Live blogging - Alfie Kohn

Suntem live! Stay tuned!

Incepe prima parte a conferintei de azi, cu subiectul spinos al scolilor pe care le merita copiii nostri :)

Un mic warm up cu aplauze pentru toti tatii care sunt prezenti in sala azi :)

Cea mai buna metoda de invatare intr-o sala de curs este legata de timpul alocat pentru discutii, discutii
purtate intre studenti/elevi. Profesorul trebuie sa asculte, iar in sistemul traditional situatia este exact
invers, profesorul vorbeste iar copiii asculta, ceea ce este complet in defavoarea copiilor.

Alfie ne pune sa ne imaginam o ora de curs intr-o scoala neconventionala din America, in care copii de
sase ani invata despre Mayflower, vasul devenit emblematic pentru colonizarea Americii. Copiii nu stau
pe scaune, scaunele sunt mutate de jur imprejurul camerei. In mijlocul camerei este silueta facuta cu
banda adeziva a vasului. Unul dintre baieti iese imbracat intr-un costum ca in secolul 16 si spune: nu
putem calatori pe acest vas pana nu stim cat de mare este. Copiii incep sa discute cum pot afla cat de
mare este vasul si ce capacitate are, cati oameni pot ruca pe el, astfel incat sa nu se scufunde.
Invatatorul este pur si simplu un ghid, copiii vin cu idei si sugestii. Ora se termina, insa lectia este departe
de a fi terminata, asa ca e lasata pe ziua urmatoare. In acest fel, copiii se gandesc peste noapte si pot
veni cu idei noi. Mai ales ca nu au teme, si au timp sa se gandeasca :)

Abia in a treia zi de curs, pe baza ideilor copiilor, profesorul introduce notiunea de masurare. Asa este
introdus fiecare concept nou, fie ca e vorba de concept matematic sau economic sau de alta natura.

Iti trebuie curaj si multa siguranta ca profesor sa lasi copiii sa conduca discutia, sa ii lasi sa gandeasca,
sa ajunga singuri la concluziile logice. Asta dureaza mult mai mult la inceput, insa le creeaza copiilor un
cadru in care ei exerseaza procesul gandirii logice, si in timp avolutia este mult mai semnificativa, decat
daca le-ai transmite pur si simplu informatiile fara sa ii pui sa ajunga singuri la ele. Pe langa acest aspect,
introducerea unor notiuni noi ca in metoda aratata mai sus, le ofera copiilor interdisciplinaritatea, fiidnca
invata despre istorie, invata despre matematica, despre comunicare si asa mai departe.

Timpul petrecut cat mai mult invatand in grupuri mici sau pe perechi este extrem de valoros. Asa invata
copiii cel mai bine, asa isi impartasesc propriile experiente si invata unul de la altul.

O programa care este bazata pe domeniile de interes ale copiilor, pe intrebarile pe care le pun ei la
inceputul anului este mult mai motivanta pentru ei decat o programa care este transmisa de catre un
organism guvernamental care nu are nici un fel de reprezentare in realitate.

Elevii care iau numai notite, care nu sunt implicati in mod activ, studentii care dau teste peste teste, elevii
care sunt invatati sa fie obedienti, cuminti si ascultatori in sala sunt aceia care vor deveni cei mai
obedienti adulti la timpul lor dispusi sa accepte orice sistem de guvernare....

Sistemul actual de invatamant exact pe asta se bazeaza: obedienta, competitie artificiala prin sistemul
notelor si al testelor si concursurilor, pe dezvoltarea memoriei pe termen scurt in defavoarea unui proces
logic si al gandirii creative pe termen lung.

In scolile bune accentul este pus pe importanta faptului ca elevii trebuie sa ajunga oameni buni si nu doar
niste elevi buni care iau note si performeaza in functie de un sistem arbitrar de calificative.

Intr-o scoala buna accentul este pus pe stimularea dorintei de joaca cu numerele si cu cuvintele, nu pe
memorarea acestora, astfel incat elevii sa ajunga sa isi doreasca in mod natural si firesc sa vrea mai
mult!

Un bun profesor de matematica nu le va arata niciodata o singura rezolvare a unei probleme, ca dupa
aceea sa ii trimita acasa cu alte douazeci de exercitii identice. Elevii trebuie sa construiasca pas cu pas,
si daca este unul care aduce solutia corecta, profesorul il va intreba pe acesta: Ok si cum ai ajuns la
rezultatul acesta.

"Faptul ca stii matematica la perfectie, nu te face automat si profesor de matematica" si asta se poate
extrapola si la limba materna, si al orice alta materie!

La matematica, spre exemplu, fractiile se pot invata intr-un context si cu un scop, asta ii stimuleaza pe
copii, nu oferirea pe tava a raspunsului corect insotita de mesajul "asa se face".

Adevarata invatare pentru copii nu va veni atata timp cat profesorul nu va fi dispus sa cedeze controlul
asupra modului de desfasurare a orelor!!!

Temele nu sunt pentru a gandi mai departe, pentru a porni un proces creativ de gandire critica, pentru a
invata cu adevarat. Temele sunt doar pentru a memora automat.

"Ceea ce eu povestesc aici nu este doar mai placut, este mult mai EFICIENT. Ok, si mult mai placut!"

De ce ne mai deranjam ca profesori, daca stim faptul ca peste catva timp toti studentii nostri vor
uita tot ceea ce i-am invatat? Care mai este scopul nostru pana la urma, ca si profesori, daca tot ceea
ce facem este sa ii invatam sa memoreze cuvant cu cuvant?


Constructivism - intelesul lucrurilor este creat de individ nu este oferit catre individ.

Sistemul traditional se bazeaza pe cuplul pahar-sticla, in care paharul este elevul, in care sticla, adica
profesorul, ii toarna cunostinte pana il umple. Si atunci cum sa ne mai mire cand copilul vine acasa si la
intrebarea "ce ai facut azi la scoala" iti raspunde "nimic", pentru ca exact asta a facut: NIMIC!

Ora de ora, semestru de semestru, an de an, materie de materie, copiii mai primesc cate o "caramida" de
informatii, si presupunem in mod gresit ca la finalul scolii ar putea avea o casa construita din toate
caramizile acelea, insa ceea ce are el in realitate este o gramada de caramizi complet nefolositoare, cu
care nu stie ce sa faca.

Accentul pe comunitate pe conectare intr-o sala de clasa este esential pentru un proces de invatare
activa.

Copiii invata cum sa ia decizii luand decizii, nu urmand instructiuni!!! si asta nu se face decat abia
in momentul in care profesorul cedeaza controlul!

Atunci cand ai incredere in copii si ii respecti, ca si profesor al lor, ei vor incerca sa se ridice mereu din
proprie initiativa la nivelul asteptarilor profesorului. cei mai buni profesori inteleg faptul ca vor avea mai
mult control asupra copiilor doar delegand acel control catre ei. De exemplu, chiar daca v-ati astepta ca al
o intrebare de genul " Cand vreti sa dam testul X" copiii sa raspunda cu "niciodata", in realitate copiii vor
oferi o data exacta. Pentru ca transferand decizia aceasta asupra lor si consultandu-i , ei se vor simti mult
mai responsabili, mult mai increzatori in propriile decizii si, poate cel mai important, se vor simti
respectati.

Ce variante avem intr-un sistem traditional de invatamant? Educatia este politica, oricat ne-am dori sa nu
fie asa. Schimbarea nu va aparea decat in urma unor miscari politice. Un guvern autoritar nu va oferi
niciodata un sistem de invatamant care sa incurajeze gandirea critica si creativa!

Nu stiu alternativele, nu am un raspuns, nu am raspuns nici macar daca ma gandesc la propria mea tara
si la ce solutii sunt disponibile acolo. Schimbarea sociala nu poate porni decat de la fiecare individ.

Scopul meu azi nu este sa va fac sa fiti tristi, fiindca realizati ca ceea ce se intampla cu copiii vostri in
scoala este departe de ceea ce va doriti voi sa se intample, ci este sa va enervez un pic, sa va ofer o
imagine mai clara, sa va provoc un pic sa actionati. Scopul meu aici este sa va conving sa nu mai
acceptati starea de fapt. Sa intelegeti ca lucrurile pot fi contestate si in timp pot fi schimbate!

Tehnologia este din anumite puncte de vedere doar o prelungire a metodelor traditionale de invatare.
Este doar o regurgitare de informatii, intr-o alta forma mai evoluata a bibliotecilor traditionale.

Notele au trei efecte, dovedite in urma unor studii, facute pe grupuri "notate" si "nenotate": grupul fara
note va fi mai incantat si mai motivat sa invete, copiii din grupa notata sunt predispus sa aleaga calea mai
usoara si sa "fenteze" sistemul, copiii din grupul notat vor avea mereu o perspectiva mai superficiala
asupra lucrurilor si in special asupra celor din obiectul de studiu.

Cei mai buni profesori, chiar daca lucreaza intr-un sistem in care trebuie sa ofere note la finalul
semestrelor, ei nu vor pune note pe temele individuale. Cu cat va fi mai stresat copilul ca trebuie sa
obtina o nota mare pe proiectul/tema individuala cu atat va trata mai superficial informatiile

Niciodata nu discutati cu copiii despre notele pe care le obtin!!!
Live blogging - Alfie Kohn
Suntem live! Stay tuned!

Incepe prima parte a conferintei de azi, cu subiectul spinos al scolilor pe care le merita copiii nostri :)

Un mic warm up cu aplauze pentru toti tatii care sunt prezenti in sala azi :)

Cea mai buna metoda de invatare intr-o sala de curs este legata de timpul alocat pentru discutii, discutii
purtate intre studenti/elevi. Profesorul trebuie sa asculte, iar in sistemul traditional situatia este exact
invers, profesorul vorbeste iar copiii asculta, ceea ce este complet in defavoarea copiilor.

Alfie ne pune sa ne imaginam o ora de curs intr-o scoala neconventionala din America, in care copii de
sase ani invata despre Mayflower, vasul devenit emblematic pentru colonizarea Americii. Copiii nu stau
pe scaune, scaunele sunt mutate de jur imprejurul camerei. In mijlocul camerei este silueta facuta cu
banda adeziva a vasului. Unul dintre baieti iese imbracat intr-un costum ca in secolul 16 si spune: nu
putem calatori pe acest vas pana nu stim cat de mare este. Copiii incep sa discute cum pot afla cat de
mare este vasul si ce capacitate are, cati oameni pot ruca pe el, astfel incat sa nu se scufunde.
Invatatorul este pur si simplu un ghid, copiii vin cu idei si sugestii. Ora se termina, insa lectia este departe
de a fi terminata, asa ca e lasata pe ziua urmatoare. In acest fel, copiii se gandesc peste noapte si pot
veni cu idei noi. Mai ales ca nu au teme, si au timp sa se gandeasca :)

Abia in a treia zi de curs, pe baza ideilor copiilor, profesorul introduce notiunea de masurare. Asa este
introdus fiecare concept nou, fie ca e vorba de concept matematic sau economic sau de alta natura.

Iti trebuie curaj si multa siguranta ca profesor sa lasi copiii sa conduca discutia, sa ii lasi sa gandeasca,
sa ajunga singuri la concluziile logice. Asta dureaza mult mai mult la inceput, insa le creeaza copiilor un
cadru in care ei exerseaza procesul gandirii logice, si in timp avolutia este mult mai semnificativa, decat
daca le-ai transmite pur si simplu informatiile fara sa ii pui sa ajunga singuri la ele. Pe langa acest aspect,
introducerea unor notiuni noi ca in metoda aratata mai sus, le ofera copiilor interdisciplinaritatea, fiidnca
invata despre istorie, invata despre matematica, despre comunicare si asa mai departe.

Timpul petrecut cat mai mult invatand in grupuri mici sau pe perechi este extrem de valoros. Asa invata
copiii cel mai bine, asa isi impartasesc propriile experiente si invata unul de la altul.

O programa care este bazata pe domeniile de interes ale copiilor, pe intrebarile pe care le pun ei la
inceputul anului este mult mai motivanta pentru ei decat o programa care este transmisa de catre un
organism guvernamental care nu are nici un fel de reprezentare in realitate.

Elevii care iau numai notite, care nu sunt implicati in mod activ, studentii care dau teste peste teste, elevii
care sunt invatati sa fie obedienti, cuminti si ascultatori in sala sunt aceia care vor deveni cei mai
obedienti adulti la timpul lor dispusi sa accepte orice sistem de guvernare....

Sistemul actual de invatamant exact pe asta se bazeaza: obedienta, competitie artificiala prin sistemul
notelor si al testelor si concursurilor, pe dezvoltarea memoriei pe termen scurt in defavoarea unui proces
logic si al gandirii creative pe termen lung.

In scolile bune accentul este pus pe importanta faptului ca elevii trebuie sa ajunga oameni buni si nu doar
niste elevi buni care iau note si performeaza in functie de un sistem arbitrar de calificative.

Intr-o scoala buna accentul este pus pe stimularea dorintei de joaca cu numerele si cu cuvintele, nu pe
memorarea acestora, astfel incat elevii sa ajunga sa isi doreasca in mod natural si firesc sa vrea mai
mult!

Un bun profesor de matematica nu le va arata niciodata o singura rezolvare a unei probleme, ca dupa
aceea sa ii trimita acasa cu alte douazeci de exercitii identice. Elevii trebuie sa construiasca pas cu pas,
si daca este unul care aduce solutia corecta, profesorul il va intreba pe acesta: Ok si cum ai ajuns la
rezultatul acesta.

"Faptul ca stii matematica la perfectie, nu te face automat si profesor de matematica" si asta se poate
extrapola si la limba materna, si al orice alta materie!

La matematica, spre exemplu, fractiile se pot invata intr-un context si cu un scop, asta ii stimuleaza pe
copii, nu oferirea pe tava a raspunsului corect insotita de mesajul "asa se face".

Adevarata invatare pentru copii nu va veni atata timp cat profesorul nu va fi dispus sa cedeze controlul
asupra modului de desfasurare a orelor!!!

Temele nu sunt pentru a gandi mai departe, pentru a porni un proces creativ de gandire critica, pentru a
invata cu adevarat. Temele sunt doar pentru a memora automat.

"Ceea ce eu povestesc aici nu este doar mai placut, este mult mai EFICIENT. Ok, si mult mai placut!"

De ce ne mai deranjam ca profesori, daca stim faptul ca peste catva timp toti studentii nostri vor
uita tot ceea ce i-am invatat? Care mai este scopul nostru pana la urma, ca si profesori, daca tot ceea
ce facem este sa ii invatam sa memoreze cuvant cu cuvant?


Constructivism - intelesul lucrurilor este creat de individ nu este oferit catre individ.

Sistemul traditional se bazeaza pe cuplul pahar-sticla, in care paharul este elevul, in care sticla, adica
profesorul, ii toarna cunostinte pana il umple. Si atunci cum sa ne mai mire cand copilul vine acasa si la
intrebarea "ce ai facut azi la scoala" iti raspunde "nimic", pentru ca exact asta a facut: NIMIC!

Ora de ora, semestru de semestru, an de an, materie de materie, copiii mai primesc cate o "caramida" de
informatii, si presupunem in mod gresit ca la finalul scolii ar putea avea o casa construita din toate
caramizile acelea, insa ceea ce are el in realitate este o gramada de caramizi complet nefolositoare, cu
care nu stie ce sa faca.

Accentul pe comunitate pe conectare intr-o sala de clasa este esential pentru un proces de invatare
activa.

Copiii invata cum sa ia decizii luand decizii, nu urmand instructiuni!!! si asta nu se face decat abia
in momentul in care profesorul cedeaza controlul!

Atunci cand ai incredere in copii si ii respecti, ca si profesor al lor, ei vor incerca sa se ridice mereu din
proprie initiativa la nivelul asteptarilor profesorului. cei mai buni profesori inteleg faptul ca vor avea mai
mult control asupra copiilor doar delegand acel control catre ei. De exemplu, chiar daca v-ati astepta ca al
o intrebare de genul " Cand vreti sa dam testul X" copiii sa raspunda cu "niciodata", in realitate copiii vor
oferi o data exacta. Pentru ca transferand decizia aceasta asupra lor si consultandu-i , ei se vor simti mult
mai responsabili, mult mai increzatori in propriile decizii si, poate cel mai important, se vor simti
respectati.

Ce variante avem intr-un sistem traditional de invatamant? Educatia este politica, oricat ne-am dori sa nu
fie asa. Schimbarea nu va aparea decat in urma unor miscari politice. Un guvern autoritar nu va oferi
niciodata un sistem de invatamant care sa incurajeze gandirea critica si creativa!

Nu stiu alternativele, nu am un raspuns, nu am raspuns nici macar daca ma gandesc la propria mea tara
si la ce solutii sunt disponibile acolo. Schimbarea sociala nu poate porni decat de la fiecare individ.

Scopul meu azi nu este sa va fac sa fiti tristi, fiindca realizati ca ceea ce se intampla cu copiii vostri in
scoala este departe de ceea ce va doriti voi sa se intample, ci este sa va enervez un pic, sa va ofer o
imagine mai clara, sa va provoc un pic sa actionati. Scopul meu aici este sa va conving sa nu mai
acceptati starea de fapt. Sa intelegeti ca lucrurile pot fi contestate si in timp pot fi schimbate!

Tehnologia este din anumite puncte de vedere doar o prelungire a metodelor traditionale de invatare.
Este doar o regurgitare de informatii, intr-o alta forma mai evoluata a bibliotecilor traditionale.

Notele au trei efecte, dovedite in urma unor studii, facute pe grupuri "notate" si "nenotate": grupul fara
note va fi mai incantat si mai motivat sa invete, copiii din grupa notata sunt predispus sa aleaga calea mai
usoara si sa "fenteze" sistemul, copiii din grupul notat vor avea mereu o perspectiva mai superficiala
asupra lucrurilor si in special asupra celor din obiectul de studiu.

Cei mai buni profesori, chiar daca lucreaza intr-un sistem in care trebuie sa ofere note la finalul
semestrelor, ei nu vor pune note pe temele individuale. Cu cat va fi mai stresat copilul ca trebuie sa
obtina o nota mare pe proiectul/tema individuala cu atat va trata mai superficial informatiile

Niciodata nu discutati cu copiii despre notele pe care le obtin!!!




Citisem vreo trei capitole dintr-una din cartile sale, Unconditional Parenting, care in prezent este disponibila tradusa
in limba romana. Unul din capitole m-a umplut de o furie groaznica. De teama ca poate are dreptate. Altul m-a lasat
osciland undeva intre "cat de fain, cat de just" si "dar asta este utopic, cum poti face asta in viata de zi cu zi, in viata
mea de zi cu zi, in lumea mea de zi cu zi". Altul m-a convins ca trebuie sa merg, macar pentru a-mi pune intrebarile
pe care le tot stransesem si dezbatusem de zor in micul meu cerc de prieteni. Le-am pus. De fapt le-au pus si altii.
Erau temeri comune.

Va sfatuiesc sa faceti asta de cate ori simtiti acel amestec de teama, refuz si negare vizavi de un subiect despre care
nu stiti prea multe. E ignoranta din voi care va dicteaza sa va bagati capul in fund, sa aruncati o rosie simbolica sau o
vorba urata si sa va refugiati in ale voastre, intre prietenii vostri - preferabil doar aceia care va canta in struna, intre
cartile voastre alese pe principiul "daca spune ca mine, are dreptate." Nu doar referitor la ideea de parenting. Pe
orice tema, e bine sa cercetezi inainte de a crede - zise satana din mine. Te sperie musulmanii, pune mana si citeste
ceva din Coran sau un studiu despre religia lor. Nu intelegi veganii, cauta informatii despre veganism. Te dezgusta o
idee vehiculata, cauta cartea / teza in contextul careia apare aceasta idee. Confrunta-te, educa-te, informeaza-te. La
final e posibil sa aveti exact aceeasi parere - slabe sanse, dar posibil; dar va fi o opinie educata, argumentata si nu o
reactie atavica de respingere a necunoscutului.

Nu ma apuc acum sa va spun pas cu pas ce s-a intamplat la conferinta; va invit sa cititi ce s-a notat deja aici:

http://bogdanasblog.blogspot.ro/2013/11/live-blogging-alfie-kohn-parenting.html
http://bogdanasblog.blogspot.ro/2013/11/live-blogging-alfie-kohn.html
http://treibadica.blogspot.ro/2013/11/liveblogging-cu-alfie-kohn.html


Mi-am luat si eu notite, si tot pe marginea lor am sa scriu. Pe tot parcursul conferintelor am facut legatura cu diverse
episoade din viata mea ca elev, copil, parinte. Si cu a fiului meu. Mi-am amintit de tatal meu si am oscilat ca un yoyo:
a fost sau n-a fost un pedagog excelent? Iata cum a aplicat intuitiv principii de care habar nu avea. Iata cum le-a
calcat insa in picioare cu urmatoarea ocazie. Profesorii mei. Unii geniali. Altii groaznici. Colegii mei. Unii fericiti. Altii
nenorociti de acalesi sistem care-i fericea pe restul. La fel si referitor la mine. I got this right? I got this wrong?

In prima sa conferinta, despre sistemul scolar, Alfie afirma ca procesul optim de invatare se realizeaza cand:
- elevilor li se permite dialogul si asumarea rolului activ in proces; cand ei sunt cei care intreaba, afla, cerceteaza.
- cand clasa este impartita in grupuri mici sau chiar perechi de studiu, care sa dezbata impreuna, sau sa rezolve
impreuna probleme.

"Deschideti cartea la pagina 14.
Scoateti o foaie de hartie.
Alineat.
Nu te uita in spate.
Treci la marginea bancii.
Nu vorbiti intre voi."

Suna cunoscut?
Mie da.
Iti amintesti zumzaitul monoton, de soapte interzise, iti amintesti scartaitul penitei sau fosnitul hartiei, bazaitul
neonului si dulcea amorteala care iti cuprinde creierul. Vocea profesorului care dicteaza, dicteaza, dicteaza, tuseste,
dicteaza, dicteaza. Incepe sa te doara mana cu care scrii. Afara e lumina si soare si aer si viata si tu stai si scrii si
scrii si scrii. Uneori ceea ce scrii pare interesant; dar nu apuci te gandesti la asta, pentru ca ramai in urma cu scrisul,
tabla aproape s-a umplut si va fi stearsa curand.

Dar am avut si ore la care nu se intampla asta. Am avut si ore la care eram incurajati sa ne sfatuim. Am avut ore la
care se scria putin si se vorbea mult. Am avut ore la care radeam si ne licareau ochii. Imi amintesc asta. Si probabil
mult mai important,imi amintesc inca ce mi s-a predat la acele ore.

Asta pentru a face trecerea la "the 10 year challenge", pe care Alfie o ofera si pe care majoritatea scolilor /
profesorilor au recunoscut ca probabil o pica: Ce te poti astepta, in mod rezonabil, sa retina elevii tai in 10 ani de la
predare?

"Everything you teach must be in a context and with a purpose" spune Alfie, iar eu ma duc cu gandul spre tatal
meu. Si spre problemele lui caraghioase. Ma amuza, imi era drag, dar ii vedeam ideile doar excentrice si poate venite
din plictiseala.

Tata schimba textul problemelor. Le transforma in mici povesti.

"Daca tu si cu Alina si cu Gabriel va duceti maine la colindat, si sa zicem ca va da careva ceva, mai mult de mila
(rasete) sa zicem asa, ca mai intai ma colindati pe mine si eu va dau 5 lei.
- 10, dom profesor
- 5 bai, de unde-atata 10. Ce-s eu, ministru?....asa, si apoi mergeti si la doamna Tincuta si va da 15 lei....si altcineva
va da 6 lei..."

Se imparteau bani de colindat la tata in clasa, se faceau fractii din mamaliga, se adunau sarmale, se multiplicau metri
de material pentru rochii de banchet, se calcula viteza cu care am ajunge inaintea autocarului cu fotbalisti la mare.

Tatei ii picau rebuturile intr-o perioada. Pur si simplu erau adunati asa zisii tantalai, buccii, recalcitranti, batausi si ce
alte epitete plastice erau, intr-o clasa, prin transfer. Apoi il rugau pe taica-meu sa vada de ei, ca e cu experienta si se
pricepe "la din astia"

Taica-meu s-a trezit intr-o zi ca elevii lui, dintr-o clasa proaspat formata, nu stiau diferenta dintre cerc si sfera. Cu
vreo 5 saptamani inainte de examenul la capacitate.
Asa ca a plecat la munca inarmat cu un arsenal care varia zilnic, dar care smulgea zambete uimite. Cum ar fi cu un
cerc de bobic si cu un pepene.
"Ioti bre, aista ii cercu, da? Pot sa imi bag capul in el? POT! Ioti, il bag. Ci ti razi, mai? Ia vina si baga capul in cerc.
Aista-i sfera, da? Harbuzu ista ii sfera. Di ci nu pot sa bag capul in iel? Ha? Di ci? Zi-i tu! DA! II PLIN! "

Fireste, uneori dadea si rateuri.
"Ci-i aista, bre, ioti cati colturi ari, ioti, il mangai pi toati partili?
- Patrat, dom profesor"

Si totusi la urmatoarea idee, ma intristez.
Constructivismul, spune Alfie, afirma ca e gresit sa consideri studentul drept un receptacul gol, in care torni
cunostintele profesorului. Nu acesta este procesul de invatare.

"Tabula rasa! Tabula rasa! N-au nimic in cap! de unde sa aiba?"
Am auzit asta de atatea sute de ori. De la profesori, inclusiv de la tata. Care totutsi intr-o buna zi s-a contrazis , cand
explica rugator unei mame inlacrimate, ca nu poate sa-i ridice copilul prin meditatii peste un anumit prag propriu de
asimilare:

"Doamna, matematica nu-i faina di papusoi, sa ieu o palnie si sa i-o torn in urechi! Daca ar fi asa, as turna-o si mi-as
lua de-o grija"

Bun asa, tata.

La cum ma intind, cred ca dureaza mai mult relatarea pe marginea conferintelor decat au durat conferintele in sine.
Dar asta este. In "episoadele" viitoare am sa incerc sa povestesc despre cum:

- tot in dubii sunt vizavi de maleficitatea sistemului de notare si testare
- mie una competitia mi se pare cat se poate de innascuta
- am realizat totusi ca prin un anumit tip de competitie se distruge tendinta nativa de cooperare si incredere
(intrebandu-ma eu asa daca nu cumva de asta suntem si sefi de cacat, subalterni lingai si colegi pizmuitori)

Si dupa aia vine a doua conferinta. Cu al carei continut am rezonat aproape intru totul, exceptand o mica pioneza in
calcai - despre care, cum spuneam, voi vorbi mai pe larg mai incolo.

Sa mergeti sa cititi cartea.


Notele sunt tot un fel de recompensa, spune Alfie. Muta interesul de la activitate catre rasplata. Sau pedeapsa,
fireste. Iei un 10, e rasplata. Iei un doi, e pedeapsa. Activitatea in sine e trecuta pe plan secund. Si de aceea, atunci
cand aceeasi sarcina a fost oferita catre doua grupuri de studiu, indiferent de varsta, tipul de task oferit, etc, cei care
nu au fost anuntati ca vor fi notati / recompensati s-au descurcat mai bine. Ceilalti au ramas in plan superficial;
au fost stresati; au ales, atunci cand li s-a oferit un set de optiuni, cel mai sigur / usor / fezabil mod de a obtine nota
sau recompensa.

Competitia nu e innascuta, adauga Alfie, e introdusa in mintea copiilor de toate aceste concursuri scolare, te aceste
nesfarsite cine-ajunge primul, cine stie cele mai multe poezii, cine e mai bun decat restul, pentru ca in definitiv la asta
se reduce esenta competitiei; nu de a-ti demonstra tie insuti valorile proprii cat de a te reasigura ca ceilalti sunt
mai prosti.
Si cu asta nu reusesc sa fiu de acord. Exista competitie inca din uter; Daca a avut cineva vreodata vreun mamifer cu
pui in grija, i-a vazut pe cei mai puternici impingandu-i pe ceilalti mai slabi sa nu ajunga la hrana. Extrapoland,
oamenii nu sunt cu mult mai departe. Altruismul, generozitatea si blandetea trebuie sa fie iar si iar si iar predicate,
oferite, impuse, exemplificate. Egoismul si competitivitatea insa, niciodata. Aveti mai multi copii? sunt intr-o
competitie continua pentru afectiune si atentie si probabil va doare mandibula de cate ori ati repetat "tata si mama va
iubesc pe toti la fel" - degeaba.

Un mar poate fi impartit; o cana de apa poate fi bauta in doi. Un job insa? O inima, o femeie? O functie politica? Un
volan de masina? Nu toate pot fi impartite si atunci cand exista o resursa suficient de importanta cat sa suscite
interesul mai multor indivizi, atunci va aparea si competitia. Naturala ca insasi viata.

Chiar acum, in locul in care esti, esti castigatorul unei competitii. Ai luat primul taxiul, pentru ca ai facut mai repede cu
mana. Cineva ti-a vrut barbatul, care s-a insurat cu tine. Cineva ti-a iubit femeia poate mai mult decat tine vreodata,
dar ea te-a ales. Dintre altii. Cineva si-a dorit sa locuiasca el la etajul trei, in apartamentul tau cu balcon pe colt, dar
tu ai ajuns primul la agentie cu oferta. Jobul tau a fost dorit si de altii. Cumva, angajatorii au decis in urma unor
metode de filtrare care nici nu mai conteaza de care erau - cv-uri, interviuri, teste - ca te potrivesti. Nu ca te potrivesti
in general, ci ca te potrivesti cel mai bine. Dintre toti cei care au venit sa incerce. Compatibilitatea in sine devine un
criteriu de excelenta.

Sistemul de admitere pe baza de testari si examene, spune Alfie, nu face decat sa perpetueze un anumit elitism in
care "the poor are getting poorer and the rich are getting richer".
Iar sunt in complet dezacord. Cel putin dpdv al sistemului nostru actual de invatamant, care, asa hulit si jelit cum
este, ne ofera inca - cine stie pentru cat timp - o sansa pe care The Land of the Free and Brave (lol) nu o are: sansa
la educatie gratuita. Probabil nu vom realiza vreodata cat de norocosi suntem pana nu ne vom alinia si noi altor tari.
Probabil vom realiza mult, mult prea tarziu cat de bine este sa nu ajungi sa platesti toata viata ta pentru 3-4 ani de
facultate ai copilului tau, sau mai rau, chiar ai tai.

Ce alternativa sugereaza Alfie? Interviurile, spune el, eseurile motivationale, sunt atatea alte instrumente prin care
poti determina pe cine vei admite.
Si iarasi nu sunt de acord. Sa luam exemplul Frantei; ea este una din tarile care isi regleaza locurile libere la
specializarile de la facultatile de Medicina in functie de care anume specializari au deficit in spitale in prezent. In
perioada in care am dat eu la facultate erau "pe val" stiintele politice, jurnalismul si dreptul, asa cum acum din cate
inteleg e psihologia. Rezultatul a fost o inflatie de absolventi nauci, care luptasera enorm pentru locurile lor din
facultate, care nu gaseau insa un corespondent real al specializarii lor pe piata fortei de munca si care acum se
considerau norocosi daca puteau slugari pe degeaba un avocat timp de 10 ani de zile, in speranta ca vreodata vor fi
introdusi in Barou.

Revenind la exemplul cu Franta; sa zicem ca avem resurse clare, finite, pentru 40 de locuri la o specializare de la o
facultate. Avem 300 de oameni care isi doresc in egala masura sa intre. Cum ii alegi? Ceri eseuri motivationale? Si
daca, asa cum Alfie spunea ca sunt oameni care pur si simplu nu se descurca bine la teste, avem oameni care se
descurca excelent la scris eseuri - eu as fi unul dintre ei, pot scrie niste eseuri de sa planga pietrele despre cum mi-
as dori nespus sa fiu inginer zootehnic, primarul Miclestiului, calugarita la Tanacu, medic pediatru, tehnician veterinar
sau tapiter. Daca acesti oameni, prin talentul lor de a convinge oratoric sau in scris, rapesc sansele altora care isi
doresc de o suta de ori mai mult locul, dar nu stiu cum sa explice asta intr-un interviu sau eseu?
Cum ii separi?
Ii tragi la sorti? ii pui sa danseze?
Nu, le dai examen.

Am avut de angajat un om nou in echipa, la un moment dat. Au avut interviu si test. Interviul era pentru a vedea omul.
Testul era pentru a ne asigura ca nu angajam o fiinta remarcabila, empatica, superba, creativa, dar careia o sa-i
facem noi munca zi de zi pana reusim sa scapam de el. Au fost oameni care la interviu s-au descurcat de minune. La
testul de html, muci. Testul prelua de altfel exemple din taskurile noastre de zi cu zi. Am avut si invers, fireste. Am
avut pe unul care a trecut prin testul ala ca prin branza, 100% score, insa care era de-o aroganta si scarbosenie de
am rasuflat toti usurati cand a plecat.
Si totusi rezultatele de la test au contat in final, in alegeri, in egala masura cu interviul. Pentru ca nu ne alegeam un
logodnic, ci un coechipier. Pentru ca trebuia sa aiba anumite aptitudini verificabile, testabile, cuantificabile.
Asa lui Alexandru al meu ii plac masinile la nebunie; l-ai angaja sofer pe ambulanta? I guess not.

Eu la randul meu, am trecut teste la interviurile de angajare. Erau oameni mai saraci ca mine la interviu? Posibil.
Erau oameni care isi doreau mai mult jobul? Foarte posibil. Si eu ce sa le fac? Sa le cer IBANUL, sa le trimit cota
parte din salariu proportionala cu propria lor motivare? Apoi sa-mi caut si eu alti oameni ale caror joburi le-as dori si
ale caror salarii nu le am, sa le cersesc contributia la cheltuielile mele lunare?

Cam asta ar fi primul meu cui - pioneza sa zicem, ca nu pot spune ca ma perpelesc noaptea de frustrarea nepotrivirii
mele ideatice cu dl Kohn.

Iar in postarea a treia pe tema conferintelor (sa speram ca si ultima, poate third time lucky reusesc sa ma organizez
cumva sa nu-mi iasa o saga intreaga) am sa va zic ce-am inteles eu ca vrea sa zica autorul despre iubirea
neconditionata, rasplata si recompensa si altele. Si fireste, am o pioneza si-acolo.



By Luba Vangelova
Every day, veteran educator Scott Henstrand walks into his history classroom at theBrooklyn
Collaborative Studies secondary school, jots down a few conversation-starters on the
blackboard, then takes a seat amongst the 14- to 17-year-olds. He does the same work as they
do, and raises his hand when he wants to speak.
For most of his 20-year career, Henstrand played the more familiar role of a teacher as the
manager of a classroom. The shift to this new structure was gradual and grew out of his
observation that all of his students shared some fundamental needs, regardless of age: They
all wanted to feel in charge of their lives, and to feel that what they were doing has meaning, he
says.
He was grateful to eventually land at his current school, which uses expeditionary learning and
performance-based assessments in lieu of graduation exams. More significantly, students (a
racially mixed group, some 70 percent of them coming from low-income families where, in many
cases, neither parent finished high school) are represented on the schools decision-making
committee, and teachers are given great leeway to be creative and experiment with various
degrees of egalitarianism.
In 2009, Henstrand took advantage of this freedom to develop and teach a physics class that
challenged some fundamental assumptions specifically, that teachers convey knowledge, that
students should desire that knowledge, and that teachers should be the sole arbiters in judging
students. Those constructs lead to power struggles and resistance, he says.
It really comes down to what you trust: Do you trust the
process, and do you trust the students?
So instead, he presented problems for the students to solve: He challenged them to learn about
physics by analyzing how children interact with toys and playground equipment, and to learn
about the world of design firms by designing a playground for a real group of third-graders. He
modeled the evaluations on the belt system in karate, and he enlisted students who had
previously mastered certain skills to help evaluate the proficiency of fellow students. He also
tried to encourage students to learn new things about themselves and their fellow students, in
addition to the content areas.
This shifted responsibility to the students, he says. Many found themselves enjoying physics,
and Henstrand noticed that he was experiencing less stress. But he was still in the lead role.
That changed in 2012, after he heard about a novel course called Big History and was given
permission to pilot it at his school (more than 100 classrooms around the world are now using
it). It looks at history through a different lens: Instead of the standard curriculum featuring a
linear march through time, it presents open-ended opportunities for students to contemplate the
human race within the context of the universe. It aims to develop a broad content knowledge
base and critical thinking skills, within a collective learning context.
Were not looking at it as a narrative that the students must believe, Henstrand says. Instead,
we test out ideas and why we believe them. Students in this age group are driven most by
philosophical questions. They gravitate to them like ducks to water, because theyre thinking the
same things; theyre just more visceral and open about it than the rest of us.
As he was contemplating how to teach the course, he also began to test out his own ideas
about his role as an educator. He began to think of everyone in the classroom as a learner.
Its a different way of approaching education, with educators not being the controlling force, he
says. Its about breaking down boundaries and seeing yourself as an equal. Were all just doing
the best we can to learn and to try to form a narrative with cohesion and meaning.

Scott Henstrand
ADJUSTING TO THE UNKNOWN
Not having someone in the role of classroom manager created a vacuum the teenagers initially
were reluctant to fill. At first they didnt believe it, Henstrand says. Then they found it very
scary, because they werent able to just sit passively and wait for someone to tell them what to
do. And they were being asked what they thought; for many, it was the first time they had
experienced such respect for their thinking. They were waiting for structure and saying, Tell me
what to learn, and Ill learn that.
Henstrand stayed the course and watched them gradually adjust to their new-found freedom.
All humans want autonomy and a say in what theyre doing, he says. Some students seem to
want more to be told what to do; my feeling is that theyre just uncomfortable with the power of
directing their own destiny, and their own learning.
He adds that this is probably more a function of conditioning than human nature, because by
early spring, they were all fully running with it. Some stood up and started group discussions,
perhaps based on the videos and texts that come with the course; others preferred one-on-one
discussions.

Students in Henstrand's Design for Play class.
The students create the class, Henstrand says. Its not guided, except by what theyre saying.
Its breaking down all the old paradigms.
He has carved out a new role for himself, as a dialogue starter. I introduce questions, but I
dont have answers, he says. A different educator will come up with a different approach. We
often look for a teaching technique, but the teacher has to find what drives them. Its about
being present with the students, being passionate about the same questions, and working
together to learn something and build a narrative.
[RELATED: Shifting the Classroom, One Step At a Time]
Students nominate other students to develop a rubric and perform evaluations. Henstrand says
he himself deemed the first year a success when he learned that students were continuing the
discussions outside the class, and students began asking if they could take the class for a
second year. I hate school, one student told him, but this is what its all about.
Were establishing a culture of learning, Henstrand says. Theyve started defending what
theyre thinking, even if its at odds with their parents or other authority figures. They start testing
their own beliefs, as well as those of others; they want to know the evidence and the logic. They
dont take anything at face value any more.
Other teachers liked what they saw and wanted to get involved, so this year Henstrand is
mentoring colleagues in three Big History courses.
It requires a different mindset, he says. Teaching is as much an internal journey, with the
relationship between humans in a class as essential as pedagogy. Are you willing to see
yourself on equal footing? Everyone is capable of that mindset. It really comes down to what
you trust: Do you trust the process, and do you trust the students?
Luba Vangelovas work has appeared in numerous print, online and broadcast media outlets,
including The New York Times, Smithsonian and Salon.
Explore: Brooklyn Collaborative Studies, inquiry learning
Print


inShare33
Email Post
Previous Article
How Can Students Be Successful in a High Stakes World?
Next Article
What It Takes to Draw Low-Income Students to Afterschool Art Programs
Related

Shifting the Classroom, One Step at a Time

Why Every Student Needs a Teacher Champion

Teacher's Most Powerful Tool: Piquing Students' Curiosity

Ready to Learn? The Key Is Listening With Intention

Powered by
FOLLOW MINDSHIFT

SPONSORED BY
MOST POPULAR

Subverting the System: Student and Teacher as Equals

Giving Good Praise to Girls: What Messages Stick

Why Academic Teaching Doesn't Help Kids Excel In Life

Checklist: Are You Ready for iPads In Your School?

TEDYouth Talks Ignite Curiosity
LEARNING AND CREATIVITY

The Importance of Fostering Kids Creative Confidence

Why We Need To Value Students Spatial Creativity

1. START WITH ONE UNIT
Start with creating one inquiry unit in one subject. You can jump in and change
everything at once like I did, but thats slightly crazy. Instead, if you design one unit in one
subject, at the end of each day, or week, you can analyze what worked and what didnt.
While teaching doesnt always leave a lot of time for luxuries like reflection, it really is the
key to figuring out inquiry learning, and as the teacher, its one of your most important roles.
Remember that inquiry learning is an emotional
process.
Sometimes you may not understand why certain things arent working. Ask your students.
Im often surprised by how much they know and how adept they are at articulating what they
need.
Two of the best resources Ive found for creating an inquiry classroom are Carol
Kuhlthaus work and Alberta Learnings Guide to Inquiry Learning.
If you dont know how to create an inquiry classroom, ask me. Im happy to help. You can
begin by posting comments here. If you need resources, I can probably point you to some.
Over the pastyear, Ive had the opportunity to email, Skype and, if distance allows, have
teachers, administrators and superintendents visit my classroom to see what we do.
2. TALK ABOUT LEARNING
Talk to your students about their learning a lot. Especially in the beginning, I talk to
my students about why my classroom is structured differently than every other class in our
school. I show them Ken Robinsons talk about how the 20th century school system doesnt
really prepare students anymore. I also show them Chris Lehmanns TED-X talk
emphasizing how education is broken and Karl Fischs Did You Know?.
I tell my students that essentially Im preparing them for jobs that dont currently exist, that
will use technology which hasnt been invented yet, to fix problems were not currently
aware of. They get the point. Its about developing skills and habits of learning, and we use
content to do that.
But I also talk to my students about stuff like how their brain works, and how neural
connections need to be made. That often, in order for students to learn something new, it
needs to be attached to things they already know. Just before the recent break, during the
last week of school, we talked about cognitive dissonance and Vygotskys zone of proximal
development. They like to know theres a reason for the way they feel when they dont get
it. And they like to know that everyones zone of development is different. In fact, they were
amazed to find out everyones brain is different.
And, yes, I use the big words. I simply explain what they mean. I dont use them to sound
smart. I use them because it makes my students feel smart; most of our society doesnt
treat our students like theyre capable of understanding or doing much. I do.
3. MAKE TECH WORK FOR YOU
Embed technology in ways that are authentic to the learning process. The first tools
that I teach my students are Google Docs, Diigo or Delicious to bookmark their research,
and Symbaloo to house their tools.
Experience has taught me that the first day I introduce a class to Google Docs, we will get
nothing done. To them, its the most amazing thing ever. They usually spend most of the
class typing back and forth to each other in the doc. No big deal. However, eventually, my
students open Google Docs without me telling them to. I have students who literally use
them for every lab, essay, and assignment. And the ability for a group to work on and edit
the same document at the same time, more than makes up for the initial class we lose.
The social media tools we used to show our learning in our slavery unit seemed like the
most natural and logical tools to use. As a learning community, we want our learning to
extend beyond the four walls of our classroom. So we have a discussion, or likely multiple
discussions, about what that should look like. We also want our projects to have real world
implications. Whats more real world than advocacy against modern-day slavery using
social media?
Essentially these are the two criteria we use to assess the product were going to create.
How do we extend our learning beyond our classroom and how can what we do here
make a difference to the real world? Our tool selection is guided by the answers to these
questions.
4. EXPECT TO HIT THE WALL
Remember that inquiry learning is an emotional process. Each stage of learning has
specific emotions attached to it, and at some point, you and your students will likely hit the
wall. Thats normal.
Ive found that we need to talk more as an inquiry class. My role is to be well aware of how
my students are doing emotionally, especially when were dealing with a weighty,
overwhelming topic like slavery. While this may not matter much in a traditional classroom,
it can completely blow apart a community learning through inquiry.


Sir Ken Robinson: How to Escape Educations Death Valley

10 Ways to Teach Innovation

Are We Wringing the Creativity Out of Kids?
FOLLOW MINDSHIFT

SUBSCRIBE
Enter your email below to receive our daily newsletter.
email address
submit

Privacy guaranteed. We never share your info.
MindShift
TERMS OF SERVICE

PRIVACY POLICY
2013 KQED Inc. All rights reserved.