ protecţionismul naţional;

‰ subvenţionarea de către stat;

‰ competitivitate

Devalorizarea monedei naţionale are ca efect scăderea cursului de schimb în raport cu


celelalte monede şi deci ieftinirea exportului şi scumpirea importurilor. Ca urmare exportul este
stimulat (preţuri mai mici), iar importul este descurajat (preţuri mai mari). Creşterea preţurilor la
bunurile importate determină însă creşterea costurilor de producţie şi deci a preţurilor produselor
respective (inflaţie prin import).
Recesiunea implică măsuri de austeritate concretizate în diminuarea importului ceea ce
determină reducerea atât a producţiei interne cât şi a consumului intern (reducerea puterii de
cumpărare). Deşi are efecte negative asupra creşterii economice este considerată cea mai rapidă
metodă de echilibrare a balanţei comerciale pasive.
Protecţionismul naţional constă în limitarea sau chiar interzicerea accesului mărfurilor
străine pe piaţa naţională, pentru a proteja (salva) firmele autohtone ameninţate de faliment.
Subvenţionarea de către stat are ca scop salvarea unor capacităţi de producţie naţională
ameninţate cu dispariţia datorită concurenţei produselor străine.
Previzionarea relaţiilor economice externe

Competitivitatea:
‰ competitivitate-preţ: să se exporte acele produse la care preţurile sunt mai mici decât
în ţările concurente;
‰ competitivitate structurală: obiectul exportului să-l facă acele produse a căror cerere
este în creştere pe piaţa internaţională şi către acele ţări care vor avea în viitor o creştere
economică rapidă.

În funcţie de poziţia sa pe piaţa internaţională strategia firmei exportatoare poate fi:


‰ ofensivă: îşi impune produsele şi preţurile sale;
‰ cooperativă: colaborează cu o altă firmă pentru a-şi păstra piaţa sau pentru a
pătrunde pe alta nouă;
‰ defensivă: când trebuie să se adapteze datorită scăderii preţurilor.
Balanţa de plăţi externe (Tabel 8.1) are o sferă de cuprindere mai largă decât balanţa
comercială, deoarece, pe lângă operaţiunile de export-import de produse, care fac obiectul balanţei
comerciale, ea include toate categoriile de încasări şi plaţi cu străinătatea devenite scadente în
perioada de previziune. Caracterizând tranzacţiile comerciale şi financiare dintre rezidenţi şi străini
desfăşurate într-un an calendaristic balanţa de plăţi externe cuprinde:
1. Contul curent care caracterizează totalitatea tranzacţiilor care nu au ca obiect capitalul sau
activele financiare şi este format din următoarele capitole:
a. bunuri şi servicii care cuprinde la rândul său balanţa comercială şi balanţa serviciilor
(încasări şi plăţi generate de: serviciile de transport internaţional, reclamă şi publicitate
comercială, turism internaţional, asigurări şi reasigurări internaţionale, etc.)
b. venituri (balanţa veniturilor) cuprinde: venituri salariale, investiţii directe şi de
portofoliu, dobânzi, etc.
c. transferuri curente: intrări şi ieşiri de resurse reale şi financiare fără compensare din
partea beneficiarului:
♦ transferuri guvernamentale (subvenţii acordate sau primite pentru susţinerea
bugetului curent)
♦ transferuri private (premii, burse, alte transferuri)
2. Contul de capital şi financiar (balanţa mişcărilor de capital) format din:
a. contul de capital: transferuri de capital, achiziţionarea sau vânzarea de active (ternuri,
brevete, mărci, etc.)
b. contul financiar: evidenţiază toate tranzacţiile determinate de schimbarea proprietăţii
activelor financiare străine, structurate pe patru tipuri de tranzacţii: investiţii directe,
investiţii de portofoliu, alte investiţii şi active de rezervă.
3. Erori şi omisiuni: apar datorită faptului că informaţiile cuprinse în balanţa de plăţi externe
provin din surse diferite.
Soldul balanţei de plăţi externe arată relaţia în care se găsesc cele două conturi principale
ale balanţei din punct de vedere al intrărilor şi ieşirilor (încasări şi plăţi) generate de tranzacţiile
internaţionale.
Previzionarea relaţiilor economice externe

Dacă soldul balanţei de plăţi externe este pasiv, pentru echilibrarea încasărilor cu plăţile sau
pentru activizarea balanţei deficitare se intervine prin măsuri economico-financiare:
‰ subvenţionarea exportului, reduceri de taxe pentru a vinde mai ieftin decât concurenţii;

‰ mărirea taxelor vamale pentru produsele importate când acestea sunt mai ieftine decât cele

indigene;
‰ majorarea impozitelor şi taxelor, controlul dobânzii, etc. pentru a reduce cererea internă şi a

mări exportul;
‰ mărirea ratei scontului pentru a stimula investiţiile străine;

‰ etc.

Balanţa creanţelor şi angajamentelor externe (Tabel 8.2) evidenţiază stocul de active şi


pasive financiare pe care rezidenţii unei ţări le deţin la un moment dat (de regulă la sfârşitul unui an
calendaristic) în relaţiile lor cu restul lumii, ca urmare a tranzacţiilor desfăşurate de-a lungul
timpului1.
Activele financiare externe ale unei ţări constau în investiţii directe şi de portofoliu
efectuate de rezidenţi în străinătate, împrumuturi acordate nerezidenţilor (de stat, sectorul bancar
sau societăţi comerciale) precum şi de către autoritatea monetară a ţării (Banca Naţională a
României).
Pasivele financiare externe ale unei ţări sunt formate din investiţiile străine directe şi de
portofoliu, în economia naţională şi din împrumuturile angajate de rezidenţi în străinătate pentru a
acoperi necesităţile interne de finanţare.
Din punct de vedere structural, creanţele şi angajamentele unei ţări sunt grupate astfel:
guvern, autoritatea monetară naţională, sectorul bancar şi nebancar, societăţi comerciale, persoane
fizice.
Cu ajutorul balanţei de plăţi externe şi a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe se
evidenţiază calitatea de debitor sau creditor a unui stat în relaţiile lui cu restul lumii; se evidenţiază
datoria externă a unei ţări, rezultând din acumularea în timp a creditelor externe angajate de
rezidenţii ţării precum şi datoria publică externă formată din angajamentele în valută ale statului sau
garantate de stat (împrumuturi guvernamentale, împrumuturile BNR, etc.).
Metoda modelării economico-matematice
Pentru previzionarea volumului exportului şi al importului se utilizează:
‰ funcţii de trend:

EXPt = f ( t ), EXP = volumul exportului în anul de previziune; variabila dependentă


IMPt = f ( t ), IMP = volumul importului în anul de previziune; variabila
dependentă;
t = timp, variabila independentă.

‰ funcţii de corelaţie:
EXPt = f ( PIBt ) PIB = produsul intern brut în anul de previziune; variabilă
independentă
IMPt = f ( PNBt ) PNB = produsul naţional brut în anul de previziune; variabila

1
Începând cu anul 1995, în ţara noastră, a început să se utilizeze pentru această balanţă şi sintagma “Poziţia
investiţională internaţională”, consacrată pe plan internaţional.
Previzionarea relaţiilor economice externe

independentă
Modelul Input – Output
În acest model exportul total este evidenţiat în cadranul al doilea ca o componentă a
utilizării finale (alături de consumul final şi formarea brută de capital), iar exportul net (EXP –
IMP) ca o componentă a producţiei finale. Cu ajutorul modelului Input-Output se previzionează
volumul producţiei pentru export pe ramuri ale economiei naţionale:
XEXP ( i )t = ( E – A )-1 * EXP (i)t
în care:
XEXP ( i ) = producţia necesară pentru export în ramura “i”
A = matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe
EXP (i) = volumul exportului din ramura “i” rezultând din tranzacţiile comerciale încheiate
cu partenerii externi.
Importul, ca element al input-urilor se înregistrează în cadranul al treilea, contribuind
alături de producţia internă la formarea resurselor totale, la nivelul ramurilor şi al întregii economii
naţionale. Ca element al output-urilor, importul este cuprins atât în cadranul întâi cât şi în cadranul
al doilea.
Prezenţa importului în cadranul întâi permite detalierea consumului intermediar / producţiei
intermediare (xij) ca provenind din resurse interne (xij*) şi din import (xij**):
xij = xij* + xij**
Coeficienţii cheltuielilor materiale directe ( aij ) se descompun în aij* pentru consumurile din
resurse interne şi aij** pentru consumurile din import:
aij = aij* + aij**
Prezenţa importului în cadranul al doilea permite evidenţierea componentelor producţiei
finale (consumul final, formarea brută de capital şi exportul net) ca provenind din producţia internă
precum şi din import:
CF = CF* + CF** ,
CF* = consum final din resurse interne
CF** = consum final al bunurilor provenind din import
FBC = FBC* + FBC**
FBC* = formarea brută a capitalului din resurse interne
FBC** = formarea brută de capital din import
EXPnet = EXP*net + EXP**net
EXP* net = export net realizat din resurse interne
EXP**net = reexport

Având în vedere elementele prezentate anterior se previzionează producţia obţinută pe baza


resurselor din import (XIMP):
XIMP = A** (E – A*)-1 (Y* +Y**)
A* = matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe pentru consumurile din producţia
internă
A** = matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe pentru consumurile din import
Y* = producţia finală din resurse interne
Y** = producţia finală de bunuri din import
Previzionarea relaţiilor economice externe

Comerţul exterior propriu-zis

Sfera de
Comerţul exterior invizibil
cuprindere

Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică

Figura 8.1: Sfera de cuprindere a REE

Programul de export

Programul Programul de import


A. comerţului exterior

Balanţa comercială

B.
Programul cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice

C.
Balanţa de plăţi externe

Figura 8.2 Programe elaborate în domeniul REE


Previzionarea relaţiilor economice externe

Balanţe materiale
Metoda
balanţelor
Balanţe valorice

Balanţa Balanţa de Balanţa creanţelor şi


Metode de comercială plăţi externe angajamentelor externe
previziune

de trend
Funcţii
matematice
de corelaţie
Metoda
modelării

Modelul
I/O

Figura 8.3: Metode de previziune în domeniul REE

Balanţa de plăţi externe a României


(milioane dolari SUA)
Tabelul 8.1

Articolul Credit Debit Sold


1. Contul curent ( A + B + C )
A. Bunuri şi servicii:
a) Bunuri
b) Servicii:
- transport
- turism
- alte servicii
B. Venituri
- din muncă
- din investiţii directe
- din investiţii de portofoliu
Previzionarea relaţiilor economice externe

Articolul Credit Debit Sold


- din dobânzi
C. Transferuri curente
- administraţie publică
- alte sectoare

2. Contul de capital financiar ( A + B )


A. Contul de capital:
- transferuri de capital
- achiziţionare / vânzare de
active
B. Contul financiar:
- investiţii directe
- investiţii de portofoliu
- alte investiţii de capital
- conturi în tranzit
- conturi de cliring / barter
- active de rezervă
3. Erori şi omisiuni

Balanţa creanţelor şi angajamentelor externe ale României


(milioane dolari SUA)
Tabelul 8.2

Elementele poziţiei externe Creanţe Angajamente Poziţia


(active) (pasive) netă

1. Guvern
din care:
- Credite guvernamentale
- Cliring
- Active investite
- Alte active / pasive
2. Autoritatea monetară (BNR)
Din care:
- Împrumuturi FMI
- Depozite valutare
- Active investite
- Alte active / pasive
Previzionarea relaţiilor economice externe

Elementele poziţiei externe Creanţe Angajamente Poziţia


(active) (pasive) netă

3. Sector bancar
Din care:
- Linii de finanţare
importuri
- Împrumuturi bancare
- Depozite valutare
- Active investite
4. Sector nebancar
Din care:
- Credite comerciale
- Active investite
- Alte active / pasive

TOTAL

Bibliografie

1) Colectiv de autori Curs de previziune macroeconomică, ASE – Bucureşti, 1992, pag 310 –330
(coord. V. Nicolae)
2) Pârlog, C. Elemente de previziune macroeconomică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, pag
215 – 239

Întrebări recapitulative

1. Ce categorii de activităţi sunt incluse în REE?


2. Ce categorii de programe se utilizează în previzionarea REE?
3. Ce asemănări şi deosebiri sunt între balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe?
4. Ce asemănări şi deosebiri sunt între balanţa de plăţi externe şi balanţa de creanţe şi angajamente
externe?
5. Cum se calculează producţia pentru export cu ajutorul modelului Input – Output?
Cum se calculează producţia internă pe baza resurselor din import cu ajutorul modelului Input –
Output?
Previzionarea regională

9
PREVIZIONAREA REGIONALĂ

9.1 Delimitări conceptuale


9.2 Fundamentarea programelor de dezvoltare regională

9.1 Delimitări conceptuale

Reducerea dezechilibrelor regionale face obiectul politicii regionale, care presupune


intervenţia puterilor publice pentru a contura obiectivele dezvoltării regionale, a preciza măsurile şi
a pune la punct instrumentele adecvate realizării acestor obiective.
Obiectivele majore ale politicii regionale sunt:
‰ realizarea unui echilibru regional în ceea ce priveşte veniturile populaţiei;

‰ restrângerea în anumite limite a şomajului pe regiuni;

‰ ţinerea sub control, cu tendinţe de limitare, a fenomenului imigrării.

Politica regională se transpune în practica economico-socială cu ajutorul planificării


regionale. Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii regionale, se
organizează obiectivele şi mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor.
Planificarea regională este definită de două componente principale:
1. componenta economico-socială, care se referă la măsurile de ordin economic şi social menite să
asigure o dezvoltare regională echilibrată, în măsură să amelioreze disparităţile existente în
cadrul fiecărei regiuni pe de o parte şi cele existente între regiunile sistemului naţional pe de altă
parte.
Aşadar, această componentă se caracterizează, la rândul său, prin două dimensiuni:
a) dimensiunea microteritorială, care vizează regiunea;
b) dimensiunea macroteritorială, orientată pe relaţiile dintre regiuni la scară naţională.
2. componenta fizică, ce se referă la problemele amplasării în teritoriu a edificiilor economice şi
social-culturale, rezultând din realizarea unei părţi însemnate a măsurilor preconizate de prima
componentă.
Previzionarea regională

Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile / programele de


dezvoltare economico-socială regională la cele două niveluri:
‰ naţional;

‰ al fiecărei regiuni în parte.

9.2 Fundamentarea programelor de dezvoltare regională

Realizarea obiectivelor dezvoltării regionale are loc în condiţiile utilizării anumitor criterii
în luarea deciziilor privitoare la amplasarea noilor capacităţi de producţie, de transport, a
obiectivelor social-culturale, precum şi a dezvoltării celor existente.

9.2.1 Criteriile amplasării unităţilor economice şi social-culturale

Criteriul de amplasare reprezintă un element, de natură economică sau socială, în raport cu


care se disting avantajele de dezavantaje şi se elaborează judecăţi de valoare în alegerea unui
amplasament.
În practica economică-socială se utilizează în principal două grupe de criterii:
a) criterii de ordin economic;
b) criterii de ordin social.

a. Criteriile de ordin economic exprimă necesitatea echilibrului în asigurarea şi utilizarea


diferitelor categorii de resurse (umane, materiale, financiare etc.), precum şi obţinerea, prin
alegerea unor amplasamente optime, de economii maxime de muncă socială pe toate treptele
producţiei şi circulaţiei şi în realizarea investiţiilor destinate construirii şi dezvoltării
capacităţilor de producţie, de transport, de desfacere a mărfurilor şi a unităţilor social-culturale.
3. Apropierea optimă a producţiei de sursele de materii prime sau centrele de consum
urmăreşte ca cheltuielile pentru transportul materiilor prime şi produselor finite să fie
minime, iar pierderile de produse şi diminuarea calităţii acestora în decursul transportului să
fie practic eliminate sau neînsemnate.
4. Condiţiile de asigurare a necesarului de energie electrică şi termică.
Existenţa sistemului electroenergetic naţional permite folosirea raţională a puterii instalate şi
alimentarea cu energie electrică a tuturor consumatorilor, inclusiv a celor situaţi în zone în
care, din lipsă de resurse energetice, construirea unor centrale electrice nu este suficientă.
Uşurinţa şi economicitatea transportului energiei electrice conturează tendinţa de a face pe
viitor mai puţin dependentă amplasarea industriilor de locul de producţie a energiei,
extinzând aria în care pot fi instalate noi întreprinderi.
5. În amplasarea forţelor de producţie se iau în considerare şi condiţiile de asigurare a
necesarului de combustibil, ţinând seama de sursele de aprovizionare existente pe teritoriu,
de proporţiile şi calitatea acestora.
6. Amplasarea obiectivelor economice este condiţionată în multe cazuri şi de posibilităţile de
Previzionarea regională

asigurare a necesarului de apă potabilă şi industrială, precum şi de calitatea apei.


7. În determinarea amplasării industriei, un criteriu extrem de important îl constituie
asigurarea forţei de muncă necesare pentru noile obiective economice, utilizarea cât mai
deplină şi raţională a acesteia.
Incidenţele dinte resursele de muncă şi repartizarea teritorială a producţiei sunt multiple,
deoarece forţa de muncă reprezintă principalul factor de producţie, iar munca este o sursă de
venituri - element de bază în ridicarea nivelului de trai al populaţiei. De aceea, în
repartizarea teritorială a producţiei, forţa de muncă reprezintă nu numai un criteriu de ordin
economic, ci şi un criteriu de ordin social.
8. În cadrul criteriilor de care se ţine seama la determinarea amplasării forţelor de producţie, cele
privind repartizarea pe teritoriul ţării a producţiei agricole prezintă o importanţă deosebită.
Repartizarea raţională a ramurilor agriculturii implică o zonare ştiinţifică fundamentată a
producţiei agricole, care să permită folosirea condiţiilor naturale, a investiţiilor şi forţei de
muncă cu maximă eficienţă, creşterea productivităţii muncii sociale.
9. Printre criteriile de amplasare, care şi-au afirmat eficienţa cu o intensitate crescândă se
situează şi concentrarea şi integrarea teritorială a producţiei, cooperarea complexă a
întreprinderilor.
Pornind de la acest criteriu, în calculele de fundamentare a dezvoltării teritoriale se are în
vedere construirea de parcuri industriale în care unităţile economice sunt legate între ele
prin valorificarea în faze succesive de prelucrare a materiei prime, prin cooperarea în
producţie sau numai prin folosirea în comun a unor utilităţi şi activităţi auxiliare
(alimentarea cu apă, energie electrică şi termică, transport, canalizare, precum şi pentru
clădiri administrative etc.).
Constituirea parcurilor industriale oferă şi avantajul concentrării activităţii de cercetare şi
proiectare, a pregătirii cadrelor, precum şi a unor activităţi social-culturale (locuinţe, cămine,
dispensare, cluburi etc.).
10. Între factorii care intervin în alegerea amplasamentului obiectivelor economice, putând
influenţa cheltuielile de investiţii şi de exploatare se înscriu: relieful, necesarul de teren
pentru construcţii şi calitatea acestuia, condiţiile de fundaţii şi canalizare.
11. În stabilirea amplasamentului obiectivelor economice o atenţie din ce în ce mai mare este
acordată criteriului protecţiei mediului înconjurător.

b) Criteriile de ordin social


În procesul de amplasare a producţiei se urmăreşte ca în strânsă îmbinare cu obţinerea unei
eficienţe economice maxime să se asigure ridicarea treptată a regiunilor, judeţelor şi localităţilor
mai puţin dezvoltate, la nivelul - şi el în continuă ridicare - al celor mai avansate, atât în ce priveşte
creşterea economică şi social-culturală, cât şi sub aspectul nivelului de trai. În acest scop se are în
vedere:
‰ îmbunătăţirea gradului de ocupare a populaţiei şi realizarea pe această bază, în mod treptat, a

unui echilibru între judeţe în ce priveşte veniturile pe locuitor;


‰ asigurarea treptată a unui echilibru în ceea ce priveşte consumul pe locuitor la principalele

bunuri şi servicii în toate zonele ţării;


‰ creşterea gradului de urbanizare, prin dimensionarea unei reţele optime de oraşe;
Previzionarea regională

‰ îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, concomitent cu sporirea dotărilor edilitar-gospodăreşti;


‰ asigurarea tuturor condiţiilor pentru dezvoltarea personalităţii umane.

Criteriile de ordin economic şi social ale amplasării obiectivelor acţionează concomitent. De


multe ori între ele apar contradicţii. În condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de
producţie aceste contradicţii sunt mai puternice. Pe măsura creşterii potenţialului economic al ţării
apar resurse suplimentare care pot fi utilizate pentru ridicarea zonelor rămase în urmă. Atenuarea
decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor zone determină o apropiere în ce priveşte
indicatorii de eficienţă ai amplasării teritoriale a noilor obiective.
Considerarea criteriilor amplasării ca un sistem, care acţionează pe o lungă perioadă,
contribuie la adoptarea celor mai potrivite decizii de localizare a unităţilor economice şi social-
culturale şi, în final, la atingerea obiectivelor politicii regionale.

9.2.2 Metode şi tehnici de fundamentare a programelor regionale

Pentru corelarea diferitelor elemente oferite de studiile şi analizele elaborate se folosesc


diferite metode, procedee şi tehnici de lucru care servesc la fundamentarea programelor de
dezvoltare regională. Întrucât disciplina parcursă se axează îndeosebi pe aspectele macroeconomice
ale dezvoltării, ne vom opri, în continuare, asupra acelor metode ce concură la fundamentarea
dimensiunii macroteritoriale.
Datorită aprofundării diviziunii teritoriale a muncii, o utilizare tot mai extinsă o au modelele
input-output interregionale. Dintre numeroasele forme de expresie a acestora, vom prezenta
modelul lui Wasily Leontief [1]. Expresia concentrată a acestuia este următoarea:
gX 1 = B4 A3 g R Bd Y + B4 gY 1
în care:
gX1 = producţia ramurii de interes local 1din regiunea g;
A3 = [a1d] = submatricea coeficienţilor tehnici şi cheltuielilor materiale directe, care exprimă
legăturile tehnologice dintre ramurile de interes local 1 şi ramurile de interes naţional d. Ea
este o componentă a matricii A, care, în modelul nostru este partiţionată astfel:
 A1 { }
A2   a df {a dl }
A= =
 A3 A4  {ald } {alq }
în care:
d, f - ramuri de interes naţional;
l, q - ramuri de interes local.
B4 - submatricea coeficienţilor tehnici ai cheltuielilor materiale totale, componentă a matricii
B = (E-A)-1.
Bd = submatricea primelor d linii ale matricii B.
Previzionarea regională

gR = matricea coeficienţilor teritoriali care este o matrice diagonală, de forma:


 g b1 0 ... 0 
 
0 g b2 0... 0 
gR =
 .. ... ... ... 
 
 0 0 0... g bh 
în care:
gX d
g bd = ,
Xd
unde:
gXd - producţia ramurii de interes naţional d din regiunea g;
Xd - producţia ramurii de interes naţional d.
Y1 = cererea finală a ramurii de interes local 1 din regiunea g.
d = 1 ÷ h - ramuri de interes naţional
l = h + 1 ÷ n - ramuri de interes local
g = 1 ÷ r - regiunile economiei naţionale considerate.
În condiţiile în care Y este considerat variabilă exogenă, iar matricile A şi gR sunt luate în
calcul ca elemente constante pe o perioadă de timp medie, se poate dimensiona producţia ramurilor
de interes naţional şi local din fiecare regiune în raport cu cerinţele pe ansamblul economiei (Y) şi
în fiecare regiune (gY1).
Relaţiile interregionale se pot analiza şi proiecta în viitor şi cu ajutorul modelelor de tip
gravitaţional.
Aceste modele îşi au sorgintea în analogia constatată între modul de interacţiune a
regiunilor, zonelor unei economii în raport cu distanţa dintre ele şi legea atracţiei universale. Una
dintre expresiile cele mai elaborate ale modelelor de tip gravitaţional este următoarea (2,3):
I i j = Pi P j Ai d ij−b
în care:
Iij = volumul interacţiunilor dintre regiunile i şi j ale unei economii, respectiv deplasările
interregionale ale populaţiei, convorbirile telefonice între regiuni, volumul transportului de
mărfuri între regiuni etc.
Pi, Pj = masele regiunilor i şi respectiv j, exprimate ca număr de populaţie, venituri,
producţie, suprafaţa de desfacere etc.
Ai = variabilă care exprimă aşa-numita "atracţie relativă a zonelor concurente". Ea se
calculează astfel:
1
Ai =
n
−b
∑ P j d ij
j =1
dij = distanţa dintre regiunile i şi j exprimată fizic (km) sau economic (costuri);
b = parametru dimensionat cu ajutorul metodelor statistice;
n = numărul regiunilor economiei considerate.
Rezultă că volumul interacţiunilor regionale este direct proporţional cu masele regiunilor şi
Previzionarea regională

invers proporţional cu distanţa dintre ele, precum şi cu "atracţia relativă a zonelor concurente".
În elaborarea şi fundamentarea prognozelor şi programelor de dezvoltare regională un rol
deosebit îl are stabilirea propunerilor privind amplasarea noilor obiective productive, mai ales a
celor industriale, inclusiv alegerea întreprinderilor existente care urmează a fi dezvoltate.
Vom prezenta în continuare un tip de model de optimizare a amplasării teritoriale a noilor
unităţi economice şi a dezvoltării celor existente.
Funcţia obiectiv în acest model este de forma:
C = ∑ c hij x hij + ∑ d khi g khi + ∑ PhYh + ∑ S i Z i + ∑ EI h + ∑ E ' I i = min
h,i , j k ,h ,i h i h h
în care:
h = 1 ÷ m - întreprinderi existente;
i = 1 ÷ r - noile întreprinderi ce vor fi puse în funcţiune;
j = 1 ÷ n - centrele de consum a produselor finite;
k = 1 ÷ l - centrele producătoare de materii prime;
chij = costul unitar de transport al produselor finite de la întreprinderile h şi i la centrele de
consum j;
xhij = cantitatea de produse finite transportate de la întreprinderile h şi i la centrele de
consum j;
dkhi = costul unitar de transport al materiei prime de la sursele k la întreprinderile h şi i;
gkhi = cantitatea de materii prime transportate de la sursele k la întreprinderile h şi i;
Ph şi Si = costul unitar de producţie (exclusiv costul transportului) la întreprinderile existente
h şi la cele noi i;
Yh şi Zi = volumul producţiei la întreprinderile existente h şi la cele noi i;
E şi E' = coeficienţi normaţi ai eficienţei economice a investiţiilor la întreprinderile existente
şi la cele noi;
Ih şi Ii = volumul investiţiilor la întreprinderile existente h şi la cele noi i;
C = volumul total anual al cheltuielilor de producţie, de transport şi de investiţii pe care le
angajează dezvoltarea ramurii considerate.
După cum se observă, funcţia obiectiv a modelului cuprinde 6 elemente care se definesc în
ordinea în care apar în formulă: suma cheltuielilor de transport a produselor finite; suma
cheltuielilor de transport a materiilor prime; suma cheltuielilor anuale de producţie ale
întreprinderilor existente; suma cheltuielilor anuale de producţie ale noilor întreprinderi; volumul
anual de producţie ale noilor întreprinderi; volumul anual al investiţiilor la întreprinderile existente
şi volumul anual al investiţiilor la noile întreprinderi.
Această funcţie trebuie optimizată prin respectarea următoarelor restricţii:
∑ x hij = B j ; j = 1 ÷ n (9.1.)
h,i
în care Bj este cantitatea de produse finite necesară în punctul de consum j; această condiţie
semnifică satisfacerea completă a necesităţilor planificate ale centrelor de consum j.

∑ x hj = Yh ; h = 1 ÷ m (9.2.)
j

∑ xij = Z i ; j = 1 ÷ r (9.3.)
j
Previzionarea regională

Restricţiile (9.2) şi (9.3) exprimă echilibrul dintre fluxurile de transport şi volumul


producţiei întreprinderilor h şi i.
∑ g kh = λYh ; h = 1 ÷ m (9.4.)
k
∑ g iki = λZ i ; j = 1 ÷ r (9.5.)
k
în care: λ reprezintă norma de consum de materie primă pentru o unitate de produs finit. Aceste
condiţii arată că se satisface complet cu materie primă necesarul întreprinderilor h şi i.

∑ g khi = Vk ; k = 1 ÷ l (9.6.)
h,i
în care: Vk exprimă producţia centrelor producătoare de materii prime. Această restricţie reflectă
echilibrarea fluxurilor de transport al materiilor prime cu volumul producţiei materiilor prime în
centrele k.
0 ≤Yh ≤ Lh (9.7.)
0 ≤Zi ≤ Mi (9.8.)
0 ≤Vk ≤ Wk (9.9.)

în care: Lh şi Mi reprezintă capacităţile de producţie ale întreprinderilor existente h, respectiv ale


celor noi i, iar Wk - condiţiile de producţie ale centrelor k producătoare de materii prime. Condiţiile
(9.7), (9.8) şi (9.9) exprimă atât restricţiile la capacităţile de producţie, cât şi restricţiile de
nenegativitate ale producţiilor întreprinderilor existente şi noi, precum şi ale producţiilor centrelor
producătoare de materii prime.
xhij ≥ 0 (9.10)
gkhi ≥ 0 (9.11)

Restricţiile (9.10) şi (9.11) exprimă nenegativitatea fluxurilor de transport, deoarece soluţiile


cu valori negative ale fluxurilor de transport semnifică transporturi încrucişate.

Bibliografie

1. Robert D. Dean, William H. Leahy, David L. McKee - "Spatial Economic Theory", the Free
Press, New York, 1970, capitolul 2, pag. 18-20.
2. Walter Isard - "Methodes d'analyse regionale", Ed. Dunod, Paris, 1972, cap. 8, pag. 127-224.
3. Mircea Enache - ,,Modele matematice în sistematizare'', E.T., 1977, cap. 5, pag. 66-68
Previzionarea regională

Întrebări recapitulative

1. În ce constă obiectul politicii economice ?


2. Care sunt obiectivele politicii economice ?
3. Care sunt componentele principale ale planificării regionale ? (Detaliaţi răspunsul).
4. Cum definiţi criteriul de amplasare ?
5. Care sunt criteriile de ordin economic ?
6. Care sunt criteriile de ordin social ?
7. În ce constă modelul input-output interregional al lui Wassily Leontief ? (Detaliaţi răspunsul).
8. Care sunt factorii de influenţă a interacţiunilor regionale într-un model de tip gravitaţional ?
9. Care sunt componentele unui model de optimizare a amplasării teritoriale a unităţilor
economice?
Aplicaţia nr.1

Folosirea funcţiei de producţie – Cobb-Douglas


pentru previzionarea producţiei

Se dau următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune:


- volumul capitalului fix (Kt) = 8.500 mld. u.m.;
- populaţia ocupată (Lt) = 10,2 milioane persoane;
- α = 0,8; A = 1.

Să se determine pentru anul de previziune:


a) producţia, ca funcţie de cei doi factori (K,L);
b) producţia, ca funcţie de fiecare factor şi de eficienţa acestora.

− Rezolvare

a) Xt = A·Ktα ·Ltβ
Xt = (8500·109)0,8 · (10,2 · 106)0,2 = 526,4 mld. u.m.

b) Wt =Xt / Lt= 562,4·109 / 10,2·106 = 55137,2 u.m./persoană ocupată


et = Xt / Kt= 562,4·109 / 8500·109 = 0,066 u.m./1 u.m. capital fix
gt = Kt / Lt= 8500·109 / 10,2·106 = 833333 u.m.capital/1 persoană ocupată
(g = gradul de înzestrare tehnică a muncii)

• determinarea producţiei în anul de previziune (t) ca funcţie de capital fix şi de eficienţă utilizării
acestuia.

Xt = Ktα • Lt1-α = Kt • Kt-(1-α) • Lt1-α = Kt • (Kt/Lt) -(1-α) = Kt • gt-(1-α)


Xt = Kt • e t
Dacă Xt = Kt • gt-(1-α) şi Xt = Kt • et, rezultă ca:
gt-(1-α) = et
Xt = (8500 • 109) • 0,066 ≈ (8500 • 109) • 833333-(1-0,8) ≈ 562,4 mld lei

• determinarea producţiei în anul de previziune (t) ca funcţie de forţa de muncă şi de eficienţa


utilizării acesteia (W):

Xt = Ktα • Lt1-α = Lt • Ktα • Lt-α = Lt • (Kt / Lt)α = Lt • gtα


Xt = Lt • Wt
Deci, dacă Xt = Lt • gtα şi Xt = Lt • Wt, rezultă ca: gtα = Wt
Xt = (10,2 • 106) • 8333330,8 ≈ (10,2 • 106) • 55137,2 ≈ 562,4 mld u.m
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 2

Utilizarea modelului static input-output


pentru previzionarea produsului final şi a valorii adăugate brute (1)

Se dau următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune:


- Produsul global (X) estimat pentru trei ramuri ale economiei:

• În industrie (X1) = 25370 mld. u.m.;


• În agricultură (X2) = 6690 mld. u.m.;
• În celelalte ramuri (X3)=14070 mld u.m.

- Matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe (A) :

 0,4459 0,2042 0,1249 


 
A =  0,0610 0,1051 0,1188 
 0,1290 0,1233 0,2242 
 

I.Să se determine pentru anul de previziune (t):

1. Produsul final pe ramuri (Y) şi pe total economie;


2. Matricea produsului / consumurilor intermediare [(xij)];
3. Valoarea adăugată brută (VAB) pe ramuri şi pe total economie;

II. Să se întocmească tabelul input-output al economiei naţionale, pe baza indicatorilor


calculaţi.

− Rezolvare

I.1. Y=(E-A)·X

 1 0 0   0,4459 0,2042 0,1249 


   
(E − A) =  0 1 0  −  0,0610 0,1051 0,1188  =
 0 0 1   0,1290 0,1233 0,2242 
  
 0,5541 − 0,2042 − 0,1249 
 
=  − 0,0610 0,8949 − 0,1188 
 − 0,1290 − 0,1233 0,7758 

 0,5541 − 0,2042 − 0,1249   25370  10934,1


     
Y =  − 0,0610 0,8949 − 0,1188  ⋅  6690  =  2767,8 
 − 0,1290 − 0,1233 0,7755   14070   6817,9 
     

Y1 = 10934,1·109u.m.; Y2 = 2767,8·109u.m.;

Y3 = 6817,9·109u.m. ΣY = 20519,8·109 u.m.


Aplicaţii

2. xij=aij·Xj ; (i,j=1,2,3)

i = ramuri furnizoare (pe linie);


j = ramuri consumatoare (pe coloană).
11312,5 1366,1 1757,3 
 
x ij =  1547,6 703,1 1671,5 
 3272,7 824,9 3154,5 
 

3. VAB(j) t = X(j)t - CI(g) t ; (CI = consumurile intermediare)

CI(1)t = (11312,5+1547,6+3272,7)·109=16132,8·109 u.m.


CI(2) t = (1366,1+703,1+824,9)·109=2894,1·109 u.m.
CI(3)t = (1757,3+1671,5+3154,5)·109=6583,3·109 u.m.

VAB(1) t = (25370 -16132,8)·109=9237,2·109 u.m.


VAB(2) t = (6690 -2894,1)·109=3795,9·109 u.m.
VAB(3) t = (14070 -6583,3)·109=7486,7·109 u.m.

3
∑ VAB( j) t = 20519,8 ⋅ 10 u.m.
9

j=1

II. Tabelul input-output al economiei naţionale

- în mld. u.m.-
Produsul Produsul
Ramuri final global
Produsul intermediar (PI)
(I) total
(Y) (X=PI+Y)
Ramuri (j) 1 2 3 Total
1 11312,5 1366,1 1757,3 14435,9 10934,1 25370
2 1547,6 703,1 1671,5 3922,2 2767,8 6690
3 3272,7 824,9 3154,5 7252,1 6817,9 14070
CI 16132,8 2894,1 6583,3 25610,2 20519,8 46130
VAB 9237,2 3795,9 7486,7 20519,8
X(CI+ VAB) 25370 6690 14070 46130
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 3

Utilizarea modelului static input-output


pentru previzionarea produsului final şi a valorii adăugate brute (2)

Ştiind că:

 350 
1. X =   mld. lei
 200 

 0,35 0,21
2. aij =   mld. lei
 0,13 0,11

Să se calculeze pe ramuri şi pe total economie:


a) produsul intermediar (PI);
b) consumul intermediar (CI);
c) produsul final (Y);
d) valoarea adaugată brută (VAB);

− Revolvare

 0,35 0,21  350   122,5 42,0 


Xij = aij • Xj =   ⋅   =  
 0,13 0,11  200   45,5 22,0 

x11 = a11 • X1 = 0,35 • 350 = 122,5


x21 = a21 • X1 = 0,13 • 350 = 45,5
x12 = a12 • X2 = 0,21 • 200 = 42,0
x22 = a22 • X2 = 0,11 • 200 = 22,0

a) produsul intermediar (PI): ramura 1: 122,5 + 42,0 = 164,5 (PI1)


ramura 2: 45,5 + 22,0 = 67,5 (PI2)
total economie: 164,5 + 67,5 = 232,0
b) consumul intermediar (CI): ramura 1: 122,5 + 45,5 = 168,0 (CI1)
ramura 2: 42,0 + 22,0 = 64,0 (CI2)
total economie: 168,0 + 64,0 = 232
c) produsul final (Y): ramura 1: Y1 = X1 – PI1 = 350 – 164,5 = 185,5
ramura 2: Y2 = X2 – PI2 = 200 – 67,5 = 132,5
total economie: Y=Y1+Y2 = 185,5+132,5= 318
d) valoarea adăugată brută (VAB):
ramura 1: VAB1 = X1 – CI1 = 350 – 168,0 = 182,0
ramura 2: VAB2 = X2 – CI2 = 200 – 64,0 = 136,0
total economie: VAB = VAB1 + VAB2 = 182 + 136 = 318
Aplicaţii

Aplicaţia nr. 4

Folosirea modelului static input-output


pentru proiectarea produsului global,
a valorii adăugate brute şi a componentelor acesteia

Se dau următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune(t):

- Produsul final (Y) estimat pentru trei ramuri ale economiei:

• În industrie (Y1) = 1150 mld. u.m.;


• În agricultură (Y2) = 550 mld. u.m.;
• În celelalte ramuri (Y3) = 950 mld. u.m.

- Matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe (A):

 0,315 0,162 0,305 


 
A =  0,105 0,195 0,015 
 0,027 0,021 0,175 
 

- Matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale totale (A*):

 1,531 0,323 0,572 



*

A =  0,200 1,285 0,097 
 0,055 0,043 1,233 
 

- Coeficienţii amortizării [am(j)] proiectaţi pentru cele trei ramuri vor fi de: 4,5 % în
industrie; 2,5 % în agricultură; 3,5 % în celelalte ramuri.

Să se determine pentru anul de previziune:

1. Produsul global al fiecărei ramuri(X);


2. Matricea produsului / consumurilor intermediare;
3. Valoarea adăugată brută (VAB) şi componentele ei pe fiecare ramură.

− Rezolvare

1. X = (E-A)-1·Y; (E-A)-1=A*

 1,531 0,323 0,572  1150   2481,6 


     
X =  0,200 1,285 0,097  ⋅  550  =  1028,8 
 0,055 0,043 1,233   950   1258,1 
     

X(1) t = 2481,6·109 u.m.;


X(2) t = 1028,8·109 u.m.;
X(3) t = 1258,1·109 u.m.
Previziune macroeconomică

2. xij = aij·Xj ; (aij) =A

 781,7 166,7 383,7 


 
( x ij ) =  260.6 200,6 18,9 
 67,0 21,6 220,2 
 

3. VAB(j) t = X(j) t -CI(j) t; (j=1,2,3)

CI(3) t = (781,7 + 260,6 + 67,0) ·109 = 1109.3 · 109 u.m.


CI(2) t = (166,7 + 200,6 + 21,6) ·109 = 388,9 · 109 u.m.
CI(3) t = (383,7 + 18,9 + 220,2) ·109 = 622,8 · 109u.m.

VAB(1) t = (2481,6 - 1109,3) · 109 = 1372,3 · 109u.m.


VAB(2) t = (1028,8 - 388,9) · 109 = 639,9 · 109u.m.
VAB(3)t = (1258,1 – 622,8) · 109 = 635,3 · 109 u.m.

Componentele VAB sunt: valoarea adăugată netă (VA) şi amortizarea (AM):

AM(j) t = X(j) t·am(j) t


AM(1) t = (2481,6 ·109) · 0,045 = 111,7 ·109u.m.
AM(2) t = (1028,8 ·109) · 0,025 = 25,7 ·109u.m.
AM(3) t = (1258,1·109) · 0,035 = 44,1 · 109u.m.
VA(j) t = VAB(j) t - AM(j) t
VA(1) t = (1372,3 - 111,7) ·109 = 1260,6 · 109u.m.
VA(2)t = (639,9–25,7) · 109 = 614,2·109 u.m.
VA(3)t = (635,3 – 44,0) · 109 = 591,3 · 109 u.m.
Aplicaţii

Aplicaţia nr. 5

Folosirea modelului static input-output


pentru previzionarea produsului intern brut
prin metoda utilizării finale şi prin metoda valorii adăugate brute

Se dau următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune(t):

- Produsul global estimat pentru trei ramuri ale economiei:

• În industrie (X1) = 3600 mld. u.m.


• În agricultură (X2) = 950 mld. u.m.
• În celelalte ramuri (X3) = 1650 mld. u.m.

- Matricea produsului/consumurilor intermediare (în mld.u.m):

1570 165 286 


 
( x ij ) =  190 85 126 
 217 100 303 
 

Să se determine pentru anul de previziune (t):


1. Matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe [A=(aij)];
2. Produsul final pe ramuri (Yi);
3. Valoarea adăugată brută pe ramuri (VABj);
4. Produsul intern brut, prin metoda utilizării finale şi a valorii adăugate.

− Rezolvare

x ij
1.a ij =
Xj

 0,4361 0,1737 0,1755   1 0 0   0,4361 0,1737 0,1755


     
A = (a ij ) =  0,0528 0,0895 0,0764  2.Y = (E − A) ⋅ X =  0 1 0  −  0,0528 0,0895 0,0764 =
 0,0603 0,1052 0,1836   0 0 1   0,0603 0,1052 0,1836
     
 0,5639 − 0,1737 − 0,1755 
 
=  − 0.0528 0,9105 − 0,0764 
 − 0,0603 − 0,1052 0,8164 
 
 0,5639 − 0,1737 − 0,1755   3600  1579 
     
Y =  − 0,0528 0,9105 − 0,0764  ⋅  950  =  549 
 − 0,0603 − 0,1052 0,8164   1650  1030 
     

Y(1) t = 1579·109u.m.;
Y(2) t = 549·109u.m.;
Y(3) t = 1030·109u.m.
Previziune macroeconomică

3. VAB(j) t = X(j) t -CI(j) t ; (j=1,2,3)

CI(1) t = (1570+190+217)·109=1977·109 u.m.


CI(2) t = (165+85+100)·109=350·109 u.m.
CI(3) t = (286+126+303)·109=715·109 u.m.

VAB(1) t = (3600-1977)·109=1623·109 u.m.


VAB(2) t = (950-350)·109=600·109 u.m.
VAB(3) t = (1650-715)·109=935·109 u.m.

3
4.a ) PIBt = ∑ Y(i )t = (1579 + 549 + 1030) ⋅ 10 9 = 3158 ⋅ 10 9 u.m.
i =1
3
b) PIBt = ∑ VAB( j ) t = (1623 + 600 + 935) ⋅ 10 9 = 3158 ⋅ 10 9 u.m.
j =1
Aplicaţii

Aplicaţia nr. 6

Previzionarea produsului final şi a componentelor acestuia


cu ajutorul modelului static input-output

Înformaţii disponibile (convenţionale) pentru anul de previziune:

- Produsul global (X) estimat pentru trei ramuri ale economiei va fi:

• În industrie = 25350 mld. u.m.


• În agricultură = 6670 mld. u.m.
• În celelalte ramuri = 14050 mld. u.m.
- Matricea produsului / consumurilor intermediare (în mld.u.m.):

11308,6 1363,3 1756,2 


 
( x ij ) =  1548,9 701,7 1670,5 
 3275,2 823,1 3151,4 
 
- Ponderea consumului final (CF) în producţia finală va fi de 73 %, iar structura acestuia pe
ramuri: 46 % în industrie; 12,5 % în agricultură şi 41,5 % în celelalte ramuri;
- Ponderea acumulării brute în produsul final va fi de 25 %, iar structura acesteia pe
ramuri: 66,8% în industrie; 12,6% în agricultură şi 20,6 % în celelalte ramuri.

I. Să se determine pentru anul de previziune (t):

1. Produsul final (Y) pe ramuri şi pe componente (consumul final, acumularea brută,


exportul net).
2. Valoarea adăugată brută pe ramuri [VAB(j)].

II. Să se întocmească tabelul input-output al economiei naţionale, pe baza indicatorilor


calculaţi.

Rezolvare

I.1. a) X(i) t = PI(i) t+Y(i) t =>Y(i) t = X(i) t -PI(i) t ; (i=1,2,3)


PI(1) t = (11308,6+1363,3+1756,2)·109 =14428,1·109 u.m
PI(2) t = (1548,9 + 701,7 + 1670,5)·109 =3921,1·109 u.m.
PI(3) t = (3275,2 + 823,1 + 3151,4)·109 =7249,7·109 u.m.

Y(1) t = (25350 -14428,1)·109 =10921,9·109 u.m.


Y(2) t = (6670 -3921,1)·109 =2748,9·109 u.m.
Y(3) t = (14050 -7249,7)·109 =6800,3·109 u.m.

Yt = (10921,1+2748,9+6800.3)·109 =20471,1·109 u.m.

b) Y(i) t = CF(i) t+AB(i) t+SBC(i) t


Previziune macroeconomică

SBC = soldul balanţei comerciale (exportul net)

CF(t) =Yt·0,73 =(20471,1·109)·0,73 =14943,9·109 u.m.

CF(1) t =6874,2·109 u.m.


CF(2) t =1868,0·109 u.m.
CF(3) t =6201,7·109 u.m.

ABt = Yt · 0,25 = (20471,1·109) · 0,25 = 5117,8·109 u.m.

AB(1) t =3418,7·109 u.m.


AB(2) t =644,8·109 u.m.
AB(3) t =1054,3·109 u.m.

SBC(i) t =Y(i) t - [CF(i) t+AB(i) t]

SBC(1) t = (10921,9·109) -[(6874,2+3418,7)·109]=629·109u.m.


SBC(2) t = (2748,9·109) -[(1868,0+644,8)·109]=236,1·109u.m.
SBC(3) t = (6800,3·109 -[(6201,7+1054,3)·109]= - 455,7·109u.m.

3
SBC t = ∑ SBC (i ) t = 409,4 ⋅ 10 9 u.m.
i =1

2. X(j) t = VAB(j) t+CI(j) t => VAB(j) t =X(j) t - CI(j) t ; (j=1,2,3)

CI(1) t = (11308,6+1548,9+3275,2)·109=16132,7·109 u.m.


CI(2) t = (1363,3+701,7+ 823,1)·109 =2888,1·109 u.m.
CI(3) t = (1756,2+1670,5+3151,4)·109 =6578,1·109 u.m.

VAB(1) t = (25350-16132,7)·109 = 9217,3·109 u.m.


VAB(2) t = (6670-2888,1)·109 = 3781,9·109 u.m.
VAB(3) t = (14050-6578,1)·109 = 7471,9·109 u.m.
Tabelul input-output al economiei naţionale

i Produsul intermediar (PI) Produsul final (Y)


X
j 1 2 3 Total CF AB SBC Total
1 11308,6 1363,3 1756,2 14428,1 6874,2 3418,7 629,0 10921,9 25350
2 1548,9 701,7 1670,5 3921,1 1868,0 644,8 236,1 2748,9 6670
3 3275,2 823,1 3151,4 7249,7 6201,7 1054,3 -455,7 6800,3 14050
CI 16132,7 2888,1 6578,1 25598,9 14943,9 5117,8 409,4 20471,1 46070
VAB 9217,3 3781,9 7471,9 20471,1
X 25350 6670 14050 46070
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 7

Previzionarea resurselor şi a utilizărilor totale,


precum şi a utilizărilor finale cu ajutorul modelului static input-output

Înformaţii disponibile (convenţionale) pentru anul de previziune(t):

- Produsul intern brut = 21500 mld. u.m., iar contribuţia ramurilor la crearea acestuia va fi
de: 43 % în industrie; 20 % în agricultură şi 37 % în celelalte ramuri.
- Consumurile intermediare proiectate pentru cele trei ramuri vor fi:
• În industrie = 16160 mld. u.m.
• În agricultură = 2920 mld. u.m.
• În celelalte ramuri = 6610 mld. u.m.

- Exportul pe ramuri va fi:


• În industrie = 1740 mld. u.m.
• În agricultură = 680 mld. u.m.
• În celelalte ramuri = 780 mld. u.m.
- Soldul balanţei comerciale pe ramuri:
• În industrie = - 90 mld. u.m.
• În agricultură = 95 mld. u.m.
• În celelalte ramuri = - 450 mld. u.m.

I. Să se calculeze pentru anul de previziune:

1. Produsul global în cele trei ramuri şi pe total economie (X);


2. Resursele totale pe ramuri şi pe total economie (R).
3. Utilizările totale şi utilizările finale.

II. Să se elaboreze tabelul input-output al economiei naţionale, pe baza indicatorilor


calculaţi.

− Rezolvare

I.1. X(j) t = VAB(j) t+CI(j) t ; (j=1,2,3)

VAB(1) t = (21500·109)·0,43 = 9245·109 u.m.


VAB(2) t = (21500·109)·0,2 = 4300·109 u.m.
VAB(3) t = (21500·109)·0,37 = 7955·109 u.m.

X(1) t = (9245+16160)·109 = 25405·109 u.m.


X(2) t = (4300+2920)·109 = 7220·109 u.m.
X(3) t = (7955+6610)·109 = 14565·109 u.m.
Xt = (25405+7220+14565)·109 = 47190·109 u.m.

2. R(j) t = X(j) t+IMP(j) t

IMP(1) t = EXP(1) t -SBC(1) t = (1740+90)·109 =1830·109u.m.


IMP(2) t = EXP(2) t -SBC(2) t =(680-95)·109 =585·109u.m.
Aplicaţii

IMP(3) t = EXP(3) t -SBC(3) t =(780+450)·109 =1230·109u.m.

R(1) t = (25405+1830)·109 =27235·109u.m.


R(2) t = (7220+585)·109 =7805·109u.m.
R(3) t = (14565+1230)·109 =15795·109u.m.
Rt = (27235+7805+15795)·109 =50835·109u.m.

II. Tabelul input-output al economiei naţionale


-în mld. u.m.-
Utilizări Total
i Produsul intermediar (PI) finale utilizări
j
1 2 3 Total X (UF) (U)
CI 16160 2920 6610 25690 47190 25145 50835
VAB 9245 4300 7955 21500
X 25405 7220 14565 47190
IMP 1830 585 1230 3645
R 27235 7805 15795 50835

Se presupune: R(i) t =U(i) t şi Rt =Ut


Deci: UFt = Ut -PIt
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 8

Previzionarea principalilor indicatori sintetici


din sistemul contabilităţii naţionale

Se cunosc următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune:

- Valoarea adăugată netă (VA) în trei ramuri ale economiei:


• În industrie = 9300 mld. u.m.
• În agricultură = 3630 mld. u.m.
• În celelalte ramuri = 7020 mld. u.m.

- Amortizarea în trei ramuri ale economiei:


• În industrie = 1320 mld. u.m.
• În agricultură = 190 mld. u.m.
• În celelalte ramuri = 520 mld. u.m.

- Consumurile intermediare:
• În industrie = 16180 mld. u.m.
• În agricultură = 2920 mld. u.m.
• În celelalte ramuri = 6620 mld. u.m.

- Valoarea adăugată brută a agenţilor economici naţionali obţinută în străinătate


(VAN) = 2800 mld. u.m.

- Valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini obţinută în ţară


(VAS) = 2950 mld. u.m.

Să se determine pentru anul de previziune (t):

1. Valoarea adăugată brută (VAB) în cele trei ramuri;


2. Produsul intern brut la preţul factorilor (PIBpf(t));
3. Produsul intern net la preţul factorilor (PINpf(t));
4. Produsul naţional brut (PNBt);
5. Produsul global al fiecărei ramuri (X(j) t) şi produsul global brut (PBt).

− Rezolvare

1. VAB(j) t = VA(j) t + AM(j) t ; (j=1,2,3)

VAB(1) t = (9300+1320)·109 = 10620·109u.m.


VAB(2) t = (3630+190)·109 = 3820·109u.m.
VAB(3) t = (7020+520)·109 = 7540·109u.m.

3
2.PIB pf ( t ) = ∑ VAB( j) t = (10620 + 3820 + 7540) ⋅ 10 9 = = 21980 ⋅ 10 9 u.m.
j=1
Aplicaţii

3. PINp f (t) = PIBp f (t) - AMt


3
AM t = ∑ AM ( j) t = 2030 ⋅ 10 9 u.m.
j=1

PINp f (t) = (21980-2030)·109 = 19950·109u.m.

4. PNBt = PIBt + VANt –VASt = PIBt ± SVATt

SVAT = soldul valorii adăugate brute obţinută în terţe ţări


PNBt = (19950+2800-2950)·109= (19950-150)·109=19800·109u.m.

5.X(j) t =VAB(j) t +CI(j) t

X(1) t = (10620+16180)·109 =26800·109u.m.


X(2) t = (3820+2920)·109 =6740·109u.m.
X(3) t =(7540+6620)·109 =14160·109u.m.

X t = ∑ X ( j) t = (26800 + 6740 + 14160) ⋅ 10 9 = 47700 ⋅ 10 9 u.m. său:

Xt = PIBt +CIt =(21980+25720)·109 = 47700·109u.m

3
CI t = ∑ CI ( j) t = 25720 ⋅ 10 9 u.m.
j=1
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr.9

Folosirea modelului dinamic input-output


pentru proiectarea investiţiilor (1)

Cunoscându-se:
a) Matricea B a coeficienţilor bij, ai investiţiilor specifice, destinate sporirii produsului
global în anul de previziune:

Ramuri 1. Industrie 2. Agricultură 3. Alte ramuri


1. Industrie 0,98 1,21 5,42
2. Agricultură 0,79 3,15 -
3. Alte ramuri 0,56 2,03 1,04

b) Sporul de produs global (∆Xj) estimat pentru anul de previziune, în miliarde lei:
• Industrie 480,5
• Agricultură 38,9
• Alte ramuri 45,7

Total 565,1 miliarde lei.

Să se calculeze volumul investiţiilor pe ramuri de producţie şi pe totalul acestora.

− Rezolvare

I ij
b ij = → I ij = b ij ⋅ ∆X j
∆X j
 0,98 1,21 5,42   480,5   480,5 ⋅ 0,98 + 38,9 ⋅ 1,21 + 45,7 ⋅ 5,42 
    
 0,79 3,15 −   38,9  =  480,5 ⋅ 0,79 + 38,9 ⋅ 3,15 + 45,7 ⋅ 0  =
 0,56 2,03 1,04   45,7   480,5 ⋅ 0,56 + 38,9 ⋅ 2,03 + 45,7 ⋅ 1,04 
    

 470,9 + 47,1 + 247,7   765,7 


   
=  379,6 + 122,5 + 0  =  502,1 
 269,1 + 79,0 + 47,5   395,6 
   

Total = 1663,4 miliarde lei


Aplicaţii

Aplicaţia nr.10

Folosirea modelului dinamic input-output


pentru proiectarea investiţiilor (2)

Să se calculeze fluxurile de investiţii pe ramuri furnizoare şi beneficiare, cunoscând


următoarele date:
1. Matricea B a coeficienţilor bij ai investiţiilor specifice:

 2,01 1,80 
B =  
 0,72 3,00 

2. Sporul de produs global (∆Xj) estimat pentru anul de previziune:

 200 
∆X j =  
 150 

− Rezolvare:

Iij = B • ∆X

 2,01 1,80   200   402 270 


Iij =   ⋅   =  
 0,72 3,00   150   144 450 

I11 = 2,01• 200 = 402


I21 = 0,72 • 200 = 144
I12 = 1,80 • 150 = 270
I22 = 3,00 • 150 = 450

Investiţii furnizate: ramura 1: 402 + 270 = 672


ramura 2: 144 + 450 = 594
Total: 672 + 594 = 1266
Beneficiari de investiţii: ramura 1: 402 + 144 = 546
ramura 2: 270 + 450 = 720
Total: 546 + 720 = 1266
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr.11

Utilizarea balanţei-şah a sporului relativ al


PIB în perioada de previziune pentru analiza contribuţiei
principalilor factori la creşterea economică

Pe baza studiilor previzionale s-au stabilit următoarele dinamici pentru anul t, comparativ cu
anul de bază, 0:
~
∆ Y = 0,352
~ ~
∆ L = 0,060 ∆ K = 0,310
~
∆W = 0,275 ∆~e = 0,032

în care:
~
∆Y = sporul relativ al produsului intern brut
~
∆L = sporul relativ al populaţiei ocupate
~
∆W = sporul relativ al productivităţii muncii
~
∆K = sporul relativ al capitalului fix
∆~e = sporul relativ al eficienţei capitalului fix

Să se întocmească balanţa-şah a sporului relativ al PIB în ultimul an (t) al perioadei de


previziune faţă de anul de bază (0) şi să se comenteze particularităţile creşterii economice în funcţie
de influenţa factorilor săi determinanţi, aşa cum rezultă din balanţă.

− Rezolvare

Se porneşte de la relaţiile:

(1 + ∆Y~ ) = (1 + ∆W~ )(1 + ∆L~)


~ Y ~ W ~ L
cu: ∆Y = t − 1 ∆W = t − 1 ∆L = t − 1
Y0 W0 L0
şi
( ~
) (
1 + ∆Y = (1 + ∆~e ) 1 + ∆K
~
)
e ~ K
cu: ∆~e = t − 1 ∆K = t − 1
e0 K0
Rezultă:

(1 + ∆Y~ ) = (1 + ∆W~ )(1 + ∆L~) = (1 + ∆~e ) (1 + ∆K~ ),


ceea ce, în final, conduce la:
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
∆Y = ∆W + ∆L + ∆W ⋅ ∆L = ∆~e + ∆K + ∆~e ⋅ ∆K
Aplicaţii

Balanţa–şah, completată după principiul diagonalei nord–vest/sud-est, se prezintă astfel:


~ ~ ~ ~ ∑
∆L ∆W ∆L ⋅ ∆W
~ 0,060 0,250 - 0,310
∆K
∆~e - 0,025 0,007 0,032
~ ~ - - 0,010 0,010
∆K ⋅ ∆ e
∑ 0,060 0,275 0,017 0,352

Rezultă, deci, următoarea descompunere a sporului relativ:

(~ ~
)
0,060 ∆K, ∆L - creşterea ce rezultă exclusiv pe seama factorilor extensivi
menţionaţi;
( ~
)
0,025 ∆~e , ∆W - creşterea datorată exclusiv factorilor intensivi consideraţi;
0,267 - creştere complexă, reunind influenţe combinate ale
diverşilor factori: 0,352 – (0,060 + 0,025)
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 12

Proiectarea principalelor corelaţii


de eficienţă macroeconomică

Se dau următoarele date (convenţionale):

Anul de Anul de
Indicatori bază previziune
(0) (t)
1.Produsul global (X) – mld. u.m. 46250 Creşte cu 10 %
2.Coeficientul necesarului de capital fix
1,2 1,12
(β) – u.m.
3.Ponderea amortizării în valoarea
4,3 4,2
produsul global (am) - %
4.Consumurile intermediare (CI)– mld. u.m. 25720 28130
5.Populaţia ocupată (L) – mil.pers. 10,5 10,55
6.Salariul mediu (S) – u.m. 95700 98900

Să se verifice următoarele corelaţii de eficienţă macroeconomică:

1. Corelaţia dintre dinamica producţiei şi dinamica capitalului fix (K);


2. Corelaţia dintre dinamica eficienţei capitalului fix (e) şi dinamica gradului de înzestrare
cu capital fix a populaţiei ocupate (g);
3. Corelaţia dintre dinamica producţiei şi dinamica populaţiei ocupate;
4. Corelaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica salariului mediu;
5. Corelaţia dintre dinamica valorii adăugate nete (VA) şi dinamica producţiei;
6. Corelaţia dintre dinamica valorii adăugate nete şi dinamica consumurilor intermediare.

− Rezolvare

Xt = X0(1+0,1) = (46250·109)·1,1 = 50875·109 u.m.

K0 = X0·β0 = (46250·109)·1,2 = 55500·109 u.m.

Kt = Xt·βt = (50875·109)·1,12 = 56980·109 u.m.

X 0 46250 ⋅ 10 9
e0 = = = 0,833 u.m./1 u.m.capital fix
K 0 55500 ⋅ 10 9

X t 50875 ⋅ 10 9
et = = = 0,893 u.m./1 u.m.capital fix
K t 56980 ⋅ 10 9

K 0 55500 ⋅ 10 9
g0 = = = 5285714 u.m./pers. ocupată
L0 10,5 ⋅ 10 6
Aplicaţii

K t 56980 ⋅ 109
gt = = = 5400948 u.m./pers. ocupată
Lt 10,55 ⋅ 106

X 0 46250 ⋅ 10 9
W0 = = = 4404762 u.m./pers. ocupată
L0 10,5 ⋅ 10 6

X t 50875 ⋅ 10 9
Wt = = = 4822275 u.m./pers. ocupată
Lt 10,55 ⋅ 10 6

VAB0 = X0 -CI0 = (46250-25720)·109 = 20530·109 u.m.


VABt = Xt -CIt = (50875-28130)·109 = 22745·109 u.m.
AM0 = X0 · am0 = (46250 ·109) · 0,043 = 1989 · 109 u.m.
AMt = Xt·amt = (50875·109)·0,042 =2137·109 u.m.
VA0 = VAB0 -AM0 = (20530-1989)·109 =18541·109 u.m.
VAt = VABt -AMt = (22745-2137)·109 =20608·109 u.m.

X t K t 50875 ⋅ 10 9 56980 ⋅ 10 9
1. 〉 ; 〉 ⇒ 1,1>1,027
X 0 K 0 46250 ⋅ 10 9 55500 ⋅ 10 9

et gt 0,893 5400948
2. 〉 ; 〉 ⇒ 1,072 >1,022
e0 g0 0,833 5285714

Xt Lt 50875 ⋅ 10 9 10,55 ⋅ 10 6
3. 〉 ; 〉 ⇒ 1,1 >1,005
X0 L0 46250 ⋅ 10 9 10,5 ⋅ 10 6

Wt S t 4822275 98900
4. 〉 ; 〉 ⇒ 1,095 >1,033
W0 S 0 4404762 95700

VA t X t 20608 ⋅ 10 9 50875 ⋅ 10 9
5. 〉 ; 〉 ⇒ 1,111 >1,1
VA 0 X 0 18541 ⋅ 10 9 46250 ⋅ 10 9

VA t CI t 20608 ⋅ 10 9 28130 ⋅ 10 9
6. 〉 ; 〉 ⇒ 1,111>1,094
VA 0 CI 0 18541 ⋅ 10 9 25720 ⋅ 10 9
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr.13

Determinarea influenţei creşterii veniturilor


şi a preţurilor asupra dinamicii cererii de consum a populaţiei

Se cunosc următoarele date:

1. Modificarea procentuală a veniturilor populaţiei în anul “t” faţă de anul precedent “0” este +
27%;
2. Creşterea preţurilor în anul de previziune este estimată la 35%;
3. Coeficientul de elasticitate a cererii de consum (a populaţiei) în funcţie de dinamica veniturilor
(Eov) este de 0,7;
4. Coeficientul de elasticitate a cererii de consum a populaţiei în funcţie de creşterea preţurilor la
mărfurile de consum (Eop) este – 0,30.
Să se calculeze:
a) modificarea procentuală a cererii pe seama creşterii veniturilor populaţiei (∆Ctv);
b) modificarea procentuală a cererii ca urmare a creşterii preţurilor (∆Ctp);
c) influenţa cumulată a celor două elasticităţi asupra dinamicii cererii de consum a populaţiei
(∆Ct).

− Rezolvare

a) ∆Ctv = 0,7 • 0,27 = 0,189 = +18,9%


b) ∆Ctp = 0,35 • (-0,30) = - 0,105 = - 10,5%
c) ∆Ct = 18,9% - 10,5% = 8,4%
Aplicaţii

Aplicaţia nr.14

Proiectarea PIB real cu ajutorul deflatorului

Să se proiecteze nivelul P.I.B. real în orizontul previziunii pe baza următoarelor date:

• ritmul de creştere a capitalului fix (rk ) va fi în intervalul respectiv de 3%;


• P.I.B. în perioada de bază = 18.801,2 mild. u.m.;
• indicele de creştere a numărului de lucrători va fi 105,2%;
• rata inflaţiei va ajunge la 36,1%;
• numărul lucrătorilor în perioada de bază (L0) este de 7.957.000 pers;
• salariul mediu în perioada de bază (S0) este 1.650.000 u.m.;
• contribuţia celor doi factori la sporul P.I.B. rămâne neschimbată.

− Rezolvare

P.I.Bt real = P.I.Bt nominal / Deflator

P.I.Bt nominal = P.I.B0 ( 1 + rP.I.Bt)

rP.I.B = (rk • pk) + (rL • pL)

pL = ponderea contribuţiei creşterii numărului de lucrători în sporul P.I.B.

Pentru perioada de bază

pLo=(L0 x S ) / PIB0=(7.957.000 pers.x 1.650.000 u.m.) / 18.801,2 mild u.m.


= 13.129,05 mild. / 18.801,2 mild. = 69,8%

pLt = pLo = 69,8%

pkt = 1 – pLt = 100 – 69,8 % = 30,2%

rP.I.B = (0,03 • 0,302)+(0,052 • 0,698) = 0,00906 + 0,03629=0,0453= 4,53%

PIBt nominal = PIB0(1+rPIBt) = 18801,2 mild.u.m(1+4,53%) =


= 19652,9 mild.u.m

Deflatorul = indicele general al preţurilor = 100 + rata inflaţiei = 136,1%

P.I.Bt real = P.I.Bt nominal / Deflator = 19.652,9 mild.u.m /136,1% =


=14.440,04 mild.u.m
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr.15

Proiectarea nivelului preţului unui produs pe baza elementelor


“Tabelului Intrări-Ieşiri al economiei naţionale”

Să se proiecteze nivelul preţului unui bun (i), în orizontul previziunii,


dintr-o anumită ramură (j), pe baza elementelor “Tabelului Intrări-Ieşiri al economiei naţionale”:

• consumul intermediar (CIij) = 600.000 lei;


• exportul net (E.n.ij) = - 40.000 lei
• excedentul net (E.N.ij) = 20% din preţul bunului;
• salarii (Fşij) = 300.000 lei;
• consumul final = 500 mil. Lei;
• consumul capitalului fix (AMij) = 80.000 lei;
• cheltuieli cu materii prime (CMij) = 400.000 lei;
• impozite şi taxe (ITij) = 45.000 lei.

− Rezolvare

Pij = CPij + ENij


CPij = CIij + Fşij + ITij + AMij
CPij = 600.000 + 300.000 + 45.000 + 80.000 = 1.025.000 lei
Pij = 1.025.000 lei + 20% Pij
0,8 Pij = 1.025.000 lei
Pij = 1.025.000 lei / 0,8 = 1.281.250 lei/buc.
Aplicaţii

Aplicaţia nr. 16

Previzionarea volumului necesar al capitalului fix


şi al investiţiilor

Se cunosc următoarele date (convenţionale):

- Produsul global în anul de bază (X0) a fost de 46250 mld. u.m., iar în anul de previziune va
creşte cu 8 %;
- Coeficientul necesarului de capital fix în anul de bază (β0)=1,35, iar în anul de previziune
(βt) = 1,3;
- Coeficientul scoaterii din funcţiune a capitalului fix uzat (skt) =
= 8,3 %;
- Coeficientul transformării necesarului de capital fix în investiţii
necesare = 1,15;
- Perioada de previziune = 1an (n0→t=1).

Să se determine pentru anul de previziune (t):

1. Volumul necesar al capitalului fix (Kt);


2. Volumul necesar al investiţiilor (INt);
3. Eficienţa utilizării capitalului fix (et), care să se compare cu valoarea acesteia din anul de
bază (e0).

− Rezolvare

1. Kt = Xt·βt = (49950·109)·1,3 = 64935·109u.m.


Xt = X0(1+0,08) =(46250·109)·1,08 = 49950·109u.m.
K0 = X0·β0 =(46250·109)·1,35 =62437·109u.m.

K t − K 0 (64935 − 62437) ⋅ 10 9
2.∆K = = = 2498 ⋅ 10 9 u.m.
n 0→ t 1
K t +1 = K t + ∆K = (64935 + 2498) ⋅ 10 9 = 67433 ⋅ 10 9 u.m.

NSK = necesarul suplimentar de capital fix


NSKt+1 = (Kt+1 – Kt) + (Kt · skt) = (67433-64935)·109 + [(64935·109)·0,083] =
= (2498·109) + (5390·109) = 7888·109u.m.
INt =(7888·109) · 1,15 = 9071·109u.m.

X t 49950 ⋅ 10 9
3.e t = = = 0,769 u.m.prod./1u.m.capital fix
K t 64935 ⋅ 10 9

X 0 46250 ⋅ 10 9
e0 = = = 0,741 u.m.prod./1u.m.capital fix
K 0 62437 ⋅ 10 9

deci: et>e0
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 17

Previzionarea acumulării brute şi a destinaţiilor acesteia

Se cunosc următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune:

- Produsul intern brut (PIBt) = 23250 mld. u.m.


- Rata acumulării nete (an t) = 18 % ;
- Ponderea amortizării în PIB = 9,8 %;
- Ponderea variaţiei stocurilor şi rezervelor (∆SR) în acumularea brută = 26 % ;
- Surse de finanţare externă a investiţiilor (SFEt) = 280 mld. u.m.

Să se determine pentru anul de previziune(t):

1. Formarea brută de capital (FBCt) său acumularea brută (ABt) şi destinaţiile acesteia
(FBCFt , ∆SRt);
2. Volumul posibil de investiţii (IPt).

− Rezolvare

1. ANt = PIBt · ant =(23250 · 109) · 0,18 = 4185 ·109u.m.


FBCt = ABt = ANt +AMt =(4185 + 2278) ·109 = 6463 ·109u.m.
AMt = (23250 ·109) · 0,098 = 2278·109u.m.
∆SRt = FBCt · 0,26 = (6463 ·109) · 0,26 = 1680 ·109u.m.
FBCFt = FBCt -∆SRt = (6463 -1680) ·109 = 4783 ·109u.m.
FBCF = formarea brută de capital fix.

2. IPt = FBCFt + SFEt = (4783+280)·109 =5063·109u.m.


Aplicaţii

Aplicaţia nr.18

Proiectarea investiţiilor necesare şi a investiţiilor posibile

Se dau următoarele date (convenţionale):

Indicatori Anul t Anul t + 1


1. Produsul global total (X) (mild. lei) 30.000 30.800
2. Coeficientul necesarului de capital fix (β) 1,425 1,400
3. Coeficientul scoaterii din funcţiune a capitalului fix 8% 9%
uzat (sk)
4. Coeficientul transformării necesarului suplimentar 1,00 1,00
de capital fix în investiţii necesare (u)
5. Sursele de finanţare externă acoperă 30% din
investiţiile necesare.

Să se calculeze:
a) investiţiile necesare (IN);
b) formarea brută de capital fix (FBCF) astfel ca IN = IP (investiţia posibilă)

− Rezolvare

Kt = Xt • βt = 30.000 • 1,425 = 42.750

Kt+1 = Xt+1 • βt+1 = 30.800 • 1,400 = 43.120

NSKt+1 = Kt+1 – Kt + Kt • skt = 43.120 – 42.750 + 42750 • 0,08 =


= 370 + 3.420 = 3790

INt = NSKt+1 • ut = 3.790 • 1 = 3.790

INt = IPt = 3.790

IPt = FBCFt + SFEt

SFEt = 0,3 • 3.790 = 1.137

FBCFt = 0,7 • 3.790 = 2.653

a) INt = 3.790
b) FBCFt = 2.653
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr.19

Previzionarea capacităţii naţionale de economisire,


a acumulării brute şi a investiţiilor

Se cunosc pentru anul de previziune t, următoarele date:


1. Înclinaţia marginală spre consum (ct`) … 0,72;
2. Venitul naţional (VNt) …12.500 mild.lei;
3. Produsul intern brut (PIBt) …18.000 mild.lei;
4. Rata amortizării (at) … 6% din PIBt;
5. Ponderea formării brute de capital fix în totalul acumulării brute (FBCF)… 80%;
6. Capacitatea naţională de finanţare spre exterior (CFEt) …260 mild.lei;
7. Nevoia de finanţare din exterior a economiei naţionale (NFEt) ……850mild.lei.

Se cere să se calculeze:
1. Capacitatea naţională de economisire (Ent) în mild.lei şi în procente din PIBt;
2. Volumul acumulării brute (ABt) în mild.lei;
3. Rata acumulării brute, în procente din PIBt (abt);
4. Volumul total al investiţiilor, din surse interne şi externe (IPt).

− Rezolvare

1. Capacitatea naţională de economisire = economisirea netă = En;


c` + e` = 1
0,72 + e` = 1 → e` = 1 – 0,72 → e` = 0,28
Pe termen scurt se poate considera că e`= ∆E / ∆V ≈ E / V = st;
Atunci, economisirea netă (Ent):
Ent = VNt • st = VNt • e`
Ent = 12.500 • 0,28 = 3.500 mild.lei
Ponderea în PIBt este
(Ent / PIBt) • 100 = (3.500 mild.lei / 18.000 mild.lei) •100 = 19,4%

2. Volumul acumulării brute (ABt) = economisirea netă naţională + volumul amortizării (AMt)
ABt = Ent + AMt
AMt = PIBt • at
AMt = 18.000 • 6% = 1.060 mild.lei
ABt = 3.500 + 1.060 = 4.560 mild.lei

3. Rata acumulării brute


RABt =(ABt / PIBt)•100 = (4.560 mild.lei / 18.000 mild.lei)•100 = 25,3%

4. Volumul total al investiţiilor posibile(IPt) = resursele totale de capital(RTC)


IPt = Ent + AMt + (NFEt – CFEt) = ABt + (NFEt – CFEt) = ABt + STCt =
= 4.560 + (850 – 260) = 5.150 mild.lei
Aplicaţii

Aplicaţia nr. 20

Previzionarea sporului natural, a sporului migrator


şi a populaţiei totale

Înformaţii disponibile (convenţionale):

- Populaţia totală în anul de bază(P0) = 22650 mii persoane;


- Rata natalităţii în intervalul: anul de bază (0) şi anul de previziune (t):
n0→t=5/1000;
- Rata mortalităţii în aceeaşi perioadă (0→t): m0→t=3/1000;
- Rata emigraţiei (e0→t)=9/1000;
- Rata imigraţiei (i0→t)=6/1000.

Să se determine:

1. Sporul natural al populaţiei [absolut (∆n)şi relativ (r∆n)] în intervalul 0→t;


2. Sporul migrator al populaţiei [absolut (∆m) şi relativ (r∆m)] în acelaşi interval;
3. Populaţia totală în anul de previziune (Pt).

− Rezolvare

1.N0→t=P0•n0→t=(22650•103)•5/1000=113,25•103 pers.
D0→t=P0•m0→t=(22650•103)•3/1000=67,95•103 pers.
∆n=N0→t-D0→t=(113,25-67,95)•103=45,3•103 pers.
r∆n=n0→t-mo→t=5/1000-3/1000=2/1000=0,002

2. ∆m = I0→t - E0→t =(135,9-203,85)•103= -67,95•103 pers.


I0→t = (22650•103)•6/1000 = 135,9•103 pers.
E0→t = (22650•103)•9/1000 = 203,85•103 pers.
r∆m = 6/1000 - 9/1000 = - 3/1000 = - 0,003

3. Pt = P0 + N0→t - D0→t + I0→t - E0→t = P0 ± ∆n ± ∆m


Pt = (22650+45,3-67,95)•103 = 22627,35•103 pers.
Deci Pt<P0 datorită sporului negativ al migraţiei.
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr.21

Previzionarea resurselor de muncă totale,


a rezervelor de muncă şi a populaţiei ocupate (1)

Înformaţii disponibile (convenţionale) pentru anul de previziune (t):

- Populaţia totală (Pt) = 22750 mii persoane;


- Populaţia în vârstă de muncă (PVMt) va reprezenta 57,5% din
populaţia totală;
- Populaţia activă în afara vârstei de muncă (PAVMt) = 565 mii
persoane;
- Populaţia în vârstă de muncă, dar cu incapacitate de a lucra (PIMt)=
= 155 mii persoane;
- Populaţia şcolară (elevi şi studenţi) în vârstă de muncă care nu
lucrează (ESt) se estimează la 3,9% din populaţia totală;
- Populaţia casnică în vârstă de muncă (PCt) = 405 mii persoane;
- Militarii în termen (MTt) = 165 mii persoane;
- Şomerii (SMt) = 975 mii persoane.

Să se determine pentru anul de previziune:

1. Resursele de muncă totale (RMt);


2. Rezervele de forţă de muncă (RMt)
3. Populaţia ocupată (Lt);
4. Rata şomajului (smt).

1. RMTt = PVMt + PAVMt - PIMt =


= (13081,2 + 565 -155) •103 = 13491,2 •103 persoane
PVMt = Pt • 0,575 = (22750•103) • 0,575 = 13081,2 • 103 persoane

2.RMt = ESt+PCt+MTt+SMt=(887,2+405+165+975)103=2432,2 103 persoane


ESt = (22750•103)•0,039=887,2•103 persoane

3. Lt = RMTt - RMt = (13491,2 - 2432,2) • 103 = 11059•103 persoane

SM t 975 ⋅ 10 3
4.sm t = ⋅ 100 = = 8,1 %
PA t 12034 ⋅ 10 3
PAt = Lt+SMt = (11059+975)•103 = 12034•103 persoane
Aplicaţii

Aplicaţia nr. 22

Previzionarea resurselor de muncă totale, a rezervelor


de muncă şi a populaţiei ocupate (2)

Se cunosc următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune (t):


- Populaţia totală (Pt) = 22820 mii persoane;
- Populaţia în vârstă de muncă (PVMt) va reprezenta 56,5 % din populaţia totală;
- Populaţia activă în afara vârstei de muncă (PAVMt) = 555 mii persoane;
- Populaţia în vârstă de muncă cu incapacitate de a lucra (PIMt) = 175 mii persoane;
- Produsul intern brut (PIBt) = 22500 mld. u.m.;
- Productivitatea muncii calculată pe baza produsului intern brut (Wt) = 2122640
u.m./persoană ocupată.

I. Să se determine pentru anul de previziune:


1. Resursele de muncă totale;
2. Populaţia ocupată;
3. Rezervele de forţă de muncă.

II. Să se întocmească balanţa forţei de muncă, pe baza indicatorilor calculaţi.

− Rezolvare

I.1.RMTt = PVMt + PAVMt - PIMt = (12893,3 + 555 -175) •103=


=13273,3•103 persoane
PVMt = Pt•0,565=(22820•103)•0,565=12893,3•103 pers.

PIB t 22500 ⋅ 10 9
2.L t = = = 10600 ⋅ 10 3 persoane
Wt 2,12264 ⋅ 10 6

3. RMt = RMTt - Lt = ( 13273,3 – 10600 ) • 103 = 2673,3 · 103 persoane

II. Balanţa forţei de muncă


-mii persoane-
Indicatori Anul de previziune
I. Resursele de muncă totale (RMT) 13273,3
1. Populaţia în vârstă de muncă(PVM) 12893,3
2. Populaţia activă în afara vârstei de muncă (PAVM) 555,0
3. Populaţia în vârstă de muncă cu incapacitate de a lucra
155,0
(PIM)
II.Populaţia ocupată (L) 10600,0
III.Rezervele de forţă de muncă(RM) 2673,3

Ecuaţia de echilibru a balanţei:


I = II + III
13273,3 · 103 = (10600+2673,3) · 103
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 23

Proiectarea necesarului total şi a necesarului


suplimentar de forţă de muncă

Înformaţii disponibile (convenţionale):


- Produsul intern brut din anul de bază (PIB0) a fost de 23500 mld. u.m., iar în anul de
previziune (t) va creşte cu 10%;
- Productivitatea muncii determinată pe baza PIB a fost în anul de bază (Wo) de 2238100
u.m./persoană, iar în anul de previziune (Wt) va fi de 2450240 u.m./persoană;
- Pierderile de persoane ocupate în anul de previziune vor reprezenta 2 % din efectivul total
al populaţiei ocupate în anul respectiv;
- Capitalul fix în anul de bază (Ko) = 65500 mld. u.m., iar în anul de previziune (Kt) va
creşte cu 3 %.

Să se determine:
1. Necesarul total de persoane ocupate în anul de bază (Lo) şi în anul de previziune (Lt);
2. Necesarul de noi locuri de muncă în anul de previziune (∆LM);
3. Necesarul suplimentar de forţă de muncă în anul de previziune (L*);
4. Gradul de înzestrare tehnică a muncii în anul de previziune (gt) şi să se compare cu cel
din anul de bază (go)

− Rezolvare

PIB 23500 ⋅ 10 9
1.L = 0
= = 10500 ⋅ 10 3 persoane
0 W 2,2381 ⋅ 10 6
0

PIB t 25850 ⋅ 10 9
Lt = = = 10550 ⋅ 10 3 persoane
Wt 2,45024 ⋅ 10 6

PIBt = Po(1+0,1) = (23500•109) •1,1 = 25850•109 u.m.

2. ∆LM=Lt-Lo=(10550-10500)•103=50•103 persoane

3. L* = (Lt - Lo) + pierderile de L =


= (10550 -10500)•103 + (10550•103) •0,02 =
= (50•103) + (211•103)=261•103 persoane

K 65500 ⋅ 10 9
4.g = 0
= = 6238,1 ⋅ 10 3 u.m. / pers.
0 L 10500 ⋅ 10 3
0

K 67465 ⋅ 10 9
g = t
= = 6394,8 ⋅ 10 3 u.m. / pers.
t L 10550 ⋅ 10 3
t

Kt = Ko(1+0,03) = (65500•109)•1,03 = 67465•109 u.m.


Deci: gt > go
Aplicaţii

Aplicaţia nr. 24

Previzionarea productivităţii muncii prin metoda


comparaţiilor internaţionale

Se dau următoarele date (convenţionale):

- Productivitatea muncii din anul de bază din ţara A [W0(A)] = 8800 u.m.;
- Productivitatea muncii din anul de bază din ţara B [W0(B)]=12500 u.m.;
- Ritmul mediu de creştere al productivităţii muncii în perioada de previziune în ţara
A[ rw (A)] = 8 0 0 ;
- Ritmul mediu de creştere al productivităţii muncii în perioada de previziune în ţara
B[ rw (B)] = 3,5 0 0 ;

Să se determine numărul de ani (n) necesar ţării A pentru a-şi egaliza nivelul
productivităţii muncii cu cel din ţara B.

− Rezolvare

Trebuie să se obţină egalitatea:

W (A)[1 + r (A)] t = W (B)[1 + r (B)] t


0 w 0 w

Prin logaritmare se obţine:


ln W0 (A) + t ln[1 + rw (A)] = ln W0 (B) + t ln[1 + rw (B)]

de unde:

ln W0 (B) − ln W0 (A)
t=
ln[1 + rw (A)] − ln[1 + rw (B)]

Deci:

ln 12500 − ln 8800 9,433 − 9,082 0,351


t= = = = 8,16ani
ln 1,08 − ln 1,035 0,077 − 0,034 0,043
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr. 25

Proiectarea ritmului mediu anual al productivităţii


muncii prin metoda comparaţiilor internaţionale

Să se determine ritmul mediu anual de creştere al productivităţii muncii pentru ţara A, astfel
încât să atingă după 10 ani nivelul productivităţii muncii din ţara B, cunoscând următoarele
informaţii:

- W0(A) = 8500 u.m.


- W0(B) = 12700 u.m.
- rw(B) estimat pentru perioada de previziune = 3%

− Rezolvare

Se porneşte de la egalitatea:

W0 (A )[1 + rw (A )] = W0 (B)[1 + rw (B)]


t t

ln W0 (A ) + t ln[1 + rw (A )] = ln W0 (B) + t ln[1 + rw (B)]

ln W0 (B) − ln W0 (A )
ln[1 + rw (A )] = + ln[1 + rw (B)]
t
ln 12700 − ln 8500
ln[1 + rw (A )] = + ln 1,03 =
10
9,449 − 9,048
= + 0,030 = 0,0401 + 0,030 = 0,0701
10
ln[1 + rw (A )] = 0,0701

1 + rw (A ) = e 0, 0701 = 1,0726 ⇒ rw (A ) = 7,26%


Aplicaţii

Aplicaţia nr. 26

Previzionarea productivităţii muncii prin estimarea


economiei relative de forţă de muncă

Înformaţii disponibile (convenţionale) pentru o ramură a economiei:


- Producţia din anul de bază (X0)=25500 mld. u.m., iar în anul de previziune va creşte cu 15
%;
- Populaţia ocupată în anul de bază (L0)=3,8 mil. persoane;
- Suma economiilor relative de persoane ocupate anticipate, datorate unor factori de creştere
a productivităţii muncii (restructurarea producţiei, perfecţionarea calificării persoanelor ocupate,
etc.) (∑ ∇L) = 250 mii persoane.

Să se determine pentru anul de previziune (t):


1. Populaţia ocupată (Lt);
2. Productivitatea muncii (Wt);
3. Creşterea absolută şi relativă a productivităţii muncii, comparativ cu anul de bază;
4. Contribuţia creşterii productivităţii muncii la creşterea producţiei (Axw).

− Rezolvare

1. Xt = X0(1+0,15)=(25500·109)·1,15=29325·109 u.m.
X 25500 ⋅ 10 9 X 29325 ⋅ 10 6
W = 0 = = 6710526 u.m. / persoană L' = t = = 4370 ⋅ 10 3 persoane
0 L
0 3,8 ⋅ 10 6 W0 6,710526 ⋅ 10 6

L’= necesarul de forţă de muncă corespunzător producţiei proiectate, dar în condiţiile productivităţii
muncii din anul de bază.
L = L'− ∑ ∇L = (4370 − 250) ⋅ 10 3 = 4120 ⋅ 10 3 persoane
t

X t 29325 ⋅ 10 9
2.Wt = = = 7117718 u.m./ persoană
Lt 4120 ⋅ 10 3

3.∆W = Wt − W0 = 7117718 − 6710526 = 407192 u.m.

Wt 7117718
Iw = = = 1,061
W0 6710526
Xt L
0 0 ⋅ 100 − t ⋅ 100
X I − IL
0 0
X L0
4.A W = X 0 ⋅ 100 = 0 ⋅ 100 =
I X 0 − 100 Xt
⋅ 100 − 100
X0
115 − 108,4
= ⋅ 100 = 44 0 0
115 − 100
Previziune macroeconomică

Aplicaţia nr.27

Proiectarea principalilor indicatori utilizaţi în


prognoza rezervelor geologice

Se cunosc următoarele elemente:

1. Volumul rezervei geologice de bilanţ în anul de previziune (Rt), pentru o anumită


substanţă minerală utilă este de 3800 mil.tone;
2. Creşterea rezervei (∆R) în anul t este prevăzută de 1,5 mil.tone;
3. Extracţia medie anuală (Et) de minereu este stabilită la 19 mil.tone;
4. Costul lucrărilor geologice pentru anul t (Ct) se estimează la 1200 mild.lei;
5. Volumul fizic al lucrărilor geologice (Ft) a fost proiectat la 500 metri liniari de foraj.

Se cere să se calculeze:
a) durata de exploatare, în ani, a rezervei geologice (Dt) cunoscută în anul t;
b) coeficientul extracţiei anuale (et) din rezerva existentă în anul t;
c) eficienţa valorică (EtV) şi fizică (EtF) a lucrărilor geologice ce se vor executa în anul t.

− Rezolvare

a) Durata de exploatare a rezervei geologice:


Dt = Volumul rezervei (Rt)/ Extracţia medie anuală (Et) = 3800mil.t/19mil.t=
= 200de ani;
b) Coeficientul de extracţie = 1 / Dt = 1 / 200 ani = 0,005 = 0,5 %;
c) Eficienţa valorică = Ct/∆R = 1200 mild.lei / 1,5 mil.t = 800.000 lei/tonă;
Eficienţa fizică = ∆R / Ft = 1,5 mil.t / 500 m = 3000 t/m liniar de foraj.
Aplicaţii

Aplicaţia nr.28

Întocmirea balanţei energiei electrice


pentru anul de previziune

Informaţiile disponibile:

a) În anul de bază resursele totale de energie electrică (mil. KWh) şi repartizarea acestora pe
destinaţii au următoarea structură:

Indicatori mil. KWh


1. Resurse totale 63.590
1.1. Producţie 61.350
1..2. Import 2.240
2. Destinaţii, pe categorii: 63.590
2.1. Consum, 54.974
din care:
2.1.1. Agricultură şi silvicultură 1.332
2.1.2. Industrie 39.112
2.1.3. Construcţii 640
2.1.4. Transporturi şi telecomunicaţii 2.326
2.1.5. Iluminat public 325
2.1.6. Utilizări casnice 8.122
2.2. Export 1.435
2.3. Pierderi în reţelele electrice 7.181

b) În anul de previziune resursele totale de energie electrică vor spori cu 3%, iar importul se
va reduce la 2.180 mil. KWh.
c) În anul de previziune destinaţiile totale de energie electrică vor fi acoperite de resurse;
structura consumului pe categorii se va menţine la nivelul anului de bază; exportul va creşte cu
1,5%, iar pierderile în reţea se vor reduce cu 0,5%.
d) În anul de bază produsul intern brut (PIB) a fost de 65.500 mld. u.m. (preţuri
comparabile, iar în anul de previziune va creşte cu 2%.

a) Să se întocmească balanţa energiei electrice (în mil. KWh) pentru anul de bază şi pentru
anul de previziune;
b) Să se determine PIB pe 1 KWh consumat în anul de previziune, comparativ cu valoarea
sa din anul de bază.

− Rezolvare

a) 1. Resurse totale (R) = 63.590 (1 + 0,03) = 65.497,7


Producţia = Resurse totale – Import = 65.497,7 – 2.180 =
= 63.317,7
2. Destinaţii (D) = Resurse (R) = 65.497,7
Export = 1.435 (1 + 0,015) = 1.456,5
Pierderi = 7.181 (1 – 0,005) = 7.145,1
Consum = 65.497,7 – (1.456,5 + 7.145,1) = 56.896,1

b) În anul de bază:
Previziune macroeconomică

PIB/Consum de energie =65.500 mil.u.m./54.974 mil.KWh=


= 1.191,5 u.m./1 KWh
În anul de previziune:
PIBt = 65.500 (1 + 0,02) = 66.810 mld.u.m.
PIB/Consum energie = 66.810 mld.u.m./56.896,1 mil.KWh =
= 1.174,2 u.m./1 KWh

- mil. KWh –
Indicatori Anul de bază Anul de
previziune
% %
1. Resurse totale 63.590 100,0 65.497,7 100,0
1.1. Producţie 61.350 96,5 63.317,7 96,7
1.2. Import 2.240 3,5 2.180,0 3,3

2. Destinaţii, pe categorii: 63.590 100,0 65.497,7 100,0


2.1. Consum 54.974 86,5 56.896,1 86,9
din care:
2.1.1. Agricultură şi silvicultură 1.332 (2,4) 1.365,5 (2,4)
2.1.2. Industrie 39.112 (71,1) 40.453,1 (71,1)
2.1.3. Construcţii 640 (1,2) 682,2 (1,2)
2.1.4. Transporturi şi telecomunicaţii 2.326 (4,2) 2.389,6 (4,2)
2.1.5. Iluminatul public 325 (0,6) 341,1 (0,6)
2.1.6. Utilizări casnice 8.122 (14,8) 8.420,6 (14,8)
2.1.7. Alte consumuri 3.117 (5,7) 3.243,1 (5,7)
2.2. Export 1.435 2,2 1.456,5 2,2
2.3. Pierderi în reţelele electrice 7.181 11,3 7.145,1 10,9
Aplicaţii

Aplicaţia nr.29

Elaborarea balanţei previzionale de plăţi externe

Se cunosc următoarele date despre fluxurile economice internationale în anul de previziune:

Operaţiuni Valori în
mil.dolari SUA
1. Exporturi 7509
2. Importuri 8817
3. Venituri încasate din muncă şi din investiţii 72
4. Servicii internaţionale prestate partenerilor externi 788
5. Valoarea serviciilor primite de turiştii români în alte ţări 612
6. Achiziţii de active din străinătate 104
7. Ieşiri de venituri şi dobânzi 81
8. Sume datorate organismelor internaţionale 25
9. Erori şi omisiuni -55
10. Vânzări de active în alte ţări 4
11. Soldul investiţiilor de portofoliu +475
12. Investiţii directe făcute în străinătate 95

Să se întocmească balanţa de plăţi externe şi să se calculeze:

1. Volumul comerţului exterior;


2. Exportul net;
3. Soldul contului curent;
4. Soldul contului de capital şi financiar;
5. Soldul balanţei de plăţi externe.

− Rezolvare

Schema de principiu a balanţei previzionale de plăţi externe:

Operaţiuni Încasări Plăţi Sold


(activ;credit) (pasiv;debit
)
1 Contul curent = A+B+C+D 8369 9535
-1166
A. Export / Import de bunuri 7509 8817
-1308
B. Servicii prestate / primite 788 612
-176
C. Venituri din muncă, investiţii, 72 81 -9
dobânzi
D. Transferuri curente (subvenţii, 0 25 -25
asistenţă tehnică, cotizaţii la
organisme internaţionale, etc.)
2 Contul de capital şi financiar = E+F 479 -199 280
E. Achiziţii/vânzări de active 4 -104 -100
F. Investiţii directe, de portofoliu 475 -95 +380
3 Erori şi omisiuni 0 -55 -55
1.Volumul comerţului exterior=Export + Import=7509 + 8817= 16326mil.$
Previziune macroeconomică

2. Exportul net = Soldul balanţei comerciale=Export – Import=7509 – 8817


= - 1308 mil.$

3. Soldul contului curent = A + B + C + D = (-1308) + 176 + (–9) + (–25) =


= -1166 mil.$

4. Soldul contului de capital şi financiar = E+F=479–199=280 mil.$, din care:


E = 4 – 104 = - 100 mil.$
F = 475 – 95 = 380 mil.$
280 mil.$

5. Soldul balanţei de plăţi externe = Soldul contului curent + soldul contului de capital şi financiar +
Erori şi omisiuni = (-1166)+280+(-55) = -941mil.$
Aplicaţii

Aplicaţia nr.30

Utilizarea modelelor de tip gravitaţional în


previzionarea vânzărilor cu amănuntul

Să se stabilească, folosind un model de tip gravitaţional, volumul vânzărilor la două centre


comerciale către populaţia a două zone de locuit.
În acest scop, dispunem de următoarele informaţii:

Zone (centre)
Indicatori U.M 1 2
Cheltuieli în scopuri comerciale (Ci) mil.lei 800 3.200
Dimensiunile centrelor comerciale mp 8.000 40.000

Matricea distanţelor (dij)


Centre
Zone 1 2
1 4 6
2 8 3

Mărimea exponentului distanţei este 2.

− Rezolvare

1. Modelul utilizat este de forma:


Vij = Ci • Sj • Ai • dij-b
în care: Ai = 1/ ∑ Sj • dij-b
j

2. În problema noastră se solicită stabilirea volumului vânzărilor la cele două centre, respectiv V1
şi V2 după relaţia:
Vj = ∑ Ci • Sj • Ai • dij-b = ∑ Vij
i i

3. Vom calcula, mai întâi, elementele Sj dij-2:


S1 d11-2 = 8.000/16 = 500
S2 d12-2 = 40.000/36 = 1.111 ⇒∑ Sj dij-2 = 1.611
j

S1 d21-2 = 8.000/64 = 125


S2 d22-2 = 40.000/9 = 4.444 ⇒ ∑ Sj dij-2 = 4.569
j

4. Calculul probabilităţilor de interacţiune


Prij = Sj dij-2 / ∑ Sj dij-2
j

Pr11 = 500/1.611 = 0,31 = 31%


Pr12 = 1.111/1.611 = 0,69 = 69%
Pr21 = 125/4.569 = 0,03 = 3%
Pr22 = 4.444/4.569 = 0,97 = 97%
Previziune macroeconomică

5. Stabilirea volumului vânzărilor pe centre comerciale:


V11 = C1 • Pr11 = 800 • 0,31 = 248 mil. lei
V21 = C2 • Pr21 = 3.200 • 0,03 = 96 mil. ei ⇒ V1 = 344 mil. lei

V12 = C1 • Pr12 = 800 • 0,69 = 552 mil. lei


V22 = C2 • Pr22 =3.200 • 0,97 = 3.104 mil. Lei ⇒ V2 = 3.656 mil. Lei
Aplicaţii

Aplicaţia nr.31

Stabilirea variantei optime de amplasare


a unei noi capacităţi de producţie

Creşterea producţiei în ramura i a economiei naţionale impune intrarea în funcţiune a unei


noi capacităţi de producţie pentru care s-au propus două variante de amplasare: X1 şi X2. Alegerea
variantei optime se va face prin luarea în considerare a următoarelor informaţii:
1. Producţia intreprinderilor existente A1 şi A2 va fi de 350.000 tone şi, respectiv 450.000
tone;
2. Producţia noii intreprinderi, în ambele variante, se estimează la 500.000 tone;
3. Cererea de produse ale ramurii i în centrele consumatoare: C1, C2 şi C3 va fi de: 600.000
tone, 400.000 tone şi respectiv 300.000 tone;
4. Matricea distanţelor între centrele producătoare şi cele consumatoare se prezintă astfel:

Centre
consumatoare C1 C2 C3
Centre
producătoare
A1 75 105 180
A2 165 90 135
A3 210 150 30

5. Tariful de transport este de 500 lei pe tona – km.;


6. Cheltuielile de producţie vor fi de 120.000 lei tona în varianta X1 şi de 130.000 lei tona în
varianta X2;
7. Cheltuielile cu investiţiile directe şi colaterale în cele două variante vor fi de 500 miliarde
lei şi, respectiv de 480 miliarde lei. Coeficientul normativ al eficienţei economice a investiţiilor în
ramura i este de 0,2.
NOTA: Volumul de transport în tonă–km corespunzător soluţiei optime luând în considerare
varianta X2 este de 118.500.000 tone – km.

− Rezolvare

1. Dimensionarea variantei optime de amplasare din punct de vedere a cheltuielilor de transport în


cazul opţiunii pentru X1.

A fost utilizată metoda aproximativă a diferenţelor maxime (metoda Vogel) în raport cu care
volumul cheltuielilor de transport va fi:
75 x 350.000 + 165 x 50.000 + 210 x 200.000 + 90 x 400.000 + 30 x 300.000 = 121.500.000 tone –
km
121.500.000 x 500 = 60.750.000.000 lei

2. Calcularea dimensiunii totale a cheltuielilor cu transportul, producţia şi investiţiile într-un an din


perioada normată de recuperare a investiţiilor.

Varianta X1
121.500.000 x 500 + 500.000 x 120.000 + 500 x 109 x 0,2 = 220.750 mil lei
Previziune macroeconomică

Varianta X2
118.500.00 x 500 + 500.000 x 130.000 + 480 x 109 x 0,2 = 220.250 mil lei

3. Alegerea variantei optime se face în funcţie de nivelul minim al cheltuielilor anuale totale (de
transport, producţie şi investiţii).

Deci varianta X2
INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune consolidarea gândirii macroeconomice, asigurarea echilibrelor

la nivelul economiei naţionale, respectarea unor proporţii obligatorii pentru asigurarea creşterii

eficienţei economice, precum şi familiarizarea cu alte instrumente şi metode prezentate în cursul de

„Previziune macroeconomică” (editat în anul 2000 în ASE pentru învăţământul deschis la distanţă),

foarte importante pentru fundamentarea strategiilor şi politicilor economico-sociale.

În lucrare s-au folosit cifre convenţionale, însă cu respectarea proporţiilor şi a corelaţiilor

reale. În acest fel studenţii se pot confrunta cu problemele specifice ale economiei noastre în

perioada de tranziţie, chiar dacă operează cu cifre convenţionale (care de fapt sunt, de regulă,

mărimi reale, pe bază de preţuri comparabile).

Operând cu preţuri comparabile (constante) lucrarea face abstracţie de evoluţia preţurilor şi

de fenomenul inflaţiei, putându-se proiecta astfel dinamica economiei, cu ajutorul unor indicatori

valorici semnificativi.

Autorii,
PRECIZĂRI METODOLOGICE

Proiectul este o lucrare aplicativă complexă, care are rolul de a orienta studenţii în direcţia
însuşirii unor metode şi deprinderi practice, privind activitatea previzională în economie. Prin
rezolvarea sa, lucrarea contribuie la consolidarea şi completarea cunoştinţelor dobândite la curs sau
prin studierea unor surse bibliografice, ceea ce oferă şanse sporite pentru obţinerea unor rezultate
bune şi foarte bune la examen.
Pe parcursul activităţii de rezolvare a proiectului, studenţii sunt îndrumaţi şi ajutaţi de către
cadrul didactic conducător al seminarului, care face totodată evaluarea rezultatelor, pe etape şi
pentru întreaga lucrare.
Notele obţinute la proiect sunt luate în calculul mediei finale, aşa cum s-a prevăzut în
programa analitică aprobată de decanat.
Pentru ca studenţii să elaboreze, în mod independent această lucrare, se vor folosi coeficienţi
personali.
Individualizarea proiectului oferă, totodată, posibilitatea confruntării diferitelor situaţii care
apar în diversitatea de variante din cadrul fiecărei grupe.
Coeficienţii de individualizare se vor calcula în felul următor:
• Se va folosi tabelul de mai jos, înmulţindu-se coeficientul pentru nume cu cel pentru
prenume; de exemplu, studentul Popescu Vasile va înmulţi coeficientul 1,01722 cu
coeficientul 1,00747, obţinând coeficientul personal 1,02482.
Litera Coeficienţii
Pentru nume Pentru prenume
A 1,00199 1,03012
B 1,00288 1,02923
C 1,00377 1,02834
D 1,00466 1,02745
E 1,00555 1,02656
F 1,00644 1,02517
G 1,00733 1,02428
H 1,00822 1,02339
I 1,00911 1,02241
Î 1,01019 1,02152
J 1,01128 1,02013
K 1,01237 1,01924
L 1,01316 1,01835
M 1,01425 1,01746
N 1,01534 1,01657
O 1,01613 1,01518
P 1,01722 1,01429
R 1,01811 1,01331
S 1,01921 1,01242
Ş 1,02012 1,01153
T 1,02123 1,01014
Ţ 1,02234 1,00925
U 1,02315 1,00836
V 1,02426 1,00747
W 1,02517 1,00658
X 1,02628 1,00569
Y 1,02719 1,00471
Z 1,02821 1,00382
În cele ce urmează se prezintă situaţia economiei naţionale în anul de bază (0) şi elementele
de calcul pentru evoluţia viitoare a acesteia pe o perioadă de trei ani. Orizontul previziunii (t) este,
deci, peste trei ani comparativ cu anul de bază. Studenţii vor rezolva problema numai pentru ultimul
an al previziunii, nu pentru fiecare an al acesteia.

De reţinut:
• Pentru mărimile absolute se va lucra cu o singură zecimală (de la 0 la 9);
• În cazul coeficienţilor se va lucra cu patru zecimale;
• În cazul unor structuri se va verifica dacă suma componentelor dă întregul, atât pentru
mărimi absolute, cât şi pentru cele relative (coeficienţi, procente, promile);
• Se va respecta regula rotunjirilor (ultima cifră se majorează cu 1 dacă cifra următoare
este 5 sau mai mult, iar cifra sub 5 se va neglija).
INFORMAŢII DISPONIBILE PRIVIND ANUL DE BAZĂ

2.1 Indicatori valorici de sinteză (în miliarde lei, preţuri comparabile)

1. Produsul intern brut (PIB) (100%) din care valoarea adăugată brută 13 700,0
pe ramuri:
1.1. industrie (VAB(1)0 (45,0%) 6 165,0
1.2. agricultură VAB(2)0 (18,5%) 2 534,5
1.3. celelalte ramuri VAB(3)0(36,5%) 5 000,5
2. ( )
Produsul intern brut realizat în sectorul privat PIB 0p 33,4% din PIB, 4 572,5
total, din care în:
2.1. ( )
industrie PIB 0p = 19% din VAB(1)0 1 171,4
2.2. agricultură PIB (2 )0 = 75% din VAB(2)0 1 900,9
p

2.3. Celelalte ramuri PIB (3)0 = 30% din VAB (3)0 1 500,2
p

3. Produsul naţional brut PNB0 = PIB0 + VAN0 – VAS0 = PIB0 ± 13 600


± SVAT0
3.1. Produsul intern brut (PIB0) 13 700
3.2. Valoarea adăugată brută a agenţilor economici naţionali obţinută în 1 600
străinătate (VAN0)
3.3. Valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini obţinută în ţară 1 700
(VAS0)
3.4. Soldul valorii adăugate brute obţinută în terţe ţări -100
(SVAT0 = VAN0 – VAS0)
4. Produsul intern brut (PIB0) (100%), din care pe categorii de utilizări 13 700
finale:
4.1. Consumul final (CF0) (76,1%) 10 425,7
4.1.1. Consumul menajelor (CM0) (60,8%) 8 327,1
4.1.2. Consumul administraţiei (CA0) (15,3%) 2 098,6
4.2. Formarea brută de capital din resurse interne (FBC0) (28,0%) 3 836,0
4.2.1. Formarea brută de capital fix (FBCF0) (13,3%) 1 822,1
4.2.2. Variaţia stocurilor şi rezervelor (∆SR) (14,7%) 2 013,9
4.3. Exportul net = soldul balanţei comerciale -561,7
(SBC0 = EXP0 – IMP0) (-4,1%)
5. Produsul intern brut (PIB0) (100%), din care pe elemente ale formării 13 700,0
preţurilor:
5.1 Fondul de salarii (FS0) (40,2%) 5 507,4
5.1.1. în industrie FS(1)0 2 759,2
5.1.2. în agricultură FS(2)0 380,0
5.1.3. în celelalte ramuri FS(3)0 2 368,2
5.2. Impozite şi taxe (IT0) (28,8%) 3 942,9
5.2.1. în industrie IT(1)0 1 289,4
5.2.2. în agricultură IT(2)0 1 051,2
5.2.3. în celelalte ramuri IT(3)0 1 602,3
5.3. Consumul de capital fix = amortizarea (AM0) (9,7%) 1 328,9
5.3.1. în industrie AM(1)0 863,9
5.3.2. în agricultură AM(2)0 122,4
Previziune macroeconomică

5.3.3. în celelalte ramuri AM(3)0 342,6


5.4. Excedentul net (EN0) (21,3%) 2 920,8
5.4.1. în industrie EN(1)0 1 252,5
5.4.2. în agricultură EN(2)0 980,9
5.4.3. în celelalte ramuri EN(3)0 687,4
6. Consumurile intermediare (CI0) şi produsul intermediar (PI0):
Ind. Agr. C.R. Total PI
ind. 7562,0 914,2 1175,1 = 9651,3
agr. 1039,2 470,0 1117,2 = 2626,4
C.R. 2190,3 551,6 2110,4 = 4852,3
Total CI 10791,5 1935,8 4402,7 17130,0
7. Produsul global (X0)(100%) 30 830,0
7.1. în industrie X(1)0 (55,0%) 16 956,5
7.2. în agricultură X(2)0 (14,5%) 4 470,3
7.3. în celelalte ramuri X(3)0(30,5%) 9 403,2
8. Volumul comerţului exterior 4 761,7
(VCE0 = EXP0 + IMP0)
8.1. Exportul total (EXP0)(100%) 2 100,0
8.1.1. industrie EXP(1)0(54,4%) 1 142,4
8.1.2. agricultură EXP(2)0(21,3%) 447,3
8.1.3. celelalte ramuri EXP(3)0(24,3%) 510,3
8.2. Importul total (IMP0)(100%) 2 661,7
8.2.1. industrie IMP(1)0(44,9%) 1 195,1
8.2.2. agricultură IMP(2)0(14,0%) 372,6
8.2.3. celelalte ramuri IMP(3)0(41,1%) 1 094,0
8.3. Exportul net = soldul balanţei comerciale (SBC0) (100%) -561,7
8.3.1. industrie SBC(1)0 -52,7
8.3.2. agricultură SBC(2)0 74,7
8.3.3. celelalte ramuri SBC(3)0 -583,7
9. Consumul final al menajelor (CM0)(100%) 8 327,1
9.1. industrie CM(1)0(47,4%) 3 947,9
9.2. agricultură CM(2)0(12,5%) 1 038,7
9.3. celelalte ramuri CM(3)0(40,1%) 3 340,5
10. Consumul final al administraţiei (CA0)(100%) 2 098,6
10.1. industrie CA(1)0(40,4) 847,0
10.2. agricultură CA(2)0(11,8%) 247,6
10.3 celelalte ramuri (CA(3)0(47,8%) 1 004,0
11. Formarea brută de capital (FBC0) = acumularea brută (AB0) din 3 836,0
resurse interne (FBC0 = AN0 + AM0)
11.1 Acumularea netă (AN0) 2 507,1
11.2 Amortizarea totală (AM0) 1 328,9
12. Formarea brută de capital fix = resurse interne de investiţii (FBCF0) 1 822,1
(100%)
12.1 industrie FBCF(1)0(70,1%) 1 276,9
12.2 agricultură FBCF (2)0(10,7%) 195,0
12.3 celelalte ramuri FBCF(3)0(19,2%) 350,2
13. Variaţia stocurilor şi rezervelor (∆SR0)(100%) 2 013,9
13.1 industrie ∆SR(1)0(63,9%) 1 286,1
13.2 agricultură ∆SR(2)0(14,3%) 287,9
13.3. celelalte ramuri ∆SR(3)0(21,8%) 439,9
Informaţii disponibile privind anul de bază

14. Capitalul fix existent (K0) la valoarea medie anuală (100%) 42 780,0
14.1. industrie K(1)0(41,8%) 17 882,0
14.2. agricultură K(2)0(17,0%) 7 272,6
14.3 celelalte ramuri K(3)0(41,2%) 17 625,4
15. Volumul scoaterilor din funcţiune de capital fix (SK0)(100%) 3 584,6
15.1 industrie SK(1)0(46,9%) 1 680,9
15.2. agricultură SK(2)0(16,2%) 581,8
15.3. celelalte ramuri SK(3)0(36,9%) 1 321,9
16. Surse externe de finanţare a investiţiilor (SEI0)(100%) 1 250,0
16.1. industrie SEI (1)0(64,0%) 800,0
16.2. agricultură SEI (2)0(16,8%) 210,0
16.3. celelalte ramuri SEI (3)0(19,2%) 240,0

2.2 Indicatori privind populaţia şi forţa de muncă (în mii persoane), productivitatea
muncii şi salariul mediu (în lei)

1. Populaţia totală a ţării (P0) 22 786,0


2. Resursele de muncă totale (potenţiale) (RMT0 = L0 + RM0) 13 368,0
3. Populaţia în vârstă de muncă (PVM0) 12 947,8
4. Populaţia în afara vârstei de muncă, dar care lucrează (PAVM0) 580,2
5. Populaţia în vârstă de muncă, dar cu incapacitate de a lucra (PIM0) 160,0
6. Populaţia ocupată (L0)(100%) 10 683,0
6.1. în industrie L(1)0(40,3%) 4 305,2
6.2. în agricultură L(2)0(29,9%) 3 189,1
6.3. în celelalte ramuri L(3)0(29,8%) 3 188,7
7. Numărul de salariaţi (NS0)(100%) 7 290,0
7.1. în industrie NS(1)0(48,7%) 3 550,0
7.2. în agricultură NS(2)0(8,0%) 583,0
7.3. în celelalte ramuri NS(3)0(43,3%) 3 157,0
8. Rezervele de forţă de muncă (RM0)(100%) 2 685,0
8.1. Elevi şi studenţi în vârstă de muncă, apţi, cuprinşi la învăţământul de 860,0
zi (ES0)(32,0%)
8.2 Populaţia casnică în vârstă de muncă, aptă de a lucra (PC0)(27%) 726,0
8.3. Militarii în termen (MT0)(7,8%) 209,0
8.4. Şomeri (SM0)(33,2%) 890,0
9. Populaţia activă (PA0 = L0 + SM0) 11 573,0
10. Productivitatea muncii (W0 = X0/L0) total 2 885 893
10.1. în industrie W(1)0 3 938 609
10.2. în agricultură W(2)0 1 401 743
10.3. în celelalte ramuri W(3)0 2 948 913
11. Salariul mediu (net) pe economie (lei/lună) 62 956
(
S 0 = FS 0 / NS 0 / 12)
11.1. în industrie S (1) 0 64 770
11.2. în agricultură S (2) 0 53 491
11.3. în celelalte ramuri S (3) 0 62 691
Previziune macroeconomică

2.3 Matrici ale coeficienţilor tabelului intrări-ieşiri (TII)

1. Matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe pe ramurile i (linii) şi j (coloane)


x (ij) 0
a (ij) 0 =
X ( j)
0

Ind. Agr. C.R.


industrie 0,4460 0,2045 0,1250
agricultură 0,0613 0,1051 0,1188
C.R. 0,1291 0,1234 0,2244
Total 0,6364 0,4330 0,4682

(notă: nu se fac însumări pe linii)

2. Matricea coeficienţilor valorii adăugate brute pe ramurile (coloanele) j şi pe elemente constitutive


VAB(ij) 0
i, în raport cu produsul global al fiecărei ramuri v(ij) 0 =
X ( j)
0

Ind. Agr. C.R.


FS 0,1627 0,0850 0,2519
IT 0,0760 0,2359 0,1704
AM 0,0506 0,0274 0,0364
EN 0,0739 0,2194 0,0731
Total 0,3636 0,5670 0,5318

(notă: nu se fac însumări pe linii)

3. Structura produsului global (X):


• coeficienţii consumurilor intermediare (ai CI):
Ind. Agr. C.R.
0,6364 0,4330 0,4682
• coeficienţii valorii adăugate brute (ai VAB):
0.3636 0,5670 0,5318
• coeficienţii produsului global (ai X)
(prin însumarea coeficienţilor CI şi ai VAB):
1,0000 1,0000 1,0000

4. Vectorul coeficienţilor produsului intermediar pe ramuri (linii) pe baza utilizărilor totale


PI(i) 0
pi(i) 0 =
U(i) 0
ind. = 0,5317
agr. = 0,5423
C.R. = 0,4622
5. Vectorul coeficienţilor utilizărilor finale pe ramuri (linii) pe baza utilizărilor totale
UF(i) 0
uf (i) 0 = = 1 − pi(i) 0
U (i ) 0
ind. = 1 – 0,5317 = 0,4683
agr. = 1 – 0,5423 = 0,4577
C.R. = 1 – 0,4622 = 0,5378
Informaţii disponibile privind anul de bază

6. Matricea coeficienţilor (ponderile) elementelor componente ale produsului final, pe ramurile i:


CM CA FBCF ∆SR SBC Y
ind. 0,5404 0,1159 0,1748 0,1761 -0,0072 1,0000
agr. 0,5633 0,1343 0,1058 0,1561 0,0405 1,0000
C.R. 0,7340 0,2206 0,0770 0,0967 -0,1283 1,0000
0,6078 0,1532 0,1330 0,1470 -0,0410 1,0000

7. Structura (ponderile) producţiei intermediare (PI) şi a producţiei finale (Y), pe ramuri, în cadrul
produsului global (X).
PI(i)0 Y(i)0 X(i)0
ind. 0,5692 0,4308 1,0000
agr. 0,5875 0,4125 1,0000
C.R. 0,5160 0,4840 1,0000

2.4 Parametri

1.  AN 0  18,3%
Rata acumulării nete  an 0 = ⋅ 100 
 PIB 0 
2.  AM 0  9,7%
Rata amortizării  am 0 = ⋅ 100 
 PIB 0 
3. Rata acumulării brute (a FBC) 28,0%
AN 0 + AM 0
ab 0 = ⋅ 100
PIB 0
4. Rata formării brute de capital fix (din resurse interne) 13,3%
FBCF0
fbcf 0 = ⋅100
PIB 0
5. ∆SR 0 14,7%
Rata creşterii stocurilor şi rezervelor ∆sr0 =
PIB 0
6.  K  1,3876
Coeficienţii capitalului fix  β = 0 
 X0 
6.1. în industrie β(1)0 1,0546
6.2. în agricultură β(2)0 1,6269
6.3. în celelalte ramuri β(3)0 1,8744
7.  SK 0  0,0840
Coeficienţii scoaterii din funcţiune de capital fix  sk 0 = 
 K 0 
7.1. în industrie sk(1)0 0,0940
7.2. în agricultură sk(2)0 0,0800
7.3. în celelalte ramuri sk(3)0 0,0750
8.  EXP0  6,3%
Rata exportului  exp 0 = ⋅ 100 
 U0 
8.1. în industrie exp(1)0 6,3%
8.2. în agricultură exp(2)0 9,2%
8.3. în celelalte ramuri exp(3)0 4,9%
Previziune macroeconomică

9.  IMP0  7,9%
Rata importului  imp 0 = ⋅ 100 
 R0 
9.1. în industrie imp(1)0 6,6%
9.2. în agricultură imp(2)0 7,7%
9.3. în celelalte ramuri imp(3)0 10,4
10.  NS 0  68,2%
Ponderea salariaţilor în populaţia ocupată  h 0 = 
 L0 
10.1. în industrie h(1)0 82,5%
10.2. în agricultură h(2)0 18,3%
10.3. în celelalte ramuri h(3)0 99%
11.  PA 0  50,9%
Rata populaţiei active  pa 0 = ⋅ 100 
 P0 
12.  SM 0  7,7%
Rata şomajului  sm 0 = ⋅100 
 PA 0 
ORIENTĂRI GENERALE, VARIABILE EXOGENE ŞI PARAMETRI
OPŢIONALI PENTRU ANUL DE PREVIZIUNE

3.1 Precizări şi orientări generale

1. Pe baza analizării evoluţiei economice în ţară şi pe plan internaţional, înregistrată în


perioada precedentă ca şi a cunoaşterii resurselor disponibile în raport cu cererea pieţei, rezultă
necesitatea de a se stabili, ca restricţii, o serie de variabile exogene (cu caracter previzional,
normativ, ca elemente de pornire) şi de parametri opţionali (mărimi relative – sub formă de indici,
coeficienţi, procente şi mărimi per capital), care servesc la proiectarea variabilelor endogene ale
previziunii, pornind de la datele din perioada de bază.
2. Echilibrul cerere/ofertă, sub diferite aspecte, urmează a se stabili pornind de la principiul
viitorilor multipli, adică de la luarea în considerare a mai multor variante, prin combinări diferite ale
factorilor condiţionali.
3. În fundamentarea previziunii se vor avea în vedere: Strategia naţională de dezvoltare
economică pe termen mediu, planul de transpunere în practică a acesteia, precum şi alte programe
de guvernare sau elemente legislative ce vor intra în vigoare în viitorul imediat.
4. Studiile prospective întreprinse relevă conturarea unor procese economice şi sociale
importante, care vor influenţa în mod corespunzător evoluţiile viitoare:
(a) în centrul dezvoltării durabile se va situa cercetarea ştiinţifică şi educaţia, iar strategia se
va baza pe modelul restructurant, singurul în măsură să permită ajungerea din urmă a
ţărilor cu care vrem să ne integrăm;
(b) realizarea echilibrelor macroeconomice şi a ajustărilor structurale, paralel cu creşterea
eficienţei;
(c) îmbunătăţirea conjuncturii economice internaţionale faţă de economia românească,
vizând un acces sporit la pieţele externe, ca urmare a asocierii României la Comunităţile
Europene şi ca urmare a ratificării Acordului Comercial cu S.U.A., prin care se acordă
reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate cu caracter permanent;
(d) sporirea competitivităţii producţiei industriale naţionale ca efect al retehnologizărilor
făcute în ultimii ani, ceea ce va influenţa pozitiv şi reducerea costurilor;
(e) recâştigarea treptată a pieţelor pierdute, penetrarea pe noi pieţe şi consolidarea celor
existente, ceea ce favorizează amplificarea rolului comerţului exterior în creşterea
economică şi în realizarea echilibrului macroeconomic;
(f) îmbunătăţirea bazei energetice a ţării, prin restructurarea ramurii extractive şi de energie
electrică;
(g) intensificarea acţiunilor de restructurare şi privatizare, în corelaţie directă cu sporirea
eficienţei macroeconomice;
(h) creşterea resurselor interne de investiţii, precum şi a finanţării externe, odată cu
asigurarea cadrului legislativ favorabil şi cu ameliorarea indicilor de performanţă ai
economiei naţionale;
(i) stabilizarea relativă a raportului dintre creşterea preţurilor şi a salariilor (şi, în genere, a
veniturilor populaţiei), ceea ce va permite ulterior o creştere a veniturilor reale.
Previziune macroeconomică

3.2 Variabile exogene, parametri opţionali şi recomandări metodologice

1. Numărul populaţiei va ajunge la orizontul previziunii, la 22 800 mii persoane, stopându-


se scăderea şi înregistrându-se o uşoară creştere cu 14 000 persoane faţă de anul de bază.
2. Pe baza studierii conjuncturii economice internaţionale şi a tranzacţiilor convenite cu
parteneri externi rezultă că în anul final de previziune importul va fi cu 420 mld. lei mai mare ca în
anul de bază, exportul crescând în mod corespunzător, încât să se asigure un sold activ al balanţei
comerciale de 250 mld. lei.
3. Fondul de salarii, pe ramuri, din anul de bază (în preţuri comparabile) se va menţine la
acelaşi nivel şi pentru anul de previziune, stăvilindu-se astfel declinul puterii de cumpărare
înregistrată în anii precedenţi, existând chiar posibilitatea unei eventuale creşteri a salariilor medii
(reale) prin eventuala reducere a numărului de salariaţi, ca urmare a extinderii privatizării şi a
creşterii productivităţii muncii.
4. Produsul global (X) va fi în anul de previziune mai mare decât în anul de bază cu 7,5% în
industrie, cu 8% în agricultură şi cu 9% în celelalte ramuri, în afara coeficientului de
individualizare.
5. Sectorul privat (ponderea în VAB = H) va creşte continuu, ajungând, la orizontul
previziunii, să reprezinte 65% în industrie, 85% în agricultură şi 76% în celelalte ramuri.
Matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe a(ij)t se deosebeşte de aceea din anul
de bază prin următoarele:
• se vor reduce cu 1,2% coeficienţii autoconsumului din fiecare ramură
(pe diagonala NV-SE);
• se vor reduce cu 1,6% coeficienţii cheltuielilor materiale directe din industrie, alţii
decât cei din propria ramură;
• vor spori cu 2% coeficienţii cheltuielilor materiale directe din „celelalte ramuri, alţii
decât cei din propria ramură.
7. Matricea mărimile absolute ale componentelor valorii adăugate brute, pe ramurile
(coloanele) j şi pe elementele constitutive i, se va construi în aşa fel încât să se respecte următoarele
cerinţe:
• volumul impozitelor şi taxelor (IT) va fi, în anul final de previziune, cu 4% mai mare,
în fiecare ramură (cu un ritm inferior creşterii PI şi X);
• volumul amortizării (AM) va spori cu 5% în fiecare ramură;
• volumul absolut al excedentului net (EN) se va stabili prin diferenţă.
8. Valoarea adăugată brută a agenţilor economici naţionali obţinută în străinătate (VAN) va
fi cu 10% mai mare, iar valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini obţinută în ţară (VAS)
va spori cu 14%.
9. Consumul menajelor (CM) se majorează cu 2% în industrie, cu 4% în agricultură şi cu 3%
în celelalte ramuri.
10. Consumul administraţiei (CA) se micşorează faţă de anul de bază cu 4% în industrie şi
cu 8% în agricultură, iar în celelalte ramuri se majorează cu 9%.
11. Partea alocată stocurilor şi rezervelor (d(i)t) se va reduce drastic comparativ cu anul de
bază (în vederea eliminării practicilor producţiei pe stoc), ajungând ca ea să reprezinte, în fiecare
ramură, 10% din FBC.
12. Coeficienţii β ai capitalului fix (capitalul fix la 1 leu producţie = K/X) vor fi în anul de
previziune cu 5% mai mari în industrie, mai mici cu 3% în agricultură şi cu 4% în celelalte ramuri,
(fi), faţă de anul de bază.
13. Durata medie a transformării fondului de investiţii în mijloace fixe (lagul) va fi în
continuare de un an.
14. Coeficienţii sk, ai scoaterii din funcţiune de mijloace fixe, vor fi la orizontul previziunii
cu 2% mai mari, pentru fiecare ramură, faţă de anul de bază.
Orientări generale, variabile exogene şi parametri opţionali pentru anul de previziune

15. Coeficienţii u (de transformare a necesarului suplimentar de capital fix în investiţii


necesare) vor fi la orizontul previziunii de 1,16 în industrie, de 1,03 în agricultură şi de 1,12 în
celelalte ramuri.
16. Sursele externe de finanţare a investiţiilor (SEI) se vor stabili în aşa fel încât să acopere
deficitul de resurse interne pentru investiţii, realizându-se echilibrul dintre cererea şi oferta de
investiţii (IN = IP).
17. Forţa de muncă este condiţionată în mare măsură de populaţia în vârstă de muncă
(PVM), care va fi, la orizontul previziunii, cu 140,5 mii persoane mai mare ca în anul de bază.
18. În cadrul populaţiei care lucrează sunt cuprinşi şi un număr de persoane în afara vârstei
de muncă (PAVM), reprezentând o rată cu 10% mai mică decât cea din anul de bază (în raport cu
populaţia totală).
19. Ponderea persoanelor în vârstă de muncă, dar cu incapacitate de a lucra, în totalul
populaţiei (pim) va fi, la orizontul previziunii, cu 15% mai mică decât în anul de bază.
20. Productivitatea muncii (W) va fi, la orizontul previziunii, mai mare cu 7,6% în industrie,
cu 8,1% în agricultură şi cu 9% în celelalte ramuri, comparativ cu anul de bază.
21. Ponderea salariaţilor în totalul populaţiei ocupate se va reduce în perioada considerată cu
8% în industrie, cu 6% în agricultură şi cu 10% în celelalte ramuri, ca efect al procesului de
restructurare şi privatizare.
22. Structura rezervelor de muncă (RM) se va prezenta, la orizontul previziunii, astfel:
• ponderea elevilor şi studenţilor în vârstă de muncă, apţi, cuprinşi în învăţământul de
zi va rămâne neschimbată;
• ponderea populaţiei casnice aptă, în vârstă de muncă, se va diminua cu două puncte
procentuale;
• ponderea militarilor în termen rămâne neschimbată;
• numărul (şi ponderea) şomerilor rezultă prin diferenţă.
LUCRĂRI CARE SE CER A FI REALIZATE

4.1 Tabelul intrări-ieşiri pentru anul de bază

Se va elabora tabelul intrări-ieşiri pentru anul de bază, pe baza informaţiilor disponibile


pentru acest an (subcapitolul 2.1.), folosind modelul de tabel prezentat în proiect.

4.2 Model de simulare macroeconomic previzional pentru tabelul intrări-ieşiri de


perspectivă
1. X(i)t = X(i)0 * (1+rx) x ci
ci = coeficientul de individualizare;
x (ij) 0
2. a(ij)0 = A0 =
X ( j) 0
3. a(ij)t = a(ij)0 actualizaţi; a(ij)t = At
4. X(ij)t = a(ij)t * X(j)t, ştiind că X(i) = X(j)
3
5. ∑ X ij = PI (g )t
j=1
ΣPI(i)t = ΣCI(j)t
3
6. ∑ X ij = CI (g )t
i =1
7. FS(j)t = FS(j)0 * (1 + rFS)
8. IT(j)t = IT(j)0 * (1 + rIT)
9. AM(j)t = AM(j)0 * (1 + rAM)
10. EN(j)t = X(j)t – [CI(j)t + FS(j)t + IT(j)t + AM(j)t]
11. VAB(j)t = X(j)t – CI(j) = FS(j)t + IT(j)t + AM(j)t + EN(j)t
12. VAB ( j)t = VAB ( j)t x α(j)t⇒ΣVAB ( j)t = PIB pt
p p

13. IMPt = IMP0 + ∆IMP


14. IMP(j)t = IMPt * (IMP(j)0/IMP0)
15. R(j)t = X(j)t + IMP(j)t
16. CM(i)t = CM(i)0 * (1 + rCM)
17. CA(i)t = CA(i)0 * (1 + rCA)
18. CF(i)t = CM(i)t + CA(i)t
19. EXPt = IMPt + SBCt
20. EXP(i)t = EXPt * [EXP(i)0/EXP0]
21. SBC(i)t = EXP(i)t – IMP(i)t
22. Y(i)t = X(i)t – PI(i)t
23. FBC(i)t = Y(i) - [CF(i)t + SBC(i)t]
t

24. ∆SR(i)t = FBC(i)t * d(i)t


25. FBCF(i)t = FBC(i)t - ∆SR(i)t
26. Y(i)t = CF(i)t + FBC(i)t + SBC(i)t
27. UF(i)t = CF(i)t + FBC(i)t + EXP(i)t
28. U(i)t = PI(i)t + UF(i)t; U(i)t = R(i)t
29. PIBt = ΣVAB(j)t
30. VANt = VAN0 * (1 + rVAN)
31. VASt = VAS0 * (1 + rVAS)
32. SVATt = VANt - VASt
33. PNBt = PIBt + VANt – VASt = PIBt + SVATt
34. pib0 = PIB0/P0
35. pibt = PIBt/Pt
Se întocmeşte T.I.I. pentru anul de previziune.
4.3. Tabelul intrări-ieşiri pentru anul de previziune
Tabelul 4.1.
Tabelul intrări-ieşiri al economiei naţionale pentru anul de bază
(în mld. lei preţuri comparabile)
Nr. Resurse Ramuri Produs intermediar Produsul final
crt. X IMP R Ind. Agr. C.R. Total PI Consumul final FBC
CM CA CF FBCF ∆SR FBC SBC Y X EXP UF U
0 1 2 3=1+2 4 5 6 7 8=5+6+7 9 10 11=9+10 12 13 14=12+13 15 16 17=8+16 18 19 20=8+19
1 Ind.
2 Agr.
3 C.R.
4 C.I.
5 VAB
5.1. * FS
5.2. * IT
5.3. * AM
5.4. * EN
6 X

Tabelul 4.2.
Tabelul intrări-ieşiri al economiei naţionale pentru anul de previziune
(în mld. lei preţuri comparabile)
Nr. Resurse Ramuri Produs intermediar Produsul final
crt. X IMP R Ind. Agr. C.R. Total PI Consumul final FBC
CM CA CF FBCF ∆SR FBC SBC Y X EXP UF U
0 1 2 3=1+2 4 5 6 7 8=5+6+7 9 10 11=9+10 12 13 14=12+13 15 16 17=8+16 18 19 20=8+19
1 Ind.
2 Agr.
3 C.R.
4 C.I.
5 VAB
5.1. * FS
5.2. * IT
5.3. * AM
5.4. * EN
6 X
Previziune macroeconomică

4.4 Modelarea volumului de investiţii

1. β(i)t = β (i)0 * [1 + f(i)t]; ştiind că β = K/X


2. K(i)t = X(i)t * β (i)t
3. ∆K (i) = [K(i)t - K(i)0]: t; t = 3
4. K(i)t+1 = K(i)t + ∆K (i); lagul = un an;
5. sk(i)t = [SK(i)0 /K(i)0] * [1 + d(i)t]
d = coeficientul de creştere (pozitivă sa negativă) a sk (scoaterea din funcţiune de
capital fix prin uzură fizică şi morală, exprimând raportul SK/K)
6. NSK(i)t+1 = [K(i)t+1 - K(i)t] + [K(i)t * sk(i)t]
7. IN(i)t = NSK(i)t+1 * u(i)t
8. IN(i)t = IP(i)t ⇒ INt = IPt
9. SEI(i)t = IP(i)t –[FBCF(i)t +∆SR(i)t]
10. IP(i)t = FBCF(i)t + ∆SR(i)t + SEI(i)t

4.5 Modelul forţei de muncă

1. PVMt = PVM0 + ∆PVM


2. pavmt = (PAVM0/P0) * (1 + rpavm)
3. PAVMt = Pt * pavmt
4. pimt = (PIM0/P0) * (1 + rpim)
5. PIMt = Pt * pimt
6. RMTt = PVMt + PAVMt - PIMt
7. W(i)t = W(i)0 * (1+rw)
3
8. L(i)t = X(i)t /W(i)t → L t = ∑ L i ,t
i =1
9. h(i)t = h(i)0 * [1 + z(i)]
h = ponderea salariaţilor în populaţia ocupată (NS/L)
z = coeficientul de creştere (pozitivă sau negativă) a lui h
10. NS(i)t = L(i)t * h(i)t
11. RMt = RMTt - Lt
12. q(es)0 = ES0/RM0; q(es)t = q(es)0
13. ESt = RMt * q(es)t
14. q(pc)0 = PC0/RM0; q(pc)t = q(pc)0/1+2%
15. PCt = RMt * q (pc)t
16. q(mt)0 = MT0/RM0; q(mt)t = q(mt)0
17. MTt = RMt * q(mt)t
18. SMt = RMt – (ESt + PCt + MTt)
19. PAt = Lt + SMt
20. smt = (SMt/PAt) * 100
Lucrări care se cer a fi realizate

4.6 Balanţa forţei de muncă

- mii persoane -
Indicatori Anul de bază (0) Anul de previziune (t)
I Resurse totale de forţă de muncă
Elemente de calcul:
1. Populaţia în vârstă de muncă;
2. Populaţia activă în afara vârstei de muncă;
3. Populaţia în vârstă de muncă, dar cu
incapacitate de a lucra
Relaţie de calcul: I = 1+2-3
II. Populaţia ocupată – total
din care:
1. Industrie
din care salariaţi
2. Agricultură
din care salariaţi
3. Celelalte ramuri
din care salariaţi
Total salariaţi
III. Rezerva de forţă de muncă - total
din care:
1. Elevi şi studenţi în vârstă de muncă apţi, la
învăţământul de zi;
2. Populaţia casnică, în vârstă de muncă aptă
de a lucra;
3. Militari în termen;
4. Şomeri
Relaţia de echilibru a balanţei: I = II + III
IV. Populaţia activă (II+III.4)
Rata şomajului (III.4/IV) * 100

4.7 Modulul corelaţiilor de eficienţă


~ ~
1. X(i)t /X(i)0 > K(i)t /K(i)0; X (i)t/0 > K (i)t/0
~ = indice t/0
~ ~
2. E(i)t /E(i)0 > B(i)t /B(i)0; E (i)t/0 > B (i)t/0
ştiind că: E = X/K iar B = K/L
(X pe unitatea de K să crească mai repede decât gradul de înzestrare cu K a forţei de
muncă)
~
3. X(j)t /X(j)0 > FS(j)t /FS(j)0; X (j)t/0 > FS(j)t/0
~ ~
4. X(i)t /X(i)0 > L(i)t /L(i)0; X (i)t /0> L (i)t/0
~ ~
5. FS(j)t /FS(j)0 > NS(j)t /NS(j)0; FS( j) > NS( j)
t/0 t/0
~ ~
6. W(i)t /W(i)0 > S (i)t / S (i)0; W (i)t /0> S (i)t/0
~ ~
7. VAB(j)t/VAB(j)0 > X(j)t /X(j)0; VAB( j) > X ( j)
t/0 t/0
Previziune macroeconomică

~ ~
8. VAN(j)t /VAN(j)0 >CI(j)t /CI(j)0; VAN ( j) > CI ( j)
t/0 t/0
~ ~
9. VAB(j)t /VAB(j)0 >CF(i)t /CF(i)0; VAB( j) > CF (i)
t/0 t/0
~ ~
10. Xt/X0 > Pt/P0; X t / 0 > Pt / 0
~ ~
11. W(i)t /W(i)0 > CFL(i)t /CFL(i)0; W (i)t/0 > CFL (i)
t/0
CFL = consumul final pe o persoană ocupată
~ ~
12. XPt/XP0 > CFPt/CF P0; XP t / 0 > CFP t / 0
XP = produsul global pe economie, calculat pe cap de locuitor;
CFP = consumul final pe economie, calculat pe cap de locuitor;
VAN = valoarea adăugată netă = VAB – AM.

4.8 Tabel privind dinamica principalilor indicatori

Indicatorul Simbolul U.M. Anul de Anul de Spor Spor %


bază (0) previziune (t) absolut ∆ relativ t/0
0 1 2 3 4 5 6 7
1. Produsul global X
total
- ind. X (1)
- agr. X (2)
- C.R. X (3)
Valoarea adăugată
brută
- ind. VAB (1)
- agr. VAB (2)
- C.R. VAB (3)
2. Produsul intern PIB
brut
3. Produsul naţional PNB
brut
4. Consumul
intermediar, total
- ind. CI (1)
- agr. CI (2)
- C.R. CI (3)
5. Fondul de salarii, FS
total
- ind. FS (1)
- agr. FS (2)
- C.R. FS (3)
6. Impozite şi taxe IT
- total
- ind. IT (1)
- agr. IT (2)
- C.R. IT (3)
Lucrări care se cer a fi realizate

Indicatorul Simbolul U.M. Anul de Anul de Spor Spor %


bază (0) previziune (t) absolut ∆ relativ t/0
0 1 2 3 4 5 6 7
7. Amortizare AM
- total
- ind. AM (1)
- agr. AM (2)
- C.R. AM (3)
8. Excedent net EN
- total
- ind. EN (1)
- agr. EN (2)
- C.R. EN (3)
9. Produs PI
intermediar
- ind. PI (1)
- agr. PI (2)
- C.R. PI (3)
10. Consumul CM
menajelor
- total
- ind. CM (1)
- agr. CM (2)
- C.R. CM (3)
11. Consumul CA
administraţiei
- total
- ind. CA (1)
- agr. CA (2)
- C.R. CA (3)
12. Consumul final CF
- total
- ind. CF (1)
- agr. CF (2)
- C.R. CF (3)
13. Formarea brută FBCF
de capital fix
- total
- ind. FBCF (1)
- agr. FBCF (2)
- C.R. FBCF (3)
14. Variaţia ∆SR
stocurilor şi
rezervelor
- total
- ind. ∆SR (1)
- agr. ∆SR (2)
- C.R. ∆SR (3)
Previziune macroeconomică

Indicatorul Simbolul U.M. Anul de Anul de Spor Spor %


bază (0) previziune (t) absolut ∆ relativ t/0
0 1 2 3 4 5 6 7
15. Formarea brută FBC
de capital
- total
- ind. FBC (1)
- agr. FBC (2)
- C.R. FBC (3)
16. Export - total EXP
- ind. EXP (1)
- agr. EXP (2)
- C.R. EXP (3)
17. Import - total IMP
- ind. IMP (1)
- agr. IMP (2)
- C.R. IMP (3)
18. Soldul balanţei SBC
comerciale
- ind. SBC (1)
- agr. SBC (2)
- C.R. SBC (3)
19. Volumul VCE
comerţului
exterior
- ind. VCE (1)
- agr. VCE (2)
- C.R. VCE (3)
20. Produsul final - Y
total
- ind. Y (1)
- agr. Y (2)
- C.R. Y (3)
21. Capital fix K
- total
- ind. K (1)
- agr. K (2)
- C.R. K (3)
22. Resursele de RMT
muncă totale
- pe economie
23. Populaţia în PVM
vârstă de muncă
24. Populaţia în PAVM
afara vârstei de
muncă, dar activă
25. Pop. în vârstă PIM
de muncă, dar cu
incapacitate
Lucrări care se cer a fi realizate

Indicatorul Simbolul U.M. Anul de Anul de Spor Spor %


bază (0) previziune (t) absolut ∆ relativ t/0
0 1 2 3 4 5 6 7
26. Populaţia L
ocupată
(lucrători)
- total
- ind. L (1)
- agr. L (2)
- C.R. L (3)
27. Salariaţi - total NS
- ind. NS (1)
- agr. NS (2)
- C.R. NS (3)
28. Rezerve de RM
muncă - total
29. Şomeri SM
30. Populaţia activă PA
31. Rata şomajului SM
32. Gradul de B
înzestrare a muncii
cu capital fix
33. Salariul mediu S
pe economie
- ind. S (1)
- agr. S (2)
- C.R. S (3)
34. Productivitatea W
muncii
- ind. W (1)
- agr. W (2)
- C.R. W (3)

4.9 Tabel privind modificările structurale

(Total = 100) (în procente, cu două zecimale)

Indicatorul Simbolul Ind. Agr. C.R.


1. Produsul global X0
Xt
2. Valoarea adăugată brută VAB0
(ponderi în PIB) VABt
3. Consumul intermediar CI0
CIt
4. Produsul intermediar PI0
PIt
5. Excedentul net EN0
ENt
6. Consumul menajelor CM0
CMt
Previziune macroeconomică

Indicatorul Simbolul Ind. Agr. C.R.


7. Consumul final CF0
CFt
8. Formarea brută de capital fix FBCF0
FBCFt
9. Variaţia stocurilor şi rezervelor ∆SR0
∆SRt
10. Formarea brută de capital FBC0
FBCt
11. Export EXP0
EXPt
12. Import IMP0
IMPt
13. Produsul final Y0
Yt
14. Capital fix K0
Kt
15. Populaţie ocupată L0
Lt
16. Salariaţi NS0
NSt

4.10 Aportul factorilor la creşterea economică

Se completează tabelul A
A. Indicatorii de bază ai creşterii economice

Absolut Relativ
Indicatori şi unităţi de măsură Anul 0 Anul t Sporul t/0 %
∆=t-0
1. Produsul global pe economie (X),
miliarde lei.
2. Populaţia ocupată pe economie (L),
mii persoane.
3. Productivitatea muncii pe economie
(W), lei pe persoană ocupată (X/L).
4. Capital fix pe economie (K).
5. Eficienţa capitalului fix (E) = X/K,
coeficient.

B. Calculul aportului factorilor la creşterea economică, după algoritmul de mai jos.

∆X = Xt – X0
~
X t / 0 = Xt/X0
~
I%
x = X t / 0 ∗ 100 − 100
∆L = Lt – L0
~
L t / 0 = Lt/L0
Lucrări care se cer a fi realizate

~
I%
L = L t/0 * 100 - 100
∆W = Wt – W0
~
W t/0= Wt/W0
~
I%W = Wt / 0 ∗ 100 − 100
∆K = Kt – K0
~
K t / 0 = Kt/K0
~
I%K = K t / 0 ∗ 100 − 100
E0 = X0/K0
Et = Xt/Kt
∆E = Et – E0
~
E t / 0 = Et/E0
~
I%E = E t / 0 ∗ 100 − 100
Influenţa evoluţiei numărului de persoane ocupate (L), ca factor cantitativ, asupra creşterii
produsului global (X);
• absolut: ∆XW = (Wt – W0) * Lt
• relativ: I % (∆X W / ∆X) × 100
XL
Verificarea influenţei cumulate a factorilor L şi W:
• absolut: ∆XL + ∆XW = ∆X
• relativ: I % + I % = 100
XL XW
Influenţa factorului cantitativ, creşterea capitalului fix (K), asupra creşterii produsului
global.
• absolut: ∆XK = (Kt – K0) * E0
• relativ: I % (∆X K / ∆X) ∗ 100
XK
Influenţa factorului calitativ, creşterea eficienţei capitalului fix (E), asupra creşterii
produsului global (X).
• absolut: ∆XE = (Et – E0) * Kt
• relativ: I % = (∆X E / ∆X) ∗ 100
XE
Verificarea influenţei cumulate a factorilor K şi E.
• absolut: ∆XK + ∆XE = ∆X
• relativ: I % + I % = 100
XK XE

4.11 Concluzii: interpretarea principalelor procese economice

Aceste concluzii se vor desprinde pe baza analizării şi interpretării dinamicilor şi


schimbărilor structurale ce au loc (folosindu-se tabelul 4.9. şi 4.10.), precum şi a evoluţiei
corelaţiilor de eficienţă economică (modulul 4.7.) şi aportul factorilor la creşterea economică
(subcapitolul 4.10.).
Teste de verificare

PREVIZIUNE MACROECONOMICĂ

Teste de verificare

Testul nr. 1

1. Care sunt relaţiile dintre piaţă, previziune şi reglare economică?

Într-o prezentare amplă, ce face referiri şi la trăsăturile procesului de apariţie a pieţei în sens
modern, ea este definită astfel: ,,Piaţa este un sistem complex de instituţii, de obiceiuri, de reguli,
de comportamente. Libertatea deciziilor individuale constituie, e adevărat, o precondiţie necesară,
dar nu şi suficientă. Este nevoie de foarte mult timp pentru a se crea piaţa, de un efort tenace şi
gradual, ce nu prevede scurtături şi nici miracole’’. (Sb.ns.) 1. Ea reprezintă totalitatea operaţiunilor
de vânzare-cumpărare, în care se confruntă prin concurenţă, cererea şi oferta de bunuri economice.
Prin mecanismul pieţei are loc un proces complex de autoreglare a activităţilor economice prin
intermediul preţurilor, tinzându-se astfel către un echilibru relativ al economiei.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, piaţa s-a aflat cel mai aproape de acest mod esenţial de
funcţionare, potrivit principiului ,,laissez faire’’. În acele condiţii, mecanismul de piaţă funcţiona
astfel: producătorul se orienta către produsele pentru care se manifesta o cerere semnificativă,
asigurând preţuri şi profituri convenabile pentru el; piaţa nu putea garanta însă realizarea unui
echilibru perfect între cerere şi ofertă, ceea ce făcea ca producătorul şi cumpărătorul să fie
confruntaţi cu pericolul unor pierderi mai mari sau mai mici, inclusiv falimente; economia se
dezvolta ciclic, adeseori crizele se manifestau violent, cu grave repercusiuni asupra întregii
societăţi; ulterior, tot prin mecanismul pieţei, se restabilea echilibrul relativ dintre cerere şi ofertă,
care propulsa economia spre prosperitate.
Dar chiar şi în aceste condiţii, ,,jocul liber’’ al forţelor pieţei nu a existat în stare pură:
într-o anumită măsură şi în anumite forme au funcţionat din totdeauna anumite reglementări
privind impozitele şi taxele vamale, măsuri preferenţiale sau protecţioniste în comerţul exterior ş.a.,
care ulterior s-au multiplicat şi amplificat.
Prin urmare, dacă agenţii economici nediferenţiaţi adoptă, de regulă, decizii pe baza
interesului de a asigura raportul cel mai ridicat posibil între profit şi cost, în viaţa reală problemele
sunt mult mai complexe, sub imperiul diferitelor presiuni şi intervenţii (economice, juridice,
manageriale etc.), care modifică puritatea şi spontaneitatea raporturilor libere de piaţă.
Caracteristica esenţială a activităţii previzionale în economia de piaţă – pornind de la
experienţa ţărilor dezvoltate – este aceea că ea constituie un mijloc important de estimare a
evoluţiei probabile, iar pe această bază se pot concepe diferite soluţii practice şi orientări, a căror
traducere în viaţă urmează a se realiza de către agenţii economici autonomi, în măsura în care
interesele lor coincid cu preferinţele naţionale anticipate.
În aceste condiţii, statul intervine ca agent al procesului de reglare a economiei, în consens
cu cerinţele de autoreglare a economiei prin mecanismul de piaţă.

1
Valerian Tobultoc, Eseul citat, Tribuna economică, nr. 50/1998, p. 64.
Teste de verificare

Modalităţile principale de implicare a statului în reglarea şi orientarea economiei sunt


următoarele:
1. furnizarea de servicii colective celorlalţi agenţi economici, fără a li se solicita contraprestaţii
directe şi imediate;
2. organizarea şi manifestarea rolului de arbitru general pentru agenţii economici, intervenind, în
limitele legale, la atenuarea stărilor conflictuale dintre diversele categorii de interese;
3. asumarea riscului unor activităţi de garantare sau de stimulare a unor operaţiuni financiar-
bancare, în special în raporturile cu străinătatea;
4. conceperea şi aplicarea unor strategii şi politici economico-sociale, cu caracter general, regional
sau sectorial.
S-a ajuns astfel ca mecanismul de autoreglare prin piaţă să fie completat printr-un
mecanism de reglare, ca expresie a comportamentului conştient al societăţii. Cele două mecanisme
au un caracter complementar, se potenţează reciproc, chiar dacă ponderea unuia sau altuia diferă de
la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, în raport cu mulţimea factorilor de influenţă şi presiune.
În toate cazurile însă mecanismul pieţei are rolul precumpănitor, constituind osatura
structurilor şi proceselor economice, suportul principal al autoreglării. Activitatea previzională şi de
orientare economică – înmănunchind practic toate componentele mecanismului de reglare –
exercită, în principal, rolul de a susţine şi consolida desfăşurarea normală a activităţii pe piaţă, de a
o favoriza.

2. Prezentaţi conţinutul modelului intrări-ieşiri (varianta statică), ca instrument de


previziune a principalelor corelaţii macroeconomice

Modelele interramuri se bazează pe analiza intrări-ieşiri (input-output), fiind cunoscute şi


sub denumirea de balanţa legăturilor dintre ramuri sau tabelul intrări-ieşiri.
Modelele interramuri poate avea un caracter statistic sau previzional şi pot fi elaborate în
expresie valorică sau fizică, fie ca modele statice, fie ca modele dinamice.
În cadrul tabelului intrări-ieşiri se disting două categorii de fluxuri:
a. intrările (inputurile) într-o anumită ramură sau subramură, reprezentând consumuri de
resurse;
b. ieşirile (outputurile) din fiecare ramură sau subramură, finalizate în producţia rezultată
şi repartizată pe destinaţii.
Prin aceste două categorii de fluxuri se realizează cuantificarea relaţiilor dintre resurse şi
utilizarea lor, echilibrul de ansamblu din economie.
Cel mai frecvent se utilizează modelul static în expresie valorică, atât cu caracter statistic
cât şi previzional.
Schema sa este prezentată în figura 3.5.
Tabelul intrări-ieşiri este compus din patru cardane.

Cadranul I se prezintă sub forma unei matrici pătratice ce reflectă, pe linii, producţia
intermediară (PI) (supusă prelucrării ulterioare – materii prime, materiale, energie etc.), iar pe
coloane consumul intermediar (CI).
Elementul generic al acestei matrici este xij, care arată producţia intermediară a ramurii i
destinată consumului intermediar în ramura j.
Teste de verificare
Teste de verificare

Cadranul II cuprinde utilizările finale (UF), compuse din:


• consumul final al menajelor (CM)
• consumul final al administraţiei (CA)
• formarea brută de capital fix (FBCF)
• variaţia stocurilor şi rezervelor (∆SR)
• exportul (EXP)
UF = CM + CA + FBCF + ∆SR + EXP
Dacă în loc de exportul total se ia în calcul doar exportul net (adică soldul balanţei
comerciale, SBC = EXP – IMP) se obţine produsul final, Y.
Y = CM + CA + FBCF + ∆SR + SBC

Dacă se face suma pe linii (pe ramuri) între elementele cadranelor I şi II se obţine:
‰ totalul utilizărilor pe ramuri şi pe economie;
m
U i = PI i + UFi = ∑ x ij + UFi
j=1

‰ totalul produsului global, pe ramuri şi pe economie;


m
X i = PI i + Yi = ∑ x ij + Yi
j=1
m m
∑ U i = U; ∑ Xi = X i = 1, n
j=1 j=1

Cadranul III conţine:

‰ valoarea adăugată brută, VAB, cu elementele sale componente:


• fondul de salarii (FS)
• impozitele şi taxele (IT)
• amortizarea (AM)
• excedentul net (EN)
VABj = FSj + ITj + AMj + ENj
n
∑ VAB j = PIB (la preţurile pieţei)
j=1

PIB = produsul intern brut

‰ produsul global al ramurilor (Xj) (suma pe coloane între elementele cadranelor I şi III)
şi al economiei naţionale (X)
n
X j = CI j + VAB j ∑ X j = X j = 1, n
j=1

Dacă la produsul global se adaugă importul se obţine totalul resurselor:


R = X + IMP (pe ramuri şi pe totalul economiei)

Cadranul IV se foloseşte numai experimental, în lucrările de cercetare ştiinţifică, pentru


relevarea procesului de redistribuire din economia naţională.
Teste de verificare

Relaţia de echilibru fundamentală a modelului este:


CI + VAB + IMP = PI + UF, adică R = U
Modelul matematic pe care este construit tabelul intrări-ieşiri se compune dintr-un sistem de
ecuaţii de balanţă.
Pe linii, prin însumarea elementelor cadranelor I şi II, se constituie ecuaţiile de balanţă ale
repartizării producţiei:
n
X i = ∑ x ij + Yi , i = 1, n
j =1

Pe coloane, prin însumarea elementelor cadranelor I şi III, rezultã ecuaţiile de balanţă ale
structurii valorice a producţiei:
n
X j = ∑ x ij + VAB j , j = 1, n
i =1

Pe ansamblu, trebuie respectatã condiţia:


n n
∑ Xi = ∑ X j
i =1 j=1

În continuare, pentru ca modelul să devină operaţional, trebuie definită matricea A, adică


matricea tehnologică (matricea coeficienţilor tehnici ai cheltuielilor materiale directe).
a 11 a 12 K a 1 j K a 1n
M
A = a i1 a i 2 K a ij K a in
M
a n1 a n 2 K a nj K a nn
x ij
în care: a ij = arată cât trebuie să producă ramura i pentru a se realiza o producţie de o unitate
Xj
în ramura j.
Rezultă: xij = aij ⋅ Xj
Coeficienţii aij se determinã pe baze statistice, fiind consideraţi constanţi şi se actualizează
periodic în funcţie de modificările tehnologice previzibile.
În studiile previzionale modelul input-output se utilizează în următoarele momente:
1. în fazele preliminare ale acestor studii, când se stabileşte un anumit produs final, Y,
dezirabil şi se urmăreşte determinarea produsului global, X, ce trebuie realizat pentru obţinerea
acestui produs final.
Se porneşte de la sistemul:
X 1 = a 11 X 1 + a 12 X 2 + K + a 1n X n + Y1
M
X n = a n 1 X 1 + a n 2 X 2 + K + a nn X n + Yn
care, matricial, se scrie:
X = AX + Y
Rezultă: X – AX = Y ⇒ (E – A) X = Y ⇒ X = (E – A)-1 ⋅ Y
Teste de verificare

Matricea (E – A)-1 reprezintă matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale totale (directe


şi indirecte).
2. în faza finală a studiilor previzionale, când se cunoaşte producţia totală (X) ce poate fi
realizată şi se urmăreşte să se determine care este produsul final (Y) posibil de atins.
Se porneşte de la: X = AX + Y ⇒ Y = (E – A)X

Modelul dinamic previzional în expresie bănească porneşte tot de la relaţia:


X t = AX t + Yt
Mai departe, Yt se descompune în:
Yt = I t + Z t
It = investiţiile pentru producţie
Zt = produsul final net
Se consideră un factor de întârziere (lag) de un an, reprezentând durata de transformare a
unui volum de investiţii în capital fix, pentru a se realiza un anumit spor de producţie.
Se defineşte matricea investiţiilor interramuri,
I t = I ij i, j = 1, n
unde Iij reprezintã investiţia ce trebuie sã se efectueze în ramura producătoare i pentru a se
obţine sporul de producţie previzionat, ∆Xj, în ramura consumatoare j
şi matricea coeficienţilor investiţiilor specifice,
I ij
B = b ij i, j = 1, n unde b ij =
∆X j
Rezultă IIj = bij ⋅ ∆Xij sau, matricial,
It = Bt ⋅ ∆Xt

Înlocuind în relaţia iniţială se obţine:


X t = AX t + B t (X t +1 − X t ) + Z t

3. Aplicaţie practică: Proiectarea PIB real cu ajutorul deflatorului

Să se proiecteze nivelul P.I.B. real în orizontul previziunii pe baza următoarelor date:

• ritmul de creştere a capitalului fix (rk ) va fi în intervalul respectiv de 3%;


• P.I.B. în perioada de bază = 18.801,2 mild. u.m.;
• indicele de creştere a numărului de lucrători va fi 105,2%;
• rata inflaţiei va ajunge la 36,1%;
• numărul lucrătorilor în perioada de bază (L0) este de 7.957.000 pers;
• salariul mediu în perioada de bază (S0) este 1.650.000 u.m.;
• contribuţia celor doi factori la sporul P.I.B. rămâne neschimbată.
Teste de verificare

− Rezolvare

P.I.Bt real = P.I.Bt nominal / Deflator

P.I.Bt nominal = P.I.B0 ( 1 + rP.I.Bt)

rP.I.B = (rk • pk) + (rL • pL)

pL = ponderea contribuţiei creşterii numărului de lucrători în sporul P.I.B.

Pentru perioada de bază

pLo=(L0 x S ) / PIB0=(7.957.000 pers.x 1.650.000 u.m.) / 18.801,2 mild u.m.


= 13.129,05 mild. / 18.801,2 mild. = 69,8%

pLt = pLo = 69,8%

pkt = 1 – pLt = 100 – 69,8 % = 30,2%

rP.I.B = (0,03 • 0,302)+(0,052 • 0,698) = 0,00906 + 0,03629=0,0453 = 4,53%

PIBt nominal = PIB0(1+rPIBt) = 18801,2 mild.u.m(1+4,53%) = 19652,9 mild.u.m

Deflatorul = indicele general al preţurilor = 100 + rata inflaţiei = 136,1%

P.I.Bt real = P.I.Bt nominal / Deflator = 19.652,9 mild.u.m /136,1% =14.440,04 mild.u.m
Teste de verificare

Testul nr. 2

1. Cum se definesc conceptele prognozare-prognoză, programare-program, planificare-


plan; care sunt tipurile şi formele planificării macroeconomice.

Viaţa economico-socială tot mai complexă şi evoluţia sa contradictorie în condiţii istorice


date au determinat folosirea unei game variate de activităţi şi instrumente previzionale, care,
împreună, alcătuiesc tipologia previzională. Vezi schema de mai jos.

Activităţi - Instrumente
Prognozare - Prognoze
Programare - Programe
Planificare - Planuri
Proiectare - Proiecte
Etc. - Etc.
Previzionare - Previziuni
1 Termeni generici 3
2

Schema nr. 1.3.1.

Prospectiva este considerată:


ƒ forma elementară de anticipare a viitorului;
ƒ o construcţie intelectuală a unor viitori multipli posibili şi verosimili;
ƒ o reprezentare logică, dar sumară a evoluţiei în perspectivă a unor fenomene şi procese ⇒ o
primă imagine.
Arată îndeosebi ce se va întâmpla şi mult mai puţin cum şi/sau cât de ample vor fi aceste
evoluţii.
De regulă, studiile prospective pregătesc terenul pentru prognoze şi alte categorii de previziuni.
Prospectivismul (prospectivarea) este o stare de spirit izvorâtă din nevoia de a lua decizii în
dinamică, interdependente.

Trecut Prezent Viitor

Schema nr. 1.3.2

Ca ştiinţă (vezi şi LE PETIT LAROUSSE) studiază cauzele tehnice, economice, sociale,


ştiinţifice care accelerează evoluţia lumii moderne şi anticipează situaţii ce ar putea decurge din
influenţa lor conjugată.
Teste de verificare

Prognozarea este activitatea previzională, prin care se anticipează evoluţia probabilă a


unor fenomene şi procese, sub forma unor variante, folosind următoarele elemente de condiţionare:
ƒ experienţa anterioară;
ƒ cerinţele prezente şi de durată;
ƒ tendinţele conturate, ce vor rezista şi în viitor;
ƒ schimbările previzibile ce vor avea loc;
ƒ marja de risc, provocată de evoluţiile probabile şi de factorii imprevizibili;
ƒ sugestiile oferite de studiile prospective (vezi 1.3.1.).
Prognoza este instrumentul activităţii de prognozare.
În domeniul economico-social, ea îndeplineşte următoarele atribuţii:
¾ estimează implicaţiile în perspectivă ale tendinţelor durabile conturate;
¾ apreciază evoluţiile probabile, luând în considerare, pe lângă tendinţe, alţi factori de
influenţă;
¾ identifică soluţii posibile (variante), cu avantaje şi dezavantaje;
¾ oferă elemente de judecată pentru alegerea variantei optime;
¾ sugerează instrumente de intervenţie şi influenţare a activităţii economice, pentru
corectarea eventualelor abateri de la traiectoriile anticipate preferabile;
¾ oferă posibilităţi pentru elaborarea altor previziuni cu caracter mai detaliat şi mai
operaţional.
Orizontul de timp al fiecărei prognoze economico-sociale este condiţionat de natura
problemei la care se referă şi de scopurile urmărite de utilizatori. Se disting:
¾ prognoze pe termen lung (10 – 35 ani);
¾ prognoze de durată medie (5 – 10 ani);
¾ prognoze pe perioade scurte (1 – 2 ani; câteva luni etc.).
După sfera de cuprindere, prognozele pot fi:
¾ la nivel mondial, internaţional când problemele sunt tratate global, dar şi pe grupe de
ţări, zonal etc.;
¾ la nivelul economiei naţionale ⇒ macroprognoze economico-sociale;
¾ la nivelul unor ramuri sau domenii economico-sociale;
¾ la nivel zonal, pe unităţi teritorial–administrative, pe alte spaţii;
¾ pe probleme de sinteză (demografie, mediu natural etc.);
¾ la nivel microeconomic.
Majoritatea prognozelor economice şi sociale se realizează în corelaţie cu prognozele
dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice, considerate ca suport esenţial al oricărei anticipări a
progresului general uman.

Programarea activităţii macroeconomice constă în stabilirea unui itinerar care să conducă


spre un obiectiv urmărit, prin structurarea componentelor acţiunii şi ierarhizarea priorităţilor.
Poate fi matematică şi euristică.
Programarea matematică operează cu metode numerice de optimizare a unor funcţii –
obiectiv, ale căror variabile satisfac un sistem de relaţii restrictive.
Teste de verificare

Programarea euristică foloseşte reguli empirice care conduc la găsirea de soluţii


acceptabile. Uneori se bazează pe experienţa unui competitor cu succese remarcabile, a cărui
strategie poate deveni sursă de inspiraţie.
Programul, ca instrument previzional, este un sistem de acţiuni, lucrări, operaţii eşalonate
în timp, având fixate durata, resursele alocate pe fiecare secvenţă şi distribuirea în spaţiu.
Categorii de programe:
ƒ mondoeconomice, de genul celor elaborate de O.N.U. pentru ajutorarea ţărilor în curs
de dezvoltare;
ƒ macroeconomice, care concretizează strategiile naţionale;
ƒ sectoriale, pentru rezolvarea unor probleme de interes naţional: energetice, de
protejare a mediului etc.;
ƒ teritoriale, regionale, de valorificare a unor resurse;
ƒ de coordonare operativă, cu caracter obligatoriu, folosite la nivel micro;
ƒ de măsuri: organizatorice, tehnologice, financiare, juridice etc., cu caracter
operaţional.
Planificarea macroeconomică reprezintă, în general, activitatea previzională cea mai
complexă şi mai activă, larg recunoscută în diferite ţări ale lumii. Este o formă complexă de politică
de dezvoltare economică.
Este un subsistem reglator al economiei de piaţă moderne, compatibil cu celelalte
subsisteme de reglare: monetare, fiscale etc.
A planifica înseamnă a anticipa evoluţia în perspectivă a unui sistem social-economic,
pentru a realiza un volum de bunuri şi servicii, dar şi structuri coerente şi eficiente, rezultate
favorabile şi în celelalte domenii.
Literatura economică de specialitate consemnează două tipuri de planificare
macroeconomică2:
¾ planificarea formală, care se prezintă într-un document oficial;
¾ planificarea informală, care nu face obiectul unor documente oficiale.
La rândul său planificarea formală există sub diferite înfăţişări:
1 planificarea indicativă: statul indică acţiunile care se vor desfăşura pentru atingerea
obiectivelor propuse, dar nu intervine decât pentru a explica şi a convinge. El speră ca
ansamblul agenţilor economici să îndeplinească spontan planul.
2 planificarea incitativă: statul nu ordonă realizarea obiectivelor, dar oferă avantaje (de obicei,
fiscale) celor care îndeplinesc obiectivele şi penalizează pe cei care nu realizează obiectivele
(de obicei, tot instrumente fiscale).
3 planificarea imperativă: statul ordonă realizarea obiectivelor, iar întreprinderile publice sunt
obligate să le realizeze.

Planificarea informală constă în coordonarea deciziilor statului cu cele ale întreprinderilor


private. Acest tip de planificare macroeconomică este practicat îndeosebi în S.U.A. El prezintă
marele merit de a reuşi să îmbine preferinţele naţionale cu interesele agenţilor economici prin

2
J.M. Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les Editons ouvrières, Paris, 1988, p. 380.
Teste de verificare

mijloace precumpănitor economice, nonadministrative, cum sunt:


a. folosirea unor instrumente economico-financiare (impozite şi taxe diferenţiate, licenţe pentru
export şi import etc.);
b. un cadru legislativ propice creării unui mediu favorabil afacerilor;
c. prevederi orientative cu privire la dezvoltarea anumitor ramuri şi bunuri economice, care le
fac atractive pentru agenţii economici;
d. prevederi ferme, în special comenzi de stat, prin care statul antrenează agenţii economici
privaţi în realizarea unor obiective de interes naţional.
Planificarea informală este tipul spre care se îndreaptă tot mai multe state.
Planificarea macroeconomică îşi are determinări obiective în:
¾ accentuarea complexităţii vieţii economico-sociale;
¾ creşterea considerabilă a rolului economic al statului, devenit un agent economic
autonom.
Principalele funcţii ale planificării macro:
¾ informează agenţii economici asupra evoluţiei viitoare a vieţii economice;
¾ precizează comenzile de stat;
¾ concretizează prevederile din convenţiile regionale;
¾ stabileşte măsurile de depăşire a dezechilibrelor ce se conturează;
¾ clarifică modalităţile de ajustare a planurilor în conformitate cu noile realităţi.
Planul, ca instrument previzional, se prezintă ca un sistem de decizii şi de orientări prin care
se stabilesc niveluri, ritmuri şi proporţii ale dezvoltării viitoare, studiind cerinţele pieţei, resursele
disponibile şi aplicând criterii de eficienţă întregii activităţi.
Orice plan naţional are un anumit obiectiv, care se alege din mai multe posibile, comparând
consecinţele fiecărei decizii şi modalităţile lor de realizare. Fără mijloacele de realizare, planul
rămâne un simplu proiect, a cărui realizare este pur ipotetică.
Alegerea obiectivelor unui plan naţional este, în principal, de natură politică (Guvern şi
Parlament), dar el trebuie să regleze, măcar schematic, zecile şi sutele de legături şi interdependenţe, în
care mijloacele moderne de calcul şi de prelucrare a informaţiei au un rol deosebit.
Caracteristici ale planului naţional:
¾ are un obiectiv realist şi coerent, compatibil cu constrângerile cunoscute sau
previzibile;
¾ orientează şi dimensionează evoluţia macroeconomiei în condiţii de eficienţă;
¾ este un proiect uman colectiv, întrunind un anumit consens popular, pe baze
democratice, deoarece este discutat şi aprobat de Parlament;
¾ are un orizont temporal bine determinat:
ƒ lung: 10 ani, prin care se prevăd mutaţii importante în societate, fără să detalieze
mijloacele de realizare;
ƒ mediu: 5 ani, cu modalităţile de execuţie precizate;
ƒ anuale, cu actualizarea prevederilor defalcate din planurile pe termen lung/mediu
şi căi de realizare;
¾ precizează măsuri împotriva riscului şi soluţii pentru neconcordanţe şi disfuncţii
previzibile;
Teste de verificare

¾ articulează diverse categorii de interese, pe principii economice, influenţând pozitiv


motivaţiile şi comportamentul agenţilor economici.
Ca tehnici de elaborare se folosesc modele matematice de politică economică3. Planificarea
franceză utilizează două modele:
¾ FIFI – model fizico – financiar;
¾ DMS – dinamica multisectorială. Acesta ţine seama de legăturile dintre conjunctură şi
termenul mediu, de efectele de întârziere, de efectele diferenţelor de evoluţie ale
sectoarelor economice.
Planul nu trebuie privit însă ca un remediu magic şi universal al tuturor relelor din societate.
În condiţiile economiei de piaţă el nu are caracter etatist–administrativ, rigid, ci reprezintă un tablou
de bord, care reflectă mersul proceselor economice, autoreglate prin mecanismul cerere – ofertă şi
influenţate prin pârghii economico-financiare, măsuri legislative etc.
Experienţa ţărilor dezvoltate arată că planul rămâne un instrument de reglare important,
printre celelalte, deşi imperfect, iar planificarea suplă, în aşteptarea a ceva mai bun, este una dintre
inovaţiile cele mai importante, din perioada după al doilea război mondial4.

2. Prezentaţi metodologia de previzionare a ofertei de forţă de muncă

Previzionarea resurselor (ofertei) de forţă de muncă presupune estimarea: resurselor de


muncă totale (potenţiale), a resurselor de muncă disponibile şi a rezervelor de forţă de muncă.
Resurselor de muncă totale (RMT) se proiectează în funcţie de următoarele categorii de
resurse umane:
‰ populaţia în vârstă de muncă (PVM) estimată pe baza unor proiecţii demografice şi

ţinând seama de limita minimă (16 ani) şi cea maximă (55 sau 60) a vârstei de muncă;
‰ populaţia în afara vârstei de muncă, dar care lucrează (PAVML) (tinerii sub 16 ani şi

pensionarii care prestează o activitate):


PAVMLt = Pt · pavmlt
în care:
Pt = populaţia totală estimată pentru anul de previziune;
pavmlt = ponderea estimată a populaţiei în afara vârstei de muncă, dar care lucrează
în numărul total al populaţiei (în funcţie de nivelul statistic al acestei
ponderi şi modificarea sa previzibilă)
‰ populaţia în vârstă de muncă, dar cu incapacitate de a lucra (PVM):

PIMt = Pt · pimt
în care:
pimt = ponderea estimată a populaţiei în vârstă de muncă dar inaptă de a lucra în numărul
total al populaţiei (în funcţie de nivelul statistic al acestei ponderi şi modificarea sa
previzibilă)
Astfel:
RMTt = PVMt + PAVMLt - PIMt

3
Vezi J. Brémond, A. Gélédan. „Dicţionar economic şi social”, traducere, Editura Expert Bucureşti, 1995, p. 293-297.
4
Citat după P. Bauchet. „La planification française. Vingt ans d’expériences”, Edition du Seuil, Paris, 1966, p. 12.
Teste de verificare

Resursele de muncă disponibile(RMD), care exprimă potenţialul de muncă şi este format


din resursele totale minus rezervele de muncă:
RMDt = RMTt – RMt
Rezervele de forţă de muncă (RM) (respectiv acele categorii ale resurselor de muncă totale
care nu pot fi integrate în rândul populaţiei ocupate) se previzionează în strânsă legătură cu
proiecţiile demografice, cu prognoza populaţiei şcolare, cu previziunile în domeniul producţiei şi
productivităţii muncii etc.
Se includ:
• elevii şi studenţii apţi şi în vârstă de muncă care nu lucrează (ES);
• populaţia casnică în vârstă de muncă aptă de a lucra (PC);
• militarii în termen (MT);
• şomerii (SM)
RMt = ESt + PCt + MTt + SMt

3. Aplicaţie practică: Elaborarea balanţei previzionale de plăţi externe

Se cunosc următoarele date despre fluxurile economice internaţionale în anul de previziune:

Operaţiuni Valori în
mil.dolari SUA
1. Exporturi 7509
2. Importuri 8817
3. Venituri încasate din muncă şi din investiţii 72
4. Servicii internaţionale prestate partenerilor externi 788
5. Valoarea serviciilor primite de turiştii români în alte ţări 612
6 Achiziţii de active din străinătate 104
7. Ieşiri de venituri şi dobânzi 81
8. Sume datorate organismelor internaţionale 25
9. Erori şi omisiuni -55
10. Vânzări de active în alte ţări 4
11. Soldul investiţiilor de portofoliu +475
12. Investiţii directe făcute în străinătate 95

Să se întocmească balanţa de plăţi externe şi să se calculeze:

1. Volumul comerţului exterior;


2. Exportul net;
3. Soldul contului curent;
4. Soldul contului de capital şi financiar;
5. Soldul balanţei de plăţi externe.
Teste de verificare

− Rezolvare

Schema de principiu a balanţei previzionale de plăţi externe:

Operaţiuni Încasări Plăţi Sold


(activ;credit) (pasiv;debit)
1 Contul curent = A+B+C+D 8369 9535 -1166
A. Export / Import de bunuri 7509 8817 -1308
B. Servicii prestate / primite 788 612 -176
C. Venituri din muncă, investiţii, 72 81 -9
dobânzi
D. Transferuri curente (subvenţii, 0 25 -25
asistenţă tehnică, cotizaţii la
organisme internaţionale, etc.)
2 Contul de capital şi financiar = 479 -199 280
E+F
E. Achiziţii/vânzări de active 4 -104 -100
F. Investiţii directe, de portofoliu 475 -95 +380
3 Erori şi omisiuni 0 -55 -55

1. Volumul comerţului exterior=Export + Import=7509 + 8817= 16326mil.$


2. Exportul net = Soldul balanţei comerciale=Export – Import=7509 – 8817= - 1308 mil.$
3. Soldul contului curent = A + B + C + D = (-1308) + 176 + (–9) + (–25) = -1166 mil.$
4. Soldul contului de capital şi financiar = E+F=479–199=280 mil.$, din care:
E = 4 – 104 = - 100 mil.$
F = 475 – 95 = 380 mil.$
280 mil.$
5. Soldul balanţei de plăţi externe = Soldul contului curent + soldul contului de capital şi financiar +
Erori şi omisiuni = (-1166)+280+(-55) = -941mil.$
Teste de verificare

Testul nr. 3

1. Rolul strategiilor şi politicilor macroeconomice în orientarea dezvoltării economice.

Strategiile şi politicile economice se întocmesc pe baza studiilor prospective şi a


prognozelor.
Strategia economică este un ansamblu de prevederi, de obiective majore urmărite de
regulă pe termen mediu sau lung, fundamentate pe:
¾ teoria economică, pe legile economice;
¾ tendinţele fundamentale durabile;
¾ potenţialul previzibil;
¾ comportamentul posibil al competitorilor;
¾ eficienţa, sub diverse forme, pe care se contează.

Strategia bine fundamentată se legitimează ca o concepţie generală, care orientează întreaga


activitatea a factorilor implicaţi, cu caracteristici specifice perioadei la care se raportează. De aceea
se pot distinge strategii:
¾ de restructurare a sistemului economic;
¾ de redresare, după o perioadă de recesiune;
¾ de consolidare, după restructurare şi redresare;
¾ de dezvoltare.
Strategiile economice se prezintă sub formă de:
¾ opţiuni şi preferinţe necuantificate;
¾ reprezentării numerice, stabilite cu ajutorul unor parametri exogeni (mărimi
normative), rezultaţi din experienţa proprie şi/sau din comparaţii internaţionale.
Strategiile economice se aplică prin managementul strategic, adică procesul prin care
managerii:
¾ stabilesc direcţia pe termen mediu sau lung a evoluţiei unui sistem economic (firmă,
regiune, ramură, macroeconomic);
¾ definesc obiectivele specifice fiecărei etape;
¾ precizează modalităţile prin care se poate acţiona;
¾ ţine seama de circumstanţele interne şi internaţionale relevante.
O componentă de bază a managementul strategic o constituie evaluarea dinamică a acţiunii
strategice şi executarea de ajustări în funcţie de schimbarea condiţiilor luate în considerare şi de
apariţia unor idei şi metode noi (vezi fig. 1.3.3. ).
Teste de verificare

Faza 1 Faza 2 Faza 3 Faza 4 Faza 5

Definirea Stabilirea Formularea Implementa- Evaluarea


obiectivului performanţelor căilor şi rea măsurilor performanţelor atinse şi
strategic de atins mijloacelor strategice introducerea de ajustări

Redefinirea Revederea Reformularea Refacerea Reluarea


fazelor

Fig. 1.3.3. Procesul managementului strategic

Sursa: A. A. Thompson Jr. A. J. Strickland: Strategic Management. Concepts and Case, BP/IRWIN, Fourth
Edition, Homewood, Illinois, 1987, pag. 13.

Politica economică macrosocială este o acţiune generală a puterii politice centrale,


conştientă şi coerentă, exercitată în domeniul economic (producţie, repartiţie, consum, schimb etc.),
prin care se orientează şi armonizează interesele imediate şi de perspectivă ale agenţilor economici
şi ale societăţii.
Orice politică economică se stabileşte pornind de la anumite principii, legi, economice,
teorii, experienţe sintetizate de ştiinţa economică şi este susţinută prin legi juridice şi alte acte
normative. Este o componentă a politicii globale.
Se fundamentează pe prevederile strategiilor şi se înfăptuieşte prin instrumentele
previzionale operaţionale (planuri, programe).
Este pusă în aplicare de către instituţiile specifice autorităţii publice centrale şi locale.
Tipuri de politică economică.
a. După obiectivul final:
ƒ de stabilizare macroeconomică;
ƒ de creştere şi dezvoltare;
ƒ antişomaj;
ƒ de protecţie socială, ecologică etc.
b. După instrumentele de promovare sunt bazate pe:
ƒ reglementări directe, prin preţuri şi venituri;
ƒ reglementări indirecte (pârghii monetare, financiare);
ƒ legislaţia statului de drept în domeniul economiei.
c. După intervalul de timp al obiectivelor avute în vedere:
ƒ conjuncturale (ciclice, de relansare, antidepresionale);
ƒ de dezvoltare durabilă.
d. După modul de influenţare a agenţilor economici:
ƒ de limitare (restricţionare);
ƒ de incitare (stimulare);
ƒ de concertare.
Teste de verificare

e. După sfera de cuprindere:


ƒ globale;
ƒ sectoriale;
ƒ teritoriale.
f. După orientarea doctrinară:
ƒ liberale (de încredere totală în mecanismul pieţei);
ƒ keynesiste (permite intervenţia autorităţii publice);
ƒ mixte (neoliberale, neokeynesiste, de creştere endogenă).

2. Prezentaţi conţinutul şi modul de utilizare a metodei extrapolării.

Metoda extrapolării
Extrapolarea constă, în esenţă, în prelungirea în viitor a evoluţiei constatate în trecut, având,
deci, un caracter explorativ.
Procedee de extrapolare:

A. Extrapolarea pe baza seriilor cronologice. Constă în determinarea trendului (a liniei


principale de evoluţie) unui indicator pentru care se cunosc valorile sale într-o perioadă din trecut.
Poate fi: - mecanică
- euristică
Extrapolarea mecanică se bazează exclusiv pe prelungirea tendinţei.
Extrapolarea eurisitică introduce şi un factor (coeficient) de corecţie a trendului, în funcţie
de modificarea previzibilă a desfăşurării procesului economic sau de unele opţiuni ale factorilor de
decizie, ceea ce poate duce la intensificarea sau atenuarea evoluţiei precedente.
Extrapolarea pe baza seriilor cronologice se poate realiza cu ajutorul:
‰ sporului mediu anual

- extrapolarea mecanică:
yt = y0 ± n t ∆ t
- extrapolarea euristică:
yt = y0 ± n t ⋅ ∆ t ⋅ k
în care:
yt = variabila extrapolată pentru orizontul t al previziunii
y0 = valoarea variabilei în anul de bază
nt = numărul de ani de după anul de bază şi până la anul t al perioadei de previziune,
inclusiv
∆ t = sporul mediu anual
k = coeficientul de corecţie, aflat în una din situaţiile: k> 1 (accentuează tendinţa)
k< 1 (diminuează tendinţa)
Teste de verificare

‰ ritmului mediu anual


- extrapolarea mecanică:
( )
yt = y0 1 + r
t

- extrapolarea euristică:
( ) t
yt = y0 1 + r ⋅ k
în care:
r = ritmul mediu anual
(ceilalţi termeni au aceeaşi semnificaţie ca mai sus)

B. Extrapolarea cu ajutorul funcţiilor de corelaţie


Constă în proiectarea unei variabile dependente (y) în corelaţie cu evoluţia uneia sau mai
multor variabile independente.
Variante:
‰ funcţia de corelaţie de o singură variabilă

y = f(x)
în care:
y = variabila dependentă (rezultativă)
x = variabila independentă
Dacă variabila independentă este timpul (t), funcţia de corelaţie este o funcţie de trend:
y = f(t)
Exemplu: y = a0 + a1t (funcţie liniară)
în care: a0, a1 = parametrii funcţiei

‰ funcţia de corelaţie de mai multe variabile:


y = f(x1,x2, …, xn)
în care:
y = variabila dependentă
x1,x2, …, xn = cele n variabile independente
Exemplu: y = a0 + a1x1+a2x2 + … + anxn
(funcţia de corelaţie liniară multiplă)
în care: a0, a1, a2, …, an = parametrii funcţiei

C. Extrapolarea fenomenologică. Constă în analiza logică a experienţei anterioare, pentru


descifrarea sensului principal al evoluţiei viitoare. Se pot desprinde astfel anumite ″legi″ de variaţie
a procesului urmărit, care se reprezintă grafic cu ajutorul „norului de puncte”, iar pe această bază
se configurează curba tendinţei dominante care trece prin mijlocul norului de puncte.
Teste de verificare

yt yt yt

. .
. . .
⋅ . . . . . . . . .
. . .. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .

0 t 0 t 0 t
a) evoluţia liniară b) evoluţia exponenţială c) evoluţia logaritmică

Figura 3.1. Exemple privind configurarea curbei tendinţei dominante

D. Extrapolarea prin curbă înfăşurătoare. Descrie dinamica rezultantei unor procese


complexe, formate fiecare din mai multe elemente care intervin succesiv în evoluţia aceluiaşi
proces. Constă în ajustarea prin înfăşurare a unor curbe secvenţiale.

Y perioada precedentă perioada de previziune

Figura 3.2. Reprezentarea grafică a extrapolării prin curbă înfăşurătoare

3. Aplicaţie practică: Previzionarea resurselor de muncă totale, a rezervelor de muncă


şi a populaţiei ocupate (1)

Informaţii disponibile (convenţionale) pentru anul de previziune (t):

- Populaţia totală (Pt) = 22750 mii persoane;


- Populaţia în vârstă de muncă (PVMt) va reprezenta 57,5% din populaţia totală;
- Populaţia activă în afara vârstei de muncă (PAVMt) = 565 mii persoane;
- Populaţia în vârstă de muncă, dar cu incapacitate de a lucra (PIMt) = 155 mii persoane;
- Populaţia şcolară (elevi şi studenţi) în vârstă de muncă care nu
lucrează (ESt) se estimează la 3,9% din populaţia totală;
Teste de verificare

- Populaţia casnică în vârstă de muncă (PCt) = 405 mii persoane;


- Militarii în termen (MTt) = 165 mii persoane;
- Şomerii (SMt) = 975 mii persoane.

Să se determine pentru anul de previziune:

1. Resursele de muncă totale (RMt);


2. Rezervele de forţă de muncă (RMt)
3. Populaţia ocupată (Lt);
4. Rata şomajului (smt).

1. RMTt = PVMt + PAVMt - PIMt =


= (13081,2 + 565 -155) •103 = 13491,2 •103 persoane
PVMt = Pt • 0,575 = (22750•103) • 0,575 = 13081,2 • 103 persoane

2. RMt = ESt+PCt+MTt+SMt=(887,2+405+165+975)103=2432,2 103 persoane


ESt = (22750•103)•0,039=887,2•103 persoane

3. Lt = RMTt - RMt = (13491,2 - 2432,2) • 103 = 11059•103 persoane

SM t 975 ⋅ 10 3
4. sm t = ⋅ 100 = = 8,1%
PA t 12034 ⋅ 10 3

PAt = Lt+SMt = (11059+975)•103 = 12034•103 persoane


Teste de verificare

Testul nr. 4

1. Prezentaţi succesiunea logică a elaborării prognozelor şi a planurilor macroeconomice

Elaborarea prognozelor
În cadrul economiei naţionale, activitatea de prognozare se desfăşoară în următoarele etape
principale (fig. 2.3.4.);

Fig. 2.3.4. Etapele şi fluxul elaborării prognozelor

(1) Interpretarea şi valorificarea informaţiilor oferite de diagnoză este punctul de plecare în


activitatea de prognozare. În acest sens se folosesc informaţiile privind starea sistemului
economic la un moment dat (nivelul de referinţă), tendinţele conturate, factorii de influenţă etc.
(2) Totodată, sunt utilizate informaţii complementare, la zi, culese după încheierea diagnozei, care
pot influenţa şi ele deciziile privind evoluţiile viitoare.
(3) Întocmirea de studii prospective constă în proiectarea unor traiectorii explorative, bazate îndeosebi
pe tendinţele de durată, dar şi pe introducerea unor situaţii care se abat de la tendinţa dominantă,
stabilite în mod deliberat, provocate de evoluţia ciclului afacerilor, a conjuncturii economice, de
evoluţia curbei de viaţă a unor produse, de apariţia unor inovaţii tehnologice recente etc.
(4) Elaborarea de prognoze prioritare este o operaţie complexă, folosind o parte a concluziilor
desprinse din diagnoză, din informaţiile complementare şi din studiile prospective. Prognozele
prioritare se referă la domenii sau probleme ce pot fi abordate relativ autonom, înaintea
Teste de verificare

proiectării de structuri macroeconomice, pe care le condiţionează. În această categorie de


prognoze se înscriu:
‰ prognoza resurselor umane;
‰ prognoza resurselor naturale;
‰ prognoza evoluţiei ştiinţei şi tehnicii pe plan mondial;
‰ prognoza conjuncturii economice şi politice internaţionale;
‰ prognoza evoluţiei ecosistemului;
‰ prognoza principalelor coordonate ale calităţii vieţii.

Întocmirea lor face obiectul unor studii specifice, ceea ce presupune apelarea la modele şi la
alte metode şi tehnici adecvate.
(5) Elaborarea macroprognozei preliminare beneficiază de ansamblul de informaţii şi lucrări
previzionale precedente, care prezintă devenirea economiei naţionale într-o formă agregată,
simplificată. Acest sistem poate fi proiectat folosind diverse scenarii şi modele. Cuprinde un
număr redus de indicatori macroeconomici, cu mare capacitate de reprezentare a dinamicii
probabile a economiei naţionale. Printre aceşti indicatori se află, de regulă, produsul intern brut,
consumul final, investiţiile, exportul net (soldul balanţei comerciale), soldul balanţei de plăţi
externe, volumul rezervei valutare.
(6) Prognozele parţiale au un caracter complex şi relativ dezagregat, fundamentarea lor făcându-se
cu ajutorul informaţiilor furnizate de diagnoză, de studiile prospective specifice şi prognozele
prioritare, la care se adaugă elementele macroprognozei şi informaţii complementare; toate
acestea acţionează ca restricţii în care trebuie să se integreze ansamblul prevederilor parţiale. În
acest fel, prognozele parţiale sunt tratate ca subsisteme ale sistemului macroeconomic.
Prognozele parţiale pot fi grupate astfel: a) prognoze pe domenii (pe ramuri, subramuri,
grupe de produse şi produse principale, de mare importanţă pentru economia naţională); b)
prognoze pe probleme de sinteză (evoluţia şomajului, reciclarea şi perfecţionarea forţei de muncă,
investiţii, protejarea mediului etc.); c) prognoze regionale (pe unităţi teritorial-administrative, pe
alte zone).
(7) Elaborarea macroprognozei finale, în formă dezvoltată, încheie lanţul metodologic al
elaborării şi fundamentării diferitelor categorii de prognoze. Macroprognoza finală are rolul de
a sintetiza (la scara economiei naţionale) toate celelalte categorii de studii prospective şi
prognoze. Principalele componente ale macroprognozei finale sunt:
‰ indicatori agregaţi macroeconomici: produsul naţional brut, produsul intern brut, venitul
naţional etc.;
‰ indicatori agregaţi pe domenii şi pe probleme de sinteză;
‰ contribuţia factorilor de producţie la creşterea economică;
‰ utilizarea produsului intern brut pentru consum final, investiţii şi alte destinaţii;
‰ indici calitativi privind valorificarea resurselor: productivitatea muncii; consumul de
energie la unitatea de producţie socială; investiţia specifică; consumul de producţie
intermediară la unitatea de producţie finală; valoarea adăugată ce revine la o unitate de
capital fix ş.a.:
‰ probleme generatoare de schimbări în producţie şi consum;
‰ schimbări structurale previzibile în economia naţională;
Teste de verificare

‰ aspecte privind evoluţia ecosistemului;


‰ comparaţii internaţionale.
Diferitele categorii de prognoze se întocmesc în mai multe variante. Iniţial se iau în
considerare 6 – 10 variante, diferenţiate după anumite criterii. În final se reţin, de regulă, trei
variante: varianta medie, care reprezintă în esenţă tendinţa dominantă; varianta forte, care amplifică
tendinţa principală până la limite considerate rezonabile, şi varianta slabă, care se situează sub
medie, reprezentând limita minimă admisibilă.

Elaborarea planurilor şi programelor economice

A. Având în vedere varietatea de situaţii, se deprind câteva etape fundamentale, cu caracter


general, ale elaborării planurilor/programelor macroeconomice, ca instrumente ale politicii
economice pe termene medii şi anuale:
1) stabilirea obiectivelor principale de politică economico-socială pentru perioada de previziune,
prin consultarea opiniei publice (agenţi economici, sindicate, patronate, instituţii de cercetare
ştiinţifică etc.) şi prin studierea dinamicii conjuncturii economice, privită în perspectivă;
2) elaborarea unei schiţe a dezvoltării, a unui cadru general, ca proiecţie bazată pe varianta de
prognoză macroeconomică aleasă, actualizată pentru perioada respectivă şi introducând corecţiile
generate de obiectivele de politică economică prestabilite;
3) stabilirea prevederilor ferme ce revin autorităţilor publice, pe baza comenzilor de stat, a
achiziţiilor guvernamentale şi a convenţiilor regionale;
4) proiectarea structurilor fezabile şi eficiente pe sectoare de activitate, incluzând în cadrul
fiecărui sector atât prevederile ferme, cât şi pe cele orientative, în care scop se procedează la
o nouă consultare a agenţilor economici şi la încheierea de contracte economice;
5) elaborarea proiectului de plan/program macroeconomic, prin corelarea structurilor sectoriale
într-un ansamblu coerent, stabilind, totodată, ordinea de prioritate a acţiunilor şi cuantumul
sprijinului acordat de stat unora dintre ele; în acest scop se folosesc metode şi tehnici de calcul
previzional şi se consultă experţi în domeniu;
6) dezbaterea proiectului în Parlament şi aprobarea sa, cu eventuale amendamente, ceea ce
conferă planului/programului nu numai un gir necesar ca instrument de lucru guvernamental, ci
şi un grad de încredere corespunzător pentru agenţii economici şi pentru populaţie;
7) pe parcursul desfăşurării diverselor etape ale elaborării planului/programului, se asigură
informarea corespunzătoare a mijloacelor de comunicare în masă, care dezbat diversele
probleme, sprijinind astfel rezolvarea lor în conformitate cu interesele generale ale populaţiei
(vezi fig. 2.3.5.).

B. În cazul în care se folosesc planuri-programe sectoriale (pe domenii, ramuri, probleme


principale sau pe zone), acestea se elaborează de către ministerele (sau alte instituţii) interesate, în
colaborare cu instituţiile (publice sau private) specializate în elaborarea de previziuni economice;
aceste lucrări sunt supuse parlamentului, după importanţa şi anvergura problemelor.
Teste de verificare

C. La nivel de firmă sau instituţie, planurile şi programele poartă caracteristicile specifice


profilului de activitate şi sunt structurate după necesităţi. Ele se elaborează de către specialişti
proprii sau de către o firmă de consultanţă managerială şi au un caracter preponderent normativ
(obligatoriu).

Fig. 2.3.5. Succesiunea lucrărilor de elaborare a planului/programului macroeconomic

D. Planurile şi programele economice de diferite categorii pot prezenta unele particularităţi


în funcţie de durata lor: pe termen lung (strategice); pe termen mediu (3 – 7ani) şi curente (anuale
sau pe termene mai mici).
În cazul planurilor/programelor economice pe termen lung (care practic se suprapun cu
prognozele din punct de vedere metodologic şi al fiabilităţii), prevederilor lor sunt doar schiţate,
având un caracter general. La stabilirea lor sunt antrenaţi mai ales experţi şi pentru ele nu se pot
întocmi comenzi de stat, achiziţii guvernamentale şi convenţii regionale (şi cu atât mai puţin
contracte economice), având în vedere orizontul lor îndepărtat.
Pentru planurile şi programele pe termene medii sau scurte (curente), prevederile sunt
detaliate, atât sub aspect cantitativ, cât şi temporal, iar în cadrul firmelor şi instituţiilor – şi pe
executanţi.
Teste de verificare

E. De precizat, de asemenea, că planurile şi programele la nivel de economie naţională,


sectoare şi zone au un caracter orientativ, în timp ce la nivel de firmă şi instituţie ele sunt
obligatorii pentru angajaţi.

2. Explicaţi utilizarea funcţiilor de producţie (de tip Cobb-Douglas) în previzionarea


principalelor corelaţii macroeconomice.

Funcţiile de producţie
Funcţia de producţie reprezintă corelaţia multiplă dintre rezultatul activităţii economice
(produsul global, produsul intern brut, valoarea adăugată sau alt indicator ce exprimă rezultatul
producţiei) şi factorii de producţie (de regulă, capitalul fix şi forţa de muncă, iar uneori şi progresul
tehnic). Factorii de producţie sunt variabilele independente.
Cea mai cunoscută şi mai des utilizată dintre funcţiile de producţie este funcţia Cobb-
Douglas, în variantele:
a) fără progres tehnic:
Yt = AK αt Lβt
b) cu progres tehnic:
Yt = AK αt Lβt ⋅ e γt
în care:
Y = rezultatul activităţii (producţia)
A = factorul de proporţionalitate
K = capitalul fix
L = forţa de muncă
α şi β = coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu K, respectiv L (arată cu cât creşte
Y la creşterea cu 1% a lui K, respectiv L)
e = baza logaritmilor naturali (2,718…)
γ = coeficientul progresului tehnic
t = factorul timp

Relaţiile de calcul pentru α şi β:


dY dK ∂γ Y
α= : = :
Y K ∂K K
dY dL ∂Y Y
β= : = :
Y L ∂γ L
Dacă α + β = 1 funcţia este omogenă.
Dacă α + β ≠ 1 funcţia este neomogenă, fiind posibile următoarele două situaţii:
‰ dacă α + β > 1, creşterea producţiei este superioară creşterii factorilor, ceea ce indică un
randament crescând al acestora;
‰ dacă α + β < 1, producţia se obţine în condiţiile descreşterii randamentului factorilor.
Teste de verificare

De asemenea, raportul dintre coeficienţii de elasticitate α şi β relevă următoarele


caracteristici posibile ale dezvoltării economice:
‰ dacă α / β > 1, activitatea economică se bazează pe folosirea unei tehnologii care necesită un

volum mare de muncă;


‰ dacă α / β < 1, activitatea economică se bazează pe o tehnologie ce presupune utilizarea unui

volum mare de mijloace fixe.


ƒ Funcţiile de producţie oferă posibilitatea conceperii unor strategii de combinare a celor
doi factori de producţie în diverse variante, astfel încât să se obţină acelaşi rezultat, Y
(figura 3.4).

K3

K2
Y = ct
K1

L3 L2 L1 L

Figura 3.4. Reprezentarea grafică a substituţiei factorilor la o producţie prevăzută


(Y = izocuanta producţiei (constantă))

Pentru aceasta se calculează coeficientul de substituire a factorilor, s:


∂Y
A ⋅ β ⋅ K α Lβ−1 β K
s = ∂L = = ⋅
∂Y A ⋅ αK α −1 Lβ α L
∂K
Pe această bază se poate calcula cu cât trebuie să crească volumul unuia dintre factori la
scăderea cu 1% a celuilalt, astfel încât producţia stabilită să rămână neschimbată.
Astfel, ştiind că Y = f(K,L) = ct ⇒ dY = 0
∂Y
∂Y ∂Y dK
dY = ⋅ dL + ⋅ dK = 0 ⇒ ∂L = − ⇔
∂L ∂K ∂Y dL
∂K
dK β K dK
⇔s=− ⇒ ⋅ =−
dL α L dL
Teste de verificare

Dacă, de exemplu, L scade cu 1%, creşterea lui K pentru ca Y să rămână neschimbat se


determină după relaţia:
dK β dL β
=− ⋅ = ⋅ 100
K α L α
- 1%
dL α dK α
Ana log, =− ⋅ = ⋅ 100
L β K β
- 1%
În esenţă funcţiile de producţie previzionale se folosesc în următoarele scopuri5:
1. pentru a calcula rezultatul activităţii (Y) ce se poate obţine la orizontul previziunii pe baza
factorilor de producţie disponibili în condiţiile de elasticitate admise;
2. pentru a determina ritmul de creştere a factorilor necesar pentru obţinerea lui Y prevăzut;
3. pentru proiectarea unei combinări raţionale a factorilor;
4. pentru a determina eficienţa diferenţială a factorilor de producţie;
5. pentru a analiza relaţia dintre productivitatea muncii, înzestrarea muncii cu capital fix şi
eficienţa utilizării capitalului fix.

3. Aplicaţie practică: Proiectarea ritmului mediu anual al productivităţii muncii prin


metoda comparaţiilor internaţionale

Să se determine ritmul mediu anual de creştere al productivităţii muncii pentru ţara A, astfel
încât să atingă după 10 ani nivelul productivităţii muncii din ţara B, cunoscând următoarele
informaţii:
- W0(A) = 8500 u.m.
- W0(B) = 12700 u.m.
- rw(B) estimat pentru perioada de previziune = 3%

− Rezolvare

Se porneşte de la egalitatea:

W0 (A )[1 + rw (A )] = W0 (B)[1 + rw (B)]


t t

ln W0 (A ) + t ln[1 + rw (A )] = ln W0 (B) + t ln[1 + rw (B)]

ln W0 (B) − ln W0 (A )
ln[1 + rw (A )] = + ln[1 + rw (B)]
t

5
Aplicaţiile practice privind utilizarea funcţiilor de producţie în scopurile menţionate sunt oferite de: Probleme cu
rezolvări privind planificarea şi prognozarea dezvoltării economico-sociale, A.S.E., Bucureşti. 1987, autori: V.
Nicolae, I. Grădinaru, D.L. Constantin şi Previziune macroeconomică. Lucrări aplicative, colectiv de autori, Editura
I.D.D.- A.S.E., Bucureşti, 2000
Teste de verificare

ln 12700 − ln 8500
ln[1 + rw (A )] = + ln 1,03 =
10
9,449 − 9,048
= + 0,030 = 0,0401 + 0,030 = 0,0701
10
ln[1 + rw (A )] = 0,0701

1 + rw (A ) = e 0, 0701 = 1,0726 ⇒ rw (A ) = 7,26%


Teste de verificare

Testul nr. 5

1. Proiectarea consumului final – componentă esenţială a strategiilor dezvoltării.

Modelarea consumului final


Consumul final (CF) reprezintă un element esenţial al oricărei strategii macroeconomice. El
este o parte importantă a utilizării finale a P.I.B., alcătuit din consumul final al menajelor şi
consumul final al administraţiei (publice şi private). Pentru consum este necesar un venit final (V),
care se constituie prin intermediul valorilor adăugate ale ramurilor, respectiv din veniturile
persoanelor fizice şi juridice care se alocă pentru consumul final şi economisire.
Prin urmare, dacă Vi = VABi, rezultă că ViCF = Vi − ViAU
În care ViCF = veniturile destinate consumului final, iar ViAU = alte utilizări (investiţii şi alte
forme de economisire), pe ramurile i.
Dimensionarea acestor venituri se face cu relaţia:
, t = FS i , t + [ ITi , t ⋅ (1 − k i , t )] + [ EN i , t ⋅ (1 − q i , t )]
ViCF
(venitul total pentru consumul final, ViCF
, t , repartizat pe ramurile i, se formează prin însumarea

fondului de salarii (FS) cu partea din impozite şi taxe şi partea din excedentul net destinat
consumului final, după scăderea părţilor k şi q ce revin altor utilizări, adică pentru investiţii şi
tezaurizare).
Urmează repartizarea acestor venituri în veniturile pentru consumul final al
menajelor (Vi,CFM
t ) şi cele pentru consumul final al administraţiei (Vi,CFA
t )
Vi,CFM
t = Vi,CFt ⋅ c i , t
în care c reprezintă înclinaţia medie spre consum a menajelor, respectiv ponderea venitului
t , iar venitul destinat administraţiilor (Vi, t
destinat menajelor în Vi,CF ) este:
CFA

Vi,CFA
t = Vi,CFt − Vi,CFM
t sau Vi,CFt ⋅ (1 − c i, t )
Proiectarea veniturilor finale menţionate se realizează prin cunoaşterea ponderilor lor în
totalul VAB, în anul de bază şi în alţi ani precedenţi, desprinzându-se anumite tendinţe. Se iau în
considerare, de asemenea unele elemente de judecată (măsuri, procese în curs de desfăşurare) care
pot induce anumite corecţii tendinţelor conturate.
Un alt moment important al lucrărilor de previzionare a consumului final îl reprezintă
calculul înclinaţiei marginale spre consum (c') :
c' = ∆CFi, t /∆ Vi, t ; 0 < c' < 1
Prin aceste calcule se urmăreşte să se obţină o cvasiegalitate între coeficientul înclinaţiei
marginale spre consum (c') şi ponderea consumului final în totalul venitului final (c), întrucât nu
există schimbări spectaculoase pe termen scurt:
c i , t = ViCF
, t / Vi , t ≈ c
'
Teste de verificare

În faza următoare se trece la previzionarea distribuirii consumului final pe categorii de


mărfuri (alimentare, nealimentare şi servicii), precum şi pe grupe mari de bunuri şi servicii. Pentru
aceasta se apelează la metoda bugetelor de familie, practicată în toate ţările.
Un buget de familie cuprinde, pe de o parte, toate veniturile în bani şi în natură (exprimate
valoric) pe surse: salarii, venituri în natură, pensii, burse şi ajutoare, alocaţii pentru copii, precum şi
veniturile din activităţi nesalariale (pe cont propriu), iar, pe de altă parte, cheltuielile pe destinaţii:
pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii (pe categorii), precum şi pentru plata impozitelor, taxelor,
cotizaţiilor şi asigurărilor.
Bugetele de familie se întocmesc folosind un eşantion reprezentativ pentru întreaga
populaţie a ţării. El cuprinde în România circa 15 mii de familii, grupate pe categorii sociale şi pe
mediile urban şi rural. Fiecare buget se întocmeşte pentru 4000 de bunuri şi servicii, existând şi
preocuparea pentru a spori acest număr.
Se fac înregistrări continue, ceea ce permite să se desprindă anumite tendinţe de evoluţie a
veniturilor şi cheltuielilor, inclusiv modificări de structură.
Pe baza acestor bugete de familie se întocmeşte câte un buget de familie reprezentativ (de
sinteză) pentru întreaga populaţie şi pentru fiecare categorie socială şi de mediu: salariaţi, ţărani,
populaţie urbană, populaţie rurală ş.a.
Aceste agregări se realizează cu ajutorul mediilor ponderate.
Şi în acest caz, pentru realizarea de previziuni, se au în vedere atât tendinţele şi modificările
de structură, cât şi elementele noi, previzibile, care pot influenţa aceste evoluţii (de exemplu,
modificarea sistemului de pensionare şi a celui de impozitare).
În ultimii ani, această metodă a fost extinsă şi îmbunătăţită, sub denumirea de Ancheta
integrată în gospodării (AIG).
Totodată, pe baza informaţiilor oferite de bugetele de familie (dar şi de alte surse) se poate
proiecta evoluţia cererii solvabile de mărfuri (pentru care există venituri), cu ajutorul
coeficienţilor de elasticitate.
Astfel, cererea pentru un produs sau grup de produse (Ci), poate fi exprimată ca o funcţie
de venit (v):
Ci = f(v),
ca o funcţie de preţ (pi),
Ci = f(pi),
sau ca o funcţie de cei doi factori:
Ci = f(v,pi),
i reprezentând categoria produsului sau grupului de produse respectiv.
Metoda coeficienţilor de elasticitate permite stabilirea elasticităţii cererii în anul de bază, şi
apoi, în funcţie de aceasta (eventual cu unele ajustări), se prognozează dinamica cererii de consum
pe termen scurt şi mediu.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit:
∆C ∆V
Ev = /
C V
(adică se raportează modificarea procentuală a cererii la modificarea procentuală a venitului,
numitorul având valoarea 100 în ambele cazuri).
Teste de verificare

Rezultă pentru perioada de previziune:


∆C t ∆Vt
= E ov ⋅
Co V0
(deci evoluţia procentuală a cererii va fi condiţionată de produsul dintre elasticitatea
antecalculată a venitului şi evoluţia procentuală a acestuia).
Cunoscând coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de evoluţia preţurilor:
∆C ∆P
E 0p = /
C P
(adică raportându-se modificarea procentuală a cererii la modificarea procentuală a preţului
pentru produsul sau grupul de produse respectiv), rezultă pentru perioada de previziune:
∆C t ∆P
= E op ⋅ t
Co P0
(evoluţia procentuală a cererii fiind condiţionată de elasticitatea antecalculată a preţului şi de
evoluţia procentuală a acestuia).
Cu ajutorul celor două elasticităţi şi a estimării dinamicii veniturilor şi a preţurilor se poate
cuantifica influenţa cumulată a celor două categorii de influenţe.
De exemplu, dacă la produsul A, E 0v = 0,5, iar E 0p = – 0,15, iar în perioada de previziune se
prevede ca venitul să crească cu 30%, iar preţul cu 10%, cererea viitoare se estimează astfel:
0,5 · 30% = 15% = creşterea cererii pe seama sporirii venitului;
- 0,15 · (+ 10%) = –1,5% = diminuarea cererii ca urmare a creşterii preţurilor;
15% – 1,5% = 13,5% = creşterea totală a cererii la produsul A în perioada de previziune.

2. Prezentaţi conţinutul previziunilor terenurilor pentru agricultură.

Terenurile pentru agricultură


Suprafaţa agricolă a ţării este determinată de suprafaţa totală a ţării şi de suprafaţa
neagricolă, la un moment dat. Suprafaţa neagricolă este formată din terenurile ocupate cu munţi,
păduri, ape, localităţi, uzine, căi ferate, drumuri şi alte terenuri ce nu pot fi destinate culturilor
agricole. Prin urmare:
SA t = S t − SN t
SA = suprafaţa agricolă
S = suprafaţa totală a ţării
SN = suprafaţa neagricolă

Suprafaţa agricolă are un caracter dinamic:


‰ creşte: ca urmare a efectuării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare (desecarea unor

terenuri inundabile etc. )


‰ descreşte: prin scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe destinate construcţiilor

urbane sau rurale, cai ferate, uzine etc.


Teste de verificare

Previziunile privind terenurile pentru agricultură cuprind :


♦ Previzionarea suprafeţei agricole disponibile:
SA t = SA 0 + CS t − RS t
SA T = suprafaţa agricola în anul ‘t‘;
CS t = creşterea suprafeţei agricole în anul ‘t‘;
RS t = reducerea suprafeţei agricole în anul ‘t’.
Atât creşterea cât şi reducerea suprafeţei agricole în perioada de previziune se estimează pe
baza proiectelor sau programelor privind lucrările de îmbunătăţiri funciare de amploare sau privind
obiectivele de investiţii de interes naţional.
♦ Previzionarea structurii suprafeţei agricole pe categorii mari de culturi (cereale, plante
tehnice, legume, cartofi, sfecla de zahăr, vii, livezi, păşuni, fâneţe).
Structura suprafeţei agricole din anul de previziune se proiectează prin încadrarea acesteia în
trendul conturat în anii anteriori. Trendului i se pot aduce corecţii dezirabile, în sensul că Statul
poate adopta unele măsuri economico-financiare pentru a stimula extinderea suprafeţelor cultivate
cu anumite culturi sau restrângerea suprafeţelor destinate altora, astfel ca producătorii agricoli să fie
cointeresaţi în reorientarea structurii suprafeţei agricole.
♦ Previzionarea producţiei medii la hectar:
Producţia la hectar caracterizează efectele conjugate ale factorilor naturali, ale tehnologiilor
folosite, ale factorilor socio-economici şi ale organizării producţiei agricole.
Producţia medie la hectar se estimează astfel:
R (i ) t = R (i )0 + ∆ R (i ) t
R (i )0 = recolta medie la cultura “i” în anul “t”
R (i )1 = recolta medie la hectar în anul de bază calculată ca o medie multianuală (4-5 ani) pentru a se
lua în considerare şi influenţa factorilor de risc (secetă, inundaţii etc.)
∆R (i ) t = creşterea recoltei medii la hectar pentru cultura ‘i’ în anul ‘t’ pe seama programelor ce se
vor iniţia privind ameliorarea soiurilor de plante, modernizarea tehnologiilor de producţie
etc.

3. Aplicaţie practică: Utilizarea modelului static input-output pentru previzionarea


produsului final şi a valorii adăugate brute (1)

Se dau următoarele date (convenţionale) pentru anul de previziune:


- Produsul global (X) estimat pentru trei ramuri ale economiei:

• În industrie (X1) = 25370 mld. u.m.;


• În agricultură (X2) = 6690 mld. u.m.;
• În celelalte ramuri (X3)=14070 mld u.m.
Teste de verificare

- Matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe (A) :

 0,4459 0,2042 0,1249 


 
A =  0,0610 0,1051 0,1188 
 0,1290 0,1233 0,2242 
 

I. Să se determine pentru anul de previziune (t):


1. Produsul final pe ramuri (Y) şi pe total economie;
2. Matricea produsului / consumurilor intermediare [(xij)];
3. Valoarea adăugată brută (VAB) pe ramuri şi pe total economie;

II. Să se întocmească tabelul input-output al economiei naţionale, pe baza indicatorilor


calculaţi.

− Rezolvare

I.1. Y=(E-A)·X

 1 0 0   0,4459 0,2042 0,1249 


   
(E − A) =  0 1 0  −  0,0610 0,1051 0,1188  =
 0 0 1   0,1290 0,1233 0,2242 
   
 0,5541 − 0,2042 − 0,1249 
 
=  − 0,0610 0,8949 − 0,1188 
 − 0,1290 − 0,1233 0,7758 
 

 0,5541 − 0,2042 − 0,1249   25370  10934,1


     
Y =  − 0,0610 0,8949 − 0,1188  ⋅  6690  =  2767,8 
 − 0,1290 − 0,1233 0,7755   14070   6817,9 
     

Y1 = 10934,1·109u.m.; Y2 = 2767,8·109u.m.;

Y3 = 6817,9·109u.m. ΣY = 20519,8·109 u.m.

2. xij=aij·Xj ; (i,j=1,2,3)

i = ramuri furnizoare (pe linie);


j = ramuri consumatoare (pe coloană).
11312,5 1366,1 1757,3 
 
x ij =  1547,6 703,1 1671,5 
 3272,7 824,9 3154,5 
 
Teste de verificare

3. VAB(j) t = X(j)t - CI(g) t ; (CI = consumurile intermediare)

CI(1)t = (11312,5+1547,6+3272,7)·109=16132,8·109 u.m.


CI(2) t = (1366,1+703,1+824,9)·109=2894,1·109 u.m.
CI(3)t = (1757,3+1671,5+3154,5)·109=6583,3·109 u.m.

VAB(1) t = (25370 -16132,8)·109=9237,2·109 u.m.


VAB(2) t = (6690 -2894,1)·109=3795,9·109 u.m.
VAB(3) t = (14070 -6583,3)·109=7486,7·109 u.m.

3
∑ VAB( j) t = 20519,8 ⋅ 10 u.m.
9

j=1

II. Tabelul input-output al economiei naţionale

- în mld. u.m.-
Produsul Produsul
Ramuri Produsul intermediar (PI) final global
(I) total
(Y) (X=PI+Y)
Ramuri (j) 1 2 3 Total
1 11312,5 1366,1 1757,3 14435,9 10934,1 25370
2 1547,6 703,1 1671,5 3922,2 2767,8 6690
3 3272,7 824,9 3154,5 7252,1 6817,9 14070
CI 16132,8 2894,1 6583,3 25610,2 20519,8 46130
VAB 9237,2 3795,9 7486,7 20519,8
X(CI+ VAB) 25370 6690 14070 46130
Teste de verificare

Testul nr. 6

1. Prezentaţi metodologia de elaborare a previziunilor în domeniul cercetării ştiinţifice şi


dezvoltării tehnologice.

A. Elaborarea prognozelor privind cercetarea - dezvoltarea


Pornind de la faptul că progresul rapid în domeniul ştiinţei şi tehnologiei duce la o
acumulare mare de cunoştinţe, la schimbări tot mai rapide în evoluţia diferitelor sectoare de
activitate, un obiectiv important al activităţii previzionale în acest domeniu îl constituie elaborarea
unor prognoze pe termen lung în domeniul ştiinţifico –tehnic, în strânsă legătură cu strategia
macroeconomică.
Deşi invenţiile şi descoperirile nu pot fi programate după dorinţă, există totuşi unele
elemente de judecată care permit să se prognozeze principalele perspective ale dezvoltării ştiinţei şi
tehnologiei. Aceste elemente sunt:
‰ nevoile societăţii, concretizate în comanda socială adresată acestui sector de activitate (de

exemplu descoperirea de noi surse energetice, realizarea unor tehnologii nepoluante etc.);
‰ acumularea de cunoştinţe (idei, teorii, metode) dobândite de omenire şi care permit, prin

analogie istorică, rezolvarea în termene previzibile a problemelor puse de comanda


socială;
‰ lărgirea continuă a colaborării tehnico-ştiinţifice internaţionale, ceea ce duce la

eliminarea paralelismelor, redescoperirilor, favorizând rezolvarea în comun şi mai rapidă


a unor probleme;
‰ concentrarea forţelor proprii de cercetare spre rezolvarea unor probleme de importanţă

naţională prioritară şi care permit valorificarea optimă a potenţialului tehnico-ştiinţific


autohton.
Activitatea naţională de prognozare a cercetării – dezvoltării (vezi figura 6.1) cuprinde
elaborarea următoarelor strategii şi prognoze.
Prognoza privind evoluţia activităţii de cercetare-dezvoltare pe plan mondial, are în
vedere, mai întâi, inventarierea celor mai noi realizări din diferite ţări, care încă nu au intrat în
producţia de serie, completată cu informaţii privind preocupările cercetătorilor din alte ţări,
formulate în diferite comunicări ştiinţifice naţionale sau internaţionale.
Pe de altă parte, se determina ritmul apariţiei de noutăţi pe ramuri şi domenii ale producţiei şi
cercetării, evidenţiindu-se astfel problemele care tind să prezinte în viitor un interes deosebit
ştiinţific şi practic. În acest sens sunt folosite lucrările previzionale elaborate de ţările în cauză sau
de către organisme internaţionale.
Prognoza naţională în domeniul cercetării – dezvoltării se întocmeşte în mai multe
variante, evidenţiindu-se decalajele favorabile sau nefavorabile dintre realizările autohtone şi cele
pe plan mondial, ca şi tendinţele acestor decalaje, astfel încât să se prevadă diferitele variante de
soluţii.
Fiecare variantă precizează: domeniile şi obiectivele de cercetare, ordinea de prioritate a
acestora, termenele de realizare, efectele scontate etc.
Teste de verificare

Pentru elaborarea acestei prognoze se utilizează mai multe metode:


‰ metodele intuitive, cu ajutorul cărora se stabilesc termenele prealabile ale rezolvării unor

probleme tehnico-ştiinţifice;
‰ metoda scenariilor, utilizată pentru soluţionarea unor probleme mai complexe, pentru care

soluţiile alternative sunt rezultatul unor raporturi cauzale în lanţ;


‰ metoda extrapolării, metoda interpolării precum şi metoda modelării (modelele economico-

matematice bazate pe funcţii de producţie), pentru aspectele cantitative care urmează a fi


stabilite corelativ.
Strategia colaborării tehnico-ştiinţifice se elaborează pe baza informaţiilor furnizate de
tratatele, acordurile şi convenţiile încheiate de ţara care întocmeşte această strategie, cu parteneri
din străinătate, reprezentaţi prin instituţii guvernamentale sau neguvernamentale.
Principalele forme de colaborare tehnico-ştiinţifică internaţională sunt:
‰ programele comune de cercetare –dezvoltare: programe comune de cercetare – dezvoltare

la nivel regional şi programe bilaterale de cercetare sub forma antreprizei de lucrări tehnico-
ştiinţifice, efectuarea de cercetări în comun etc.;
‰ schimbul internaţional de informaţii tehnico-ştiinţifice şi economice, sub forma unor

programe şi instituţii comune cu activităţi de informare; a schimbului de informaţii la nivel


microeconomic etc.;
‰ colaborarea tehnico-ştiinţifică internaţională sub forma instituţiilor comune de cercetare.

B. Elaborarea programelor privind activitatea de cercetare – dezvoltare


Pentru dezvoltarea şi modernizarea diferitelor ramuri şi domenii de activitate se elaborează
adesea programe de cercetare – dezvoltare.
Programul în domeniul C–D reprezintă un ansamblu coerent de obiective şi teme de
cercetare, cu precizarea termenelor, executanţilor şi beneficiarilor, a mijloacelor necesare şi a
surselor de finanţare, a efectelor şi a eficienţei scontate.
Se pot elabora:
‰ programe de C – D de interes naţional, pentru obiectivele de importanţă deosebită, cu
caracter multidisciplinar şi intersectorial, cu participarea Academiilor de Ştiinţe,
ministerelor, institutelor de cercetare – dezvoltare, instituţiilor de învăţământ superior;
‰ programe de C –D prioritare (de exemplu: programul ecologic naţional, programul de
dezvoltare tehnologică, programul de informatizare etc.).
În România, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, a fost iniţiat Programul de
restructurare şi de reformă a sistemului de cercetare – dezvoltare, care urmăreşte crearea unui nou
sistem de ştiinţă şi tehnologie care să asigure pe de o parte, atingerea în acest domeniu a nivelului
de competitivitate existent pe plan mondial, iar pe de altă parte, realizarea interdependenţei dintre
activitatea de cercetare –dezvoltare şi sistemul macroeconomic.
Teste de verificare
Teste de verificare

Obiectivele strategice ale acestui program sunt structurate astfel:


‰ pe termen scurt (1995 –1999) vizând consolidarea legăturilor cercetare – dezvoltare –

economie – societate, pentru accelerarea procesului de reformă şi restructurare în


România;
‰ pe termen mediu (2000 –2004), privind integrarea efectivă a României în fluxurile

tehnologice internaţionale, în vederea modernizării economiei;


‰ pe termen lung (după 2004), vizând obţinerea unor rezultate în domeniul cercetării –

dezvoltării pe plan mondial.


De asemenea a fost elaborat Planul Naţional de Cercetare – Dezvoltare şi Inovare
(PNCDI) pe perioada 1999 – 2002, precum şi o componentă a acestuia, Programul de Relansare
Economică prin Cercetare şi Inovare (RELANSIN), având ca obiective strategice:
‰ relansarea economiei în România, ca urmare a introducerii inovării în activitatea
economică;
‰ creşterea competitivităţii agenţilor economici, prin introducerea de noi produse,
tehnologii, servicii sau modernizarea celor existente;
‰ adaptarea activităţii agenţilor economici la exigenţele pieţei;
‰ stimularea dezvoltării regionale şi locale;
‰ eficientizarea utilizării resurselor existente.
Din 1999 România este membru la cel de-al V-lea Program Cadru Cercetare – Dezvoltare
– Inovare, al Uniunii Europene, elaborat pentru perioada 1998-2002, care cuprinde programe
pentru activităţi de cercetare şi dezvoltare tehnologică orientate către priorităţi ale dezvoltării
economice şi sociale (calitatea vieţii; societatea informaţională; creştere competitivă şi durabilă;
energie, mediu şi dezvoltare durabilă), precum şi programe orizontale destinate stimulării şi creşterii
eficienţei activităţilor de cercetare-dezvoltare (promovarea inovării şi încurajarea participării
întreprinderilor mici şi mijlocii; îmbunătăţirea potenţialului uman în cercetare etc.).

2. Metode şi tehnici folosite în previzionarea relaţiilor economice externe.

În previzionarea REE se utilizează în principal metoda balanţelor şi metoda modelării


(fig. 8.3).
Balanţele materiale se elaborează pentru unele produse de bază (petrol, gaze naturale, cocs
energetic, etc.) şi cuprind importul la resurse, iar exportul, la necesităţi.
Importul este complet liberalizat singura restricţie fiind posibilitatea de finanţare. La export, pentru
a proteja consumul intern, s-a instituit contingentarea anumitor produse.
Balanţa comercială se elaborează pe baza informaţiilor din programele de export şi import.
Dacă soldul balanţei comerciale este pasiv (importul este mai mare decât exportul) pentru
echilibrarea balanţei comerciale şi eventual pentru activizarea acesteia (sold activ) se combină
următoarelor modalităţi:
‰ devalorizarea monedei naţionale;
‰ recesiunea;
‰ protecţionismul naţional;
‰ subvenţionarea de către stat;
‰ competitivitate
Teste de verificare

Devalorizarea monedei naţionale are ca efect scăderea cursului de schimb în raport cu


celelalte monede şi deci ieftinirea exportului şi scumpirea importurilor. Ca urmare exportul este
stimulat (preţuri mai mici), iar importul este descurajat (preţuri mai mari). Creşterea preţurilor la
bunurile importate determină însă creşterea costurilor de producţie şi deci a preţurilor produselor
respective (inflaţie prin import).
Recesiunea implică măsuri de austeritate concretizate în diminuarea importului ceea ce
determină reducerea atât a producţiei interne cât şi a consumului intern (reducerea puterii de
cumpărare). Deşi are efecte negative asupra creşterii economice este considerată cea mai rapidă
metodă de echilibrare a balanţei comerciale pasive.
Protecţionismul naţional constă în limitarea sau chiar interzicerea accesului mărfurilor
străine pe piaţa naţională, pentru a proteja (salva) firmele autohtone ameninţate de faliment.
Subvenţionarea de către stat are ca scop salvarea unor capacităţi de producţie naţională
ameninţate cu dispariţia datorită concurenţei produselor străine.

Competitivitatea:
‰ competitivitate-preţ: să se exporte acele produse la care preţurile sunt mai mici decât
în ţările concurente;
‰ competitivitate structurală: obiectul exportului să-l facă acele produse a căror cerere
este în creştere pe piaţa internaţională şi către acele ţări care vor avea în viitor o
creştere economică rapidă.
În funcţie de poziţia sa pe piaţa internaţională strategia firmei exportatoare poate fi:
‰ ofensivă: îşi impune produsele şi preţurile sale;
‰ cooperativă: colaborează cu o altă firmă pentru a-şi păstra piaţa sau pentru a pătrunde
pe alta nouă;
‰ defensivă: când trebuie să se adapteze datorită scăderii preţurilor.
Balanţa de plăţi externe (Tabel 8.1) are o sferă de cuprindere mai largă decât balanţa
comercială, deoarece, pe lângă operaţiunile de export-import de produse, care fac obiectul balanţei
comerciale, ea include toate categoriile de încasări şi plaţi cu străinătatea devenite scadente în
perioada de previziune. Caracterizând tranzacţiile comerciale şi financiare dintre rezidenţi şi străini
desfăşurate într-un an calendaristic balanţa de plăţi externe cuprinde:
1. Contul curent care caracterizează totalitatea tranzacţiilor care nu au ca obiect capitalul sau
activele financiare şi este format din următoarele capitole:
a. bunuri şi servicii care cuprinde la rândul său balanţa comercială şi balanţa serviciilor
(încasări şi plăţi generate de: serviciile de transport internaţional, reclamă şi publicitate
comercială, turism internaţional, asigurări şi reasigurări internaţionale, etc.)
b. venituri (balanţa veniturilor) cuprinde: venituri salariale, investiţii directe şi de
portofoliu, dobânzi, etc.
c. transferuri curente: intrări şi ieşiri de resurse reale şi financiare fără compensare din
partea beneficiarului:
♦ transferuri guvernamentale (subvenţii acordate sau primite pentru susţinerea
bugetului curent)
♦ transferuri private (premii, burse, alte transferuri)
Teste de verificare

2. Contul de capital şi financiar (balanţa mişcărilor de capital) format din:


a. contul de capital: transferuri de capital, achiziţionarea sau vânzarea de active (ternuri,
brevete, mărci, etc.)
b. contul financiar: evidenţiază toate tranzacţiile determinate de schimbarea proprietăţii
activelor financiare străine, structurate pe patru tipuri de tranzacţii: investiţii directe,
investiţii de portofoliu, alte investiţii şi active de rezervă.
3. Erori şi omisiuni: apar datorită faptului că informaţiile cuprinse în balanţa de plăţi externe
provin din surse diferite.
Soldul balanţei de plăţi externe arată relaţia în care se găsesc cele două conturi principale ale
balanţei din punct de vedere al intrărilor şi ieşirilor (încasări şi plăţi) generate de tranzacţiile
internaţionale.
Dacă soldul balanţei de plăţi externe este pasiv, pentru echilibrarea încasărilor cu plăţile sau
pentru activizarea balanţei deficitare se intervine prin măsuri economico-financiare:
‰ subvenţionarea exportului, reduceri de taxe pentru a vinde mai ieftin decât concurenţii;
‰ mărirea taxelor vamale pentru produsele importate când acestea sunt mai ieftine decât
cele indigene;
‰ majorarea impozitelor şi taxelor, controlul dobânzii, etc. pentru a reduce cererea internă
şi a mări exportul;
‰ mărirea ratei scontului pentru a stimula investiţiile străine;
‰ etc.
Balanţa creanţelor şi angajamentelor externe (Tabel 8.2) evidenţiază stocul de active şi
pasive financiare pe care rezidenţii unei ţări le deţin la un moment dat (de regulă la sfârşitul unui an
calendaristic) în relaţiile lor cu restul lumii, ca urmare a tranzacţiilor desfăşurate de-a lungul
timpului6.
Activele financiare externe ale unei ţări constau în investiţii directe şi de portofoliu
efectuate de rezidenţi în străinătate, împrumuturi acordate nerezidenţilor (de stat, sectorul bancar
sau societăţi comerciale) precum şi de către autoritatea monetară a ţării (Banca Naţională a
României).
Pasivele financiare externe ale unei ţări sunt formate din investiţiile străine directe şi de
portofoliu, în economia naţională şi din împrumuturile angajate de rezidenţi în străinătate pentru a
acoperi necesităţile interne de finanţare.
Din punct de vedere structural, creanţele şi angajamentele unei ţări sunt grupate astfel:
guvern, autoritatea monetară naţională, sectorul bancar şi nebancar, societăţi comerciale, persoane
fizice.
Cu ajutorul balanţei de plăţi externe şi a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe se
evidenţiază calitatea de debitor sau creditor a unui stat în relaţiile lui cu restul lumii; se evidenţiază
datoria externă a unei ţări, rezultând din acumularea în timp a creditelor externe angajate de
rezidenţii ţării precum şi datoria publică externă formată din angajamentele în valută ale statului sau
garantate de stat (împrumuturi guvernamentale, împrumuturile BNR, etc.).

6
Începând cu anul 1995, în ţara noastră, a început să se utilizeze pentru această balanţă şi sintagma “Poziţia
investiţională internaţională”, consacrată pe plan internaţional.
Teste de verificare

Metoda modelării economico-matematice


Pentru previzionarea volumului exportului şi al importului se utilizează:
‰ funcţii de trend:
EXPt = f ( t ), EXP = volumul exportului în anul de previziune; variabila
dependentă
IMPt = f ( t ), IMP = volumul importului în anul de previziune; variabila
dependentă;
t = timp, variabila independentă.

‰ funcţii de corelaţie:
EXPt = f ( PIBt ) PIB = produsul intern brut în anul de previziune; variabilă
independentă
IMPt = f ( PNBt ) PNB = produsul naţional brut în anul de previziune; variabila
independentă
Modelul Input – Output
În acest model exportul total este evidenţiat în cadranul al doilea ca o componentă a
utilizării finale (alături de consumul final şi formarea brută de capital), iar exportul net (EXP –
IMP) ca o componentă a producţiei finale. Cu ajutorul modelului Input-Output se previzionează
volumul producţiei pentru export pe ramuri ale economiei naţionale:
XEXP ( i )t = ( E – A )-1 * EXP (i)t
în care:
XEXP ( i ) = producţia necesară pentru export în ramura “i”
A = matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe
EXP (i) = volumul exportului din ramura “i” rezultând din tranzacţiile comerciale încheiate
cu partenerii externi.
Importul, ca element al input-urilor se înregistrează în cadranul al treilea, contribuind
alături de producţia internă la formarea resurselor totale, la nivelul ramurilor şi al întregii economii
naţionale. Ca element al output-urilor, importul este cuprins atât în cadranul întâi cât şi în cadranul
al doilea.
Prezenţa importului în cadranul întâi permite detalierea consumului intermediar / producţiei
intermediare (xij) ca provenind din resurse interne (xij*) şi din import (xij**):
xij = xij* + xij**
Coeficienţii cheltuielilor materiale directe ( aij ) se descompun în aij* pentru consumurile din
resurse interne şi aij** pentru consumurile din import:
aij = aij* + aij**
Prezenţa importului în cadranul al doilea permite evidenţierea componentelor producţiei
finale (consumul final, formarea brută de capital şi exportul net) ca provenind din producţia internă
precum şi din import:
CF = CF* + CF** ,
CF* = consum final din resurse interne
CF** = consum final al bunurilor provenind din import
FBC = FBC* + FBC**
FBC* = formarea brută a capitalului din resurse interne
Teste de verificare

FBC** = formarea brută de capital din import


EXPnet = EXP*net + EXP**net
EXP* net = export net realizat din resurse interne
EXP**net = reexport

Având în vedere elementele prezentate anterior se previzionează producţia obţinută pe baza


resurselor din import (XIMP):
XIMP = A** (E – A*)-1 (Y* +Y**)
A* = matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe pentru consumurile
din producţia internă
A** = matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe pentru consumurile
din import
Y* = producţia finală din resurse interne
Y** = producţia finală de bunuri din import

Balanţe materiale
Metoda
balanţelor
Balanţe valorice

Balanţa Balanţa de Balanţa creanţelor şi


comercială plăţi externe angajamentelor externe
Metode de
previziune

de trend
Funcţii
matematice
de corelaţie
Metoda
modelării

Modelul
I/O

Figura 8.3: Metode de previziune în domeniul REE


Teste de verificare

Balanţa de plăţi externe a României


Tabelul 8.1
(milioane dolari SUA)
Articolul Credit Debit Sold
1. Contul curent ( A + B + C )
A. Bunuri şi servicii:
a) Bunuri
b) Servicii:
- transport
- turism
- alte servicii
B. Venituri
- din muncă
- din investiţii directe
- din investiţii de portofoliu
- din dobânzi
C. Transferuri curente
- administraţie publică
- alte sectoare

2. Contul de capital financiar ( A + B )


A. Contul de capital:
- transferuri de capital
- achiziţionare / vânzare de
active
B. Contul financiar:
- investiţii directe
- investiţii de portofoliu
- alte investiţii de capital
- conturi în tranzit
- conturi de cliring / barter
- active de rezervă
3. Erori şi omisiuni
Teste de verificare

Balanţa creanţelor şi angajamentelor externe ale României


Tabelul 8.2
(milioane dolari SUA)
Elementele poziţiei externe Creanţe Angajamente Poziţia
(active) (pasive) netă

1. Guvern
din care:
- Credite guvernamentale
- Cliring
- Active investite
- Alte active / pasive
2. Autoritatea monetară (BNR)
Din care:
- Împrumuturi FMI
- Depozite valutare
- Active investite
- Alte active / pasive
3. Sector bancar
Din care:
- Linii de finanţare
importuri
- Împrumuturi bancare
- Depozite valutare
- Active investite
4. Sector nebancar
Din care:
- Credite comerciale
- Active investite
- Alte active / pasive

TOTAL
Teste de verificare

3. Aplicaţie practică: Proiectarea investiţiilor necesare şi a investiţiilor posibile

Se dau următoarele date (convenţionale):

Indicatori Anul t Anul t + 1


1. Produsul global total (X) (mild. lei) 30.000 30.800
2. Coeficientul necesarului de capital fix (β) 1,425 1,400
3. Coeficientul scoaterii din funcţiune a capitalului fix uzat (sk) 8% 9%
4. Coeficientul transformării necesarului suplimentar de capital
fix în investiţii necesare (u) 1,00 1,00
5. Sursele de finanţare externă acoperă 30% din investiţiile
necesare.

Să se calculeze:
a) investiţiile necesare (IN);
b) formarea brută de capital fix (FBCF) astfel ca IN = IP (investiţia posibilă)

− Rezolvare

Kt = Xt • βt = 30.000 • 1,425 = 42.750

Kt+1 = Xt+1 • βt+1 = 30.800 • 1,400 = 43.120

NSKt+1 = Kt+1 – Kt + Kt • skt = 43.120 – 42.750 + 42750 • 0,08 = 370 + 3.420 = 3790

INt = NSKt+1 • ut = 3.790 • 1 = 3.790

INt = IPt = 3.790

IPt = FBCFt + SFEt

SFEt = 0,3 • 3.790 = 1.137

FBCFt = 0,7 • 3.790 = 2.653

a) INt = 3.790
b) FBCFt = 2.653
Teste de verificare

Testul nr. 7

1. Prognozarea populaţiei.

Prognoza demografică
Metoda globală se utilizează pentru determinarea numărului total al populaţiei; apelează la
tehnici de extrapolare, pe baza tendinţelor de durată observate statistic şi presupuse pentru perioada
de previziune (extrapolarea mecanică) şi/sau ţinând seama de schimbările previzibile care vor avea
loc în comportamentul demografic (extrapolarea euristică).

Tehnici de extrapolare

¾ cu ajutorul sporului mediu anual:


Pt = P0 ± n∆p (în cazul extrapolării mecanice)
Pt = P0 ± n∆p × k (în cazul extrapolării euristice)
în care:
P = populaţia totală;
∆p = rata (sporul) medie anuală a evoluţiei populaţiei;
0 = anul de bază;
t = anul de previziune;
n = 0 → t;
k = coeficient de corectare a tendinţei principale (1< k >1)
¾ cu ajutorul ritmului mediu annual:
Pt = P0 ( 1 ± rp)n (pentru extrapolarea mecanică)
Pt = P0 ( 1 ± rp)n × k (pentru extrapolarea euristică)
în care: rp = ritmul mediu anual de evoluţie a populaţiei
¾ cu ajutorul unei funcţii polinomiale (folosind informaţiile furnizate de ultimele 3
recensăminte):
Pt = a + bt + ct2
Metoda analitică (a componentelor) presupune proiectarea iniţială a populaţiei pe diferite
structuri sau subpopulaţii (pe sexe, grupe de vârstă, medii, regiunii etc) şi obţinerea populaţiei
totale prin însumarea componentelor.
Se are în vedere următoarea succesiune de calcule:
a) stabilirea numărului populaţiei (sau subpopulaţiei respective) în anul de bază (P0);
b) proiectarea numărului născuţilor vii între anul de bază şi anul de previziune (N0→t) în
funcţie de numărul populaţiei feminine fertile, respectiv între 15 şi 49 de ani (P(i)) şi rata
de fertilitate specifică fiecărei vârste (f(i)):
49
N0→t = ∑ P(i)0→t · f(i) 0→t
i=15
Teste de verificare

c) determinarea numărului deceselor (D0→t), folosind tabele de mortalitate, care


evidenţiază posibilităţile de deces, diferenţiate pe vârste, pe sexe şi apoi pe total;
d) estimarea numărului imigranţilor pentru aceeaşi perioadă (0→t) (I0→t);
e) estimarea numărului de emigranţi pentru acelaşi interval (0→t) (E0→t);
f) determinarea numărului populaţiei în orizontul de previziune (Pt):
Pt = P0 + N0→t - D0→t + I0→t - E0→t

În funcţie de aceste informaţii se pot determina următorii indicatori:


‰ sporul natural al populaţiei:

- absolut (persoane) ∆n = N0→t - D0→t


- relativ (in 0/00, la 1000 locuitori), ca rată a sporului natural, în funcţie de indicele de
natalitate (n0→t) şi cel de mortalitate (m0→t)
r∆n = n0→t - m0→t,
în care:
n0→t = (N0→t / P0) ·1000; m0→t = (D0→t / P0) · 1000
‰ sporul migrator al populaţiei:

- absolut (in persoane): ∆m = I0→t - E0→t


- relativ (la 1000 locuitori) ca rată a soldului migrator, în funcţie de indicele imigraţiei
(i0→t) şi cel al emigraţiei (e0→t):
r∆m = i0→t - e0→t
în care:
i0→t = (I0→t / P0) · 1000; e0→t = (E0→t / P0) · 1000
‰ sporul total al populaţiei în funcţie de sporul natural şi sporul migrator al populaţiei:

- absolut (în persoane): ∆p = ∆n + ∆m sau Pt – P0


- relativ (la 1000 locuitori): r∆p = r∆n + r∆m sau (Pt / P0) · 1000

2. Metode şi tehnici de fundamentare a programelor regionale.

Metode şi tehnici de fundamentare a programelor regionale


Pentru corelarea diferitelor elemente oferite de studiile şi analizele elaborate se folosesc
diferite metode, procedee şi tehnici de lucru care servesc la fundamentarea programelor de
dezvoltare regională. Întrucât disciplina parcursă se axează îndeosebi pe aspectele macroeconomice
ale dezvoltării, ne vom opri, în continuare, asupra acelor metode ce concură la fundamentarea
dimensiunii macroteritoriale.
Datorită aprofundării diviziunii teritoriale a muncii, o utilizare tot mai extinsă o au modelele
input-output interregionale. Dintre numeroasele forme de expresie a acestora, vom prezenta
modelul lui Wasily Leontief [1]. Expresia concentrată a acestuia este următoarea:
gX 1 = B4 A3 g R Bd Y + B4 gY 1
în care:
gX1 = producţia ramurii de interes local 1din regiunea g;
Teste de verificare

A3 = [a1d] = submatricea coeficienţilor tehnici şi cheltuielilor materiale directe, care exprimă


legăturile tehnologice dintre ramurile de interes local 1 şi ramurile de interes naţional d. Ea este o
componentă a matricii A, care, în modelul nostru este partiţionată astfel:
 A1 A2   a df{ } {a dl }
A= =
 A3 A4  {ald } {alq }
în care:
d, f - ramuri de interes naţional;
l, q - ramuri de interes local.
B4 - submatricea coeficienţilor tehnici ai cheltuielilor materiale totale, componentă a matricii
B = (E-A)-1.
Bd = submatricea primelor d linii ale matricii B.
gR = matricea coeficienţilor teritoriali care este o matrice diagonală, de forma:
 g b1 0 ... 0 
 
0 g b2 0... 0 
gR =
 .. ... ... ... 
 
 0 0 0... g bh 
în care:
gX d
g bd = ,
Xd
unde:
gXd - producţia ramurii de interes naţional d din regiunea g;
Xd - producţia ramurii de interes naţional d.
Y1 = cererea finală a ramurii de interes local 1 din regiunea g.
d = 1 ÷ h - ramuri de interes naţional
l = h + 1 ÷ n - ramuri de interes local
g = 1 ÷ r - regiunile economiei naţionale considerate.
În condiţiile în care Y este considerat variabilă exogenă, iar matricile A şi gR sunt luate în
calcul ca elemente constante pe o perioadă de timp medie, se poate dimensiona producţia ramurilor
de interes naţional şi local din fiecare regiune în raport cu cerinţele pe ansamblul economiei (Y) şi
în fiecare regiune (gY1).
Relaţiile interregionale se pot analiza şi proiecta în viitor şi cu ajutorul modelelor de tip
gravitaţional.
Aceste modele îşi au sorgintea în analogia constatată între modul de interacţiune a
regiunilor, zonelor unei economii în raport cu distanţa dintre ele şi legea atracţiei universale. Una
dintre expresiile cele mai elaborate ale modelelor de tip gravitaţional este următoarea (2,3):
I i j = Pi P j Ai d ij−b
în care:
Iij = volumul interacţiunilor dintre regiunile i şi j ale unei economii, respectiv deplasările
interregionale ale populaţiei, convorbirile telefonice între regiuni, volumul
transportului de mărfuri între regiuni etc.
Teste de verificare

Pi, Pj = masele regiunilor i şi respectiv j, exprimate ca număr de populaţie, venituri,


producţie, suprafaţa de desfacere etc.
Ai = variabilă care exprimă aşa-numita "atracţie relativă a zonelor concurente". Ea se
calculează astfel:
1
Ai =
n
−b
∑ P j d ij
j =1
dij = distanţa dintre regiunile i şi j exprimată fizic (km) sau economic (costuri);
b = parametru dimensionat cu ajutorul metodelor statistice;
n = numărul regiunilor economiei considerate.
Rezultă că volumul interacţiunilor regionale este direct proporţional cu masele regiunilor şi
invers proporţional cu distanţa dintre ele, precum şi cu "atracţia relativă a zonelor concurente".
În elaborarea şi fundamentarea prognozelor şi programelor de dezvoltare regională un rol
deosebit îl are stabilirea propunerilor privind amplasarea noilor obiective productive, mai ales a
celor industriale, inclusiv alegerea întreprinderilor existente care urmează a fi dezvoltate.
Vom prezenta în continuare un tip de model de optimizare a amplasării teritoriale a noilor
unităţi economice şi a dezvoltării celor existente.
Funcţia obiectiv în acest model este de forma:
C = ∑ c hij x hij + ∑ d khi g khi + ∑ PhYh + ∑ S i Z i + ∑ EI h + ∑ E ' I i = min
h,i , j k ,h ,i h i h h
în care:
h = 1 ÷ m - întreprinderi existente;
i = 1 ÷ r - noile întreprinderi ce vor fi puse în funcţiune;
j = 1 ÷ n - centrele de consum a produselor finite;
k = 1 ÷ l - centrele producătoare de materii prime;
chij = costul unitar de transport al produselor finite de la întreprinderile h şi i la centrele
de consum j;
xhij = cantitatea de produse finite transportate de la întreprinderile h şi i la centrele de
consum j;
dkhi = costul unitar de transport al materiei prime de la sursele k la întreprinderile h şi i;
gkhi = cantitatea de materii prime transportate de la sursele k la întreprinderile h şi i;
Ph şi Si = costul unitar de producţie (exclusiv costul transportului) la întreprinderile existente
h şi la cele noi i;
Yh şi Zi = volumul producţiei la întreprinderile existente h şi la cele noi i;
E şi E' = coeficienţi normaţi ai eficienţei economice a investiţiilor la întreprinderile existente
şi la cele noi;
Ih şi Ii = volumul investiţiilor la întreprinderile existente h şi la cele noi i;
C = volumul total anual al cheltuielilor de producţie, de transport şi de investiţii pe care
le angajează dezvoltarea ramurii considerate.
După cum se observă, funcţia obiectiv a modelului cuprinde 6 elemente care se definesc în
ordinea în care apar în formulă: suma cheltuielilor de transport a produselor finite; suma
cheltuielilor de transport a materiilor prime; suma cheltuielilor anuale de producţie ale
întreprinderilor existente; suma cheltuielilor anuale de producţie ale noilor întreprinderi; volumul
Teste de verificare

anual de producţie ale noilor întreprinderi; volumul anual al investiţiilor la întreprinderile existente
şi volumul anual al investiţiilor la noile întreprinderi.
Această funcţie trebuie optimizată prin respectarea următoarelor restricţii:
∑ x hij = B j ; j = 1 ÷ n (9.1.)
h,i
în care Bj este cantitatea de produse finite necesară în punctul de consum j; această condiţie
semnifică satisfacerea completă a necesităţilor planificate ale centrelor de consum j.

∑ x hj = Yh ; h = 1 ÷ m (9.2.)
j

∑ xij = Z i ; j = 1 ÷ r (9.3.)
j
Restricţiile (9.2) şi (9.3) exprimă echilibrul dintre fluxurile de transport şi volumul
producţiei întreprinderilor h şi i.
∑ g kh = λYh ; h = 1 ÷ m (9.4.)
k
∑ g iki = λZ i ; j = 1 ÷ r (9.5.)
k
în care: λ reprezintă norma de consum de materie primă pentru o unitate de produs finit. Aceste
condiţii arată că se satisface complet cu materie primă necesarul întreprinderilor h şi i.

∑ g khi = Vk ; k = 1 ÷ l (9.6.)
h,i
în care: Vk exprimă producţia centrelor producătoare de materii prime. Această restricţie reflectă
echilibrarea fluxurilor de transport al materiilor prime cu volumul producţiei materiilor prime în
centrele k.
0 ≤Yh ≤ Lh (9.7.)
0 ≤Zi ≤ Mi (9.8.)
0 ≤Vk ≤ Wk (9.9.)

în care: Lh şi Mi reprezintă capacităţile de producţie ale întreprinderilor existente h, respectiv ale


celor noi i, iar Wk - condiţiile de producţie ale centrelor k producătoare de materii prime. Condiţiile
(9.7), (9.8) şi (9.9) exprimă atât restricţiile la capacităţile de producţie, cât şi restricţiile de
nenegativitate ale producţiilor întreprinderilor existente şi noi, precum şi ale producţiilor centrelor
producătoare de materii prime.
xhij ≥ 0 (9.10)
gkhi ≥ 0 (9.11)

Restricţiile (9.10) şi (9.11) exprimă nenegativitatea fluxurilor de transport, deoarece soluţiile


cu valori negative ale fluxurilor de transport semnifică transporturi încrucişate.
Teste de verificare

3. Aplicaţie practică: Utilizarea balanţei-şah a sporului relativ al PIB în perioada de


previziune pentru analiza contribuţiei principalilor factori la
creşterea economică

Pe baza studiilor previzionale s-au stabilit următoarele dinamici pentru anul t, comparativ cu
anul de bază, 0:
~
∆ Y = 0,352
~ ~
∆ L = 0,060 ∆ K = 0,310
~
∆W = 0,275 ∆~e = 0,032

în care:
~
∆Y = sporul relativ al produsului intern brut
~
∆L = sporul relativ al populaţiei ocupate
~
∆W = sporul relativ al productivităţii muncii
~
∆K = sporul relativ al capitalului fix
∆~e = sporul relativ al eficienţei capitalului fix

Să se întocmească balanţa-şah a sporului relativ al PIB în ultimul an (t) al perioadei de


previziune faţă de anul de bază (0) şi să se comenteze particularităţile creşterii economice în funcţie
de influenţa factorilor săi determinanţi, aşa cum rezultă din balanţă.

− Rezolvare

Se porneşte de la relaţiile:

(1 + ∆Y~ ) = (1 + ∆W~ )(1 + ∆L~)


~ Y ~ W ~ L
cu: ∆Y = t − 1 ∆W = t − 1 ∆L = t − 1
Y0 W0 L0
şi
(1 + ∆Y~ ) = (1 + ∆~e )(1 + ∆K~ )
et ~ K
cu: ∆~e = −1 ∆K = t − 1
e0 K0
Rezultă:

(1 + ∆Y~ ) = (1 + ∆W~ )(1 + ∆L~) = (1 + ∆~e ) (1 + ∆K~ ),


ceea ce, în final, conduce la:
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
∆Y = ∆W + ∆L + ∆W ⋅ ∆L = ∆~e + ∆K + ∆~e ⋅ ∆K
Teste de verificare

Balanţa–şah, completată după principiul diagonalei nord–vest/sud-est, se prezintă astfel:


~ ~ ~ ~ ∑
∆L ∆W ∆L ⋅ ∆W
~ 0,060 0,250 - 0,310
∆K
∆~e - 0,025 0,007 0,032
~
∆K ⋅ ∆~e - - 0,010 0,010
∑ 0,060 0,275 0,017 0,352

Rezultă, deci, următoarea descompunere a sporului relativ:

(
~ ~
)
0,060 ∆K, ∆L - creşterea ce rezultă exclusiv pe seama factorilor extensivi
menţionaţi;
~( ~
)
0,025 ∆ e , ∆W - creşterea datorată exclusiv factorilor intensivi consideraţi;
0,267 - creştere complexă, reunind influenţe combinate ale
diverşilor factori: 0,352 – (0,060 + 0,025)