Bucuria Este Semnul Ca Viata A Reusit

Meditatia zilei pentru vindecarea sufletului
Multumesc din suflet!

Celor care posteaza pe pe site-ul “Cerul din noi” http://www.ceruldinnoi.ro/
si “Revista Chemarea” http://www.chemarea.net/
18 iunie 2009
Oamenii cautã pacea, se spune. Dar, este oare adevãrat?

Este ca si când am spune cã oamenii cautã libertatea.
Nu, oamenii cautã pacea în timpul rãzboiului si rãzboiul în timpul pãcii;
cautã libertatea în vreme de tiranie si tiranie în timpul libertãtii.
Si apropo de libertate si de tiranie, nu-i nevoie sã spui atât homo homini lupus (omul este lup pentru om)
cât homo homini agnus (omul este omului miel).
Nu tiranul l-a creat pe sclav, ci invers.
A fost mai întâi unul care s-a oferit sã poarte în spinare pe fratele lui
si nu cel de-al doilea l-a silit pe primul sã-l poarte.
Fiindcã esenta omului este trândãvia si, împreunã cu aceasta,
oroarea de responsabilitate.
(Miguel de Unamuno - Agonia crestinismului)
15 iunie 2009
Fiinta umanã trebuie sã trãiascã

în forul ei interior
pentru ca Dumnezeu care locuieste acolo
sã se poatã revela.
(Mâ Ananda Moyî)
14 iunie 2009
Jean Yves Leloup – Ceea ce căutăm
Prezenţa, numai în prezent pot să o trăiesc.

Primul pas pe care-l facem spre Dumnezeu,
este primul pas care ne îndepărtează de El.
Opreşte-te din a căuta Adevărul, fii adevărat.
Opreşte-te din a căuta Iubirea, iubeşte.
Opreşte-te din a căuta Conştiinţa, fii conştient.
Opreşte-te din a căuta Trezirea, trezeşte-te, fii vigilent.
Opreşte-te din a căuta Viaţa, fii viu.
Opreşte-te din a căuta Lumina, deschide ochii.
Opreşte-te din a-l căuta pe Dumnezeu, deschide-ţi inima.
Ceea ce căutăm, suntem deja.
(Jean Yves leloup – Lettres à un ami athée)

13 iunie 2009
...trebuia...
...nu se putea să fie altfel...
pentru a ajunge la bucuria unei
identităţi în sfârşit „găsite”...
Experienţă profund umană această necesitate a unei bucurii în fundul abisului

de solitudine, de non-viaţă, de non-fiinţă,
atunci când, atingând fundul, punem capăt abisului fără fund!
Acest „trebuia” (din pilda fiului risipitor) este o manieră de a spune atunci:
nu se poate, nu se putea să fie altfel; este destinul meu de a fi om
locuit în acelaşi timp de non-fiinţă, urmărit (obsedat) de inexistenţă
şi destinat bucuriei sau vieţii din abundenţă.
Nimic nu este garantat, dar după eveniment,
pentru că mâna lui Dumnezeu a apărut,
prezenţă care ghidează şi acţionează de la început până la sfârşit,
după eveniment nici o îndoială nu subzistă:
nu putea fi altfel,
este bucuria unei identităţi în sfârşit „găsite”
în acord profund cu viaţa şi cu Sensul,
cu Dumnezeu.
(Lytta Basset - La Joie imprenable, pag. 184)
11 iunie 2009
Slujirea Vietii nu ne permite sã ne sprijinim pe experienta adusã de contactul eliberator al FIINTEI

supranaturale pentru a dispretui lumea si a ne instala pe celãlalt tãrm.
Noi suntem acolo pentru a creea spatiul lumii supranaturale în universul profan.
Omul care, prin contactul lui cu FIINTA si legãtura lui de reflectie interioarã cu ea, a dobândit o formã
trebuie neîncetat sã o repunã în discutie prin noi confruntãri cu lumea.
El trebuie sã învete sã-si discearnã umbra.
Curajul lui, sau dimpotrivã frica lui, interioare si exterioare, de suferintã
îi vor dezvãlui dacã se aflã pe cale si sub directia - lipsitã de indulgentã - a maestrului.
(K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)
10 iunie 2009
O colectie consistentã de maxime si citate puteti gasi (aici)
8 iunie 2009
A lãsa un loc imprevizibilului…
Nouvelles Clés.: O parabola va impresioneaza în mod special?
Lytta Basset.: Exact, este cea a grauntelui de mustar, care este cea mai mica dintre toate semintele si care
da un copac atât de mare si de frumos. Ceea ce este mic, infim, în tine, în viata ta, udã în loc sa sufoci –
cu cât este mai mic cu atât are mai mare nevoie de atentie si de îngrijiri. Nu putem prevedea niciodata ce
va tâsni de acolo. Într-o societate care programeaza totul, în care nu mai stim sa traim în prezent,
înseamna a lãsa un loc imprevizibilului…
din interviul în pregãtire
4 iunie 2009
Câteva gânduri din "Gânduri pentru zilele ce vin"

ale Monseniorului Vladimir Ghika
3 iunie 2009
Destinaţia noastră pentru bucurie este fără îndoială înscrisă în noi,

dar suferinţa poate s-o îngroape foarte adânc.
Trebuie să o lăsăm să iasă ca ceva care este de ordinul promisiunii.
E nevoie de timp pentru a admite că suntem destinaţi suferinţei
pentru că viaţa nu merge înainte fără suferinţă.
Dar e nevoie de şi mai mult timp pentru a avea revelaţia că suntem,
înainte de toate, destinaţi bucuriei. (…)
o bucurie de „împlinit”, de „desăvârşit”, de „perfectat” (…)
o bucurie de realizat.
(Lytta Basset - La Joie imprenable

(fragmente traduse din carte: aici)
2 iunie 2009
"Nu te întreba ce are nevoie lumea.

Întreaba-te ce te face viu, si fa acel lucru.
Pentru ca lucrul de care are nevoie lumea
sunt oamenii vii."
(Howard Thurman)
via : http://blanq.blogspot.com/
31 mai 2009
Suntem fãcuti ca sã aspirãm la bucurie

dar
fãrã suferintã viata nu merge înainte...
(Lytta Basset - La Joie imprenable

citat din memorie deocamdatã)
(fragmente traduse din carte: aici)
29 mai 2009
În fiecare din noi,

de la botezul si confirmarea noastrã,
somnoleazã toatã aceastã capacitate de iubire,
care adesea rãmâne sub-utilizatã pânã la moartea noastrã
si care ar putea face din noi fiinte de neuitat.
pr. A. Goettmann - Lettre nr.59
(www.centre-bethanie.org)
Vã doresc
Sãrbãtori Fericite!
17 aprilie 2009
Nu existã mai mare dragoste...

Fii pecetea pusă pe inima mea, pe simţurile mele. Această imagine atât de familiară – braţele tale întinse
pe cruce – să nu mă părăsească niciodată şi să mă salveze în ceasurile de ispită! . . .
16 aprilie 2009
Lasă-mă să închid cărţile...
Un monah al Bisericii de Rãsãrit
Omul care se dăruieşte cu totul unei opere, fie pentru a asimila sau dezvolta opera altuia, fie pentru a
elabora o operă proprie, acest om se limitează, se simplifică, se unifică. Se închide, într-un fel, ca într-o
mănăstire, în opera căreia i se consacră. Astfel se întâmplă cu omul care vrea să-l cunoască pe Iisus. Să ne
închidem pe noi înşine în Iisus. Să-i includem în El pe toţi ceilalţi, tot restul. În acest fel, în mod nevăzut,
cunoaşterea noastră se va răsfrânge în graţie asupra lumii.
Mântuitorul meu, m-am săturat să raţionez şi să discut pe tema ta. M-am săturat să citesc, să ascult, să
vorbesc. Lasă-mă să închid cărţile. Fie ca între noi să nu se mai interpună nimic. Lasă-mă să vin la tine.
Lasă-mă să mă las absorbit, să mă adâncesc în prezenţa ta. Fie ca inima ta singură să-i vorbească inimii
mele!
Dar, Doamne Iisuse, cum ar putea inima mea să asculte inima ta, în timp ce Învăţătorii şi Cărturarii se
ceartă în jurul numelui tău? Zgomotul vocilor lor nu va acoperi ceea ce spui tu, cu blândeţe, în taină?
Repet fraza Mariei din grădină: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus. Spune-mi unde l-ai
pus şi mă voi duce să-l iau”. Aş vrea, şi eu, să te iau, Doamne Iisuse. Să te iau departe de tumulturile de
şcoală, mult departe de disputele savanţilor. Departe şi de zelurile amare şi de tensiunile dintre discipoli
(„Care dintre noi este cel mai mare?”). Să te ador, să te văd, să-ţi vorbesc.
Această prezenţă, acest „faţă în faţă” la care aspir, le pot obţine de la tine, Doamne. Tu te poţi manifesta
pentru mine fără ca această prezenţă nouă să aibă o legătură directă cu trecutul. Tu poţi, de asemenea, să
faci prezentă pentru mine, şi actuală, şi nouă această viaţă care a fost viaţa ta pământească. Tu poţi să scrii
tu însuţi în sufletul meu o „Viaţă a lui Iisus”, veche şi nouă în acelaşi timp. Doamne, revelează-te mie ca
Iisus al Evangheliei şi ca Iisus contemporanul meu.
(din vol. JESUS. Simples regards sur le Sauveur par Un moine de l’Eglise d’Orient, Editions de
Chevetogne)
15 aprilie 2009
Esenţial este ceea ce precede, tot restul vine pe deasupra (Mt 6,33) şi decurge de aici ca dintr-un izvor (In
15, 1-11). Am spune chiar: dacă acest punct de emergenţă nu există, atunci ne bălăcim în amatorism.
Dar dacă, datorită acestei mize de fond, am acceptat să depăşim stadiul unei vagi religiozităţi, să-l
cunoaştem pe Dumnezeu altfel decât din spate şi să intrăm în prodigioasa aventură a sfinţeniei, atunci
rugăciunea noastră, cu condiţia să fie adevărată, ne va dezvălui sensul vieţii noastre (2 Co 3,16) şi al
istoriei în care se situează ea. Căci Dumnezeu nu este numai un Dumnezeu ascuns (Ps 89,47), ci este şi
Dumnezeul secret al istoriei omeneşti. Dar cum L-aş putea recunoaşte pe calea mea dacă privirea mea
interioară n-a învăţat să-L cunoască în intimitate? Într-adevăr, ochiul este lampa corpului (Mt 6,22-23) şi
percepţia lucrurilor este conformă preocupărilor mele obişnuite. Dacă acestea sunt departe de Dumnezeu,
eu sunt un radio fără antenă: acesta nu percepe decât paraziţi… Dumnezeu este atunci mereu un intrus,
un „corp” străin şi puţin deranjant! Să ne amintim de povestea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov…
Dacă eu mă las sesizat astfel de El în interiorul rugăciunii mele, îl voi întâlni şi peste tot în afară, sub
vălul aparenţelor şi chiar al banalităţii. O faţă de om va fi poate culmea strălucirii Lui, dar un eveniment,
o situaţie, o neprevăzută sau o contrarietate vor fi tot atâtea misterioase Vizitări care punctează în realitate
o Prezenţă care este continuă…
din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,

text integral, (aici)
14 aprilie 2009
Dacă n-am fi creştini amatori, lumea ar fi fost demult în flăcări (Lc 12,49).
Acest popor mă onorează cu buzele, dar inima lui este foarte departe de Mine (Mt 15,18),
religia lui faţă de Mine nu este decât porunci omeneşti, lecţii învăţate! (Is 29,13) Amatori…
din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,

text integral, (aici)
12 aprilie 2009
De FLORII
Un monah al Bisericii de Rãsãrit
Natura întreagã este orientată... Natura murmură numele lui Isus.
Isus şi natura. Se citează mereu acest pasaj din Evanghelie în care Isus evocă crinii de pe câmp a căror
podoabă eclipsează slava lui Solomon. Da, Isus ne invită să admirăm frumuseţea operei divine. Mai mult
decât atât: el ne invită să ne punem încrederea în Tatăl care, dacă astfel îmbracă iarba de o zi, cu atât mai
mult îi va îmbrăca pe copiii săi. Dar aici nu este decât un aspect(şi nu cel mai profund) al raportului dintre
Isus şi lumea naturală.
O interpretare simbolică a naturii nu epuizează cu nimic semnificaţia acesteia. Este adevărat, natura este o
carte deschisă în care fiecare detaliu sugerează, în termeni voalaţi, realităţile vieţii supranaturale. Această
intuiţie, atât de vie a simbolurilor, ţine de geniul evului mediu. Dar există mai mult decât acest simbolism.
Natura este orientată. Ea revelează un efort ordonat spre Isus Christos. Isus: sens şi capăt al oricărei
evoluţii, cauză secretă, săgeată indicatoare şi „vector” (ar spune fizicienii) al fenomenelor naturale.
„Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” le spune Isus fariseilor care voiau să-i potolească pe ucenici. Isus
face aluzie la ceea ce este slujirea proprie a naturii (perceptibilă numai pentru cel credincios). Natura
murmură numele lui Isus. Ea strigă după Isus chiar dacă păcatul originar i-a provocat deviaţii dureroase.
Toate elementele tind spre Dumnezeu- Omul. Piatra şi stânca vor furniza mormântul Mântuitorului. Apa
îşi va atinge rostul ei cel mai înalt în botezul care regenerează. Măslinii vor da uleiul care unge şi vindecă
bolnavii în numele lui Isus. Spicele de grâu şi boabele de struguri vor produce pâinea şi vinul din care
Domnul va face taina corpului său zdrobit şi a sângelui său vărsat. Copacul va da lemnul crucii. Astfel, un
acelaşi elan poartă spre Christos toată natura şi, împreună cu ea, toată lucrarea omenească – cea a
secerătorului, a brutarului, a vierului şi altele – care ajută la această ascensiune, la această transfigurare.
(din vol. JESUS. Simples regards sur le Sauveur par Un moine de l’Eglise d’Orient, Editions de
Chevetogne)
A venit primãvara:
http://www.youtube.com/watch?v=GdB-JIFRXEg
Si cu Vivaldi:
http://www.youtube.com/watch?v=O--6Ih6knlc&feature=related
Si cu Tudor Gheorghe
http://www.youtube.com/watch?v=aJq2VAnfPtw&feature=related
10 aprilie 2009
Adevărul ne poate elibera. Din cauză că adevărul este adesea incomod, nu avem curajul să umblăm după
el. Sigur, el este incomod, dar după ce ajungi să depăşeşti starea de inconfort pe care o provoacă,
întâlnindu-l şi acceptându-l, abia după aceea începi să-i înţelegi binefacerile. Fără adevăr nu putem
colabora. Spunem că fiecare avem adevărul nostru. Adevărul nu poate fi decât unul singur.
Oamenii trebuie să spună adevărul. Să-l suporte – numai aşa este posibil să se dezbare de bigotismul
politic actual. Adevărul este ascuns popoarelor, tocmai pentru că se ştie că adevărul îl face pe om liber.
Numai minorilor şi sclavilor li se ascunde acest bun, dar până şi lor li se oferă ceva care să semene cu
realitatea.
Un popor minţit este tratat ca o fiinţă subdezvoltată mintal, căreia degeaba îi spui adevărul despre lume şi
despre ea însăşi.
Un om hrănit cu adevăr se maturizează în mod normal, la timp, are opinii, şi opiniile lui trebuie să le iei în
seamă cu seriozitate.
MS Regele Mihai
(din vol. Mircea Ciobanu – Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas)
9 aprilie 2009
Exerciţiul pe cale are drept prin scop schimbarea conştiinţei. Una din marile neînţelegeri este aceea de a
crede că exerciţiul spiritual, meditaţia, este o concentrare asupra unui conţinut transcendent, un efort
pentru identificarea cu o imagine transcendentă. Această identificare poate fi un moment foarte frumos
dar este o iluzie totală să crezi că prezenţa unui conţinut transcendent în conştiinţă transformă omul.
Trebuie ştiut că sensul căii este transformarea omului şi nu acela de-l umple cu conţinuturi sacre. Prea
mulţi oameni astăzi se identifică cu conţinuturi sacre şi îşi imaginează că aceasta este calea spirituală.
Exerciţiul spiritual are drept sens să devin un altul.

Numai devenind un altul voi vedea altfel şi voi vedea altceva.
(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)
8 aprilie 2009
... dacă omul a avut şansa de a fi atins de către Cel cu Totul Altul,
pasul următor este acela de a se transforma,
într-un mod care să nu mai vizeze doar cele câteva clipe în care trăieşte o experienţă pasivă,
ci ca atunci când atinge un obiect sau întâlneşte o persoană şi o priveşte,
să emane din el această profunzime a Fiinţei.
Omul matur pe calea iniţiatică este omul care se simte responsabil de a lăsa să treacă prin el ceea ce îl depăşeşte.
(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)
7 aprilie 2009
Infinitul se trezeste în om prin intermediul finitului care care îi este opus.

Si finitul însusi descoperã în infinitul, care îl contrazice, propria lui Fiintã esentialã.
(K.G.Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)
6 aprilie 2009
Secretul Fericirii...
...dar îmbrãţişarea divinã este

conţinutul fiecãrei clipe
pentru cel care îmbrãţişeazã evenimentul.
(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)
3 aprilie 2009
Timpul alergării mele-i lung; calea este lungă.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat călătoria peste singurătăţile lumilor,
Lăsându-mi urma în mulţime de stele.
Drumul cel mai depărtat mă poartă chiar lângă Tine
şi unduirea cea mai măiastră duce la desăvârşita-Ţi simplitate.
Călătorul trebuie să bată la toate porţile

înainte de a ajunge la a sa;
el trebuie să rătăcească prin toate lumile dinafară
pentru a ajunge la altarul dinăuntru.
Mi-am lăsat ochii să rătăcească departe, înainte să-i închid şi să spun:

Eşti aici!
Această întrebare, această aşteptare, izbucneşte într-o mie de fluvii de lacrimi

şi inundă lumea sub valul acestei credinţe: Sunt Eu!
(din vol. Rabindranath Tagore – Ofrandă lirică, Alba Iulia 1995, trad. George Remete)
Serenada florilor:
http://www.youtube.com/watch?v=vznLWMvRTL0
1 aprilie 2009
Ceea ce îl vindecã pe celãlalt nu este cuvântul, ci fiinta mea.
(Abraham Maslow)
29 martie 2009
Nu ne salvãm din lume, ci împreunã cu lumea

pe care trebuie sã o tratãm ca pe
un sacrament al prezentei lui Dumnezeu.
(Kallistos Ware - L'île au-delà du monde)
Sempre Primavera: http://www.youtube.com/watch?v=6QijJNusShI
28 martie 2009
Ecologie si spiritualitate
Ecospiritualitatea se bazează pe alegerea şi pe viziunea unui cosmos locuit şi subiect. Ea cheamă aşadar,
ca răspuns la criza ecologică, la o „resacralizare” a naturii şi a fiinţei umane. Aceasta presupune să ne
eliberăm de dualismele în care ne-a închis modernitatea, cu separaţie ei între spirit şi materie, abordarea
antropocentrică şi raţionalistă a lumii. Una dintre provocările majore este ieşirea din această paradigmă.
Căci nu vom rezolva criza ecologică, de o manieră profundă şi durabilă, fără o re-creare cosmologică şi
antropologică, adică fără o transformare „radicală” a concepţiei noastre despre natură şi despre persoana
umană. Această schimbare de conştiinţă este şi de ordin spiritual: ea trece printr-o redescoperire a
dimensiunii metafizice, divine sau sacre, a materiei, a cosmosului şi a fiinţei umane.
(Maxim Egger - (articol pe site))
27 martie 2009
TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU
Înţelegem de multe ori Creaţia ca pe o mişcare de la şi spre exteriorul lui Dumnezeu. Ca şi cum
Dumnezeu ar fi creat lumea într-o relaţie de exterioritate. Or, misticii celor trei mari tradiţii abrahamice
(iudaismul, creştinismul, islamul) spun că, cosmosul este creat nu numai de către Dumnezeu, ci în
Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a creat lumea în interiorul Lui Însuşi, ceea ce dă Creaţiei o
vertiginoasă dimensiune spirituală. Cum să înţelegem acest „în” Dumnezeu?
...
Problema cu această înţelegere a lui ex-nihilo (adică „din nimic")este că rămânem într-o dualitate, o
exterioritate a lui Dumnezeu prin raport cu ceea ce creează El.
Există, totuşi, o altă interpretare, mai profundă şi mistică. Ea a fost dezvoltată în special de către cabala şi
doctrina acesteia, tsimtsoum. Acest cuvânt ebraic înseamnă literalmente contracţie în sine, coborâre în
străfundul propriu. Pentru a crea lumea, Dumnezeu nu iese din sine însuşi într-o mişcare de revelaţie spre
exterior, ci se repliază asupra sa însuşi. Se retrage din el însuşi în el însuşi. Aceasta făcând, el generează
un vid sau „neant” (nihilo) în inima lui. Acest neant este o formă de spaţiu primordial care conţine totul
virtualmente (în germene), un rezervor infinit de energii şi potenţialităţi, în care cosmosul urmează să
vină la existenţă. În acest sens, ex nihilo din Biblie nu are nimic comun cu noţiunea de neant.
Originea cosmosului este aşadar de căutat în realitatea divină. Mai exact în Logosul creator, spun Părinţii
Bisericii. Toate fiinţele şi elementele naturii – în infinita diversitate a formelor lor materiale – au
preexistat acolo şi există nu ca atare, ci în realitatea lor arhetipală sau, pentru a relua terminologia lui
Maxim Mărturisitorul (sec. VII), potrivit logos-ului lor.
26 martie 2009
Pentru o reîncântare a Creaţiei
Ce este natura? O simplă realitate materială fără spirit, supusă legilor fizico-chimice explicabile prin
raţiunea umană, aşa cum a pretins Occidentul odată cu epoca modernă inaugurată la sfârşitul secolului al
XVI-lea prin figuri ca Descartes, Galilei şi Newton? Sau este mai mult decât atât: o realitate înzestrată cu
un mister, cu o interioritate şi cu o dimensiune divină? Pe de altă parte, pentru ce suntem chemaţi la o
angajare ecologică: pur şi simplu pentru că prin prea multa exploatare şi epuizare a naturii, noi distrugem
înseşi bazele vieţii noastre şi ale generaţiilor viitoare? Sau, de asemenea, pentru că natura are un caracter
sacru care invită la respect, cosmosul şi fiinţa umană fac parte, într-un mod atât de intim, unul din celălalt,
încât orice violenţă făcută primului este o atingere adusă celui de-al doilea ca şi divinului prezent şi într-
unul şi în celălalt.
25 martie 2009
Oricare ar fi starea lumii la origine, există o speranţă căci

Suflul lui Dumnezeu pluteşte la suprafaţa apelor.
...
Acest Suflu se asemăna unui porumbel care atingea apele fără să le atingă.
(rabinul Philippe Haddad, (sursa))
24 martie 2009
Astãzi se împlinesc 100 de ani de la nasterea pastorului Richard Wurmbrand

(1909-2001)
Vã recomand un site dedicat personalitãtii lui Richard Wurmbrand,

cu informatii sigure, inclusiv mãrturia lui Mihai Wurmbrand (fiul):
http://www.richard-wurmbrand.ro/
si pagina destinatã acestei personalitãti pe acest site(ceruldinnoi): (aici)
Cu aceastã ocazie una din renumitele meditatii din închisoare:
Misterul rugăciunilor fără răspuns
Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel scrie: şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am,
în sfârşit, fericirea să vin la voi (Romani 1:10). În locul unei călătorii prospere, el a venit ca prizonier în
lanţuri şi a naufragiat. Şi multe alte exemple abundă în Biblie.
Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de supunere la ceea ce Dumnezeu, în înţelepciunea şi dragostea
Lui, a hotărât dinainte. Cum ar fi lumea dacă Dumnezeu Şi-ar schimba planul ori de câte ori cineva îşi
exprimă o dorinţă în rugăciune?
Talmudul spune că Marele Preot intra în Locul preasfânt din Templu o dată pe an, spre a se ruga pentru
popor şi întotdeauna îşi încheia rugăciunea cu cuvintele: Doamne, nu lua în seamă cererile drumeţilor!
Era un lucru înţelept. Cei ce călătoreau lunea cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau
marţea, miercurea, etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul ar fi pierit din cauza secetei.
Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga. Doi creştini au plantat câte un măr în faţa
casei. Când a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios Ia pomul lui: nu avea nici măcar un
măr. Când s-a apropiat de casa vecinului, S-a înfuriat şi mai tare. Ramurile din pomul vecinului său
gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci el i-a cerut fratelui său: Explică-mi şi mie cum vine
asta. Am plantat pomii în acelaşi timp, slujim aceluiaşi Dumnezeu. Cum se face că ţie ţi-a dat aşa multe
mere şi mie nu? Celălalt a răspuns: Poate nu te-ai rugat pentru pomul tău. - Cum! Nu m-am rugat?, a
strigat primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne dă ploaie; Doamne, destul cu ploaia. Doamne, acum e
nevoie de soare; acum e prea mult, o să-mi usuce pomul. N-am neglijat nici o clipă rugăciunea şi totul a
fost zadarnic. Tu cum ai făcut? Fratele i-a răspuns: Nu sunt atât de priceput la rugăciune cum eşti tu. M-
am rugat numai o dată, la început, în felul acesta: Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă fructe la
timpul cuvenit. Nu ştiu de câtă ploaie sau de cât soare are nevoie. Tu eşti un grădinar mai experimentat
decât mine. Tu ai creat raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta. Dăruieşte-mi mere la timpul potrivit.
Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că cerem prea multe lucruri, fără a avea în vedere rezultatele pe
termen lung.
Există o cerinţă creştină: Trăiesc aici, ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii mele, mă rog să
locuiesc în Cer cu cei dragi ai mei
Învaţă-mă Să-ti slujesc pe pământ ca într-o călătorie către Ceruri O astfel de rugăciune nu rămâne
niciodată nebăgată în seamă.
(din vol. Richard Wurmbrand - 100 de meditaţii din închisoare, Editura Stephanus, Bucureşti 1994
23 martie 2009
Richard Wurmbrand
Căutarea după Dumnezeu
Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, "Ludlul bel nemequi" (Îl voi lăuda pe Domnul
înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:
"O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri vor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omului e rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilorîn mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.
Cine-l poate înţelege?"
Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile Sale ne sunt
necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci
când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.
În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei
petreceri de nuntă.
Pot să spun acum: "Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a lui" (Cântarea Cântărilor 6: 3). El e posesiunea
mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot
despărţi oricând. Bariera este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului
nu mai este nici ea singură. Aceasta îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu
mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te poţi împărţi în două ("Henric al IV-lea").
Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a
făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Romani 9: 20). Sufletul care îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El
conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel ce se rătăceşte şi cel ce
rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.
În ziua de pe urmă. Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată
cunoaşte Ziditorul creatura?
El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte
17: 28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător - cunoscut. La
sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui
Dumnezeu.
Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său,
scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7: 22), dar rămânând despărţiţi de
Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.
Renumitul mistic creştin Meister Eckhart spune că cel care doar îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios.
Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-L adore de la distanţă.
(din vol. Richard Wurmbrand - 100 de meditaţii din închisoare, Editura Stephanus, Bucureşti 1994)
22 martie 2009
Pentru cei "fatalisti" :) ... dar nu numai... pentru noi toti...
Dumnezeu reînnoieşte în fiecare zi,

în fiecare clipă, în fiecare secundă,
opera(creaţia) de la început.
(din Traditia liturgicã ebraicã)
pentru cã Dumnezeu se bazeazã pe om...

pe responsabilitatea lui,
pe participarea lui...
(sursa)
...miracol valabil pentru omul care participã la aceastã SINERGIE...
21 martie 2009
Singura şi adevărata problemă este aceea de a şti dacă vreau cu adevărat să acced la propriul meu adevăr,
la adevărul fiinţei mele, la cel al istoriei mele.
„Suflul adevărului, afirma Isus, vă va îndruma spre adevãrul întreg” (In 16,13).
Este promisiunea unei căi care permite să ajung până la capătul meu
– a ceea ce am făcut din mine şi
a ceea ce sunt capabil să fac din mine –
şi de a accede la libertatea la care suntem toţi destinaţi:
„Adevărul vă va face liberi” (In 8,32),
pe toţi, fără excepţie.
(Lytta Basset – Au-dela du pardon)
20 martie 2009
Pentru gândirea creştină, sprijinită pe texte de netăgăduit şi pe credinţa nezdruncinată a Bisericii,

Dragostea e Dumnezeu însuşi, adică, mai exact, Dumnezeu e arătat şi apropiat ca Dragoste, iar lumea
toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei nu sunt decât produsul acestei Dragoste.
E aici punctul cardinal care deosebeşte ideea creştină despre Dumnezeu, de toate celelalte idei despre
Acesta.
Creator, atotputernic, pretutindeni de faţă, a toate ţiitor, sunt caractere ale divinităţii pe care le regăsim şi
în alte metafizici, prin analogie.
Dumnezeu iubitor, creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspânditor de har, e o dezvăluire proprie a
Bisericii creştine.
(Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros în metafizica creştină)
19 martie 2009
Apropierea de adevăr e o zăbavă, o tristă chemare, nimic mai greu şi mai temător pentru bucuriile omului,
cucerite numai cu buricele degetelor. Vrăjite, ne prind, ne cuprind şi ne joacă jocul deznădejdii, pe cât de
iute pe atât de gol, jocul înşelător al urâtului fără chip, ce fuge înspăimântat la cântecul cocoşului.
Dragostea de noi înşine, noi înşine ai trupului, dragostea pentru o lume care nu cunoaşte decât zorul către
descompunere şi moarte, nu ne poate niciodată linişti, nu ne poate mântui. Dragostea de adevăr, de om
sfinţit, de lucru tainic hrănit, ne deschide calea eliberării, calea bucuriei supreme şi a luminii după care
tânjesc toţi cei ca au în inima lor un prinos de omenie şi îmbucurată cercetare.
…
Lumea aceasta e urâtă că suntem noi urâţi. Dar lumea e frumoasă prin puterea noastră de a cuceri esenţa
lucrurilor, adică veşnicia lor, prin credinţa în cupola albastră care dă picăturii de rouă aceeaşi putere ca şi
oceanului de a oglindi soarele, omului sărman aceeaşi tărie ca a sfântului, de a răsfrânge chipul luminat al
divinităţii.
Lumea noastră e frumoasă, precum sufletul nostru e frumos, frântură din măreaţa taină a dragostei şi
creaţiei.
(din vol. Ernest Bernea – Cel care urcă muntele, Editura AGORA, Iasi, 1996)
18 martie 2009
Setea de viatã... adicã de Viatã...
Cei mai mulţi oameni se uită şi se neagă pe ei înşişi. Dorinţa de a trăi, care e un bine în sine, lipsită însă
de adevăr şi demnitate, ne alungă continuu, biete fiinţe nelimpezite, către apele tuturor cedărilor şi
îngăduinţelor.
Câtă sforţare, câtă agitaţie, câtă speranţă şi îndemn pentru o lume de aparenţe înşelătoare.
În goana lor după tot ceea ce satisface imediatul, nevoile inferioare ale vieţii, în setea lor de senzaţional,
oamenii ucid puterea spiritului şi închid soarele frumuseţii lor interioare. Bătuţi de aripile tuturor
vânturilor, purtaţi într-o lume care nu mai este umană, oamenii se cred cuceritori, dar sunt robi consumaţi,
se cred bogaţi, dar sunt săracii pământului.
Ce este viaţa aceasta pentru cei mai mulţi dintre noi? O toamnă continuă printre copacii căreia cântă
glasul stins al frunzelor îngălbenite.
…
Viaţa celor mai mulţi oameni e tristă şi aspră, mergere pustie într-o aşteptare nelămurită. Puţin îndrăznesc
să o ia de piept, să-i scuture moartea din oase şi să o poarte pe căi noi, pe căi pline de rod şi vrednicie.
(din vol. Ernest Bernea – Cel care urcă muntele, Editura AGORA, Iasi, 1996)
17 martie 2009
The Rose - Gheorghe Zamfir
Si, dacã nu cumva ati remarcat înaintea mea,

vã recomand articolul lui Rãzvan Ionescu Dansul postat pe 8 martie 2009
de pe blogul FERESTRE ÎN PRIDVOR
http://ferestreinpridvor.blogspot.com/
15 martie 2009
Si iarãsi...
E primãvarã...
cu Tudor Gheorghe:
14 martie 2009
Când creaţia era nouã şi toate stelele străluceau

în prima lor splendoare, zeii ţinură sfat în cer şi cântară:
”O, tablou al desăvârşirii! O, preacurată bucurie!”
Dar unul dintre zei strigă deodată:

”Mi se pare că undeva este o ştirbire în acest lanţ al
prealuminii şi una dintre stele s-a pierdut!”
Struna de aur a harfelor divine se rupe: cântarea încetă

şi îngroziţi zeii începură să se tânguie:
”Fără îndoială era cea mai frumoasă steaua care s-a pierdut,
gloria tuturor cerurilor!”
Din ziua aceea este căutată fără încetare

şi tânguirea unuia trece la celălalt:
”Cu ea lumea şi-a pierdut singura sa bucurie!”
Dar, în liniştea adâncă a nopţii, stelele surâd

şi murmură între ele: „Zădarnică este căutarea!
O desăvârşire neîntreruptă este pretutindeni!”
(din. Vol. Rabindranath Tagore – Ofrandă lirică,

Editura Polirom, trad. George Popa)
13 martie 2009
Numai Iubirea mişcă fiinţele.

Dumnezeu, aşadar, pentru a putea ieşi din Sine, a trebuit, în prealabil,
să arunce înaintea paşilor Lui o cale de Dorinţă,
să răspândească înaintea Lui un parfum de Frumuseţe.
Atunci m-a făcut să apar, abur luminos, deasupra abisului – dintre Pământ şi Cer –
pentru a veni în mine să locuiască printre voi.
(Pierre Teilhard de Chardin - Eternul Feminin)

fragmente pe site: (aici)
Ave Maria (Shubert) Pavarotti

http://www.youtube.com/watch?v=2uYrmYXsujI&feature=related
12 martie 2009
Practica vidului...
... benedictio vaccui...
Există un vid nefast, de exemplu, în plictiseală. Dar nu există numai plictiseala; există şi stări în care omul
contemplă un neant larg deschis. Acolo este horror vaccui – frica de vid. Ceea ce se deschide acolo este o
transcendenţă negativă.
Această stare este negativă pentru că nu produce nimic. Ea provoacă vidul unei scurgeri, fără a crea
condiţiile necesare unei noi umpleri.
Dar există şi o benedictio vaccui – binecuvântarea vidului. Multiplicitatea gândurilor, imaginilor,

sentimentelor; multiplicitatea a ceea ce, din cotidian, ni se „lipeşte de piele” – toate acestea trebuie să
dispară. Este o direcţie a vidului la care trebuie să plecăm urechea, nu nimicul se aflã acolo, ci totul. Din
acest nimic se poate ridica ceva care este dincolo de orice multiplicitate: plenitudinea. În acest sens, există
o plenitudine a nimicului.
Meditaţia nimicului este una din formele za-zen –ului. Sunetul Fiinţei răsună fără întrerupere. Chestiunea
este de a şti dacă, în calitate de instrument, suntem acordaţi aşa încât să-l auzim: sunetul tăcerii în
plenitudinea nimicului.
(Karlfried Graf Durckheim – Sagesse et Amour, Editions du ROCHER)
11 martie 2009
Avem nevoie de o „cultură a experienţei interioare” ...
Avem nevoie de o „cultură a experienţei interioare”

care nu se mulţumeşte cu exerciţii specifice,
ci care crede în veridicitatea vechiului dicton:
„fiecare clipă este cea mai bună dintre ocazii”.
Totul devine ocazie pentru a practica calea interioară,
cale pe care, în perfectă rezonanţă cu Fiinţa noastră autentică şi cu FIINŢA,
ne transformăm, treptat, într-o Persoană care,
prin permeabilitatea ei la FIINŢĂ,
face posibilă împlinirea vocaţiei noastre.
(Karlfried Graf Durckheim – La Voie intérieure, Le quotidien comme exercice)
10 martie 2009
Omul, ca Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci

când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă.
În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care „împinge” spre manifestarea ei
prin Fiinţa esenţială.
În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică.
Fericirea lui depinde, în definitiv, de o stare care corespunde vocaţiei
pe care o primeşte de la Fiinţa lui.
El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune
în toată libertatea, în cotidian.
9 martie 2009
Cotidianul ca exercitiu pe Cale...
Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor

care să ne bareze drumul spre culmile Divinului.
Ci este o punte care să ne lege de ele.
Dar trebuie ca noi să destrămăm voalul
care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor;
trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele.
Aşadar a trăi cotidianul ca „practică”.
Nici un moment particular nu este în mod special necesar.
Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare.
Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior,
care să nu conţină „şansa interioară”
de a ne plonja tot mai mult în adevăr.
8 martie 2009
Omul, sinteză a Naturii, face multe lucruri, cu focul care arde în inima lui.
El acumulează Puterea, urmăreşte Gloria, creează Frumuseţea, se devotează Ştiinţei.
Şi nu-şi dă seama, de multe ori, că sub atâtea forme diferite,
cea care îl însufleţeşte este mereu aceeaşi pasiune, -
epurată, transformată, dar vie -,
atracţia Femininului.
(Pierre Teilhard de Chardin - Eternul Feminin)

6 martie 2009
Din cãdere în cãdere mai aproape de Dumnezeu...
Un bãtrân rabin le povesteste copiilor sãi:
Fiecare dintre noi este legat de Dumnezeu printr-un fir.

Atunci când comitem o gresealã firul s-a rupt.
Dacã regretãm greseala Dumnezeu vine si face un nod firului.
Dintr-o datã firul este mai scurt decât înainte.
Si pãcãtosul este mai aproape de Dumnezeu!
Astfel, din cãdere în cãdere, din gresealã în pocãintã,

ne apropiem încet-încet de Dumnezeu.
În final fiecare din pãcatele noastre este ocazia

de a scurta cu o buclã coarda cu noduri
si de a ajunge mai aproape de inima lui Dumnezeu.
Totul este gratie!
(din întelepciunea ebraicã)
5 martie 2009
Împãrat glorios, Te stiu transcendent...

deasupra tuturor conceptelor...
O, Dumnezeul meu, mã stii neputincios
sã-ti ofer actul de gratie care-ti trebuie.
Vino deci în mine, multumeste-te pe Tine.
Iatã adevãratul act de graţie
Singurul care existã.
(Al Hallaj, 858-922, mistic si martir sufit)
Sursa citat: Jean Chévalier - SUFISMUL, Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr
Sursa foto: http://japanalia.aminus3.com/
4 martie 2009
Înţelepciunea...
…este tocmai acest dar care se află în profunzimea spiritului omului

care are calitatea distanţei.
Care nu se lasă prins.
Care are un anumit recul vizavi de ceea ce i se întâmplă.
Care nu acţionează fără o prudenţă a spiritului.
Care nu se va angaja într-un mod care să suprime această distanţă.
Înţelepciunea este o distanţă între voi şi ceea ce se petrece în jurul vostru.
Lucrurile nu vă prind, ci vă păstraţi întotdeauna echilibrul.
Înţelepciunea este un echilibru al spiritului.
(Karlfried Graf Durckheim – L’ESPRIT GUIDE)

3 martie 2009
Înainte de a transforma lumea, omul are nevoie de a se transforma în primul rând pe sine,
de a-şi găsi sensul pierdut al propriei existenţe
prin renunţarea la conceptele anacronice despre viaţă
şi acceptarea unei noi paradigme
ca fundament al unei noi spiritualităţi,
al unei noi conştiinţe.
Este soluţia pe care o propun toţi comentatorii îngrijoraţi de evoluţia lumii actuale.
(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut, fragmente pe site: (aici) )
Transformarea lumii începe din propria noastră inimă şi nicãieri din altă parte.
(Alphonse Goettmann în Lettre de Bethanie din februarie 2009 www.centre-bethanie.org)
1 martie 2009
Si câteva mãrtisoare:
Tudor Gheorghe - Primãvarã http://www.youtube.com/watch?v=cwUS7anj_Z4
Tudor Gheorghe - Valsul rozelor http://www.youtube.com/watch?v=LdRpDbuyxVQ&feature=related
De la Damaris pentru toatã lumea:

http://www.youtube.com/watch?v=N6r-
xotEXAM&feature=PlayList&p=656A98748719B335&playnext=1&index=9
28 februarie 2009
Omul viitorului va fi unul iniţiatic, spiritualizat, conştient de originea sacră şi de sensul venirii sale pe
lume, ne spune Jean-Paul Bertrand.
Omul viitorului va fi obligat, ca alternativă a auto-extincţiei, spre care merge cu paşi repezi, să-şi edifice
o nouă conştiinţă, o nouă spiritualitate în acord cu sensul său originar. Criza morală a lumii moderne, la
care asistăm cu o stranie şi aş spune, inconştientă pasivitate, este expresia nivelului scăzut al conştiinţei
umane. Pentru că factorul fundamental în trăirea umană îl constituie conştiinţa sa.
Este nevoie de o altă conştiinţă, de o ştiinţă a conştiinţei în acord cu întreaga cunoaştere începând de la
tradiţiile spirituale ale lumii antice, traversând istoria religiilor şi ajungând la achiziţiile celor mai noi
ştiinţe despre om şi Univers. Basarab Nicolescu, subliniază şi el acest imperativ afirmând: „înţelepţii
tuturor timpurilor au înţeles că evoluţia omului este evoluţia conştiinţei sale".
(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut,

Editura EIKON, Cluj Napoca)
27 februarie 2009
Sunt, aşadar, mai multe drumuri care conduc spre acelaşi liman,
dacă sunt respectate anumite condiţii.
De vreme ce funcţionează,
sunt convins că Dumnezeu nu se supără pentru termenii folosiţi,
dacă legile de fiinţare ale Universului sunt respectate
fiindcă acesta este secretul.
(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut,

Editura EIKON, Cluj Napoca)
26 februarie 2009
Sfântul Francisc spune: „Domnul m-a făcut să văd că cea mai înaltă activitate a omului şi maturitatea lui
nu constau în urmărirea unei idei, oricât de înaltă sau de sfântă ar fi ea, ci în acceptarea umilă şi voioasă a
ceea ce este, a tot ceea ce este. Omul care îşi urmăreşte propria idee rămâne închis în sine însuşi. El nu
comuniază cu adevărat cu oamenii. El nu face niciodată cunoştinţă cu universul. Îi lipseşte liniştea,
profunzimea şi pacea. Profunzimea unui om stă în puterea lui de acceptare. Cea mai mare parte a
oamenilor rămân izolaţi în ei înşişi, în pofida tuturor aparenţelor. Ei sunt asemenea unor insecte care nu
ajung să se despoaie de carapacea lor. Se agită cu disperare în interiorul limitelor lor. În final, ei se află la
fel ca la început. Ei cred a fi schimbat ceva, dar ei mor fără a fi văzut lumina zilei.
Ei nu s-au trezit niciodată la realitate.
Ei au trăit în vis.”
(Eloi Leclerc „Sagesse d’un pauvre”, pag. 135

citat în Lettre de Bethanie din februarie 2009 www.centre-bethanie.org)
25 februarie 2009
Mai devreme sau mai târziu, religiile vor întelege nevoia de a se deschide spre universalitate, spre o lume
spiritualizatã în care toti oamenii sunt tratati, fãrã nici o discriminare, ca fii ai aceleasi planete, ai aceluias
Univers si cu aceleasi drepturi în fata Sursei unice a întregului existent.
Cînd constiinta tuturor oamenilor va face saltul la întelepciune, indiferent de calea aleasã, aceea a unei
educatii spirituale sau doar civice si stiintifice, în virtutea cãreia vom recunoaste si vom milita pentru
dreptul tuturor la fericire, în lume va domni pacea, armonia si iubirea despre care de mii de ani vorbim
continuu si în van.
(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut, Editura EIKON, Cluj Napoca)

23 februarie 2009
Când te-e secat de lacrimi viata care doare,

Gândeste-te la roua din geana unei flori.
Si când ai vrea ca noaptea din urmã sã coboare,
Gândeste la trezirea unui copil în zori.
(din Rubaiyatele lui OMAR KHAYYAM,

Editura TIMPUL, Iasi 1998, trad. George Popa)
22 februarie 2009
Priveste cedrul mândru! Atâtea brate are!

Dar nu ca sã cerseascã, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumãrate au nuferii si crinii.
Vorbesc însã limbajul tãcerii si-al luminii.

20 februarie 2009
Plângea un strop de rouã:

"Sunt despãrtit de Mare!"
Zâmbi atuncea Marea:

"Noi suntem totul.
Oare Supremul zeu nu-i unda?
Desi suntem departe,

Un punct ce nu se vede
abia ne mai desparte."

19 februarie 2009
Nedumerirea Domnului…
Într-o noapte plină de fericirea razelor luminoase ale lunii – el îşi vorbi aşa:
”Venit-a timpul şi pentru mine
să plec din astă lume în căutarea Celuia din Slavă,
lăsându-mi fără de stăpân casa mea.
Vai! cine putut-a să mă ademenească atâta vreme în împărăţia pământească
cu aceste iluzii mincinoase?"
Dumnezeu îi şopti: „Eu” dar omul nu pricepu nimic
şi din nou vorbi:
”Unde eşti tu oare – acela care te-ai jucat cu mine de-a lungul atâtor veacuri?”
Lângă el întinsă în toată liniştea patului
dormea femeia lui cu pruncu-i ghemuit la sânu-i.
Vocea din nou îi strigă: „Dumnezeu este aici” – dar omul nu pricepu nimic.
Din vis copilul începu a plânge – zbătându-se la sânul obosit al mamei.
Dumnezeu îi porunci: - „Opreşte-te, nebune, nu-ţi părăsi fericirea adăpostului tău”
dar omul tot nu auzi.
Un suspin înecă tristeţea Domnului:
”De ce oare slujitorii mei se cred mai aproape de mine
atunci când se depărtează întru căutarea mea?”
(poem 74 din vol. Rabindranath Tagore – Poeme de dragoste,

Editura Helicon, Timisoara, Trad. Silvian Norin)
Cu ocazia împlinirii a 133 de ani de la nasterea lui Brâncusi

vã invit sã revedeti Aforismele lui Brâncusi (aici)
18 februarie 2009
Nebunul…
Un nebun rătăcea odată întru căutarea pietrei filozofale,

cu părul vâlvoi, albit de soare, plin de praf,
trupul, doar o umbră, cu buzele încleştate
ca şi porţile închise ale inimii lui,
şi cu ochii plini de sclipiri, ca sclipirile licuricilor,
ce-şi caută în noapte prieten de lumină.
Înaintea lui întinsul oceanului murmura.

Valurile săltăreţe povesteau din poveştile
comorilor ascunse în adâncuri
şi-şi râdeau de ăst neştiutor,
ce nu le poate pricepe.
Se spune că se ducea fără de odihnă

şi fără de speranţă,
urmându-şi visul,
care acum se făcu una cu fiinţa lui;
asemenea unui ocean ce-şi înalţă valurile către cer,
pentru a atinge ce nu se poate atinge;
asemenea stelelor ce se rotesc în cercul lor de foc,
visând totuşi un sfârşit,
pe care nicicând nu-l vor ajunge;
şi aşa rătăcea acel nebun pe câmpia pustiită,
cu părul înecat în praf, căutând piatra filozofală.
Într-o zi un copil din sat se apropie de el şi-i spune:

- „Dar unde găsit-ai ăst lanţ de aur, ce-ţi încinge mijlocul?”
Nebunul tresări. Lanţul de fier se prefăcuse în aur!
Era adevărat! dar oare cum se întâmplase?
Cu o putere nebună îşi izbi fruntea.
(poem 66 din vol. Rabindranath Tagore – Poeme de dragoste,

Editura Helicon, Timisoara, Trad. Silvian Norin)
17 februarie 2009
Existã trei mari mistere ale naturii:

aerul pentru pasãre,
apa pentru peşte
si omul pentru el însuşi.
(proverb hindus)
16 februarie 2009
O legendã indianã...despre comoara ascunsã...
O legendă foarte populară din India povesteşte că la început oamenii erau zei. Dar au abuzat atât de mult
de puterea lor divină încât zeul suprem a hotărât să le ia această putere şi s-o ascundă undeva unde ei să n-
o poată găsi. El i-a convocat pe ceilalţi zei pentru a le cere un sfat cu privire la ascunzătoarea de adoptat.
Unii spuseră să îngroape această comoară în adâncurile pământului, alţii să o arunce în fundul oceanului.
Dar cunoscându-l pe om, propensiunea şi abilitatea lui de a scotoci peste tot, ei nu erau deloc siguri că el
nu va putea s-o găsească într-o zi. În faţa perplexităţii consilierilor săi, Brahman spuse: „Iată ce vom face
cu divinitatea omului: o vom ascunde în adâncul cel mai adânc al omului, pentru că este singurul loc în
care nu se va gândi niciodată să caute.”
Şi de atunci, omul călătoreşte, plonjează, sapă, explorează în căutarea a ceva ce se află în el…
15 februarie 2009
Bucuria perfectã... în relativul existentei noastre... aici si acum...
Dacă eu spun că această experienţă a lui Ioan Botezătorul ( „Aşa este bucurie mea, perfectă!”) este la
îndemâna noastră, este pentru că bucuria se desfăşoară în întregime în relativul acestei existenţe. Nu vrem
acea bucurie absolută, complet idealizată, pe care nu încetăm să o proiectăm dincolo. Nu vrem acea
compensare imaginară care să liniştească refuzul nostru spontan al relativului acestei existenţe: înseamnă
a nu şti despre ce vorbim. După părerea mea, bucuria perfectă este la îndemâna noastră cu condiţia să
valorificăm şi să primim relativul existenţei noastre, fără a ne încrede în ceea ce ea ar trebui să fie. Doliul
bucuriei absolute şi al fericirii fără nori permite irumperea a ceva neaşteptat: plenitudinea relativului. Este
o bucurie care refuză să facă abstracţie de această existenţă mediocră şi decepţionantă: este, deci, o
bucurie care nu riscă să recadă.
Plenitudinea relativului este în întregime la îndemâna noastră. Ea ne invadează atunci când ne deschidem
fiinţa la tot ceea ce ni se întâmplă, cu hotărârea de a crede că toate acestea ne vor face să ne maturizăm, să
creştem, să înaintăm tot mai mult „în vederea bucuriei noastre”. Sentimentul de plenitudine înfloreşte în
însuşi interiorul existenţei noastre celei mai personale: această viaţă este a mea, minunat de a mea, este
istoria mea, Egiptul meu, rătăcirea mea şi mana mea, abisul meu, transfigurarea şi Rusaliile mele… şi
nimeni nu mi-o poate lua. De fapt, eu nu m-as deschide niciodată pentru plenitudinea relativului dacă n-aş
fi avut deja acces, în mine, la sentimentul de neclintit pe care nimic şi nimeni nu va putea vreodată să-l
distrugă.
(Lytta Basset – La joie imprenable, Albin Michel, 2004, Paris, France, pag. 530)
14 februarie 2009
Vasile Voiculescu
Ca năframa sfintei Veronica
Sufletul meu este alb şi fără pată

Cum a fost năframa sfintei Veronica.
Doar a-ntins-o sfânta, negrăind nimica,
Iar martirul şterse faţa-nsângerată.
Sufletu-mi întinde tainica-i năframă,

Să-ţi apeşi pe dânsa ochi, obraji şi gură,
Dornic să-ţi cuprindă faţa ca-ntr-o ramă
Şi să-ţi prindă chipul tot în ţesătură.
Chipul tău, iubito, înger în prigoană,

Pătrunzând ca mirul pânza-i străvezie,
Luminos şi dulce ca pe o icoană
Să-l păstreze apoi pentru veşnicie.
13 februarie 2009
De ce nu vrei ca partea
sã regãseascã întregul, raza, lumina?
În inima mea eu conţin universul,
în jurul meu lumea mã conţine.
Rûmi (1207-1273)
(citat în volumul: Jean Chévalier - SUFISMUL, Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr)
12 februarie 2009
Inima mea avea nenumãrate pasiuni

dar descoperirea iubirii tale le-a fãcut una singurã.
Las oamenilor pãmântul si credinţa lor
de când tu ai ajuns ţara si religia mea.
Ibn 'Arabi (1165-1240)
(citat în volumul: Jean Chévalier - SUFISMUL, Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr)
11 februarie 2009
O nevroză este într-adevăr „reglată”, atunci când este debarasată de eul poziţionat prost. Nu ea este cea
vindecată, ci ea ne vindecă pe noi. Fiinţa umană este bolnavă, dar boala este o tentativă din partea naturii
de a o vindeca. Putem învăţa mult, deci, de la boală pentru vindecarea noastră, şi adevăratul aur, de
negăsit altundeva, se află în ceea ce pare absolut condamnabil la nevroză.
(Carl Gustav Jung)
10 februarie 2009
Am văzut adesea cum oamenii devin nevrozaţi când se mulţumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la
întrebările vieţii. Ei caută situaţie, mariaj, reputaţie, reuşită exterioară şi bani; dar ei rămân nevrozaţi şi
nefericiţi, chiar şi atunci când ajung la ceea ce caută. Cel mai adesea, aceşti oameni suferă de o prea mare
îngustime de spirit. Viaţa lor nu are nici conţinut suficient, nici sens. Dacă se pot dezvolta într-o
personalitate mai vastă, nevroza încetează de obicei.
(Carl Gustav Jung)
9 februarie 2009
Îngustimea de spirit nu adãposteste decât

propriile noastre reprezentãri despre Dumnezeu
si nu pe adevãratul Dumnezeu.
(Anselm Grun – Accomplir son humanité)
8 februarie 2009
Nu putem fi cu adevărat copii faţă de Dumnezeu

decât dacă
ne arătăm suficient de adulţi faţă de oameni.
(Marc Oraison, psihoterapeut francez)

7 februarie 2009
Pentru om, totul în natură este parabolă, ea este o Biblie deschisă

care îi revelează propria lui devenire.
Pentru ce este aşa, pentru ce trebuie să se moară pentru a trăi?
Pentru că fondul fiinţei, fondul tuturor lucrurilor este Iubirea.
Secretul vieţii constă în a ne dărui şi a ne primi, mori şi devii este esenţa ei.
Nu este nimic de înţeles aici, ci numai de experimentat. Asadar este oferit numai celor care iau Calea.
Şi acestora li se dezvăluie o bucurie complet necunoscută şi nouă care nu înfloreşte niciodată în viaţa
exterioară. Ea este de tip iniţiatic pentru omul care consimte la aceasta şi care se lasă dus acolo unde, fără
îndoială, n-ar merge de bună voie.
Este bucuria înălţimilor, unde lauda se conjugă cu suferinţa.
6 februarie 2009
Orice om este un înstrãinat

în măsura în care a devenit un altul
decât el însuşi.
(Arnaud Desjardins)
5 februarie 2009
R.M. Rilke
Preludiu de primăvară
Dispăru asprimea. I-o cruţare

peste pajişti nude, cenuşii.
Ape mici au altă accentuare.
Imprecise gingăşii
se întind din spaţii spre pământ.

Drumuri merg în ţară şi-o arată.
În copacul gol, neaşteptată,
vezi expresia creşterii, trecând.
(trad. Maria Banuş)
4 februarie 2009
Evagrie Ponticul descrie raportul sincer cu gândurile, emoţiile, patimile şi demonii în maniera următoare:
”Dacă un om va vrea să cunoască teribilii demoni şi dacă vrea să se familiarizeze cu arta lor, eu l-aş sfătui
să-şi observe gândurile. Va trebui să fie foarte atent la intensitatea lor, să remarce când acestea slăbesc,
când se nasc şi dispar iarăşi. Va trebui să observe multiplicitatea gândurilor lui, regularitatea cu care ele
apar, va trebui să recunoască demonii care sunt responsabili de ele, pe cel care le suprimă şi pe cel care o
face. Apoi, va trebui să-i ceară lui Christos să-i explice tot ceea ce a observat. Demonii izbucnesc în
mânie mai ales împotriva acelora care rămân în virtute, înarmaţi cu asemenea cunoştinţe.”
(din volumul Anselm Grun – Accomplir son humanité)
3 februarie 2009
Unele persoane, în pietatea lor infantilă, se sprijină pe cuvântul lui Isus din Matei 18,3:
”Dacă nu vă veţi întoarce la starea de copii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.
Totuşi, Isus a vrut să spună cu totul altceva.
Nu este vorba de a fi pueril, ci deschis noului, aşa cum sunt copiii, care nu pot să spună:
„Noi ştim deja totul.”
Isus nu făcea aluzie la imaturitatea copiilor, ci la deschiderea lor, la absenţa lor de prejudecăţi, condiţii
pentru a accede în împărăţia cerurilor.
Şi noi avem nevoie de încrederea copilului, într-o lume în care vrem să stăpânim totul, pentru a avea
intuiţia că există altceva, că putem să ne plasăm speranţele altundeva.
(Anselm Grun – Accomplir son humanité)
1 februarie 2009
Doamne, dăruieşte-mi să primesc cu linişte sufletească

tot ce îmi va aduce ziua de azi.
Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.
În fiecare clipă, fă-mi cunoscute îndreptările Tale.
Binecuvântează lucrul mâinilor mele şi toate cele ce mă înconjoară.
Oricare vor fi veştile pe care le voi primi în timpul zilei,
Învaţă-mă să le primesc cu suflet liniştit
şi întărit în credinţa că peste toate este Sfântă Voia Ta.
În toate faptele si gândurile mele, Tu cãlãuzeste-mi gândurile si simtirile.
În toate întâmplările neaşteptate nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine.
Invaţă-mă să fiu deschis şi înţelept cu fiecare din mădularele familiei mele duhovniceşti,
pe nimenea amărând, pe nimenea întristând.
Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei de astăzi
şi toate întâmplările din vremea ei.
Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog.
Si când mã rog, Tu Însuţi să te rogi în mine. Amin.
(rugăciune ortodoxă)
30 ianuarie 2009
Trebuie să acceptăm că tot ceea ce ne înconjoară ne răspunde în funcţie de ceea ce suntem.

Suntem aşadar responsabili, mai mult sau mai puţin, de ceea ce ne atinge ca şi calităţi.
Sunteţi într-o încăpere goală. Dacă ea se transformă într-un grajd sau într-un templu, modul vostru de a fi
acolo este cauza.
Responsabilitatea noastră vizavi de ceea ce ne înconjoară este aşadar foarte mare.
Noi creăm neîncetat realitatea care ne re-creează!
(Karlfried Graf Durckheim - Le Centre de l'Etre)
29 ianuarie 2009
În latină, cuvântul „om” înseamnă, în sens propriu,

cel ce se pleacă,
prin tot ce este el şi este al său,
lui Dumnezeu şi i se supune lui,
cătând în sus către El,
iar nu la sine, în jos, în jurul ori înapoia lui.
Căci aceasta este adevărata şi deplina smerire,
iar omul îşi trage numele acesta de la
pământul din care e plămădit.
(Meister Eckhart - Despre omul nobil, Cupa din care bea regele, Editura Humanitas)
28 ianuarie 2009
Respir, o nevãzut poem!

Purã schimbare, care niciodatã nu înceteazã,
între propria noastrã fire
si spatiile lumii...
Unic val
a cãrui mare crescîndã sunt.
(R.M. Rilke, Sonetele cãtre Orfeu II,1)
27 ianuarie 2009
Savoarea pâinii negre
Atât timp cât nu suspinăm decât după pâinea albă a vieţii, rămânem în suferinţă, în dualitatea „fericire-
nefericire”, şi chiar pâinea albă nu va fi pe deplin apreciată pentru că suntem dependenţi de ea. Trebuie să
descoperim secretul pâinii negre, să învăţăm s-o iubim din toată inima, dacă vrem să experimentăm
secretul vieţii. Viaţa, este tot ceea ce ni se întâmplă, nu numai ceea ce, în ochii noştri, este fericit:
suferinţa face parte integrantă din viaţă. Dar fericirea şi nefericirea nu sunt decât himere care ne leagănă
în voia valurilor existenţei instabile, atât timp cât n-am plonjat în apa profundă pentru a-L primi pe Cel
care ne caută, şi printr-o pâine şi prin cealaltă, El Dătătorul, Conştiinţa non dependentă, niciodată
afectată.
Pâinea zilnică, oricare ar fi culoarea ei, este deci sacramentul, sau materia, unei Pâini substanţiale care se
ascunde în ea. Trecerea de la una la cealaltă este o „Pessah”, o Înviere, care presupune o lucrare de
transformare din partea noastră. Noi suntem preoţi în lume pentru a transforma materialul pe care aceasta
îl pune în mâinile noastre, în fiecare clipă, în recunoştinţă, aşa cum este preotul la altar, unde pâinea şi
vinul se transformă în corpul şi sângele lui Hristos. A face euharistie, adică a aduce mulţumire în tot
timpul şi în tot locul, este adevărata noastră misiune ca oameni. Nouă ne revine să recunoaştem harul lui
Dumnezeu peste tot la lucru şi să-l extragem din opacitatea momentului prin propria noastră „acţiune” de
mulţumire, recunoştinţă în sensul jubilator al termenului. Aceasta înseamnă „a iubi”.
26 ianuarie 2009
Profunzimea omului se aflã în

puterea de acceptare a evenimentului,
de ascultarea cea mai interioară a acestuia.
Privirea credinţei asupra a ceea ce mi se întâmplă
este o adevărată ecografie
care mă situează în transparenţa evenimentului.
25 ianuarie 2009
Tot ceea ce reduce viata

este o chemare la laudã,
pentru cã a lãuda înseamnã
a trãi din plin.
Mai ales atunci când
nimic nu mai merge...
24 ianuarie 2009
Unii oameni, în loc sã-L caute "numai pe Dumnezeu",

- convinsi fiind cã asa si fac -
Îl cautã de fapt pe "Dumnezeu numai pentru ei".
(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)
23 ianuarie 2009
Pentru cine-l vede pe Dumnezeu departe de el,

aproapele sãu nu va fi niciodatã aproape;
pentru cine nu-si vede aproapele aproape de el,
Dumnezeu va rãmâne întotdeauna departe.
22 ianuarie 2009
Nu valorãm numai prin

ceea ce suntem sau devenim,
ci si prin descoperirea a ceea ce
însemnãm.
21 ianuarie 2009
Mai mult decât orice,

lumea ne aratã
chipul
a s t e p t ã r i i.
20 ianuarie 2009
Fiecare are în sine

Imaginea a ceea ce trebuie sã devinã.
Atât timp cât nu a realizat-o încã,
Fericirea lui nu este deplinã.
(Angelus Silesius)
18 ianuarie 2009
Ridicat-au râurile, Doamne,
ridicat-au râurile glasurile lor,
Ridicat-au râurile valurile lor;
dar mai mult decât glasul apelor clocotitoare,
Mai mult decât zbuciumul neasemuit al marii,
minunat este, întru cele înalte, Domnul.
(Psalm 92,4-6, Biblia ortodoxã)
17 ianuarie 2009
A fi responsabil
este esenţa
existenţei omenensti.
(dr. Viktor Frankl)
16 ianuarie 2009
Datoritã înţelegerii de sine ontologice prereflexive, omul de pe stradã stie mai întâi cã orice situaţie în
parte este o întrebare la care trebuie sã raspundã, asa încât, de fapt, nu poate sã întrebe deloc despre sensul
existenţei sale, cãci
"viaţa însãsi este cea care-i pune întrebãri omului:
el nu trebuie sã întrebe,
ci el este mai degrabã cel cãruia viaţa îi pune întrebãri,
cel care trebuie sã-i rãspundã vieţii,
care trebuie sã rãspundã pentru viaţã".
(dr. Viktor Frankl)
Si opt minute de relaxare: Simfonia Primãverii (PowerPoint)
15 ianuarie 2009
Mihai Eminescu
REPLICI
POETUL
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea -
Iubita mea.
IUBITA
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un fluture, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu -
Iubitul meu.
Tu eşti un rege, eu sunt regină,

Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt -
Tu eşti un cânt.
POETUL
Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc -
Şi te iubesc!
IUBITA
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet -
Iubit poet?
O, tot ce-i mistic, iubite barde,

În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu -
E tot al tău.
14 ianuarie 2008
De ce mi-ai dat sfinte-aspiraţii

Si doruri nebune mi-ai dat,
De ce îmbrãcat-ai în graţii
O humã si-atâta pãcat
Si de ce mi-ai luat, Doamne, aripile?
Si ca orice infirm care simte

În braţul secat un fior,
Dau mereu din aripile-mi strâmte
Si aripile absente mã dor.
(din poezia ARIPILE ABSENTE de Dan Botta)
13 ianuarie 2009
Râurile vuiesc, Doamne,

râurile vuiesc tare,
râurile se umflã cu putere.
Dar mai puternic decât vuietul apelor mari,

si mai puternic decât vuietul valurilor nãpraznice ale mãrii,
este Domnul în locurile ceresti.
(Psalm 93,3-4, traducerea Cornilescu)
Coincidentia oppositorum...
În măsura în care omul (…) simte divinul în sine însuşi, el nu mai suferă. Orice suferinţă rămâne indicaţia
unei separări între noi şi Fiinţa transcendentă pe care o numim Dumnezeu. Noi avem posibilitatea de a
dezvolta această deschidere vizavi de transcendenţă. Dar noi suntem oameni şi nu putem rămâne în
această stare de transparenţă care eliberează definitiv de suferinţă. Suferinţa rămâne prezentă toată viaţa
noastră. Cum să considerăm? Nu numai ca semnul care mă face conştient că nu mai sunt reunit, ci ca o
datorie şi ca o şansă.
Din practica zenului am învăţat că acceptând inacceptabilul, acceptând suferinţa ca suferinţă, se întâmplă
ceva care este de domeniul experienţei interioare. Nu este masochism deşi uneori dă impresia aceasta.
Numai mergând până la capătul suferinţei poate omul să găsească, în inima lui chiar, un diamant negru!
Există un mod de a accepta suferinţa care comportă în sine şansa unei experienţe transcendentale.
Obstacolul pe cale devine astfel şansa de a trece pe un alt plan.
(Karlfried Graf Durckheim, Le CENTRE DE L'ETRE)
12 ianuarie 2009
În cele mai întunecate perplexităţi ale sale

şi din adâncul său,
sufletul îl întreabă pe Dumnezeu:
„Doamne, ce vrei?
Ce vrei de la mine?
Ce vrei să fac?
Cum ai vrea să descopăr ceea ce vrei de la mine?...”
La toate acestea, un singur răspuns:

„Te vreau”.
11 ianuarie 2009
Ia aminte, Cerul e o fericitã descoperire.
10 ianuarie 2009
Goethe a spus: „Dacă taci el îţi va da ajutor”. Iar Meister Eckhart învaţă: „Numai în tăcere îi comunică
Dumnezeu sufletului cuvântul lui cel veşnic”. Despre marele căutător S. Kierkegaard se povesteşte: „Cu
cât rugăciunea lui se cufunda în tăcere cu atât avea mai puţin de spus. La sfârşit a devenit tăcut cu totul,
sau mai degrabă, ceea ce este mai opus discursurilor, a devenit un „ascultător”. La început credea că a te
ruga înseamnă a vorbi. Apoi a învăţat că a te ruga nu înseamnă numai a tăcea, ci a asculta.
Mai exact: a te ruga nu înseamnă să te asculţi pe tine însuţi vorbind, ci
înseamnă să devii tăcut, să rămâi tăcut, să persişti în această tăcere(linişte)
până când cel care se roagă îl aude pe Dumnezeu.”
(Karlfried Graf Durckheim, Le Japon et la culture du silence)

9 ianuarie 2009
Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu;

un fel de sacrament nemaiauzit,
prin care Fiinta eternã vine la noi,
pe fondul unui neant, al unei absente,
în care privatiunea,
nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit,
înseamnã Dumnezeu si poate produce un har [...]
Este o vizitã, dar una misterioasã, o vizitã a Fiintei supreme,
pãtrunzând în noi tocmai prin acea împuţinare a fiintei noastre,
prin acea lezare a iubirii noastre...
(Monseniorul Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin)
8 ianuarie 2009
Nu, desigur, nu hotărât. Domnul nu iubeşte şi nu propovăduieşte pustiul, pusta, tundra, spinii, mărăcinii,
scorpia, uscatul.
Ci strugurii, smochinele, pâinea, oul, peştele, mierea, vinul vechi şi bun.
(N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi)
7 ianuarie 2009
Odată uitat centrul Fiinţei lui esenţiale, omul devine încet-încet o cochilie goală.
Când plenitudine interioară tace el caută zgomotul exterior
şi când pierde conştiinţa sursei lui profunde cade sub dominaţia periferiei şi a scoarţei ei înăsprite.
Omul ajuns străin faţă de forţele lui spirituale caută sensul vieţii în siguranţă şi în bucuria eului său, în
excitaţiile de ordin secund şi în satisfacţia acestora.
Sau în excentricitatea intelectuală a unui spirit cerebralizat, cu rădăcini uscate.
El fuge în afara lui şi a ritmului silenţios al vieţii şi se refugiază într-o ordine de existenţă sistematizată.
Vrând să asigure ceea ce este perisabil oricum, pierde contactul cu imperisabilul din el.
Agitaţia superficială a unui „a apărea” insignifiant acoperă vocea silenţioasă a Fiinţei.
(Karlfried Graf Durckheim, Le Japon et la culture du silence)
6 ianuarie 2009
Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice.

Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun şi bogat.
Când trece peste el o încercare a vieţii nu se năruie, ci creşte.
Omul credincios se aseamănă copiilor:
râde cu lacrimile pe obraz.
Încercare, luptă şi bucurie.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)
4 ianuarie 2009
Curajul...virtutea de fond...
Noi vorbim de blândeţea lui Isus - arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere,
că a tăcut ca oaia când e tunsă –
şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea.
Dar de o însuşire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare
de pe cruce – nu pomenim.
Însuşirea aceea e curajul.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
3 ianuarie 2009
Cred, Doamne, ajută necredinţei mele

îmi pare a fi, cum să spun?
Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine,
noua învăţătură,
şi într-un anume fel
pecetea darului Duhului sfânt.
2 ianuarie 2009
S-ar putea ca definiţia

eroismului şi sfinţeniei
să nu fie decât aceasta:
să faci imposibilul posibil.
1 ianuarie 2009
Cea mai bunã rugãciune

este
a trãi cum esti dator.
(Nicolae Iorga, Cugetãri)
31 decembrie 2008
Cuvântul
actioneazã
atunci când
cel care-l rosteste
este el însusi acest cuvânt.
(Karlfried Graf Durckheim)
29 decembrie 2008
Dumnezeu este o enigmă, este chiar enigma enigmelor.

Dar El este în acelaşi timp pentru noi cel mai mare izvor de lumină, de bucurie şi de sens permanent
inedit.
Deci enigma nu e întotdeauna negaţia cunoaşterii, ci ea poate fi forma maximă a inteligibilităţii.
(Vasile Băncilă, Aforisme şi para-aforisme)
28 decembrie 2008
Sfântul Francisc predica păsărelelor şi dobitoacelor firii.

Cineva (Anselm) spunea că era o prezumţie:
ar fi trebuit el să asculte predica dobitoacelor şi a păsărelelor.
Dar era aceeaşi predică – nici a lor, nici a lui.
(Constantin Noica, Carte de înţelepciune)
27 decembrie 2008
Nichifor Crainic
ARTA ŞI IUBIREA
Cu deopotrivă vrăji mistuitoare

Voi amândouă vă-mpletiţi în mers:
Ne doare dulce un surâs neşters
Cum cizelarea unui vers ne doare.
Dar muzica sonoră dintr-un vers

Şi ritmul inimii tremurătoare
Ne toarnă-n suflet marea sărbătoare
A armoniilor din univers.
Slăvite fiţi de-a pururi şi sfinte,

Voi, forţe ale artei şi iubirii;
Voi ardeţi raze-n plânsul omenirii,-
Senine flori pe-o jale de morminte, -

Prin voi ne fulgeră o clipă-n minte
Eternul zâmbet al Dumnezeirii.
26 Decembrie 2008
Mihail Crama
LUMINA
”Ia-ţi patul tău şi umblă!”

îmi spuse,
şi-n clipa aceea
timpul interior se răvăşi-n lumină.
Numai El stătea drept

în eternitate: -
veghea la patul meu de bolnav,
eram bolnav de la începutul lumii şi nu ştiam,
şi El tocmai asta voia să-mi spună
şi eu tocmai asta nu pricepeam.
25 Decembrie 2008
Ion Pillat
ICOANĂ PE STICLĂ
Pe-această sticlă clară ca faţa unui iaz,

Voi aşeza sus cerul cu stele pe grumaz,
Voi strânge jos: zăpadă, pâraie de cleştar,
Copaci de promoroacă şi pietre de hotar,
Voi zugrăvi în zare, albi munţii. Pe un dâmb,
Păstorii plini de spaimă şi steaua cu zbor strâmb.
În colţul dimpotrivă, voi însemna – să-l ştii -
Trei Crai pe trei cămile ca umbre albăstrii.
În inima icoanei, un staul voi picta
Şi-ntr-însul Preacurata pe Prunc s-o apleca:
O salcie prin ape cu frunzele pe-o stea.
De-o parte şi de alta, un bou şi un asin
Vor aştepta la iesle minunile ce vin,
Şi voi lăsa să pice pe-acoperiş de stuh
Porumbul alb ce-aduce în aripi Sfântul Duh.
Si un montaj PowerPoint de Crãciun ... de import... (aici)
24 decembrie 2008
Elena Farago
FLORILE DALBE
…Şi mai ales în iarna asta lăsaţi copiii să colinde!...

Să nu se-nchidă nici o poartă în preajma lor şi nici un semn
Să nu-i oprească din curatul şi sfântul datinei îndemn;
O, mai ales în iarna asta lăsaţi copiii să colinde!...
Când argintiile lor graiuri vor îngâna „Florile dalbe”

Gândiţi-vă că nu e dată închipuirii omeneşti,
O mai aleasă întrupare de sol al vrerilor cereşti
Ca argintiile lor glasuri când vor cânta „Florile dalbe”.
O, minunati-vã!
Dumnezeu S-a pogorât printre oameni;
El care este de necuprins este cuprins în pântec;
Cel Dincolo de Timp intrã în Timp…
( din Marea Vecernie pentru Praznicul Bunei-Vestiri)
19 decembrie 2008
Tăria sincerităţii
Viaţa noastră este plină de contradicţii şi de sensuri denaturate. În lupta de toate zilele, sinceritatea este
luată drept prostie, aşa după cum şiretenia şi ipocrizia sunt luate drept inteligenţă.
Se socoteşte om inteligent omul şiret, omul care ştie a păcăli şi a exploata pe fratele său, în timp ce acela
care se mişcă sincer faţă de sine şi faţă de alţii, acela care are inocenţa florilor este socotit prost. De ce ?
pentru că în lupta ce se dă între oameni, acesta din urmă este un învins, este o victimă.
Aici este în fond o mare iluzie care îi hrăneşte pe cei ce se cred mai „deştepţi”, încercând să fure vieţii
plăceri şi rosturi personale. Cine vrea să ascundă, să lucreze în întuneric, nu creează, nu câştigă nimic, ci
dimpotrivă. Iluzia se naşte din sensul material al luptei lor, nu din cel spiritual.
Totul în lumea aceasta se descoperă, totul se petrece la câmp deschis, acolo unde lumina cade masiv şi
vertical. Ascunzişurile nu duc la biruinţă, ci numai la propria înşelare a celor ce le ştiu şi le folosesc, ele
arată cât de slabi şi temători sunt aceşti oameni dacă le este frică de adevăr.
Sinceritatea are tăria luminii şi rodnicia apelor revărsate. Totul trebuie împlinit fără înconjur, fără păcatul
înşelăciunii, fără rătăcirea dinainte hotărâtă. Omul sincer loveşte lucrurile în inima lor şi le cucereşte.
Omul este tare prin această atitudine directă. După cum inteligenţa este cuprindere largă a vieţii, este
înţelegere până în sensul moral al cuvântului, tot astfel sinceritatea este depăşire, este dăruire, este
puritate şi lumină care taie în trupul masiv al întunericului.
Sinceritatea este o mare forţă morală, cale sigură în câştigarea binelui, căutat atât de trudnic de către noi
toţi.
(Ernest Bernea – „Îndemn la simplitate”)
18 decembrie 2008
Omul „civilizat”
Omul „civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens şi o
luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fuge -, să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de
civilizaţia aceasta de care suntem atât de mândri.
A mânca bine,a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit
de senzaţii tari,a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat Dumnezeu
făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine, nu-l interesează pe acest om, poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi
vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie
îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi neroditor din noi.
Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor;
omul civilizat nu are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”.
Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri îşi duce viaţa numai cu
perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţa, îngenunchează
frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic
într-un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?
(Ernest Bernea – „Îndemn la simplitate”)
14 decembrie 2008
Nici o nenorocire nu înseamnã ceva si nimic nu este pierdut

atâta timp cât credinta rãmâne în picioare,
cât capul se ridicã din nou
si sufletul nu abdicã.
Dumnezeu sã trãiascã în tine si când esti un pãcãtos
adicã sã nu te lasi pierdut de Dumnezeu.
Dorinta mare si treazã de a fi cu El te va slefui,
te va defini
si te va aduce la starea meritorie.
(Pãrintele Arsenie Papacioc - fragment dintr-o scrisoare adresatã unei mãicute)
9 decembrie 2008
O altã viziune
Învãtãtura Bisericii istorice însã transmite o altã viziune asupra sensului vietii, o viziune diferitã de cea a
contemporanilor nostri. Biserica învãta cã sensul existentei este comuniunea cu Dumnezeu, nu cresterea
economicã, redistributia averii sau bunele sentimente. Biserica învãta cã sacramentele nu sunt simple
lectii, simple amintiri ale adevãrului, ci adevãrul însusi în actiune. Sensul vietii, în întelegerea Bisericii,
nu este bunãstarea, nici mãcar cãutarea fericirii, ci sfintenia. Nu este împlinirea personalã, ci re-crearea
noastrã dupã imaginea lui Dumnezeu. Faptul cã suntem pãcãtosi, dar cu toate acestea alegem sã fim ca
Dumnezeu, este însãsi esenta învãtãturii crestine.[...]
Pornind de la neschimbãtoarea credintã a Pãrintilor, ajungem sã întelegem cã rugãciunea dezinteresatã
adresatã lui Dumnezeu, trãitã sacramental în toate domeniile vietii, este sensul vietii, nu convertirea la o
bunãtate civicã în scopul de a crea o "perfectiune" omeneascã. [...]
Viata, asa cum este ea înteleasã de cãtre Pãrintii Bisericii istorice,
este un sacrament viu.
(Frank Shaeffer - Dans de unul singur)

8 decembrie 2008
Pãcatul nu stã în neglijarea de cãtre om a îndatoririlor sale religioase,

pãcatul e cã omul Îl gândeste pe Dumnezeu în termeni religiosi, opunându-L vietii.
(Alexander Schmemann)
7 decembrie 2008
Un psiholog spune cã atunci când un cuplu îsi vorbeste, existã întotdeauna sase persoane care îsi vorbesc:
1. Cel care crede el cã este.
2. Cel care crede ea cã este el.
3. Cel care este.
4. Cea care crede ea cã este.
5. Cea care crede el cã este ea.
6. Cea care este.
De aceea este atât de dfiicilã o discutie si cauzeazã atâtea neîntelegeri. Înainte de a intra în discutie, am
avea nevoie de multe precautii, de ritualuri de intrare si de iesire, ca si de tabu-uri.
(Dr. Ignace Tauber)
5 decembrie 2008
Singurătate si responsabilitate
Singurătatea nu înseamnă lipsa companiei, ci conştiinţa profundă a unei solitudini totale, sentimentul
părăsirii în viaţă de toţi şi de toate. Eşti singur în viaţă. Priveşti în jurul tău şi cel de lângă tine e o lume
aparte, zăvorâtă în ea însăşi. În acelaşi timp tu singur porţi o adâncă răspundere faţă de viaţă şi o certă
răspundere faţă de lume. În tine se află răspunderea generaţiilor. Ai o îndatorire faţă de viaţa care ţi s-a
dat, pentru viaţa pe care o dai la rândul tău. La mersul lumii contribuie şi pasul tău, ceea ce te face părtaş
la responsabilitatea faţă de un anumit moment al istoriei prin care treci.
(Christos Yannaras – Foamea şi setea)
4 decembrie 2008
Fuga este drumul care ne scapă de contradicţia tragică

dintre lumea din noi şi cea din jurul nostru.
Toţi cei care nu trăiesc această contradicţie

ca pe un efort zilnic, tragic, plin de agonie şi de luptă,
au pornit-o deja pe drumul neted.
E un drum uşor dar atât de monoton,

fără cotituri, fără colţuri, drept şi mereu acelaşi pe toată lungimea sa nesfârşită.
Aceasta pentru că fugă înseamnă a te preda cu totul uneia din cele două lumi
care te scindează şi te învrăjbesc.

3 decembrie 2008
Există întotdeauna soluţia căii uşoare,

soluţia împăcării cu mărunta viaţă lipsită de griji.
O viaţă măruntă are drept scop rostuirea şi siguranţa, nu datoria.
Totuşi, pentru un om care poartă în el scânteia lui Dumnezeu,
zidurile siguranţei moleşitoare şi asfixiante sunt o închisoare. […]
Orice altă formă de viaţă e
o cruce din care rodeşte viaţa cea adevărată,
e un mare scop.
2 decembrie 2008
Tot ce nu mã ucide
mã face mai puternic.
(Nietzsche)
1 decembrie 2008
Grunn si Klein se întâlnesc în tren. Grun: "Încotro, Klein?" "Mã duc la Lemberg sã cumpãr piei." Lungã
tãcere. Deodatã, Grunn explodeazã: "De ce minti, mã Klein, de ce mã minti? Îmi spui cã mergi la
Lemberg sã cumperi piei, ca eu sã cred cã te duci la Czernowitz sã vinzi lemne. Dar tu, de fapt, te duci la
Lemberg sã cumper piei. Atunci de ce minti, Klein, de ce minti?!"
27 noiembrie 2008
Singura posibilitate de a da un sens vietii noastre

este aceea de a ridica relatia noastrã naturalã cu lumea
la înãltimea unei relatii spirituale.
(Albert Schweitzer)
26 noiembrie 2008
Reconciliazã-te cu tine însuti

si Cerul si Pãmântul se vor reconcilia cu tine.
(Sf. Isaac Sirul)
24 noiembrie 2008
Dupã pãrerea mea , nu se mai poate vorbi astãzi despre psihologie, fãrã a vorbi de spiritualitate, care este
un datum fundamental al fiintei omenesti. A neglija aspectul spiritual al fiintei este o eroare gravã, o
orbire. Psihologia conventionalã a trebuit sã recunoascã, în cele din urmã, cã nu poate explica si nici
rezolva multe din bulversãrile interioare ale omului. Astfel cã principalele orientãri din psihologia
mondialã a ultimilor ani pun accentul pe integralitatea fiintei omenesti si pe acele zone ale psihicului pe
care le putem asimila spiritualitãtii. Abia acum psihologia, stiinta sufletului, îsi meritã numele....O viziune
spiritualã asupra lumii, ca sã fie vindecãtoare si ca sã schimbe relatia noastrã cu universul, cu ceilalti
oameni si cu noi însine, trebuie sã fie trãitã, nu învãtatã. Adevãrata constiintã a apartenentei la întreg
survine numai atunci cînd trãiesti acest lucru. Existã multe feluri în care oamenii pot fi pusi în contact cu
straturile adânci ale propriei lor constiinte dar care au drept rezultat o experientã si nu un rationament sau
o informatie.
Spiritualitatea nu se învatã. Se trãieste.
Pierre Janin, psiholog si psihoterapeut (Franta)
(fragment din articolul "Universul îsi regãseste sufletul" din numarul curent (846) al revistei Formula
AS; peste 2 sãptãmâni va putea fi citit probabil pe site-ul revistei
http://www.formula-as.ro)
23 noiembrie 2008
Trecem prin toată viaţa ca nişte orbi. În Psalmul 90 este un loc unde se vorbeşte despre „demonul
amiezii” şi mi se pare că aici avem un înţeles figurativ. Cunoaştem cu toţii ce înseamnă amiaza unei zile
de vară, când soarele străluceşte cu toate razele sale, când tot ce ne înconjoară capătă un relief deosebit,
umbrele devin mai hotărâte, culorile – mai aprinse, şi toată lumea devine într-atât de vizibilă, şi această
vizibilitate ne solicită atâta atenţie, atât de mult se înfige în conştiinţa noastră, încât devenim incapabili de
a continua să vedem şi cele de după ea, incapabili de a întrezări , poate pentru prima oară, nevăzutul. Şi
cât de des se întâmplă acestea! Şi cât de orbiţi suntem! Cât de mult exteriorul ne împiedică să le vedem pe
cele lăuntrice! Cât de des judecăm omul după înfăţişare, după ţinută, după voce, după vorbe, fără a ţine
seama că în umbra acestora se ascunde o profunzime imensă, o întreagă istorie a vieţii, se ascund
suferinţe, vise şi speranţe destrămate, precum şi răul introdus în viaţa acestuia de către cruzimea şi
nepăsarea altuia.
(Antonie Bloom, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Editura Cathisma)
17 noiembrie 2008
Proportia interioarã - este ultimul adevãr inerent,

în absolut toate lucrurile.
(Constantin Brâncusi)
16 noiembrie 2008
Dumnezeu nu este
sesizabil
decât prin
experientã interioarã.
(Mgr. Jean de Saint-Denis)
14 noiembrie 2008
„Fondul” care metamorfozează este, din punct de vedere psihologic, „ţarcul maternal” al fiinţei noastre
umane. El este obstruat(astupat) şi paralizat în dezvoltarea lui, înainte de toate, din cauza relaţiei blocate
dintre copil şi mamă, fie că aceasta i-a refuzat căldura necesară dezvoltării lui, fie că l-a acaparat printr-o
iubire posesivă. De fiecare dată când „ţarcul maternal” este obstruat, ne aflăm în faţa unei fiinţe umane
care trăieşte mai degrabă în teama de a fi absorbit de tot ceea ce, în lume, personifică „Marea Mamă”,
când în refuzul deprimant – pentru că este refulat în inconştient – al forţelor provenite din acest „fond”.
Dacă acest fond este obstruat, omul este privat de forţele care metamorfozează, protejează, destind şi
reconfortează în el. El nu poate decât să se sprijine pe „eul” lui şi va resimţi „fondul” obstruat ca pe o
forţă care, sau îl atrage într-un mod neliniştitor, sau i se opune într-un mod demoniac.
(K.G.Durckheim - La Voie intérieure pag. 83)
13 noiembrie 2008
Din nefericire,
multi oameni încep sã-si deschidã ochii
abia atunci când îi închid !
(Dr. Ignace Tauber)
12 noiembrie 2008
Trebuie găsit echilibrul just

între starea de încordare
şi cea de destindere.
Un om prea încordat, într-adevăr, nu poate intra în sine.
Prea destins, nu poate nici aşa pentru că gesturile îi sunt dezordonate.
11 noiembrie 2008
Totul este propice vietii spirituale,

totul depinde de atitudinea noastrã.
10 noiembrie 2008
Tragedia păcatului originar constă în aceea că lumea s-a răsturnat.

Duhul trebuia să se hrănească din Dumnezeu şi să-l respire,
sufletul să se hrănească din duh şi să-l respire,
corpul să se hrănească din suflet şi să-l respire,
iar cosmosul să se hrănească din corpul uman şi să-l respire.
Deturnat de la Dumnezeu, cu valorile răsturnate, cu legătura dintre el şi Creator ruptă – ceea ce este prima
moarte –
duhul uman şi-a pierdut hrana şi respiraţia adevărate.
Am spus hrană şi respiraţie, înţelegeţi că de aceea spune Hristos:
„Eu sunt hrana voastră”
şi că Duhul Sfânt este numit Duh, Pneuma, Respiraţie, Aer, Vânt.
(Mgr. Jean de Saint Denis)
7 noiembrie 2008
Putini oameni sunt capabili sã exprime în mod calm o opinie diferitã de prejudecãtile mediului lor.
Cea mai mare parte a oamenilor sunt incapabili chiar sã ajungã sã
formuleze asemenea opinii.
(Albert Einstein - Cum vãd eu lumea)
6 noiembrie 2008
Cel care se înşeală(îşi face iluzii) de bunăvoie cu privire la aproapele lui, sub pretextul carităţii, nu face
adesea nimic altceva decât să spargă oglinda pentru a nu se vedea în interior.
Căci infirmitatea naturii noastre vrea ca în celălalt mai întâi să descoperim propriile noastre mizerii.
(Georges Bernanos- Dialogues des Carmelites, Ed.du Seuil)
5 noiembrie 2008
Cum să ajungem la puritatea inimii, unitatea?

Cum să pătrundem în acest loc în care îşi are reşedinta Dumnezeu?
Printr-o angajare totală: rostiţi rugăciunea pe care aţi hotărât-o,
pentru ca să fiţi purtat spre un lucru unic, o atitudine.
În ce fel? Ia un lucru şi aruncă-te în acel lucru ca în foc.
Fără decizie nu există cale spirituală.
4 noiembrie 2008
Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din
această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o
imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie,
simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un
motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă
neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască
tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie.
Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva. Deja Viktor Frankl recunoştea în aceasta „nevroza
existenţială".
(Alphonse si Rachel Goettmann - Dincolo în adâncul nostru, Editura Herald, Bucuresti 2008)
fragmente din carte (aici)
2 noiembrie 2008
Adevãrata umilitate este mai întâi o decenţã, un echilibru.
(Georges Bernanos- Dialogues des Carmelites, Ed.du Seuil)
1 noiembrie 2008
« Sufletul este viu, duhul este dătător de viaţă. »

Pacea nu este numai calitate a duhului. Duhul este sursa păcii…
Sufletul iubeşte, duhul dă iubire.
31 octombrie 2008
Numai prin tăcere, prin rugăciune, prin penitenţă, prin atenţie la Dumnezeu, vom intra în chilia inimii
noastre. Astfel, vom regăsi în noi acest loc inexprimabil şi ascuns pentru lumea exterioară, şi chiar pentru
noi, dacă suntem neatenţi.
Acest loc în care domneşte pacea, seninătatea, flacăra, unde se oferă în fiecare clipă ofranda iubirii lui
Dumnezeu, unde conversează îngerii în tăcerea fiinţei noastre interioare, pentru că lumea cerească şi
Împărăţia lui Dumnezeu sunt în noi.
Fără a abandona viaţa exterioară şi lumea, pentru ca aceste activităţi să nu ne deturneze de la viaţa
interioară.
Nu căutaţi punct de sprijin în lumea exterioară ci în voi.
Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)

(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)
30 octombrie 2008
Tulburările, gelozia, fanatismele, neînţelegerea provin

din aceea că invidiem locul „altuia”,
că nu ne îndeplinim sarcina noastră proprie,
că nu ne-am găsit deloc locul nostru personal,
locul nostru interior în faţa lui Dumnezeu.

29 octombrie 2008
Suntem tristi, agitati, descurajati, abãtuti.

Aspirãm sã evadãm si aceasta este cea dintâi dificultate.
Pentru ce? Pentru cã nu avem suficient dorinta, dorinta pur si simplu de a poseda bucuria, pacea, iubirea,
chiar si într-o stare de tristete, de agitatie sau de urã.
Iatã ratiunea care ne duce spre mãrturisire: sã ne risipim tristetea.
Sã stim deci:
pãcatul nu este atât tristetea,
cât absenta dorintei de bucurie.

28 octombrie 2008
Iubirea de Dumnezeu este iubirea de „sine”,

este dorinţa arzătoare de a ne uni cu El,
de a urma voinţa Lui, de a fi axaţi în El.
Cel care nu iubeşte voinţa lui Dumnezeu, nu o doreşte cu înflăcărare,
acela diminuează, umileşte fiinţa umană, „eul” lui.

27 octombrie 2008
Două pericole mai mari decât păcatul îl pândesc pe om:

dorinţa de tihnă a sufletului visător,
distras în urmărirea fericirii pământeşti cotidiene;
şi pericolul neliniştii(îngrijorării),
teama de război, mai gravă decât războiul însuşi,
teama de diavol, mai periculoasă decât diavolul însuşi.

26 octombrie 2008
Cel care este printre voi şi care vine este întotdeauna printre voi toţi.
El vine mereu în voi şi voi nu ştiţi.
Este un răspuns adresat tuturor civilizaţiilor, tuturor oamenilor care nu cred în Hristos.
El este peste tot, El vine la toţi şi ei Îl ignoră.

25 octombrie 2008
Ce este un creator? Cel care se limitează.

Omul care nu se limitează nu creează niciodată şi va muri fără a face nimic.
Acesta este geniul şi darul specific omului: el se limitează creând.
Şi în această limitare, apare lucrarea dură care este mai mult decât analiză,
care este discernământul respingerii unor lucruri, chiar şi bune,
pentru a păstra un lucru unic.

24 octombrie 2008
Atunci când sfântul Pavel spune: „Bucuraţi-vă!”, el dă o poruncă, face un apel; adică: bucuraţi-vă în
încercări, bucuraţi-vă în orice circumstanţe. Apostolul are în vedere o bucurie care există în necazuri, care
nu este legată de circumstanţele exterioare, o bucurie non condiţionată de exterior, pe care trebuie să o
cucerim.
Trebuie să răspundem fraţilor noştri sau oricărui eveniment prin bucurie.

23 octombrie 2008
Dumnezeu este unica hrană a duhului nostru şi El nu ni se comunică decât prin rugăciune.
Nici contactele, nici cărţile, nici gândurile, nici sentimentele, nici ceea ce aparţine culturii, civilizaţiei,
religiei, nu hrăneşte ceea ce este divin în noi.
Numai divinul hrăneşte divinul.

22 octombrie 2008
A întelege, a asculta si mai ales a-l respecta pe celãlalt asa cum este.
Am avut o viatã fericitã.

Nu pot decât sã repet cã trebuie sã dãm altora optimism, vointã si iubire.
Nu uitati: "Surâdeti lumii si lumea vã va surâde."
(Soeur Emmanuelle)
21 octombrie 2008
Dacã încetãm sã binecuvântãm pierdem puterea si devenim searbezi,

usor tristi, usor încovoiati.
Nici inteligenta, nici cugetarea nu pot da aceastã putere,
ci numai minunarea de Numele Divin.
Când sunteti complet în întuneric, când totul merge cum nu se poate mai rãu,
în acel moment, dacã vreti putere,
binecuvântati-L pe Dumnezeu.

17 octombrie 2008
O cale de interioritate...cotidianul ca exercitiu...
Lumea în care trăim nu este valea lacrimilor care ne bareazã drumul spre culmile Divinului.
Este puntea care ne reuneşte cu acestea.
Dar noi trebuie să sfâşiem vălul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor;
noi trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul acolo.
Aşadar a concepe si a trăi cotidianul ca „practică”.
Nici un moment deosebit nu este necesar în mod special.
Fiecare clipă ne invită la cugetare şi confruntare.
Nu există acţiune, oricare ar fi scopul ei exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja
mereu mai mult în adevăr.
(K.G.Durckheim - La Voie intérieure)
15 octombrie 2008
Predilecţia omului de azi pentru muzica veche este paradoxală nu în raport cu limbajul muzical modern,
neagreat de el, ci cu incapacitatea crescândă a sufletului său de a asculta şi a comunica. In viaţa de toate
zilele nu este întotdeauna receptiv la ceea ce îl frământă pe celălalt, la mesajul şi apelul lui, dar tânjeşte
după o muzică izvorâtă tocmai dintr-o asemenea receptivitate! În asemenea condiţii, fireşte, este inevitabil
ca iubirea trecutului să capete în meloman o tentă nostalgică: „mais ou sont les neiges d’antan!...” Cei de
acum 2-3 secole îi dau ceea ce pare a nu mai fi o realitate a acestui timp: convorbirea de la inimă la inimă,
adevăratul dialog. Dar pentru ca cei vechi, prezenţi în invizibil, să poată lucra eficient în inimile celor
care se îndreaptă spre marea muzică, este absolut necesar ca , măcar în faţa acesteia, ei să stea într-o
desăvârşită tăcere interioară, cu deschidere şi umilinţă. Şi de abia atunci nemuritorii maeştri ne vor
dezvălui rostul adânc al veneraţiei cu care sunt, instinctiv, priviţi şi înconjuraţi: ei au menirea să ne înveţe
a-l asculta pe celălalt cu interes, comprehensiune şi iubire. O asemenea atitudine nu-l prea caracterizează
pe grăbitul om modern atât de preocupat de sine; este însă vreunul care să nu-i simtă necesitatea cu
acuitate, şi poate chiar cu durere?
(George Bălan – Mică filozofie a muzicii, Editura Eminescu, 1974)
14 octombrie 2008
Consumul cantitativ de muzică – fie ea cât de bună – e o mare pacoste pentru sufletul bietului meloman.
Inainte de toate pentru că îi lipseşte posibilitatea de a asculta Tăcerea – atât cea din lăuntrul lui, cât şi cea
din afară – care-şi are şi ea sonorităţile, undele, mesajele ei, nu mai puţin înaripate decât cele care
brăzdează văzduhul. A desluşi ce începe să se audă în sufletul în care a încetat complet vacarmul sau a
contempla lăuntric liniştea unei nopţi înstelate pe un vârf de munte – iată o sursă de bucurii în alt fel
revelatoare, dar nu mai puţin înalte decât cele pe care le nasc în noi simfonia lui Bethoven sau concertul
lui Ceaikovski.
Necontenita sau excesiva noastră solicitare de către muzica exterioară
ne toceşte însă sensibilitatea pentru muzica interioară a existenţei,
ne face treptat incapabili să ne concentrăm asupra tăcerii,
al cărei invizibil fir ne conduce spre adevăratele adâncuri ale fiinţei noastre.
Or, nu este trădată în felul acesta însăşi raţiunea de a fi a muzicii?
Aceasta există – cum de atâtea ori se spune – tocmai pentru a dezvălui gândirii şi simţirii noastre
dimensiunea abisalului, iar noi, refuzând să facem experienţa tăcerii, nu mai ajungem să coborâm în zona
spre care marea muzică ne cheamă (în ciuda consumului ei industrial…).
(George Bălan – Mică filozofie a muzicii, Editura Eminescu, 1974)
13 octombrie 2008
Creaţia este minunea în care Dumnezeu ne cheamă la sărbătoare, la masa unei iubiri reciproce. Dacă am
putea să ne imaginăm ce se întâmplă în acest moment: toată zidirea, de la cea mai mică fărâmă de nisip
până la om – cel mai complex din întreg universul -, iese din nefiinţă şi îşi concepe propria fiinţare,
devine conştientă de faptul că trăieşte. Eu exist! Exist, deoarece în faţa mea stă Dumnezeu, Cel care m-a
chemat spre împărtăşirea bucuriei cu Sine, spre sărbătoarea dragostei reciproce…[…] Astfel a fost prima
întâlnire a lui Dumnezeu cu zidirea Sa şi a făpturii cu Ziditorul său, cu toată lumea ce abia începea.
(Antonie Bloom – Întâlnirea cu Dumnezeu, Editura Cathisma)
12 octombrie 2008
Omul modern este atât de înstrăinat de sine, încât îi este şi frică să rămână singur, în tăcere, în spaţiul
interior. Aşa se explică această insatisfacţie generalizată într-o mare de bunuri care ne înconjoară, valul de
sinucideri, de depresii, de alienare. Dacă ar trebui să dau un sfat, cum să ne apropiem de noi înşine, ar
suna banal, pentru că ştiţi deja. Sau credeţi că ştiţi, dar n-aţi încercat niciodată cu adevărat. V-aş spune:
„Apropiaţi-vă de natură, învăţaţi să ascultaţi, practicaţi meditaţia, conştientizarea, aveţi curajul să vã
simţiţi inima. Să-i răspundeţi.” Banal, nu? Dar aţi încercat vreodată cu adevărat să faceţi acest lucru?
Oamenii ies în natură sau pe malul mării, şi în loc să se conecteze cu mediul, stau cu muzica dată la
maximum, iar când sunt obosiţi, se uită la televizor crezând că asta îi va relaxa, când în realitate ei
continuă să se depărteze continuu de ceea ce sunt cu adevărat.
(Prof.univ.Dumitru Constantin – Intoarcerea lui Dumnezeu,

interviu publicat în revista Formula AS nr. 840 din 10 octombrie 2008)
11 octombrie 2008
Omenirea a avansat tehnologic enorm şi a creat o civilizaţie orientată către lumea exterioară, către
obiecte, pentru că ştiinţa a crezut că poate explica, măsura şi manipula totul. Omul s-a crezut stăpânul
unui univers haotic ce poate fi posedat prin tehnologie. O enormă aroganţă. In tot timpul acesta, sute, dacă
nu mii de ani, omul a ignorat singura lui poartă către univers: propriul său univers interior, propria sa
conştiinţă. Universul său interior a sărăcit, s-a uscat nemaifiind în contact cu esenţa transcendentă a
universului. Acesta este adevăratul motiv pentru care cetăţeanul secolului 21 este alienat, stresat,
însingurat, nefericit, din ce în ce mai incapabil să relaţioneze cu esenţele firii, cu el însuşi şi cu universul
în care trăieşte.
Omul s-a rupt de esenţa sa.
Niciodată omenirea nu a avut mai multe bunuri materiale ca în prezent şi niciodată nu a fost mai
nefericită şi mai bolnavă ca acum, când ruptura faţă de această forţă inteligentă şi coordonatoare a
universului este aproape totală, sau, în limbaj mistic, s-a rupt de Dumnezeu. Toate sistemele mistice susţin
că adevărul trebuie căutat în inima omului, în interior,
restul fiind iluzie.[…]
Întoarcerea către interiorul fiinţei şi către profunzimile conştiinţei este singura cale viabilă pentru ca
rătăcirea să ia sfârşit.
Redescoperim acum adevăruri fundamentale, doar că a trebuit să ajungem pe marginea prăpastiei, a
nefericirii şi a inconştienţei ca să le putem vedea.
(Prof.univ.Dumitru Constantin – Intoarcerea lui Dumnezeu,

interviu publicat în revista Formula AS nr. 840 din 10 octombrie 2008)
10 octombrie 2008
Astfel pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă
Dumnezeu şi ne întreabă: „Încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?...” Iar când noi răspundem: „Nu,
Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Eu te iert! Iar tu, drept
mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde
dragostei Mele cu dragoste, începe să trăieşti altfel…”
Iar mai departe? Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă: toate
împrejurările, toţi oamenii ce au intrat în ea – uneori atât de dureros – trebuie acceptaţi.
Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fără a lăsa ceva din întregul ei,
până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu, nu ne vom elibera
de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior.
Oricât am spune: „Doamne, vreau să fac voia Ta!”, din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt: „Dar nu
în asta! Nu aici!... Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să
accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu ceea ce îmi trimiţi de fapt…”
(Antonie Bloom – Bucuria pocăinţei)
9 octombrie 2008
...în fiecare om dormiteazã, în adâncul lui, dorinta de a fi chemat, cu toate fortele, spre Fiintã,
oricare ar fi circumstantele care ar putea scuza o atitudine falsã,
oricare ar fi exigentele pe care le implicã o acceptare si o angajare;
aspiratia la aceastã realizare a Fiintei rãmâne întotdeauna, în pofida a toate,
mai puternicã si mai profundã
decât dorinta unei scuze pentru toate esecurile noastre.
8 octombrie 2008
Un om nu poate evolua cu adevãrat decât

dacã nu evitã întâlnirea cu
ceea ce îi este contrar.
7 octombrie 2008
Părinţii Bisericii spuneau că trebuie să ne amintim mereu de moarte.

Şi nu ca de o frică,
ci ca o amintire a faptului că trebuie să trăim cu toată profunzimea viaţa,
atâta timp cât o avem.
Şi să trăim nu „cu uşorul”, ci profund;
doar moartea ne poate da măsura a ceea ce trebuie să fie viaţa;
doar omul care este gata să-şi pună viaţa pentru Dumnezeul său, pentru dreptatea lăuntrică, pentru
aproapele său – doar acest om poate trăi cu toată puterea sufletului său.
(Antonie Bloom)
6 octombrie 2008
Un poet francez a spus: un tânăr arde ca un foc, un bătrân luminează ca o lumină. E necesar să putem să
ardem cât arde focul; iar când a trecut vremea focului să putem fi lumină. E necesar ca într-un moment al
vieţii să fii forţa, iar în altul liniştea. Fiecare dintre noi trebuie să cugete despre locul unde se află şi dacă
poate oare să săvârşescă această trecere de la forţă creatoare la lumină contemplativă.
Adesea oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră;
o nevoie de lumină, de tăcere, de linişte, de acea înţelegere adâncă, nevorbită,
pe care o poţi oferi doar atunci când însuţi te vei linişti lăuntric,
nu prin stagnare, ci prin aprofundarea liniştii lăuntrice.
(Antonie Bloom)
5 octombrie 2008
Maturitatea spiritualã
Maturitatea spiritualã este întotdeauna precedatã de o dezvoltare psihicã, de o metamorfozã intimã, de o

lãrgire a persoanei care degajã Sinele profund al micului eu. Atât timp cât acesta din urmã dominã,
individul se învârte în jurul lui însusi, negândindu-se decât la propria sa importantã, sigurantã si putere.
Pentru a învinge eul, trebuie învinse susceptibilitatea lui si teama lui de suferintã.
Ceea ce ne frapeazã, înainte de toate, la un individ lipsit de maturitate vizavi de sine însusi, este
vulnerabilitatea lui; având mereu nevoie de aprobare, nu tolereazã nici cea mai micã criticã. Este mereu
gata sã sarã pentru a se justifica. El nu are sigurantã interioarã. Pentru ce? El nu se sprijinã pe adevãratul
lui centru, sau încã nu l-a gãsit, nerecunoscându-si fiinta. De aceea îi lipseste pecetea fundamentalã a
maturitãtii: calmul neclintit; oricine l-ar atinge nu-l poate rãni personal.
(Karlfried Graf Durckheim – La percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité)
4 octombrie 2008
Conştiinţei pe care o avem în general despre viaţă îi lipseşte conştiinţa fiinţei noastre profunde. Pentru ca
aceasta din urmă să poată străpunge, trebuie să o revizuim pe cea dintâi, să recunoaştem cât este de
mărginită, trebuie să luăm în serios orele privilegiate ale existenţei noastre, adică să-i recunoaştem
semnele şi să lăsăm să se desfăşoare marea Viaţă care este în noi. Numai astfel putem intra în contact cu
fiinţa noastră adevărată. Pentru că această fiinţă este modul nostru individual de participare la Marea
Viaţă; şi maturitatea ce altceva este decât participarea noastră prin viaţa cotidiană?
A deveni una cu sursa fiinţei noastre: aceasta este calea maturităţii interioare.
Totul stă în a înţelege semnele, a le asculta şi a le urma cu fidelitate.
1 octombrie 2008
Adâncul inimii rămâne închis pentru conştiinţa obişnuită,

cu excepţia unor fulgerări în situaţiile limită create de iubire, de frumos şi de moarte
şi a intuiţiilor uimitoare ale copilăriei, ale adolescenţei şi ale geniului.
(Olivier Clément – Trupul morţii şi al slavei, Editura Christiana)
29 septembrie 2008
Factorul decisiv care oferã în orice situatie

un calm interior durabil,
o sursã de pace pentru ceilalti,
este acela de a-ti accepta propriile greseli si slãbiciuni,
de a fi capabil sã cobori de pe piedestalul pe care te-ai asezat.
(K. G. Durckheim)
28 septembrie 2008
Omul, mâncând din fructul pomului cunoaşterii, dobândeşte o conştiinţă de sine care „fixează” atât lumea
cât şi pe sine însuşi într-un mod obiectivant. Acest act îl aruncă afară din paradis, adică el pierde
adăpostul inconştient, participarea la Unitatea vieţii divine. De fiecare dată când gândeşte, simte şi trăieşte
în cadrul rigid al acestei conştiinţe obiectivante, repliat asupra lui însuşi, el se îndepărtează de Marea
Unitate.
Totuşi, în străfundul fiinţei lui, el rămâne mereu legat de ea.
În această opoziţie a celor două conştiinţe se situează dezacordul inimii cu ea însãşi şi acolo ia naştere
sfânta nelinişte.
Sensul suferinţei umane – nervul vital al vieţii noastre – este de a reuni aceste două aspecte din noi înşine.
27 septembrie 2008
...dumnezeirea aşa cum este ea...
dumnezeirea aşa cum o vedem noi...
Domnul Oştirilor
Teologii vorbesc despre atributele lui Dumnezeu. Biblia nu menţionează niciodată aşa ceva. Chiar
cuvântul «atribute» presupune calităţi care-I sunt acordate de către om. Un atribut este o calitate sau un
titlu pe care ţi-l conferă altcineva. Religia indiană distinge pe bună dreptate între Brahman Nirguna,
dumnezeirea aşa cum este ea, şi Brahman Saguna, dumnezeirea aşa cum o vedem noi. Numele biblic
corespunzător lui Brahman Nirguna este El Elion -Dumnezeul CelPreaînalt (Geneza (14:19).
Atinge aripa unui fluture şi-i vei distruge splendoarea coloritului. Conţinutul sfânt al noţiunii de
Dumnezeire este desacralizat prin analiză. Numele biblice ale lui Dumnezeu sunt echivalente cu ceea ce
indienii numesc Brahman Saguna şi trebuie primite cu precauţie.
Existenţa divină, tainică, este pusă în cuvintele unei făpturi căzute, al cărei limbaj nu poate exprima
realitatea lui Dumnezeu. Domnul Oştirilor nu este unul din numele lui Dumnezeu, ci este doar modul în
care unii oameni au gândit despre El de-a lungul unei anumite perioade de evoluţie spirituală.
Odată ce L-au numit Domnul Oştirilor, s-au impus anumite concluzii. El a poruncit lui Iosua să întindă o
cursă duşmanului (Iosua 8: l - 2); Iosua (...) a nimicit cu desăvârşire tot ce avea suflare, cum poruncise
Domnul, Dumnezeul lui Israel (Iosua 10: 40). Din aceeaşi poruncă el apus foc cetăţii (Iosua 8:8). Iosua
(...) a adus Domnului arderi de tot (Iosua 8: 31) după ce a ucis toţi locuitorii din Ai în urma unei astfel de
porunci.
Calvin a luat toate acestea literal. El a scris: sensul literal al Scripturii este esenţa credinţei şi teologiei
creştine. E mai bine să mărturiseşti necunoaşterea, decât să te joci cu bâjbâieli nefondate.
Eu sunt adeptul a ceea ce se numeşte «şcoala tipologică». Eu cred că problemele legate de războaiele din
Biblie sunt simboluri ale propriilor noastre lupte spirituale.
Dumnezeu nu ia partea unei armate. Neemia spune: Nu era cu mine nici o altă vită, afară de vita pe care
călăream (Neemia 2 : 12). Nu avem nici un fel de duşman în afară de cel din interiorul nostru. Adunarea
de armate este întotdeauna un semn rău. Chiar dacă sunt victorioase, armatele nu au o slavă reală, iar a le
considera glorioase înseamnă a găsi plăcerea în măcelărirea oamenilor.
Lao Tsî spune pe bună dreptate că victoriile ar trebui tratate ca ritualuri funerare.
Omul lui Dumnezeu are o reţinere tăcută şi evită să folosească armele, ori de câte ori este posibil.
Multiplele povestiri despre războaie din Biblie sunt de mare valoare pentru noi, în sens negativ.
Indriş Şah ne spune o poveste.
Cineva s-a pierdut în pădure. A rătăcit câteva zile fără să găsească o ieşire. A întâlnit un sălbatic cu o
înfăţişare neîngrijită, despre care a gândit că este un locuitor al pădurii. L-a întrebat de cărarea pe care
trebuia s-o ia. Şi eu m-am pierdut în pădurea asta acum 10 ani, a răspuns omul. Deci nu mă poţi ajuta?, a
spus primul. Ba da, răspunde celălalt. Pot să-ti arăt sute de cărări care nu te scot din pădure.
Experienţele negative au o valoare excepţională. Cele mai multe povestiri despre război, în Biblie, ne
învaţă că nimic nu se obţine prin el.
Isus este Domnul Păcii, deci căutaţi cărările păcii!
(din volumul Richard Wurmbrand - 100 de meditatii din închisoare)
26 septembrie 2008
Monologuri biblice
Aflândumă singur într-o celulă, timp de ani de zile, singurele vorbe auzite erau monologurile. Biblia
conţine mai multe monologuri ale lui Dumnezeu, ca de exemplu: Să facem om după chipul Nostru
(Geneza 1: 26), sau: Vor primi cu cinste pe Fiul Meu (Matei 21:37).
Să învăţăm de la Dumnezeu! Vorbirea cu sine însuşi are o valoare vindecătoare. Dumnezeu ne descoperă
unele din revelaţiile Sale sub formă de monolog, nu din cauza nevoii Sale de vindecare, ci în scopul de a
ne învăţa pe noi cum să ne vindecăm.
Nici unul dintre noi nu este o fiinţă unitară. Cu toţii suntem, într-un anume grad, sfâşiaţi de tendinţele
conflictuale din interiorul nostru. Fiecare are sinele său ideal sau "Eul", ceea ce psihologul Jung numeşte
animus şi fiecare are şi o dorinţă rea care-l atrage în aceeaşi măsură, în cartea "Pastorul Hermes", una
dintre cele mai vechi scrieri creştine, se afirmă că fiecare om are un demon personal, după cum are şi un
înger păzitor. Suntem sfâşiaţi de multe influenţe venind din direcţii opuse. Ori de câte ori spunem «da»,
există şi ceva în noi care spune «nu». Este duşmanul nostru lăuntric, cu care e foarte important să
clarificăm lucrurile.
[...]
Cineva a fost puternic tulburat de faptul că omorâse un duşman cu baioneta, în timpul primului război
mondial. A discutat problema cu victima în sine însuşi. Şi-a convins adversarul că fusese o luptă dreaptă,
în care amândoi ascultaseră ordinele şi se dedicaseră binelui patriilor lor. Apoi şi-a exprimat regretul şi a
promis să ispăşească vina, adoptând un copil de la fosta naţiune duşmană.
Când conştiinţa sâcâie sau îndoielile bântuie, este mai bine să nu exprimi aceste voci ci să cântăreşti
argumentele pro şi contra, în tine însuţi. Sângele lui Hristos va fi întotdeauna suficient pentru păcatele
trecute. Lumina Duhului Sfânt va fi suficientă pentru a risipi îndoielile. Scopul monologurilor lui
Dumnezeu diferă de ale noastre, dar putem învăţa de la El despre valoarea lor.
(din volumul Richard Wurmbrand - 100 de meditatii din închisoare)
25 septembrie 2008
Este înţelept să fii optimist în gândire şi atitudini.

În Predica de pe Munte Isus ne învaţă să gândim despre Dumnezeu ca fiind bunul nostru Tată care
hrăneşte chiar şi păsările. Ştiu că păsările cad victime prădătorilor, dar noi ne bucurăm gândind cum
Dumnezeu Se îngrijeşte de ele şi noi ne putem considera mai valoroşi decât ele. De asemenea, Isus a spus
să privim crinii de pe câmp, pe care Dumnezeu îi îmbracă cu frumuseţe, cu toate că în curând se ofilesc şi
mor.
Suntem îndemnaţi să vedem frumuseţea, nu moartea.
Dorinţa lui Isus a fost să aplicăm acest principiu al optimismului sfinţilor
în viaţa noastră de toate zilele.
(Richard Wurmbrand – din vol. Oracolele lui Dumnezeu)
24 septembrie 2008
Rembrandt este unicul pictor care a lăsat 90 de autoportrete. El a pictat fără milă degradarea înceată a
propriului său corp. Momentele lui de scepticism şi curaj, de melancolie şi calm, au apărut ca o
confesiune completă în faţa unui preot. De asemenea, el şi-a făcut şi autoportrete fanteziste, ca d ex. un
nobil bogat şi un cavaler atrăgător. Cu toate că în 1640 el a devenit artistul cu cel mai mare succes din
Amsterdam, a ştiut că popularitatea lui nu va dura, aşa încât şi-a pictat şi declinul. După 10 ani,
popularitatea lui s-a diminuat şi în 1652 a falimentat.
Pe măsură ce analizezi adevărul despre tine însuţi fii sincer în acceptarea lui.
23 septembrie 2008
Un om nãscut din nou este un om care L-a gãsit pe Dumnezeu

si imediat, notiunea vagã, neclarã despre Dumnezeu
este schimbatã
cu o realitate personalã, sensibilã, accesibilã, vie.
Aici este diferenta dintre pocãintã si regret.
21 septembrie 2008
Richard... si Binţia... legende si povesti
Comunitatea bucuresteanã a lui Richard a trezit interesul multora. Unii gãseau în ea atmosfera intimã a
caselor de initiere, altii considerau cã în ea se oglindeste stilul de viatã al primelor comunitãti
protocrestinwe.
Cu prilejul unei slujbe, în auditoriu s-a asezat si un cunoscut fabricant de postav. Richard vorbea tocmai
de nemãrginita grijã a lui Dumnezeu faţã de noi, pomenind si de vrãbiile din evanghelii pe care Domnul
Lumii le stie, pe fiecare, când musafirul a intervenit pe neasteptate:
- Dumnezeul dumitale, atât de grijuliu, îsi ţine slujitorii în haine atât de ponosite?
- Dumnezeul meu, a rãspuns fãrã pic de surprindere pastorul, fãrã nici o poticnire, i-a poruncit demult
fabricantului aici de fatã sã-mi trimitã stofã pentru un rând de haine noi, dar acest fabricant nici pânã
acum nu s-a supus poruncii.
***
Richard nu rãbda în comunitatea lui legiferãrile obtuze. I s-a raportat odatã cã unul din enoriasii lui, în
tainã, fumeazã, ceea ce nu se obisnuia în acea comunitate. S-a si întrunit de îndatã consiliul parohial, care
a decis excluderea bãrbatului cu pricina. Înaintea luãrii deciziei finale, a fost citat si vinovatul. Când a
început interogatoriul, Richard a scos din buzunar un pachet de ţigãri, si-a aprins tacticos una si, spre
uluiala bãtrânilor comunitãţii, a început sã pufãie. Din excludere nu s-a mai ales nimic.
(Conform altei varinate, bãrbatul respectiv a izbucnit în plâns în faţa presbiterilor.)
***
De pe o stradã vestitã a Bucurestilor, Sabina a cules într-o zi o fatã si, de comun acord cu Richard, au
primit-o în casa lor. O vreme, fata a ajutat la bucatarie si la curãtenie, dar dupã câteva sãptãmâni a fugit.
Si a luat cu ea din casã tot ce s-a putut lua. Peste câteva luni, s-au reântâlnit cu protejata lor. Sabina, pe
care sotul o alinta "Binţi", a vãzut cã fata era îmbrãcatã cu rochia ei si purta în picioare pantofii ei. A
salutat-o, apoi înainte ca ea sã apuce sã zicã ceva, i-a spus: "Nu tu mi-ai furat rochia, ci eu ti-am dat-o".
N.ed. Este vorba despre pastorul Richard Wurmbrand si sotia sa, Sabina.
(din volumul: Ferenc Visky - 70 de povestiri despre puscãrie si prietenie, Editura Aqua Forte - Koinonia,
Cluj, 2004)
20 septembrie 2008
Ţinuta fundamentală
Rabinul Menahem Mendel din Worki a fost întrebat ce anume îl caracterizează pe adevăratul evreu.
Rabinul răspunse „Trei lucruri se cuvine să ne caracterizeze:
o îngenunchere sinceră, un strigăt tăcut, un dans nemişcat".
(din întelepciunea hasidicã)
19 septembrie 2008
Vocatia noastrã este sã fim
locul unde Dumnezeu actioneazã liber
si oamenii prin care actioneazã liber.
(Antonie Bloom - din volumul Despre credintã si îndoialã)
18 septembrie 2008
La fel de opac sau de inspirat putem citi Sfânta Scripturã.

Unii sã o studieze, iar altii sã o primeascã. E esential sã învãtãm sã citim, sã citim constienti de faptul cã
Însusi Dumnezeu ni se adreseazã cu aceastã scrisoare. Ce vrea El sã spunã sufletului meu, inimii si
constiintei mele? Spre ce mã cheamã? Nu ceva de genul: uite, selectez poruncile si le voi îndeplini, fact
act de cunostintã si voi executa, cãci nu asa citim scrisorile celor dragi.
Sã o citim ca pe o scrisoare în care suflã viata pe care o primim
si cãreia îi rãspundem cu sufletul si trupul,
cu întreaga noastrã fãpturã.
(Antonie Bloom - din volumul Despre credintã si îndoialã)
17 septembrie 2008
La fel trebuie sã învãtãm sã privim viata: atent, contemplativ.

Adesea viata ni se pare o pânzã netesutã pânã la capãt, la care ne uitãm ca soarecele, de sub stative, si ne
mirãm: ce nerozie! Nici desen nu e, si firele atârnã în dezordine... Adesea privim astfel viata si ni se pare
atunci absurdã; o vedem ca pe reversul pânzei, unde nu e nici un desen, nici tel, nici miscare, doar niste
linii monotone, întrerupte de noduri din care atârnã fire netãiate de atã. Acest lucru se întâmplã din cauzã
cã vedem viata la nivele diferite.
Existã nivelul Divin, existã nivelul omenesc, si existã un nivel de mijloc, sã-i spunem aici gazetãresc.
(Antonie Bloom - din volumul Despre credintã si îndoialã, Editura Cathisma)
15 septembrie 2008
Despre bucuria pocãintei
Când ne gândim la pocãintã,

vedem mereu imaginea obscurã sau cenusie a durerii,
a unei tânguirir fãrã capãt
pentru trecutul nostru atât de întunecat si de nevrednic.
nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viata care ne-a fost datã.
Aceasta este doar o parte a pocãintei,
mai bine zis, trebuie sã fie doar o clipã a ei.
Pocãinta trebuie sã creascã în bucurie si lucrare.
Fãrã aceasta pocãinta este nerodtitoare,
fãrã acestea, ceea ce putea deveni pocãintã
se transformã în regret, regret steril
care, de cele mai multe ori, omoarã forta de viatã
în loc sã o trereazcã, sã o înnoiascã.
(Antonie Bloom - Bucuria pocãintei - integral (aici))
14 septembrie 2008
Cauza din care Dumnezeu face un anumit lucru

nu se aflã în trecut,
ci în viitor.
Diferenþa dintre întelepciunea omeneascã, care ne învatã si ne obligã sã actionãm conform calapodului, si
între întepelciunea Dumnezeiascã constã, în primul rând, în faptul cã cea omeneascã este bazatã mereu pe
experienta trecutului, fie individualã sau colectivã; poate fi vorba si de intreg cumulul omenirii, oricum
însã întelepciunea omeneascã se bazeazã pe cele ce ne învatã trecutul: dacã faci asta, o sã "iasã" astalaltã.
Cauzalitatea, cauza din care Dumnezeu face un anumit lucru nu se aflã în trecut, ci în viitor.
(Antonie Bloom - Despre credintã si îndoialã)
13 septembrie 2008
Ne înselãm atunci când gândim cã unii cu altii comunicãm prin vorbire.

Dacã între noi nu existã profunzimea tãcerii,
cuvintele noastre nu exprimã nimic.
Întelegerea are loc anume la nivelul în care doi oameni se întâlnesc
într-o tãcere profundã,
dincolo de orice expresie verbalã.
(Antonie Bloom - Despre credintã si îndoialã)
12 septembrie 2008
Despre nevoia de cutezanţã
Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa

de a pune mereu totul sub semnul întrebării,
toate punctele noastre de vedere,
tot ceea ce am descoperit în viaţă,
în numele căutării a ceea ce există cu adevărat,
şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.
(Antonie Bloom - Despre credinţă şi îndoială)
11 septembrie 2008
Despre credinţa in sine, misterul interior
Adevărata credinţă în sine este certitudinea faptului că în acest sine este ascuns ceva ce-mi este mie
însumi de nepătruns, ceva ce urmează încă să se deschidă şi să crească până la un anumit grad de
plinătate şi perfecţiune. Vanitatea are la bază cunoaşterea de sine, o autoevaluare – adevărat cam
exagerată -, pe când credinţa nu are nevoie de nici o autoevaluare, întrucât obiectul ei este tocmai misterul
interior. Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul
că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic
nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu
poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu.
Aşadar, credinţa în sine este credinţa în faptul că în fiecare dintre noi există o dinamică neînvinsă a vieţii,
iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica,
nehotărârea, şi nicidecum circumstanţele nefaste. Circumstanţele, fie bune sau rele, fie chiar de-a dreptul
crude şi îndreptate spre a frânge omul, sunt doar elementul care mobilizează această dinamică interioară
să se manifeste din nou, altfel, neaşteptat, dar oricum să se manifeste doar pe sine şi nimic altceva.
Credinţa în sine este încrederea în această lăuntrică, enigmatică, creatoare şi, într-un final, triumfătoare
dinamică. Credinţa în sine comportă aşadar şi încrederea că, revenind spre acel „eu însumi”, zi de zi tot
mai desăvârşit, mai sincer, mai cinstit, mai îndrăzneţ, cu mai multă jertfire de sine, voi descoperi şi voi
pune în mişcare noi şi noi puteri, care nu vor putea fi oprite de nimic.
(Antonie Bloom – Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, 2007, p.23-24)
10 septembrie 2008
Minunea minunilor...
I-a reusit unuia, - el a ridicat vãlul zeitei din Sais -
Dar ce-a vãzut el ?
El a vãzut minunea minunilor:
pe sine însusi.
(Novalis)
9 septembrie 2008
Magie
Din transformări de nedescris învie

aceste plăsmuiri: să simţi! să crezi în joc!
Că flacăra se face scrum se ştie,
dar: artă-i doar când scrumul stins ia foc.
Magiei-i tot! Iar într-al vrajei vast ţinut

vorba comună către slăvi ţâşneşte…
Precum un crescător de păsări izbuteşte
să-şi cheme porumbelul nevăzut.
(R.M. Rilke, trad. Ioana Pârvulescu)
8 septembrie 2008
Adevãrata artã este transparenţã pentru transcendenţã
Vorbim despre artă când aceasta este transparentă transcendenţei; artistul, şi aceasta se întâmplă fără
cuvinte, este chemat să exprime divinul prin lucrarea lui, prin ceea ce creează şi face. Această rezonanţă,
numinosul, este pentru el calitatea principală prin excelenţă.
Şi mai departe, manifestarea divinului în formarea unei persoane, o persoană transparentă ei însăşi şi
altora, acesta ar trebui să fie scopul oricărui educator. Luaţi exemplul unui profesor de pian: datoria lui nu
este numai de a forma elevi care să interpreteze perfect, ci este vorba de a forma o fiinţă umană prin
învăţarea pianului, în sensul că ceea ce ştie să facă să servească la ceea ce trebuie să devină. Sensul
eficienţei nu este opera ci devenirea celui care este capabil să facă o operă. Astfel a fost şi cazul unuia
dintre cei mai mari maeştri ai pianului: Lipatti. Reputaţia lui mondială nu l-a împiedicat să înceapă din
nou exersarea cu un alt mare maestru. Timp de un an el n-a cântat decât Do-Re-Mi… După aceasta, a
dobândit el acel tuşeu formidabil pe care-l putem aprecia astăzi ascultând discurile şi concertele sale.
Adevăratul tuşeu al pianului este altceva decât o tehnică bună, este rezultatul unui om care a fost
transformat.
(K.G.Durckheim – Dialog pe Calea iniţiatică)
Paul Klecki: ”Am dirijat concerte cu Dinu Lipatti ca solist, cu câţiva ani înainte ca acest unic artist să
plece timpuriu dintre noi. O admirabilă conştiinţă artistică, o modestie şi o delicateţe rară… Chiar
repetiţiile cu el erau emoţionante concerte, pătrunse de o fină spiritualitate. Ei bine, când un asemenea
fluid artistic iradiază pe podium, el se comunică şi sălii. Şi atunci concertul devine un ritual colectiv,
stimulând tot ce este mai frumos în fiinţa umană."
7 septembrie 2008
Să nu violăm unitatea noastră naturală,

punând în opoziţie corpul şi sufletul,
ca şi cum sufletul ar fi bun iar corpul ar fi rău.
Corp şi suflet subzistă împreună în realitatea persoanei interioare ascunse.
Atunci când se separă, nu mai există persoană umană, nu mai există realitatea vie făcută după chipul lui
Dumnezeu.
Această „unire” a corpului şi a sufletului într-o persoană este unul din lucrurile care fac din om chipul lui
Dumnezeu;
şi nici un om nu trebuie să separe ceea ce Dumnezeu a unit
fără a risca pericolul pierderii raţiunii.
(Thomas Merton)
5 septembrie 2008
Rugăciunea pentru cei care te ofensează şi care te fac să suferi este o mare lucrare înaintea lui Dumnezeu.
În schimb, Domnul îţi va da harul lui, îl vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi vei suporta cu
bucurie toate întristările din cauza Lui.
Domnul îţi va da să iubeşti lumea întreagă;
vei dori cu înflăcărare binele pentru toţi oamenii şi te vei ruga pentru toţi ca pentru tine însuţi.
(Stareţul Siluan)
4 septembrie 2008
Din mistica ebraicã...
Păcatul şi pocăinţa
Rabby Yehuda a început să vorbească astfel: „Cântare a treptelor. Din adâncul prăpastiei, am strigat către
Tine, Doamne”. Atunci, când în clipa creaţiei, Domnul a vrut să creeze omul, el a consultat Legea.
Aceasta i-a spus: Omul va sfârşi prin a păcătui împotriva ta şi prin a te irita. Dacă ai voi să tratezi lumea
după meritul său, ea nu ar putea subzista, iar omul şi mai puţin. Dumnezeu i-a replicat: Oare degeaba
sunt numit Dumnezeul milei şi al răbdării? Înainte de a crea lumea, Dumnezeu a creat Răbdarea şi i-a
spus: Voi crea un om în lume, cu condiţia ca, de câte ori se va întoarce spre tine, să fii gata să-i ierţi
păcatele. Şi de câte ori omul se întoarce spre pocăinţă, aceasta să-i ceară Domnului iertarea tuturor
păcatelor (III, 65 a)
(Zoharul – cartea splendorii, Editura ANTET, p. 51)
3 septembrie 2008
Viata este o întrebare inconstientã, pusã tãcerii de dincolo de ea.

Omul este expresia disperatã a acestei întrebãri,
este chiar întrebarea devenitã constientã.
Numai cã nu toti oamenii trãiesc permanent în ea,
si deci în ei.
(Gena Geamãnu - Spovedanie neterminatã)
2 septembrie 2008
Vezi cã aceastã lume trece.

Nu, ea nu trece.
Dumnezeu nu sterge din ea decât întunecimea ei.
(Angelus Silesius)
1 septembrie 2008
Teoreticienilor cuminteniei, cedãrii si compromisului, apologetilor "intelepciunii" si "criticilor

"erosimului nebun", lui Jean Giono si unora dintre prietenii mei le-as spune aceste cuvinte ale lui Gorki
(îi trecuse si lui):
"Nebunia vitejilor, iatã întelepciunea vietii."
(N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii, p 300)
31 august 2008
Interioritate şi angajare
A-i vorbi lui Dumnezeu

înseamnă a-şi vorbi sieşi cu cuvinte adevărate.
A-L auzi pe Dumnezeu

înseamnă a se auzi pe sine spunând cuvinte adevărate.
Cuvântul
Care se străduieşte să spună exact
ceea ce ating din Dumnezeu

în pofida ignoranţei invincibile
de natură;
ceea ce sper din el

în pofida ordinului transcendent care
îl separă de mine;
ceea ce aspir să fiu

prin ceea ce este cel mai autentic
în mine însumi;
ceea ce ating din mine

când sunt cu mine însumi în
luciditate,
este singura rugăciune

în limbajul omului
care să fie limbaj pentru Dumnezeu.
Adresând-o mie însumi

în reculegere
eu stau înaintea lui Dumnezeu.
Adresând-o lui Dumnezeu

eu mă fac prezent
atât cât mi-este dat.
Când îmi vorbesc astfel

Dumnezeu mă ascultă.
Când mă ascult astfel

Dumnezeu îmi vorbeşte.
[ Marcel Légaut (1900-1990) ]
30 august 2008
Ceea ce îndeplinim
în interior
modificã realitatea exterioarã.
(Otto Rank)
29 august 2008
Dorintele si tendintele mele

sunt temple ale Infinitului,
nimic altceva nu le va putea satisface vreodatã.
...
În fond nu am decât o singurã dorintã,
aceea de a întâlni Infinitul...
(Alphonse Goettmann - Dincolo, în adâncul nostru)
28 august 2008
Dumnezeu nu dã nimãnui.
El este oferit
tuturor,
si,
dacã-L vrei numai pe El,
poate fi bunul tãu.
(Angelus Silesius)
27 august 2008
Nenorocirea este cã veacuri de-a rândul - si acum mai mult ca oricând - pânã si oamenii de bunã credintã
(mai ales ei ) vãd în crestinism un fel de vag si blând cretinism, bun pentru bigoti, creduli si fiinte
pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e "curatã nebunie", mai îndrãznet si mai exigent decât orice teorie
extremistã; e aventurã, e hapenning - e cel mai formidabil hapenning.
Crestinimul e dogmã, e misticã, e moralã, e de toate dar e în special un mod de a trãi si o solutie si e reteta
de fericire. [...]
Crestinismul dã pace, liniste si odihnã - dar nu searbede si monotone,
ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate,
acrobatiei celei mai riscante.
Un trapez la înãltime - si nici o plasã dedesubt.
Nu înteleg cum de nu vãd pelerinii aventurii si petitionarii fericirii cã trec pe lângã ceea ce cautã...
Isihie: fericire. Si nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O retetã universalã.
(N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii, p 170)
26 august 2008
Alchimie...
O frazã cu totul crestinã a lui J.P. Sartre:
"Important nu este sã spui:

Iatã ce au fãcut din mine,
ci:
Iatã ce am fãcut eu din ceea ce au fãcut din mine".
(N.Steinhardt- Jurnalul Fericirii)

25 august 2008
Cea mai mare aventurã

este sã-ti rodeşti viata...
asa cum ţi-a picat...
Chesterton: Aventurã nu-i sã urci pe un yaht supra-elegant şi sã faci înconjurul lumii; aventurã (şi
romantism) este sã-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai nãscut din întâmplare şi-n condiţiile
date.
Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevãzut şi de Mister.
(Dupã cum minunea cea mai mare este cã existã legi statornicite şi cã universul funcţioneazã dupã ele,
minunile fiind excepţii).
(N.Steinhardt- Jurnalul Fericirii)
24 august 2008
În Hristos avem viziunea – concretă, reală, istorică – a ceea ce suntem chemaţi să devenim, în realitatea,
istoricitatea şi fiinţarea noastră. Deci atunci când spunem că Hristos este şi om adevărat, afirmăm de fapt
că a fi unit cu dumnezeirea nu anulează şi nu schimbă firea umană, pentru că, în Persoana Lui, omul este
unit cu divinul. Că abia atunci se revelează împlinirea lui – deoarece omul, ca specimen al istoriei
naturale, nu este decât un potenţial. Numai în unirea infinită, nemărginită şi neschimbată cu Dumnezeu –
astfel încât deplinătatea dumnezeirii să locuiască în trup – omul devine cu adevărat ceea ce este.
(Mitr. Antonie de Suroj)
21 august 2008
Eu te gãsesc...
Eu te găsesc în lucrurile toate,

cu care-s bun, şi-am gingăşii frăţeşti:
bob, te-nsoreşti, în cele ne-nsemnate,
şi, mare-n cele mari te dăruieşti.
Acesta-i jocul forţelor vrăjite,

că trec slujind în lucruri şi supus:
crescând în rădăcini, în trunchi pierite,
ca să învie-n crengile de sus.
(Rainer Maria Rilke – trad. Maria Banuş)
20 august 2008
Principiul sacrificiului
Sfântul Grigore de Nazianz insistă mult pe realitatea că dragostea implică şi o a treia calitate – nu doar „a
primi” şi „a oferi”, ci şi dispoziţia de a te jertfi, a te sacrifica. Acum, cuvântul „sacrificiu” înseamnă, în
accepţiunea modernă, a pierde ceva, a fi deposedat de ceva. Însă în latină, în greacă, în ebraică, în slavonă
– şi în toate limbile antice – „sacrificiu” vine de la „sacru” şi înseamnă a sanctifica, a face ceva sfânt. Şi
nu „a pierde”. Într-adevăr, când punem viaţa noastră înaintea lui Dumnezeu, sau când Îi oferim ceva, acel
lucru nu ne mai aparţine, nu mai este al nostru – în sensul lacom şi posesiv al cuvântului. Însă acel lucru
se împărtăşeşte de sfinţenia lui Dumnezeu şi trebuie să avem mereu în vedere acest fapt când vorbim
despre sacrificiu. Accentul se pune nu pe ceea ce pierzi, ci pe ceea ce se întâmplă atunci când punem
înainte pâinea şi vinul, sacrificiul suprem, deplin. Trebuie să avem în vedere ce se întâmplă în actul
sacrificiului, şi nu simpla pierdere – pentru că nu există pierdere atunci când aducem ceva lui Dumnezeu.
Ceea ce avem, primim de la El – cu mult mai mult decât putem noi singuri să ne asigurăm. „Căutaţi
Împărăţia lui Dumnezeu”, zice Hristos, „şi toate celălalte se vor adăuga vouă” – nu „vor fi luate de la
voi”. Acesta este principiul jertfei, al sacrificării şi al sanctificării (sfinţirii) – al dăruirii numai ca semn al
dragostei, fără a aştepta nimic în schimb.
(Mitr. Antonie Bloom - God and Man; pe site (aici))
19 august 2008
Şi atunci care ar trebui să fie atitudinea noastră, de creştini, faţă de cei ce Îi sunt duşmanii lui Hristos, faţă
de cei care Îl urăsc şi Îl resping? Faţă de cei care nu Îl au pe Dumnezeu – nu doar pentru că nu L-au
întâlnit încă, ci şi pentru că noi le-am prezentat o caricatură cu numele Său, drept Dumnezeu Însuşi?
Trebuie să ne dăm seama că stăm înaintea judecăţii acelora care nu vor să ştie de Dumnezeu din cauza
noastră, trebuie să ştim că lui Hristos nu Îi sunt străini şi că El nu este indiferent faţă de ei. Există o taină a
mântuirii mult mai cuprinzătoare decât hotarele Bisericii, ce depăşeşte mult experienţa şi înţelegerea
noastră.
(Mitr. Antonie Bloom - God and Man; pe site (aici))
18 august 2008
Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine.

Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta,
Inima mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.
Antonie, Mitropolit de Suroj
(Antonie de Suroj - Scoala rugaciunii, trad. Irineu Slãtineanu;

pe site: (aici) )
16 august 2008
Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din
viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui
episcop, a refuzat spunând:
„Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”.
O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem,
spre ea ar trebui să tindem.
Cum putem ajunge?
continuarea pe site: (aici)
(Antonie de Suroj - Scoala rugaciunii, trad. Irineu Slãtineanu)
15 august 2008
Bucuria este tonalitatea crestinului si când nu este în bucurie, crestinul este dezacordat!
Evanghelia este "Vestea cea Bunã" care este "Hristos a înviat!"
Bucuria este unica noastrã vocatie, pentru cã ea este criteriul adevãrului. La aceasta suntem chemati:
"Bucurati-vã pururea în Domnul. Si iarãsi zic: Bucurati-vã!"
Bucuria nu poate fi definitã, în bucurie se intrã:
"Intrã în bucuria Stãpânului tãu!"
...
Nu poti vedea bucuria cu adevãrat decât la cei pentru care "a trãi este Hristos"
si care, prin rugãciune, intretin o continuã contemplare a feţei lui Hristos.
Aceastã bucurie nimeni nu poate s-o ia de la noi pentru cã ea nu depinde de nimic altceva decât de
Domnul Hristos Care locuieste în adâncul nostru.
(A. Goettmann - Rugãciunea lui Iisus, rugãciunea inimii, pag 160,161)
14 august 2008
M-a întrebat odatã, cineva, ce-i iubirea?

Ei bine, nu se poate explica. Iubirea se trãieste, este esenta vietii.(...)
Nefericirea începe atunci când nu mai iubim nimic si pe nimeni... atunci începe iadul.
(Ep. Iustinian Chira)
13 august 2008
Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, acesta a fost planul lui Dumnezeu,
aceasta a fost menirea pe care omul a primit-o de la Dumnezeu,
sa creasca, sa se umple tot cosmosul de chipul lui Dumnezeu
pe care omul îl primise de la Creatorul sau.
Sa umple cosmosul de Dumnezeu,
acesta era planul lui Dumnezeu când a creat
aceasta faptura misterioasa si miraculoasa
care este omul.
(Ep. Iustinian Chira)
12 august 2008
Sensul ascezei
Trupul este chemat ca prin asumarea lăuntrică a celebrării să devină conştient de învierea sa în Cel ce a
înviat din morţi.
Iată scopul ascezei şi al spiritualităţii creştine:
să trezească în „trupul morţii” „trupul slavei”
cu puterea biruinţei pascale a lui Hristos.
Asceză înseamnă „exerciţiu”, „luptă” şi urmăreşte omorârea elementelor morţii legate de existenţa noastră
pentru ca să urce în noi viaţa lui Hristos, puterea Învierii. Asceza ne eliberează din plasa de hipnoze şi
iluzii care este „această” lume (expresia este evanghelică) şi ne ajută să descoperim lumea ca dar al lui
Dumnezeu, ca dialog între Dumnezeu şi omenire.
(Olivier Clément – Trupul morţii şi al slavei)
11 august 2008
Spre plenitudine... prin vacuitate
Metoda apofatică, din discursurile noastre teologice sau din viaţa noastră de rugăciune, îmbracă, în
aparenţă, un caracter negativ; ea este totuşi, în ultimă analiză, pozitivă la maxim. Faptul de a lăsa
deoparte gândurile şi imaginile conduce, nu la vacuitate, ci la o plenitudine care depăşeşte tot ceea ce
spiritul uman poate concepe sau exprima. Calea negării seamănă mai puţin cu decojirea unei cepe şi mai
mult cu sculptarea unei statui. Când decojim o ceapă, înlăturăm înveliş după înveliş; continuând, va veni
un moment în care nu va mai exista ceapă; nu vom mai avea, la final, absolut nimic în mâini. In schimb,
sculptorul care taie într-un bloc de marmură, sparge materialul într-un scop pozitiv; el nu reduce piatra la
un morman de pietre aleatorii, ci, prin acţiunea lui aparent distructivă, el face să ia naştere din ea o formă
inteligibilă.
(Kallistos Ware)
10 august 2008
Hristos are nevoie de urmasi, nu de admiratori
Este acum bine ştiut că Hristos a folosit termenul „următor, cel care-I calcă pe urme”. El nu vorbeşte
niciodată de faptul că ar cere admiratori, admiratori plini de veneraţie, oameni care să depindă de El; şi
atunci când foloseşte termenul „ucenic”, El îl explică totdeauna astfel încât să se vadă că prin acest cuvânt
se înţeleg cei care-l urmează, că ei nu sunt adepţii unei învăţături, ci cei care urmează exemplul unei vieţi,
şi care nu printr-o slavă întâmplătoare în a voi să-I fie asemenea ajung la semeţie şi nebunie.
…
Care este deci deosebirea între un „admirator” şi un „urmaş”?
Un urmaş, unul care calcă pe urmele celui dinainte, este sau se străduieşte să fie ceea ce el admiră; un
admirator se păstrează pe sine în afară, nu descoperă, nici conştient, nici inconştient că cel admirat îi
adresează o invitaţie de a fi ceea ce este, ce admiră acela sau să se străduiască să devină astfel.
(Soren Kierkegaard – Şcoala creştinismului)
7 august 2008
Iar dacă cotidianul îmi pare de multe ori atât de dur sau de greu de purtat, este adesea, dacă nu totdeauna,
pentru că refuz să aud această Chemare, îi opun rezistenţele mele şi îi impun voinţa mea proprie. Spun
„Nu!” Fiinţei care bate la uşa mea.
(A. Goettmann - Dincolo, în adâncul nostru)

6 august 2008
...
Ei au ridicat ochii si n-au vãzut pe nimeni decât pe Iisus singur...
5 august 2008
Mântuirea cere descifrarea universului, înălţarea lui ca ofrandă la cele cereşti. Un mare poet contemporan,
Pierre Emmanuel, scria : "Aceste lucruri, văzute şi nevăzute în acelaşi timp, există ca şi mine, şi mai mult
decât mine, fiecare în rânduiala lui… Toate sunt emblematice, chiar si scorpionul pe care mă feresc să-l
strivesc şi pe care îmi place să-l văd expunându-se pe perete.
Adevărata măsură a omului se află în aceste lucruri care-l cheamă să facă al său lăuntrul lor, să participe
la cântarea lor de slavă, să o audă în ele şi să-i dea glas, formulând-o în el”.
Pentru cel care se roagă în inima lui, spune Tradiţia, lumea întreagă este o biserică. Sfântul Maxim
Mărturisitorul îndrăzneşte să spună – dacă mi se îngăduie să interpretez puţin lucrurile – că lucrurile, în
aparenţa lor, în apariţia lor, în diafania lor am putea spune, ni se oferă ca Trup al lui Hristos, iar raţiunile
lor cereşti ca Sânge al Său. Euharistie cosmică.
(Olivier Clément - Trupul morţii şi al slavei, Editura CRISTIANA,1996, pag.42)
4 august 2008
Trebuie rechematã de la moarte la viatã întreaga noastrã fire;

Dumnezeu s-a aplecat asupra trupului nostru cel omorât
ca sã întindã mâna, ca sã spunem asa, fiintei ce zãcea acolo.
El s-a apropiat de moarte pânã s-a atins de starea noastrã de mortãciune
dãruind firii noastre, prin propriul Sãu trup, principiul învierii,
înviind omul întreg cu puterea Sa.
(Grigorie de Nyssa)
3 august 2008
Greşeala majoră a omului modern este

identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc.
şi de aici incapacitatea de „a trăi" pur şi simplu,
adică de a simţi,
de a preţui,
de a trăi viaţa ca dar veşnic.
2 august 2008
Despre Mireasa aleasã...
Doamne, e încă un copil!

Ea aleargă prin palatul tău şi se joacă
şi încearcă să facă şi din tine o jucărie.
Nu-i pasă dacă părul ei se despleteşte
şi dacă târăşte haina în ţărână.
Ea aţipeşte, când vorbeşti cu ea şi nu răspunde -
şi floarea ce-i dai dimineaţa
alunecă în ţărână din mâna ei.
Când izbucneşte furtună şi întunericul stăpâneşte cerul,
ea nu poate dormi.
Păpuşile zac împrăştiate pe jos,
iar ea te prinde cuprinsă de spaimă.
Se teme să nu uite ceva din slujba ta.
Tu însă priveşti zâmbind la jocul ei.
O cunoşti.
Copilul, ce şade în ţărână, e mireasa ce ţi-ai ales;
jocul ei se va potoli şi se va adânci în iubire.
(Rabindranath Tagore - Culesul roadelor)
Daca vreti sa-l revedeti/auziti

pe Ioan Alexandru:
http://floricelecolorate.blogspot.com
Si tot acolo gãsiti multe alte "floricele colorate" interesante.
30 iulie 2008
Fiţi în pace cu propriul vostru suflet

dacă vreţi ca cerul şi pământul să fie în pace cu voi.
Siliţi-vă să aflaţi comoara cea ascunsă în adâncul fiinţei voastre

şi Cerul se va deschide în faţa ochilor voştri.
Altă uşă de intrare, în Cer şi pe pământ, nu mai există.
Scara care duce în Împărăţia cerurilor e înfiptă în adâncul sufletului vostru;

fugiţi de păcat,
intraţi în acest adânc al fiinţei voastre
şi acolo, în adâncul cel mai adânc al sufletului,
veţi descoperi treptele pe care veţi putea începe urcuşul.
(Sf. Isaac Sirul)
29 iulie 2008
Există o altă lume, dar se află în cea de aici...
… orice viaţă duhovnicească se poate defini ca o creştere în noi a “trupului de slavă”, a “omului celui
tainic al inimii” care-şi asumă întreaga realitate a omului celui din afară, pe măsură ce acesta din urmă se
epuizează şi se “crapă” aşa cum se crapă crisalida ce va slobozi fluturele.
“Moartea mistică” este o coborâre lucidă în moarte
pentru a-L întâlni aici pe Hristos
şi a intra în dinamismul Învierii Sale.
Pentru a deveni conştienţi de învierea noastră în Cel-Înviat.
Astfel, viaţa veşnică începe încă din această viaţă, ca o pregustare a Parusiei.
Cum spunea, fără să ştie cât de bine, Paul Eluard:
„Există o altă lume, dar se află în cea de aici”.
(Olivier Clément – Trupul morţii şi al slavei, Editura Christiana)
28 iulie 2008
Faceti liniste... în voi...
În starea actualã, lumea si viata întreagã sunt bolnave.

Dacã as fi medic si as fi întrebat ce sfaturi pot sã dau, as rãspunde:
Faceti liniste, faceti-i pe oameni sã tacã.
În aceste conditii cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit.
Si dacã, folosind mijloace zgomotoase, strigi destul de tumultuos ca sã fii auzit, chiar si în zgomot, acesta
nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Deci, faceti liniste!
(Kierkegaard - Papirer)
27 iulie 2008
Numai Duhul...
Numai Duhul poate produce si în noi rãspunsul

la iubirea si la chemarea Tatãlui,
aduse în noi tot de Duhul.
Numai El poate trezi si întãri în noi
sensibilitatea si responsabilitatea de fii
faţã de Tatãl Ceresc.
(Dumitru Stãniloae)
26 iulie 2008
A chema Duhul pur si simplu; o chemare, un strigãt.

Ca atunci când esti la limita setei, când esti bolnav de sete,
nu mai reprezinti actul de a bea în raport cu tine însãti,
nici actul de a bea în general.
Ne reprezentãm numai apa, înteleasã în ea însãsi,
dar aceastã imagine a apei este ca un strigãt al întregii fiinte.
(Simone Weil)
Abandonat
Total abandonat Duhului Sfant!

Cautand toata plinatatea Lui, oricat ar costa;
Taind toate legaturile, ma arunc in adancul
Marii Lui puteri – care poate salva si pastra.
Total abandonat Duhului Sfant!

O! Scufundarea, scufundarea, pana cand eul este pierdut!
Pana cand vasul golit zace zdrobit la picioarele Lui;
Asteptand pana cand umplerea Lui va desavarsi lucrarea.
Total abandonat voii lui Dumnezeu;

Necautand alta cale decat zgomotul pasilor Stapanului meu;
Lasand trandavia si placerea, facandu-L pe El alegerea mea,
Asteptand calauzirea Lui, ascultand de glasul Lui.
Total abandonat! Nici o voie de-a mea;

Pentru timp si eternitate, a Lui, si numai a Lui;
Toate planurile si scopurile mele au fost absorbite de voia Sa placuta,
Neavand nimic, si totusi stapanind toate lucrurile in El.
Total abandonat! Este atat de placut sa fii

Prins de funiile dragostei Lui, si totusi surprinzator de liber;
Liber de lanturile pacatului, liber de indoiala si frica,
Liber de orice neliniste, povara, suparare sau grija.
Total abandonat! O, placuta e odihna,

Cand zabovesc, asteptand, la picioarele Lui binecuvantate;
Asteptand venirea Oaspetelui divin,
Care va curati perfect launtrul fiintei mele.
Iatã! El vine si ma umple, scumpul Duh Sfant!

Eu, in El, sunt satisfacut! Eu, in El, sunt implinit!
Si lumina din sufletul meu nu se va mai stinge
Atata timp cat tin legamantul – abandonat Lui!
( Anonim)
[ propusã de Liţi ]
25 iulie 2008
Sensul ascezei
Sensul măreţ al ascezei stă în aspiraţia la adevărata natură; lupta ei nu este împotriva cărnii ci împotriva
deformării acesteia şi a principiului lor. De acum nu mai este vorba de atât de iertare sau de restituire a
graţiei cât de metamorfoza unei vindecări complete. Starea ascetică a „pasiunii impasibile” anticipează
veacul viitor, şi supunerea animalelor sălbatice în faţa sfinţilor, vorbeşte cu putere de un eon diferit.
(Paul Evdokimov – Femeia şi mântuirea lumii)
24 iulie 2008
Duhul Sfânt - realitate interioarã a noii fãpturi
Din cauza pãcatului, lucrarea lui Dumnezeu a devenit exterioarã naturii (implicit naturii umane). [...]
Dupã Botezul Domnului, Duhul, vizibil pentru toti, coboarã în firea umanã a lui Hristos si rãmâne peste
ea. În ziua Cincizecimii, El se pogoarã în lume ipostatic, ca Persoanã, si actioneazã din interiorul naturii
umane, El devine realitatea interioarã a firii umane. El lucreazã, deci, în interiorul nostru, ne miscã, ne
dinamizeazã si, sfintindu-ne, ne transmite ceva din propria Sa fire. Fãrã sã se confunde, Duhul Se
identificã cu noi, Se face co-subiect al vietii noastre în Hristos, mai intim nouã decât ne suntem noi însine.
[...] Prin aceastã "realitate interioarã", Biserica, în taina liturgic-sfintitoare, este opusã oricãrui ontologism
static institutional; energiile viu-fãcãtoare ale Duhului o fac evenimentialã, dinamicã prin natura ei.
(Paul Evdokimov - Sfântul Duh, Editura Anastasia, pag. 131)
23 iulie 2008
Or, omul, fie că vrea, fie că nu,

nu există decât în relaţia sa cu absolutul.
Dacă nu acceptă transcendentul, atunci el absolutizează imanentul
sau se situează pe sine însuşi ca absolut.
(Paul Evdokimov)
22 iulie 2008
În definitiv aventura cea mai eroică a omului

nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta,
ci aceea de a deveni om.
Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi.
Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea,
căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului!
(A & R Goettmann)
21 iulie 2008
Fondul fiinţei mele, fondul oricărei fiinţe este deci

comuniunea Persoanelor divine în Iubirea Uneia pentru Cealaltă.
Realitatea oricărei realităţi este comuniunea;
tot ceea ce există este Templul acestui mister prodigios;
totul, absolut totul, este atârnat de acest schimb veşnic de Iubire,
respiraţie ascunsă a tuturor lucrurilor, secret al propriei mele respiraţii,
care nu este mişcare decât pentru că
Unul nu încetează să se întoarcă spre Celălalt:
„Nu Eu, ci Tu”!...într-o abandonare, abnegaţie infinită!
(A & R Goettmann)
20 iulie 2008
Un Cuvânt a rostit Tatãl: pe Fiul;

si acesta vorbeste numai în vesnicã tãcere
si în tãcere trebuie sã fie de suflet auzit.
(Sf. Ioan al Crucii)
19 iulie 2008
Bobul de grâu... doar dacã moare... aduce roadã...
Numai pierzând, câstig poti aduce;

Salvarea se capãtã numai prin cruce.
Pentru a se înmulti, bobul de grâu
Trebuie sã moarã în pãmântul pustiu.
Oriunde vedea-vei un lan de grâu copt
Unduindu-si spre El auriul rod,
Fii sigur cã un bob de grâu a murit,
Un suflet acolo a fost rãstignit ;
Cineva a trudit, s-a rugat si a plâns
Si, în lupta cu iadul, prin Christos a învins.
( DeVern Fromke)
[ propusã de Liţi ]
18 iulie 2008
Tãcerea...
Limbajul care exprimã cel mai bine si conduce cel mai sigur la transcendentã
nu este limbajul intelectual,
ci cel al poetilor si al misticilor,
al muzicii
...si al tãcerii.
(Yvon Le Mince)
17 iulie 2008
Meditatia si viata meditativã...
Meditatia si viata meditativã sunt rãspunsul ascultãtor la marea metanoite.

Cãci "metanoite" înseamnã mai mult decât trecerea de la o existentã egocentricã la o viatã altruistã,
generatoare de iubire.
Ea implicã detasarea de o existentã orientatã exclusiv spre necesitãþile, exigentele si frumusetea lumii
profane,
pentru libertatea unei vieti orientatã exclusiv spre manifestarea FIINTEI DIVINE.
(Karlfried Graf Durckheim - MEDITER, pourquoi et comment)
16 iulie 2008
Chemarea la "convertire" este perceputã în general ca o invitatie exigentã si prin urmare dezagreabilã.
Dimpotrivã, ea este o excelentã veste bunã.
Chemarea ne spune:
"Tu poti sã te schimbi.
Esti capabil de reînnoire.
Esti capabil de viitor".
(Yvon Le Mince)
15 iulie 2008
Traditia...
Tradiţia e colierul preţios căruia fiecare generaţie îi adaugă

bogăţia ei de trăire.
Adevăratul căutător, aşadar, nu este nici acela care se opreşte, rămânând fixat în tiparul gata pregătit al
tradiţiei,
nici cel care o respinge cu totul. […]
Adevărata căutare este mersul spre participarea personală,

responsabilă şi esenţială la tradiţie,
pentru a gusta personal experienţa trăită a ceea ce a fost înainte.
14 iulie 2008
Fãrã Duhul Sfânt...
Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe,

Cristos este un om al trecutului,
Evanghelia este o literă moartă,
Biserica o simplă organizaţie,
Misiunea o propagandă,
Comportarea creştină o morală plictisitoare.
(Stan Rougier)
13 iulie 2008
Iubind, în asteptarea lui Dumnezeu
Fiindcă Dumnezeu nu Se descoperă decât atunci când rămâi singur.

Când în pustia lumii vei trăi propria ta singurătate goală şi doar
prezenţa lui Dumnezeu.
Aceasta este soarta fiecărui om care-l caută pe Dumnezeu pe pământ. […]
Şi, în mijlocul acestei pustii, care este toată numai răspântii şi numai cotituri,
Îl aştept răbdător pe Dumnezeu.
12 iulie 2008
Roagã-te lui Dumnezeu, ajutã pe oameni, înfrâneazã-ti natura;

fã-te lãuntric chip al Dumnezeu-Omului Hristos,
recunoaste prezenta Lui realã în Bisericã
si fã-ti un scop din a extinde Duhul Lui în toate domeniile vietii umane si naturale,
pentru ca prin noi sã se închidã inelul divino-uman al edificiului lumii
iar cerul sã se uneascã cu pãmântul.
(Vladimir Soloviov)
11 iulie 2008
A face din starea de a fi
Oamenii nu trebuie să mediteze îndelung la ceea ce au de făcut;

ei ar trebui mai curând să mediteze la ceea ce au a fi [cu adevărat]. Dacă sunt buni, iar comportamentul le
este aidoma, atunci lucrările lor vor străluci luminos. Dacă eşti drept, atunci şi faptele tale sunt drepte.
N-ar trebui să socotim sfinţenia ca întemeiată pe faptele omului.
Ea ar trebui mai curând întemeiată pe fiinţa lui, căci nu lucrările noastre ne sfinţesc, ci noi ar trebui să le
sfinţim pe ele. Oricât de sfântă ar fi o lucrare omenească, ea nu ne sfinţeşte nicicum şi nicicând, de vreme
ce este doar faptă; ci, în măsura în care suntem sfinţi şi avem fiinţă sfântă, noi suntem cei care ne sfinţim
toate faptele, fie că e vorba de mâncat, somn, veghe sau de orice altceva. Orice ar lucra cei care nu au
fiinţă înaltă, din lucrările lor nu va ieşi nimic. Ia aminte la cele ce spun: că trebuie să te străduieşti să fii
bun şi abia apoi [să fie bun] ceea ce faci şi modul în care faci ceva.
Temeiul lucrării este totul.
(Meister Eckhart – Despre omul nobil. Cupa din care bea regele,
Editura Humanitas, 2007, pag..114)
10 iulie 2008
Liberi sã-l slujim pe Dumnezeu

si numai pe El...
Atunci cînd umilitatea îl eliberează pe om de ataşamentul

faţă de ceea ce face şi
faţă de ceea ce se spune despre el,
el descopreă că
bucuria perfectă nu este posibilă decât în abnegaţie deplină.
Numai atunci când nu mai acordăm nici cea mai mică atenţie
acţiunilor noastre, reputaţiei noastre şi meritelor noastre,
suntem în sfârşit cu totul liberi să-L slujim pe Dumnezeu
şi numai pe El.
(Thomas Merton)
9 iulie 2008
Cea mai puternică rugăciune
Cea mai puternică rugăciune – în stare, aproape, să dobândească toate lucrurile şi cea mai preţioasă
lucrare – este cea care izvorăşte din sufletul liber. Cu cât este mai liber acesta, cu atât mai puternică, mai
demnă, mai cu folos, mai vrednică de laudă şi mai desăvârşită este rugăciunea şi lucrarea omenească.
Sufletul liber este atotputernic.
Dar ce este un suflet liber?
Liber este sufletul care de nimic nu e rătăcit, nici nu este legat de nimic, binele său nefiind legat de vreun
mod anume, sufletul care nu ia seama prin nimic la ale sale, ci e cufundat necontenit în preaiubita voie a
lui Dumnezeu, fiind ieşit din sine.
Omul nu poate înfăptui niciodată vreo lucrare, oricât de neînsemnată, dacă nu-şi ia de aici puterea şi
capacităţile.
Atât de puternică trebuie să fie rugăciunea, încât să-ţi doreşti ca toate organele şi facultăţile tale, ochii şi
urechile, gura, inima şi toate simţurile să se întoarcă spre ea; şi să nu slăbeşti rugăciunea până când nu
simţi că vrei să te uneşti cu Cel pe care îl ai în faţă şi căruia i te rogi: cu Dumnezeu.
Editura Humanitas, 2007, pag..111)
8 iulie 2008
Pe acest pământ,
Dumnezeu va fi pentru mine întotdeauna
un drum şi nu un capăt,
un urcuş şi nu o culme…
Foamea şi setea mea sunt semnul că Dumnezeu vine…

Vine mereu, este necontenit "Cel ce Vine”.
7 iulie 2008
Setea omului…
Setea omului este o a doua pătimire.

„Vezi, vreau multe, poate le vreau pe toate”, scria poetul.
Dar nu „poate”. Noi le vrem pe toate!
Viaţa nu ne de ajuns, nu atât ca timp, cât calitativ şi cantitativ.
E doar atât, cât să trezească în noi o adâncă sete cu neputinţă de potolit.
Ceea ce gustăm în această viaţă nu e decât apa sărată care ne măreşte setea de intensitate şi de durată.[…]
Înlăuntrul nostru există un spaţiu fără întindere, există nevoia de durată absolută şi dorul după o desfătare
fără margini.
6 iulie 2008
Paradisul pierdut…
Veşnicia trăieşte în noi în fiecare zi, în fiecare ceas, ca o comparaţie şi ca o nostalgie.

Durerea provocată de nedeplina gustare a vieţii trăite cu putere, este suferinţa după paradisul pierdut.
Paradisul pierdut trăieşte înlăuntrul nostru în momentele de mare bucurie, la apropierea unui om, a unui
adevăr, a unei iubiri sau a unei frumuseţi.
Clipele unei vieţi trăite deplin ne conving că paradisul pierdut nu e pierdut pentru totdeauna. A fost doar
începutul drumului, va fi şi sfârşitul său. Nostalgia absolutului care arde în noi este nostalgia sfârşitului.
Binecuvântată foame şi sete a omului, care eşti cel mai puternic martiriu şi cea mai mare speranţă în viaţa
aceasta.
5 iulie 2008
Omul adevărat nu se opreşte

la nici o schemă,
la nici o formă încremenită de viaţă.
Viaţa lui este un protest zilnic şi neîntrerupt
faţă de cotidian.
Un protest interior, esenţial.
(Christos Yannaras - Foamea si Setea, Editura Anastasia)
4 iulie 2008
[…] dacă vrei să găseşti şi să ai deplină bucurie şi mângâiere în Dumnezeu, atunci ai grijă să te lepezi şi
să fii gol de toată creatura, de toată consolarea prin creatură; căci, atâta vreme cât creatura te consolează
şi te poate consola, sigur nu vei găsi nicicând adevărata mângâiere. Dar dacă nimic nu te poate mângâia în
afară de Dumnezeu, atunci Dumnezeu te mângâie cu adevărat, iar cu El şi în El toate sunt desfătare. De ai
mângâiere de la ceea ce nu este Dumnezeu, atunci nu ai de fapt mângâiere nici aici, nici dincolo. Dar de
nu ai alinare de la creatură şi nici nu ţi-e pe plac, atunci găseşti şi într-o parte şi în cealaltă alinare.
Editura Humanitas, 2007, pag.57)
3 iulie 2008
Goleşte-te, ca să poţi fi umplut
Nici un vas nu poate cuprinde două băuturi. Dacă e menit pentru vin, atunci va trebui să vărsăm apa din
el: vasul trebuie golit pe de-a-ntregul. De aceea, dacă vrei să-l primeşti pe Dumnezeu şi bucuria
dumnezeiască, atunci neapărat să te goleşti de creatură. Sfântul Augustin spunea: „Goleşte-te, ca să poţi fi
umplut.
Învaţă să nu iubeşti, pentru a învăţa să iubeşti.
Întoarce-te [de la creatură], ca să poţi fi întors [spre Dumnezeu]!”
Pe scurt: tot ceea ce e menit să primească şi să fie receptacul trebuie să fie gol.
Editura Humanitas, 2007)
2 iulie 2008
Pânã la Dumnezeu nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru cã Dumnezeu este
pretutindeni si de aceea
El e mai aproape de tine decât sufletul si trupul tãu,
numai sã stii sã afli aceaastã apropiere prin credintã si rugãciune.
Domnul este aproape de toti cei ce-L cheamã din toatã inima.
(Pr. Arsenie Boca)
1 iulie 2008
Cãci nimeni nu va intra în Împãrãtia lui Dumnezeu din cer,

dacã nu are Împãrãtia lui Dumnezeu în inimã.
(Pr. Arsenie Boca)
30 iunie 2008
De aceea, omule, când vorbesti, gândeste-te cã vorba ta rãmâne scrisã în sufletul celui ce o ascultã,
gândeste-te sã te zidesti pe tine si pe el cu fiecare cuvânt cãci si tu si el sunteti ai lui Hristos, Care pentru
noi, crestinii, este temelia vietii noastre.(...)
Nu uita cã esti o cãrãmidã duhovniceascã din marea clãdire a Bisericii lui Hristos. Rãmâi cuminte în acest
zid socotindu-te legat de celelalte cãrãmizi cu mortarul iubirii.
Nu te smulge din linia acestui zid ci, rotunjundu-ti cuvintele printr-o frãmântãturã curatã a gândurilor,
arde-le în cuptorul mintii luminate si abia apoi trimte-le pe marele santier al vietii omenesti.
Clãdirea construitã astfel, niciodatã nu se va prãbusi.
(Pr. Arsenie Boca)
29 iunie 2008
Uneori mã întreb
dacã nu cumva
toate plãcerile sunt substitute
pentru
Bucurie.
(C.S.Lewis - SURPRINS DE BUCURIE)

Acolo unde atingem atemporalul, o scânteie de eterniatte strãluceste chiar în mijlocul temporalului.
Acolo unde ne umple non-spatiul, totul în jur devine transparent pentru infinit.
Spatiul si timpul devin în mod distinct douã moduri în care ceea ce nu este nici spatial, nici temporal se
dezvãluie si se ascunde în acelasi timp.
(K.G. Durckheim)
8 mai 2008
De experienţa spirituală depinde

modificarea radicală a omului
şi viitorul lumii.
(Thomas Merton)
7 mai 2008
Nu-i mai vestiţi omului mituri noi

şi nu-i mai propuneţi noi explicaţii teologice
despre fiinţa lui şi despre univers;
ci indicaţi-i acest centru al lui însuşi,
dincolo de orice mit şi de orice teologie,
faceţi-l să descopere nu „ceea ce este”
ci mai întâi că EL ESTE.
(Henri Le Saux)
4 mai 2008
Coborând în adâncul nostru atingem universalul
mai mult decât amestecându-ne cu oamenii.
(Julien Green)
3 mai 2008
Nu existã decât o manierã de a ajunge la întelepciune;

o singurã credintã, o singurã întelegere conduce acolo:
certitudinea cã Dumnezeu este în noi.
Scolile, bisericile si întreaga culturã, inclusiv stiintele,
nu fac decât sã denatureze acest adevãr,
în mod constant trãdat si învãtat strâmb.
(Herman Hesse - Klein et Wagner)
2 mai 2008
Putini sunt cei care privesc cu proprii lor ochi

si simt cu propria lor sensibilitate.
(Albert Einstein)
Foto:www.eternelpresent.ch
1 mai 2008
Eu determin valoarea autenticã a unui om dupã o singurã regulã:

în ce mãsurã si în ce scop s-a eliberat de Eul lui ?
(ALbert Einstein)
30 aprilie 2008
Pentru mine feţele sunt mai pline de sens decât orice altceva. Nu puteţi trãi fãrã sã le priviţi ori sã le
atingeţi.
...adevãratul sens al picturii mele este cã,
dacã nu avem Lumina, indiferent ce suntem,
tot ne "ofilim" chiar dacã stãm într-un vas scump.
(Akiane Kramarik, 12 ani)
Vã invit sã vizionati o Prezentare PowerPoint (artã).
Despre Akiane Kramarik pe site (aici)
29 aprilie 2008
Dobândeste pacea interioarã si alte mii din jurul tãu îsi vor afla salvarea.
(Serafim de Sarov)
28 aprilie 2008
Fără suferinţe, bucuria noastră devine ceva sentimental şi nerealist;

dar fără bucurie creştinismul devine doar o grea povară,
suportată cu resemnare.
(Kallistos Ware)
26 aprilie 2008
25 aprilie 2008
Nu existã mai mare dragoste...
Ţintuieşte-Te de inima mea . . .

24 apilie 2008
Leonardo da Vinci - Cina cea de tainã
23 aprilie 2008
Viaţa de rugăciune şi contemplatie constă pur şi simplu

în a realiza prezenţa lui Dumnezeu în adâncul fiinţei noastre,
în adâncul oricărei fiinţe,

dincolo de fapt de toate fiinţele,
de orice interior şi de orice exterior.
(Henri Le Saux)
22 aprilie 2008
Uimirea fericitã
este tocmai momentul în care ţâşneşte în noi
o nouã dimensiune.
Este momentul privilegiat în care

suntem subit vindecaţi,
pentru o clipã,
de noi înşine.
(Maurice Zundel)
21 aprilie 2008
Noi spunem mereu cã omul îl cautã pe Dumnezeu;

în realitate Dumnezeu îl cautã pe om
si omul are datoria
de a se lãsa gãsit.
(Karl Graf Durckheim)
20 apprilie 2008
Căci, cel ce ştie să descifreze imaginea, şi care o poartă în inima lui, şi care este legat de această imagine,
trăind din ea asemenea copilului ce suge la sânul mamei, cel căruia imaginea îi este temelie, semnificaţie
şi prilej de măreţie, spaţiu şi împlinire, dacă va fi smuls de la acest izvor, va fi retezat, ciopârţit şi va muri
asfixiat, asemenea copacului ale cărui rădăcini au fost tăiate. Nu se va mai regăsi. Şi totuşi, atunci când
imaginea, pierind în el, îl face să piară, el nu mai suferă şi se acomodează mediocrităţii sale, fără a o
recunoaşte.
Iată pentru ce trebuie să ţii mereu treaz ceea ce este măreţ în om

şi să-l converteşti la propria sa grandoare.
Căci hrana esenţială nu-i vine din lucruri, ci din ceea ce leagă lucrurile între ele.
Nu diamantul îl va hrăni, ci acea legătură ce există între diamant şi oameni.
Nu nisipul îl va hrăni, ci legătura dintre nisip şi triburi.
Nu cuvintele din cărţi, ci acele legături dintre ele care sunt
dragoste, poem şi înţelepciune.
(Antoine de Saint-Exupéry – Citadela, p.47)
19 aprilie 2008
Arta nu este nimic altceva decât

contemplarea lumii impregnate de har,
luminatã din interior.
A revela prezenta lui Dumnezeu îndãrãtul oricãrui obiect,

aceasta este functia artei.
(Hermann Hesse, Klein et Wagner)
18 aprilie 2008
Fericirea nu constã în a fi iubit.

Fiecare fiintã umanã are iubire pentru ea însãsi,
si totusi, sunt mii care trãiesc o existentã damnatã.
Nu, faptul de a fi iubit nu-ti aduce fericirea.
Dar a iubi, aceasta este fericirea !
(Hermann Hesse, Klein et Wagner)
17 martie 2008
Nu trãim decât pentru a descoperi frumusetea.
Tot restul nu este decât asteptare.
(Kahlil Gibran - Le sable et l'écume, Albin-Michel)
16 aprilie 2008
Numai în Dumnezeu si prin El totul devine înrudire si apropiere,
în afarã de Dumnezeu totul este strãin si îndepãrtat,
totul este constrângere.
(Nikolai Berdiaev)
15 aprilie 2008
În ce mã priveste, întotdeauna am perceput

viata religioasã drept creatie,
nu ca educatie
si nici ca proces judiciar.
Renasterea crestinã nu se va putea sãvârsi decât printr-un sentiment de tinerete si creatie.
...venirea la Dumnezeu, întoarcerea la crestinism, nu înseamnã conservare, ci o revolutie spiritualã.
(Nikolai Berdiaev)
14 aprilie 2008
Cauţi un înţeles vieţii, când înţelesul este, în primul rând, propria devenire şi nu pacea mizerabilă pe care
o dă uitarea conflictelor.
Dacă ceva ţi se opune şi te face să suferi, continuă-ţi creşterea, înseamnă că te transformi.
Fericită acea suferinţă care te face să te naşti din tine însuţi:
căci nici un adevăr nu se demonstrează şi nu se atinge prin evidenţă […] Căci îi dispreţuiesc pe cei care
se abrutizează pentru a uita sau care,
simplificând, înăbuşă, pentru a trăi în pace,
una din aspiraţiile inimii lor.
Află că orice contradicţie fără rezolvare,

orice conflict ireparabil
te obligă să creşti pentru a le absorbi.
[…] Şi tu, dacă vrei să te înalţi,
macină-te în luptă cu conflictele tale:
ele conduc spre eternitate.
E singurul drum care există.
Şi pentru asta suferinţa te înalţă, atunci când o accepţi.
(Antoine de Saint-Exupéry – Citadela)
13 aprilie 2008
Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecatã cât de mult a suferit,

ci cât de mult a iubit.
Fiind încoronat cu Isus, poti duce o viatã plinã de dragoste.

Nu risti nimic dacã iubesti fãrã ca tu sã fii iubit.
În felul acesta ne-a iubit pe noi Cristos. Desi dispretuit si pãrãsit de toti, El totusi a devenit Domnul
tuturor.
Dacã ai ajuns la acest punct în viata ta, rãmâi asa !
Nu te uita înapoi ! Nu te uita la valea din care ai venit !

Încoronat împreunã cu Isus, ai ajuns la cel mai înalt vârf.
Rãmâi acolo si priveste în sus.
Dacã crezi în Isus cel încoronat, poti primi tot ceea ce-ti aduce viata de fiecare zi, deoarece zilele tale sunt
rânduite mai dinainte
de un Dumnezeu iubitor.
(Richard Wurmbrand)
12 aprilie 2008
Omul nu este dintr-o bucată.

Întotdeauna suntem sfâşiaţi de dorinţele conflictuale, care sunt exprimate de voci contradictorii interioare.
Dincolo de acest strat, se află realitatea ultimă, în interiorul nostru,

care observă întreaga viaţă cu seninătate,
ascultă convorbirile noastre interioare,
dar rămâne tăcută.
Interiorul nostru este Hristos,

Cel pe care hinduşii îl numesc comoara florii de lotus.
Bătălia trebuie câştigată în interior.
(Richard Wurmbrand)
11 aprilie 2008
Cel care si-a vãzut pãcatul este mai mare decât cel care învie mortii.
Cel care s-a vãzut pe sine este mai mare decât cel care a vãzut îngerii.
(Sf.Isaac Sirul)
10 aprilie 2008
O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu.

Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea
- căci se lovea mereu de sticlă.
S-a aşezat apoi să se odihnească.

Şi a încercat din nou
şi a ieşit.
Sculptura este la fel:

dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer,
intri în împărăţia cerurilor...
(Constantin Brancusi)
9 aprilie 2008
India!... Mă simt în India ca la mine acasă.

Ceea ce îmi place în India este vitalitatea enormă,
vitalitatea copleşitoare,
obişnuită poate numai negrilor şi asiaticilor. (...)
În India, am găsit înţelepciunea mea milenară păstrată sub ploile Occidentului

şi ale tuturor stupidităţilor;
am găsit la paix et la joie!...
Am găsit demnitate fără de trufie şi amabilitate - fără de slugărnicie.
(Constantin Brancusi)
8 aprilie 2008
Vei întâlni mulţi judecători în lume.

Dar dacă trebuie să te transformi şi să te întăreşti,
lasă această muncă pe seama duşmanilor tăi.
Ei o vor face asemenea furtunii care sculptează cedrii.

Prietenul tău e făcut pentru a te primi.
Domnul, atunci când intri în templu, nu te judecă, ci te primeşte.
7 aprilie 2008
Unde vedeţi motiv de deznădejde?

Nu există decât naştere perpetuă.
Şi, desigur, ireparabilul există, dar nimic nu e vesel sau trist în asta,
el este esenţa însăşi a ceea ce a fost.
E ireparabilă naşterea mea, căci iată-mă!
Trecutul este ireparabil,

dar prezentul vă e dat ca material în mâinile constructorului,
iar voi sunteţi chemaţi să făuriţi, din el, viitorul.
6 aprilie 2008
Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce
priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai
nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi
grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti,
aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.
Credinţa cea adevărată

e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire,
e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor,
de cufundare şi ameninţare,
graţie harului unei respiraţii tainice,
graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus,
ca să-l duci cu tine la fund…
Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.
(Vasile Voiculescu)
5 aprilie 2008
Iubire nu-i decât această

curată împăcare pe pământ:
un om se dă cu grijă la o parte,
lăsând să treacă trandafirul sfânt.
Iubire nu-i decât mireasma

rãmasă-n urma crinului care-a trecut,
din care-ţi faci o haină pe măsură
să poţi trăi pe lume nevăzut.
(Ioan Alexandru)
4 aprilie 2008
Nu-i asculta, deci, niciodată pe cei care vor să-ţi fie de folos sfătuindu-te să renunţi la una din aspiraţiile
tale. Vocaţia ta atârnă greu în tine, şi după aceasta o recunoşti. Iar dacă o trădezi, pe tine te mutilezi, dar
află că adevărul tău se va împlini încet, căci el e asemenea naşterii unui arbore, nu simplă alcătuire a unei
formule, fiindcă timpul e cel care joacă, în primul rând, un rol, iar tu trebuie să devii un altul urcând un
munte abrupt.
Căci fiinţa nouă, care este unitate degajată din diversitatea lucrurilor,
nu ţi se impune ca o soluţie de rebus,
ci ca o potolire a conflictelor şi o vindecare a rănilor.
Iar puterea ei n-o vei cunoaşte decât atunci când se va împlini.
Iată de ce am respectat întotdeauna, la om, ca pe nişte zei demult uitaţi, tăcerea şi răbdarea.

3 aprilie 2008
Rugă a singurătăţii:
”Ai milă, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Iată-mă în această cameră, în care nimic
nu îmi vorbeşte. Şi totuşi nu prezenţe îti cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. Dar
o alta, care-mi seamănă, singură şi ea într-o cameră la fel cu a mea, iat-o totuşi fericită ştiindu-i pe cei
iubiţi rătăcind prin casă. Nu-i aude, nici nu-i vede. Nu primeşte nimic de la ei în această clipă. Dar îi este
de ajuns, pentru fericirea ei, să-şi ştie casa locuită.
Doamne, nu cer nimic care să poată fă văzut sau auzit. Minunile tale nu sunt pentru simţuri. Dar îmi este
de ajuns, pentru a mă vindeca, să-mi luminezi spiritul asupra casei mele.
Călătorul în deşert, Doamne, dacă a plecat dintr-o casă locuită, chiar ştiind-o la capătul lumii, se bucură
de ea. Depărtarea nu-l împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare din iubire… Nu-ţi cer,
Doamne, nici măcar casa să-mi fie aproape.
Trecătorul care în mulţime a fost impresionat de un chip se transfigurează, chiar dacă acest chip nu este
pentru el. Asemenea acelui soldat îndrăgostit de regină el devine soldatul unei regine. Nu îţi cer, Doamne,
nici măcar casa să-mi fie făgăduită.
În largul mărilor există destine arzătoare închinate unei insule ne nu există. Cei de pe corabie cântă imnul
insulei, şi aceasta îi face fericiţi. Şi nu insula le umple sufletul, ci imnul. Nu-ţi cer, Doamne, nici măcar
casa să existe undeva…
Singurătatea, Doamne, nu este decât fruct al sufletului infirm.

El sălăşluieşte într-o patrie a sa, care este sens al lucrurilor.
Astfel, templul este sens al pietrelor. El nu are aripi decât pentru acest spaţiu.
Nu se bucură de obiecte, ci doar de imaginea ce se citeşte dincolo de ele şi care le leagă.
Fă-mă doar să învăţ să citesc.
Atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi.
2 aprilie 2008
Omul, desigur, are nevoie de ziduri între care să se îngroape şi să se împlinească aidoma seminţei. Dar are
nevoie şi de marea Cale Lactee şi de întinderea mării, deşi nici constelaţiile, nici oceanul nu-i folosesc la
nimic. Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă,
zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înaintea zorilor şi să
se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază
şi privesc , odată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru
repulsiile lor.
Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând
pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii
de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu
poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. Poate priveau cu
dezgust, ca din dosul zăbrelelor unei închisori, la uneltele de menaj, la reproşurile nevestelor lor, la
nimicurile zilnice, care pot fi imaginea întoarsă şi sens al lucrurilor, dar câteodată pot deveni mormânt
care te închide şi te apasă.
Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo.
Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea.
Căci fiecare lucru se deschide într-altul mai vast.
1 aprilie 2008
Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntã suferintã.
Cãci, în ciuda pãrerii comune, nu dragostea te face sã suferi, ci instinctul proprietãtii , care este contrariul
dragostei.
Cãci, iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca sã-l duc si celorlati oameni. Si nu-l voi reduce la
robie. Si voi fi hrãnit din ceea ce dãruieste altora.
Pe cel care iubeste cu adevãrat îl recunosc dupã faptul cã nu poate fi lezat.
[...]Dragostea adevãratã începe acolo unde nu mai astepti nimic în schimb.
(Antoine de Saint-Exupéry - Citadela)
30 martie 2008
Iubirea divinã este asemãnãtoare unei presiuni atmosferice

care înconjoarã, cuprinde fiecare fiintã si apasã asupra ei.
Ea asediazã fiecare om, vrea sã-l cuprindã.
Cautã sã-si croiascã o deschizãturã,
sã gãseascã calea care duce spre inimã
si permite sã pãtrundã peste tot.
Diferenta între pãcãtos si sfânt este cã pãcãtosul îsi închide inima Iubirii, în timp ce sfântul se deschide
acestei Iubiri.
Dar este vorba de aceeasi Iubire, de aceeasi presiune.
Unul o respinge, altul o acceptã.
Nu existã acceptare fãrã un har, dar acest har nu se mãsoarã.
(Un Moine de l'Eglise d'Orient - Amour sans limites )
29 martie 2008
Astãzi chiar, în acest minut tu esti iubit.
Si asa este în cazul fiecãrui om.

Esti uimit, copilul meu, si mã întrebi:
"Adevãrat ? În toate cazurile ?"
Da, în toate cazurile.
Tu continui:"Doamne, cum se poate aceasta ?
Cel care pãcãtuieste împotriva ta, ar putea fi el, chiar în acel moment, iubit de tine ?"
Da, copilul meu. Dacã nu as continua sã-l iubesc pe cel care pãcãtuieste, l-as lãsa sã trãiascã înaintea
mea ?
Iubirea este asezatã ca un cersetor la usa celui care nu iubeste.
Ea asteaptã. Ea va astepta.
Durata asteptãrii mele depãseste toate previziunile omenesti.
Nu cãuta sã pãtrunzi taina aceasta. Eu astept.
Si cine mã va putea despãrti de dragul meu pãcãtos ?
(Un Moine de l'Eglise d'Orient - Amour sans limites)
28 martie 2008
Să-i privim altfel pe „ne-văzători”, pe „ne-credincioşi”.

În loc de a-i respinge, să ne impresioneze constanţa căutării lor, stângace chiar, rătăcită chiar( mă gândesc
la cei care se droghează căutând ceea ce nu-şi pot da).
Să ştim să vedem ceea ce îi pune în mişcare.
Mulţi sunt „orbi din naştere”, din vina nimănui, nici a lor, nici a părinţilor lor.
Dar ei sunt însetaţi de lumină şi, într-o zi, îl vor vedea
pe Cel pe care, fără a-l vedea, l-au căutat neîncetat.
(Michel van Aerde)
27 martie 2008
După ce criterii se recunoaşte autenticitatea unei experienţe spirituale ?
1. Ea este unificatoare.
Departe de a se prezenta ca o evadare în afara realităţii, ea ajută la întâmpinarea acestei realităţi cu
toată fiinţa.
2. Ea este pacificatoare.
Departe de a fi tulburătoare, ea aduce în mod normal o imensă pace interioară, un sentiment de siguranţă
calmă.
3. Ea este umiliantă.
Nu în sensul peiorativ al termenului, ci în sensul în care ea dă conştiinţa acută a propriei mizerii şi
dezvoltă o umilitate voioasă şi încrezătoare în puterea lui Dumnezeu.
(Michel Van Aerde)
26 martie 2008
Aceasta am învatat în practica zenului:

ca acceptând inacceptabilul, acceptând suferinta ca suferinta,
se întâmpla ceva care este de domeniul experientei interioare.
Nu este masochism desi uneori da impresia aceasta.
Numai mergând pâna la capatul suferintei poate omul sa gaseasca,
în inima lui chiar, un diamant negru !
Exista un mod de a accepta suferinta care comporta în sine sansa unei experiente transcendentale.
Obstacolul pe cale devine astfel sansa de a trece pe un alt plan.
25 martie 2008
Singurul sanctuar al lui Dumnezeu este omul.
Aceasta este rãsturnarea Evangheliei,

de a ne pune în faţa unui Dumnezeu
îngenunchiat în faţa omului,
îngenunchiat în faţa creatiei;
de a ne pune în faţa unui Dumnezeu
care nu poate forţa usa,
un Dumnezeu care este primul
care nu numai cã respectã demnitatea noastrã,
ci o instituie,
un Dumnezeu care se dovedeste
neputincios în faţa tuturor faptelor de tãgãduire pe care putem sã i le opunem,
un Dumnezeu care este conditionat de "da"-ul nostru.
(Maurice Zundel)
24 martie 2008
Doar omul, din toate creaturile pământeşti, are privilegiul de a

conştientiza această prezenţă divină şi de a-i răspunde personal,
oferindu-i lui Dumnezeu, la rândul lui, însuşi darul pe care Dumnezeu i-l face prin prezenţa lui.
Prin însăşi vocaţia sa, omul este chemat să se facă prezent lui Dumnezeu
în felul în care Dumnezeu i s-a făcut prezent creându-l ,
în felul în care, în misterul Persoanelor divine, Tatăl este prezent Fiului şi Fiul Tatălui.
Această prezenţă reciprocă a Tatălui şi a Fiului la care participă omul în fiinţa lui profundă este
si însăşi rădăcina
prezenţei omului faţă de semenii lui în comunitatea umană.
(Henri Le Saux)
23 martie 2008
... Noi suntem întotdeauna asteptaţi,

în adâncul nostru,
de acest Dumnezeu
întotdeuna necunoscut
dar întotdeauna recunoscut,
a cãrui faţã este o faţã de iubire...
(Maurice Zundel)
22 martie 2008
Eu vin la tine în lucrurile mărunte
Eu vin la tine, copilul meu, în lucrurile mărunte, în cele mai mici detalii. Fiecare dintre gesturile tale
poate să devină expresia Iubirii fără de hotare.
Speli o farfurie. O ştergi. Faci din aceasta un act de iubire faţă de toţi aceia care au mâncat din această
farfurie, faţă de toţi aceia care vor mânca din ea.
O gospodină iese din casă. Urmează să atârne rufărie de sfoara pe care se va usca. Acest gest rapid de
slujire nu îţi aduce oare aminte de nimic? Aceste două braţe, odată întinse, nu ne fac să ne gândim oare la
alte două braţe care au fost întinse pe un Lemn sfânt ?
Totul devine sfânt, dacă iubirea ta le preschimbă.
Iubirea este printre noi asemenea aceluia care slujeşte.
(Un monah al Bisericii de Răsărit – Iubirea fără de hotare)
21 martie 2008
Crucea Ta este teascul unde adevărata viţă este zdrobită. Nu ai posibilitatea să te îndepărtezi.
La această întâlnire pe care mi-ai dat-o, tu mă aştepţi.
Ţintuit pe cruce, tu te supui la această aşteptare.
Eu pot să nu vin, dar tu, tu eşti acolo, şi tu rămâi acolo unde te-ai lăsat asezat.
Braţele tale sunt întinse.

Ele se deschid pentru a-i chema pe toţi oamenii.
Ele nu se pot închide. Cuiele le menţin în acest gest care invită şi îmbrăţişează.
Ele îmi spun: „Vino”.
Fii pecetea pusă pe inima mea, pe simţurile mele.

Această imagine atât de familiară – braţele tale întinse pe cruce – să nu mă părăsească niciodată şi să mă
salveze în ceasurile de ispită!
(Un moine de l’Eglise d’Orient - JESUS : Simples regards sur le Sauveur )
20 martie 2008
Non-rezistenţa de care Isus dă dovadă nu este acceptare a răului sau pasivitate pură.
Ea este o reacţie pozitivă.
Este răspunsul pe care iubirea, această iubire pe care o întrupează Isus, o opune iniţiativelor celor răi.
Rezultatul imediat pare a fi biruinţa răului.
Dar, pe termen lung, puterea acestei iubiri este cea mai tare.
Învierea a urmat Patimii.
Non-rezistenţa martirilor i-a obosit şi fascinat pe persecutorii înşişi.
Chiar sângele vărsat i-a asigurat Evangheliei răspândirea.
Pacifism slab şi nesigur? Nu. Flacără arzătoare şi biruitoare.
Dacă Isus, în Ghetsemani, ar fi cerut Tatălui său ajutorul
celor douăsprezece legiuni de îngeri,
n-ar mai fi existat nici Înviere şi nici Rusalii.
(Un moine de l’Eglise d’Orient - JESUS : Simples regards sur le Sauveur )
19 martie 2008
Iubire, învaţă-ne să ne rugăm
Copilul meu, totul e atât de simplu!

Orice rugăciune nu este altceva decât acest elan de iubire
care poate exprima infinitul într-o fracţiune de secundă.
Miezul oricărei rugăciuni este un act de iubire.

Câteva cuvinte, foarte puţine cuvinte, un singur cuvânt
sunt de ajuns ca să dirijeze spre mine elanul de iubire.
...
Iubire nesfârşită, pune pe buzele mele
cuvântul de iubire adresat Iubirii.
18 martie 2008
Copilul meu, ceea ce contează, nu este puţinul pe care-l ai

în mâinile tale.
Cu acest puţin în mâini apropie-te de adevăratul foc,
de singurul foc care este Inima mea.
Atunci tăciunii tăi se vor aprinde din nou
şi lemnul tău verde se va usca.
Tu crezi că nu poţi face aproape nimic;
acest aproape nimic, încearcă să-l faci
de o manieră extraordinară.
Nu-ţi spun de o manieră spectaculară.
Concentrează-te asupra obişnuitului,
asupra infimului.
Fă lucrurile obişnuite de o manieră extraordinară,
adică iubind, - iubind extraordinar.
Atunci scânteia va sări.
Atunci focul se va aprinde.
Atunci focul „te” va lua.
Atunci vei începe să fii purtător al Focului.
17 martie 2008
Fiecare cuvânt al Evangheliei este o noutate.

El ar trebui să fie nou pentru noi de fiecare dată când îl citim.
El este o irupţie a complet diferitului, a complet noului în spaţiul îngust al deja văzutului, al deja cititului,
al deja cunoscutului.
El este o fereastră deschisă spre o infinitate nemaipomenită şi minunată.
...
Aşteptăm noi cu adevărat ca totul, în noi, pentru noi, să fie schimbat?
Povara pe care o port de ani de zile îmi va fi luată de pe umeri?
Fiecare cuvânt – aş spune chiar: luat la întâmplare – al Evangheliei poate să transforme şi să-mi umple
ziua?
Poate el să facă din fiecare zi o nouă zi?
Da, dacă acest cuvânt este ascultat şi primit din toată inima mea.
...
Vestea cea Bună aduce vindecarea, iertarea, certitudinea, lumina.
Căci lucrurile dintâi au trecut… Iată că Eu fac toate lucrurile noi (Ap 21,4-5).
...
Doamne Isuse, trezeşte sufletul meu la noutatea primăverii tale.
În tine sunt toate primăverile mele.
Tu eşti primăvara mea care nu trece.
Tu eşti ziua fără înserare, fără asfinţit.
( Un Moine de l'Eglise d'Orient -
Le Visage de Lumière:Reflets d’Evangile)
(Lev Gillet)
16 martie 2008
Primăvară
- o meditatie -
Ridicaţi ochii şi priviţi holdele care sunt deja gata pentru seceriş (In 4,35). Astfel le vorbeşte Mântuitorul
ucenicilor Lui, la fântânile lui Iacov.
Se pare cã Isus şi-a început activitatea publică spre sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie. Primele
adieri ale primăverii timpurii din Galileea coincideau cu primăvara sufletelor, anunţată şi adusă de
Mântuitor.
Există un fel de primăvară în sânul Evangheliei. Primele cuvinte ale lui Isus, primele lui întâlniri, primele
lui chemări, răspândesc o experienţă primăvăratică şi o noutate de un verde crud. Parabolele galileene ne
vorbesc despre semănături, despre grâul care creşte, despre holdele care se coc, despre pomii care cresc.
Simţim noi această atmosferă? Ne deschidem noi sufletul acestor sufluri?
Primăvară şi tinereţe. Eterna tinereţe a Evangheliei. Mijlocul de a rămâne mereu tânăr, în pofida anilor,
este să rămâi unit cu Isus.
A te ataşa de El, înseamnă să nu pierzi niciodată graţia tinereţii, parfumul primăverii.
Tinereţea este starea de suflet a primilor ucenici. Entuziasmul inimilor tinere care se dăruiesc. Aceasta nu
înseamnă că nu trebuie să ne maturizăm de loc şi să atingem mãrimea normală.
Dar aceasta înseamnă: vigoare, prospeţime, rămânere aproape de izvoare, înseamnă să devii contemporan
cu începutul lucrurilor, capacitate de asimilare şi de adaptare, activitate mai largă şi mai intensă.
Evanghelia este, ca să spunem aşa, îmbibată de tinereţe.

Căci cel pe care Dumnezeu îl iartă şi îl vindecă devine tânăr.
El, Domnul, este Cel care îţi reînnoieşte tinereţea ca pe cea a vulturului (Ps. 102,5).
(Un Moine de l'Eglise d'Orient

Le Visage de Lumière:Reflets d’Evangile)
15 martie 2008
Înainte de a se ivi în duh şi pe buzele credinciosului,

adevărata rugăciune, orice ar cere ea,
s-a născut deja în adâncul inimii,
în taina naşterii Fiului
şi a fost murmurată acolo de Duhul…
(Henri Le Saux)
14 martie 2008
Credinţa, pe scurt, este luarea la cunoştinţă

şi acceptarea situaţiei de faţă cãtre faţă,
în care se află omul cu Dumnezeul lui,
realizarea acestei prezenţe de iubire fundamentală
care face ca omul să fie
şi deschide în Dumnezeu abisurile insondabile
de dar şi de îndurare.
Credinţa este unicul mijloc pentru om de a pătrunde

până în această locuinţă ascunsă a lui Dumnezeu
care este în acelaşi timp cel mai înalt dintre ceruri
şi centrul cel mai profund al inimii lui.
Numai ea îl poate conduce pe om
dincolo de
ceea ce poate fi văzut, auzit şi gândit.
(Henri Le Saux)
13 martie 2008
Nu cu un Dumnezeu abstract şi îndepărtat vreau eu să mă întreţin,

ci cu unicul Dumnezeu, a cărui eternitate este pe deplin prezentă
în fiecare moment al existenţei mele,
în propriul meu prezent faţă de mine însumi.
În fapt eu sunt întotdeauna cu el şi în el,
într-un contact atât de intim cum nici o imaginaţie n-ar putea să mi-l reprezinte.
Mai trebuie ca eu să mă trezesc la această Prezenţă.
(Henri Le Saux)
12 martie 2008
Seninãtate...
Nu există decât două specii de oameni care sunt în pace:

- cei care n-au înţeles nimic din misterul lui Dumnezeu
şi care cred a-l fi înţeles: teologii
- cei care au „realizat” şi au acceptat că nu ştiu nimic
despre Dumnezeu.
Isus a fost condamnat de preoţii religiei sale pentru

proclamarea misterului interior eliberator.
Cel mai autentic martir nu este, oare, cel care, cu şi în Isus,
suferă persecuţie pentru dreptate,
pentru proclamarea misterului interior
superior conformismului legal ?
(Henri Le Saux)
11 martie 2008
...daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume,

începe prin a multumi lui D-zeu pentru el.
Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism.
Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu
pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel.
Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste.
Omul care nu îi spune lui D-zeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna
asta sau ailalta.
Este omul care, multumindu-I lui D-zeu, exclama dintr-o data:
„Cerul si pãmântul sunt pline de slava Ta”.
10 martie 2008
Abba, Tată! Este cuvântul sacru care deschide porţile eternităţii,

cea a sanctuarului cel mai interior, al criptei secrete a sufletului
şi îl conduce pe om până la misterul cel mai ascuns:
Dumnezeu în adâncul lui
– un secret ascuns generaţiilor succesive de oameni
până la venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu însuşi
manifestat ca Fiu al omului.
(Henri Le Saux)
9 martie 2008
[...] un surâs
care pãtrunde în inima
fiecãrui om întâlnit,
acesta este numele salvator al lui
Cristos.
(Henri Le Saux)
8 martie 2008
Numele misterios pe care Yahve l-a revelat

depăşea orice înţelegere umană.
A venit ziua în care evreii nu mai îndrăzneau
nici măcar să rostească tetragrama sacră.
Ehiei asher ehieh, era,
pe de o parte,
ca un refuz,
„Eu sunt cel care sunt”, ascunzând pentru totdeauna Numele
pentru inteligenţa pur şi simplu curioasă.
Dar, în acelaşi timp,
pentru cei pe care numai iubirea îi împinge să cunoască,
era invitaţia presantă
de a pătrunde până în adâncul acestui „cuvânt substanţial”,
până la însuşi misterul Celui-care-este-esenţialmente.
Orice apropiere veritabilă de Dumnezeu,

oricare ar fi climatul spiritual în care se petrece,
nu se poate termina decât prin A, a,a, al lui Ieremia:
„Ah, ah, ah! Doamne Dumnezeule, nu ştiu ce să spun, nescio loqui” (Ier.1,6)
(Henri Le Saux)
7 martie 2008
O religie idolatrã, hranitã de teroare, ajunge

la negarea dezvoltãrii creatoare,
la teama oricãrei experiente noi,
la asezarea de baraje ce împiedicã procesele vietii.
(N.Berdiaev)
6 martie 2008
Mi se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură, lipsită de orice ţel,
de orice determinare senzuală. Un om care nu ştie ce este pasiunea, nu va cunoaşte niciodată ce este
iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care caută
iubirea sau adevărul nu este o minte cu adevărat pasionată. A întâlni iubirea fără a o căuta este
singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor
experienţe. O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de iubire este în acelaşi timp personală şi
impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.
Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe
lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă
parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de
ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.
Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află dincolo de
tumultul gândirii. Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în
această lume care nu este inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu,
prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-
se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit.
Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.
(Jiddu Krishnamurti)
5 martie 2008
M-am întrebat de multe ori dacã la mine e într-adevãr puternic sentimentul pãcatului,
al pãcatului personal, al pãcatului naturii umane în genere.
Este o problemã complicatã.
Cred cã simt cu mai multã fortã rãul decât pãcatul.
Profunda nefericire a omului mã impresioneazã mai mult decât pãcatul sãu.
(N.Berdiaev)
4 martie 2008
…gândirea acumulează nenumărate amintiri despre plăcerile sau despre durerile pe care le-am avut, şi din
aceste amintiri ea renaşte. Aşa cum am spus, gândirea este trecutul, gândirea este veşnic veche.
Întrucât noi întâmpinăm provocările vieţii în termenii trecutului – provocările fiind întotdeauna noul –
luările noastre de contact sunt inadecvate şi de aici se ivesc contradicţiile, conflictele, necazurile şi
suferinţele ce reprezintă zestrea noastră.
Micul nostru creier este în conflict „orice ar face”. Fie că năzuieşte, fie că imită sau se conformează, fie
că respinge sau sublimează, fie că se află sub influenţa stupefiantelor, „nimic” din toate acestea nu poate
pune capăt stării noastre de conflict. Din contră conflictul se adânceşte.
…
Dacă ne dăm seama de modul în care ia naştere gândirea, atunci nu mai este necesar să o dirijăm.
Cheltuim mult timp şi risipim multă energie în cursul vieţii noastre încercând să ne controlăm gândurile…
Există o luptă continuă între un gând şi altul, între o dorinţă şi alta, între o plăcere şi alta. Dar dacă suntem
conştienţi de modul în care se formează gândirea, atunci dispare orice contradicţie în gândire.
3 martie 2008
De ce căutăm noi să evadăm de la faptele reale ? Ne este frică de moarte, spre exemplu, şi atunci
născocim tot soiul de teorii, speranţe, credinţe, pentru a ascunde faptul morţii. Dar ea este întotdeauna
acolo. Pentru a înţelege acest fapt trebuie să-l privim în faţă, nu să fugim de el. Cei mai mulţi oameni sunt
înfricoşaţi de viaţă, după cum sunt înfricoşaţi de moarte. Ne temem pentru familia noastră, ne temem de
opinia publică, ne temem că ne pierdem slujba, siguranţa… ne temem de o mie de alte de lucruri.
Adevărul este tocmai această frică şi nicidecum teama noastră de un lucru sau altul.
Acestea fiind spuse, suntem noi în stare să înfruntăm acest fapt real? Îl putem înfrunta numai dacă este
prezent. Dacă nu îi permitem niciodată să fie prezent, pentru că încercăm să fugim de el, nu-l vom putea
întâlni în veci. Întrucât am cultivat o întreagă reţea de evadări, am rămas prizonierii obişnuinţei noastre de
a evada.
Atât timp cât suntem suficient de sensibili şi de serioşi, ne vom da seama nu numai de condiţionarea
noastră, ci şi de pericolul care rezultă din aceasta, de ura, de brutalitatea şi de cruzimea pe care ea ni le
produce. Văzând,aşadar, pericolul condiţionării noastre, de ne nu încercăm să facem ceva?
…Adevărul este că nu vedeţi.
…Atât timp cât perceperea pericolului rămâne în câmpul ideilor, se produce un conflict între idee şi
acţiune, iar acest conflict vă răpeşte energia. Doar când vedeţi condiţionarea şi pericolul ei în imediat – ca
şi cum aţi vedea o prăpastie sau un şarpe – numai atunci acţionaţi. Astfel „a vedea” înseamnă „a acţiona”.
În general, cei mai mulţi oameni traversează întreaga existenţă în mod neatent, reacţionând faţă de mediul
în care am fost educaţi fără să gândească.
Astfel de reacţii nu fac decât să sporească înrobirea şi condiţionarea; dar de îndată ce privim în jurul
nostru cu o atenţie totală, devenim cu desăvârşire liberi de trecut şi trecutul se desprinde de noi în mod
firesc.
2 martie 2008
S-a tot vorbit despre un om care voia sã înceapã o viatã nouã, uitând cu totul de cea veche, dar eu spun
asa: cã omul ar trebui sã devinã un cãutãtor de Dumnezeu în toate lucrurile si sã-l gãseascã pe Dumnezeu
în toate - în orice vreme, în orice loc, în orice om si în orice mod. Astfel, omul poate spori neîncetat si
creste fãrã sfârsit.
(Meister Eckhart)
29 februarie 2008
O, slujitorule, unde mã cauti ?

Iatã! Eu sunt lângã tine.
Nu sunt nici în templu, nici în moschee:
nici în Kaaba, nici pe muntele Kailas.
Dacã esti un cãutãtor adevãrat
Mã vei vedea pe datã:
Mã vei întâlni într-o clipã.
Kabir spune: "O, Sadhu! Domnul este suflarea întregii suflãri."
(Kabir)
28 februarie 2008
ZIUA aceasta mi-e mai dragă decât toate celelalte,

fiindcă astăzi Domnul meu Iubit e oaspete în casa mea
Camera mea şi curtea sunt împodobite cu prezenţa Lui.
Dorurile mele îi cântă Numele, şi se pierd în marea Lui frumuseţe:
Îi spăl picioarele, îi privesc chipul, şi mă întind înaintea Lui
aducându-i ofranda trupului meu, a mintii mele şi a tot ce am.
Ce zi preafericită e ziua când Iubitul meu, care e comoara mea, vine la mine acasă!
Toate relele îşi iau zborul din inima mea când îmi văd Domnul.
„Iubirea mea L-a atins; inima mea se topeşte de dorul Numelui care e Adevărul" -
Aşa cântă Kabir, slujitorul tuturor slujitorilor.
(Kabir)
(din volumul Kabir -Tes pânza numelui Tãu, Editura Herald)
26 februarie 2008
Mentalul intuitiv este un dar sacru,

Iar mentalul raţional este un servitor fidel.
Noi am creat o societate care
onorează servitorul
şi a uitat darul.
(Albert Einstein)
25 februarie 2008
Vine o clipă când copiii care s-au jucat de-a hoţii fac linişte brusc:
nu s-a auzit oare în hol zgomot de paşi real?
Vine o clipă când cei care şi-au făcut de lucru cu religia („Omul în căutarea lui Dumnezeu!”) se retrag
brusc.
Oare L-am găsit cu adevărat ?
Nu ne-am gândit niciodată să ajungem la aşa ceva !
Mai grav, oare ne-a găsit El pe noi ?
(C.S.Lewis)
24 februarie 2008
Dumnezeu lucrează incognito.

Când eu nu mă gândeam la El, nu era cu nimic mai puţin acolo.
El nu-Şi punea semnătura în josul apusurilor de soare sau a tandreţei umane.
Aceste realităţi îmi vorbeau de El fără ca eu să-L recunosc
sau să-L numesc.
Adesea, el era teribil de absent în spaţiile unde i s-a atribuit rezidenţa.
Cruzimea, absenţa milei, îngustimea de spirit îl alungau mai repede decum zgomotul armei de foc alungă
o colonie de păsări!
„Răutăţile voastre au săpat un abis între voi şi Mine” (Isaia 58)
(Stan Rougier)
23 februarie 2008
Toţi, cred, am de suferit şi psihologic - unii mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare am suferit în felul său.
Când suferim, din instinct, vrem să scăpăm, să fugim de boală şi atunci ne găsim câte un refugiu - într-o
religie, în diferite distracţii, în lectură ş. a. m. d.
Ei bine, dacă spiritul este foarte atent şi nu dă înapoi în faţa suferinţei, veţi vedea că din această stare
totală se naşte o energie atât de puternică - aproape o pasiune - încât suferinţa încetează de la sine.
(Krishnamurti)
22 februarie 2008
Numai un spirit linistit poate întelege cã în el existã o miscare total diferitã,

de altã dimensiune si de altã calitate.
Unele lucruri nu pot fi exprimate prin cuvinte, pentru cã sunt indescriptibile.
Ceea ce se poate descrie e numai drumul parcurs pânã în acest punct,
anume drumul în care ti-ai pus temeiul
si ai vãzut limpede nevoia,
adevãrul si
frumusetea
unui spirit linistit.
(Krishnamurti)
21 februarie 2008
... evoluţia, oricare ar fi explicaţia care i s-ar da, nu poate opera în mod automat această trecere de la ceva
la cineva.
Aceasta este lucrarea fiecăruia dintre noi.
Ea este vocaţia, privilegiul care ne este acordat:
şi posibilitatea de a ne dărui,
care este măreţia şi demnitatea umană în exclusivitate.
Dar aceasta nu este decât o posibilitate.

Nu se face de la sine,
este o trecere extrem de dificilă.
Se poate chiar spune că, în anumite privinţe, este imposibilă, atât timp când nu l-am întâlnit pe
Dumnezeul cel Viu.
(Maurice Zundel)
Si un montaj de vizionat cu PowerPoint (pe care l-am primit si eu):

Povestea vulturului
(click aici)
20 februarie 2008
Ceea ce noi numim „ţară de exil”

este adesea „ţara promisă” căreia îi lipseşte atenţia noastră.
Dacă trebuie să revenim undeva,
să revenim la ceea ce este,
nu există altă cale decât atenţia,
fie ea sensibilă, afectivă, intelectuală sau spirituală…
"Bunurile cele mai de preţ

nu trebuie căutate ci aşteptate”:
din calitatea aşteptării noastre
şi a dorinţei noastre
se naşte calitatea atenţiei noastre.
Atenţia este atunci

un alt nume pentru Iubire
când aceasta nu se mulţumeşte
cu emoţii sau cu bune intenţii
ci devine exerciţiul cotidian
al unei întâlniri cu ceea ce este
cu ceea ce suntem.
Prin labirinturile preocupărilor noastre,

va trebui să păstrăm
un fir de fericită vigilenţă.
Fără această vigilenţă
cum am putea recunoaşte Prezenţa
Una sub formele ei multiple
şi gusta Savoarea (Înţelepciunea)?
Cum am putea
”purta grijă de Fiinţă”?
(Jean Yves Leloup)
19 februarie 2008
Există două zile pe săptămână

pentru care n-ar trebui să ne neliniştim,
două zile fără îngrijorare, fără teamă.
Prima, este ziua de ieri, cu greşelile comise,
Cu paşii greşiţi, cu regrete şi suferinţe.
Ziua de ieri a trecut şi acum este în afara controlului nostru
pentru totdeauna.
Toţi banii din lume nu ne-ar putea readuce ziua de ieri.
Este imposibil să reluăm o faptă de ieri
ori să ştergem un cuvânt.
Ziua de ieri a trecut!
Cealaltă zi care n-ar trebui să ne neliniştească, este ziua de mâine;

cu adversităţile ei imposibile, cu poverile ei,
cu promisiunile ei de speranţă şi controlul limitat.
Mâine, soarele se va înălţa în toată splendoarea lui
sau îndărătul unei perdele de nori.
Dar fiţi siguri, el va răsări!
Iar înainte ca el să răsară, nu este nimic de făcut,
pentru că ziua nu s-a născut încă.
Nu mai rămâne decât astăzi.
Fiecare din noi poate face faţă bătăliilor unei zile.

Numai atunci când adăugăm poverile de ieri
la cele de mâine nu putem continua.
Nu experienţele zilnice duc la nebunie.
Ci regretele de ieri însoţite de temerile pentru mâine.
Trebuie aşadar să trăim o singură zi odată!
18 februarie 2008
Lumea are nevoie de schimbare, are nevoie de o imensă revoluţie în noi înşine, în interiorul nostru. De
această revoluţie are ea nevoie şi nu de una economică, comunistă, sângeroasă ca toate cele ce s-au
desfăşurat pe tot parcursul istoriei şi care l-au făcut pe om să sufere şi mai mult.
Noi avem nevoie de o revoluţie fundamentală, psihologică, iar această revoluţie este ordinea.
Ordinea înseamnă împăcare, iar această ordine, cu virtutea şi cu împăcarea sa, se naşte numai atunci când
suntem în contact direct cu dezordinea vieţii noastre de zi cu zi.
De aici va ţâşni binele, ca ceva absolut firesc, fără nici o căutare forţată.
Pentru că tot ceea ce există e sfânt.
(Krishnamurti)
17 februarie 2008
Dacă am putea trăi în realitatea momentului n-am mai cunoaşte angoasa! Pentru că ceea ce simţim şi
numim angoasă este întotdeauna în relaţie cu un trecut care nu mai este sau cu un viitor care nu este încă.
16 februarie 2008
Iisus contempla lumea noastră cu ochi plini de minunare, căci ochii Săi nu erau acoperiţi de vălurile
anilor şi tot ceea ce vedea era limpede în lumina tinereţii Lui. Deşi cunoştea adâncurile frumuseţii, era
mereu surprins de pacea şi de măreţia ei. Stătea înaintea pământului ca şi când ar fi fost primul om în
prima sa zi pe pământ.
Noi, cei ale căror simţuri au fost înceţoşate, privim în plină lumină a zilei şi tot nu vedem. Ne facem
urechile pâlnie şi tot nu auzim. Ne întindem înainte mâinile, dar tot nu atingem. Şi chiar dacă s-ar arde
toată tămâia Arabiei, noi am merge pe calea noastră şi nu i-am simţi mirosul.
Cu adevărat, noi privim dar nu vedem, auzim dar nu ascultăm, bem şi mâncăm dar nu gustăm şi în aceasta
constă diferenţa între Iisus din Nazaret şi noi înşine.
Simţurile Lui erau continuu înnoite

şi lumea era pentru El întotdeauna nouă.
(Kahlil Gibran - Iisus,Fiul Omului)
14 februarie 2008
Aproapele tău este eu-l tău necunoscut ce a căpătat formă.

Faţa lui va fi reflectată în apele tale liniştite şi
dacă vei privi stăruitor acolo
îţi vei vedea propria înfăţişare.
Iar dacă îl vei asculta noaptea,

îl vei auzi vorbind
şi cuvintele lui vor fi tremurul
propriei tale inimi.
Poartă-te cu aproapele tău

precum ai vrea să se poarte
el cu tine.
(Kahlil Gibran - Iisus,Fiul Omului)
12 februarie 2008
În starea actuală, Lumea n-ar putea fi înţeleasă,

prezenţa Reflexivului în ea ar fi inexplicabilă
dacă n-am presupune
o secretă complicitate între Imens şi Infim
pentru a încălzi, a hrăni şi a susţine până la capăt,
prin hazard, contingente şi libertăţi folosite,
Conştiinţa apărută între cele două ordine de mărimi.
Pe această complicitate trebuie să ne bizuim.
Omul este de neînlocuit.
Deci oricât de neverosimilă ar fi perspectiva,
el trebuie să reuşească,
nu numai la un mod necesar,
dar şi infailibil.
(Teilhard de Chardin)
11 februarie 2008
Dar atunci, voi răspunde eu, dacă, aşa cum pretindeţi voi, iubirea universală este imposibilă, ce
semnificaţie are în inimile noastre, acel instinct irezistibil care ne poartă către unitate
de fiecare dată când, într-o direcţie oarecare, pasiunea noastră se exaltă?
Simţ al universului, Simţ al Întregului: în faţa Naturii; în faţa frumuseţii, în Muzică, nostalgia care ne
copleşeşte –
aşteptarea şi sentimentul unei mari Prezenţe.
În afara „misticilor” şi a analiştilor lor, cum se face că psihologia a neglijat atât de mult timp această
vibraţie fundamentală al cărei timbru, pentru o ureche exersată, se distinge la bază sau, mai degrabă, în
vârful oricărei mari emoţii? Rezonanţa cu Întregul:
nota esenţială a poeziei pure şi a purei Religii.
Încă o dată, ce trădează acest fenomen, născut odată cu gândirea şi crescut odată cu ea, dacă nu un acord
perfect între două realităţi ascunse: parcela disjunctă care freamătă la apropierea restului?
10 februarie 2008
Marele triumf al Creatorului şi Răscumpărătorului, în perspectivele noastre creştine, este acela de a fi

transformat în factor esenţial de vivificare ceea ce, în sine, este o universală putere de micşorare
(împuţinare) şi de dispariţie. Dumnezeu trebuie, într-un anume fel, pentru a pătrunde definitiv în noi, să
ne sape, să ne golească, să-şi facă un loc. Pentru a ne asimila în el trebuie să ne remanieze, să ne
retopească, să zdrobească moleculele fiinţei noastre. Moartea este însărcinată să practice, până în adâncul
nostru, deschiderea dorită. Ea ne va face să suportăm disocierea aşteptată. Ea ne va pune în starea organic
necesară pentru ca asupra noastră să cadă Focul divin. Şi astfel, nefasta ei putere de descompunere şi de
dizolvare va fi captată pentru cea mai sublimă din operaţiile Vieţii. Ceea ce, prin natură, era vid, lacună,
întoarcere la pluralitate, poate deveni, în fiecare existenţă umană, plenitudine şi unitate în Dumnezeu.
9 februarie 2008
Atâta vreme cât există

plăcerea de sine şi mila de sine
nu vei avea izbândă.
(Teofan Zăvorâtul)
8 februarie 2008
Astăzi suntem mai îndepărtaţi de Dumnezeu şi ca oameni, şi ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat
de har – limbajul modern îl numeşte „secularizat”, de la secol, veac, ca un cuvânt opus noţiunii de
veşnicie. Dumnezeu cheamă pe om la veşnicie. Omul, în neştiinţa lui se înţeleneşte din ce în ce mai mult
în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta de care Hristos Dumnezeu zicea că „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
(Părintele Rafail Noica)
7 februarie 2008
Să ne fie teamă - frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu; că Dumnezeu cu atâta gingăşie
se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit
în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care-l avusesem adineauri sau cândva, sau după
Liturghie sau după Împărtăşanie, şi acum nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva, de s-a
despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu?
(Părintele Rafail Noica)
6 februarie 2008
Deosebirea dintre majoritatea oamenilor şi mine constă în aceea că la mine „pereţii despărţitori" sînt
transparenţi. Este particularitatea mea. La alţii sînt adesea atît de groşi încît nu văd nimic îndărătul lor —
şi asta-i face să creadă că acolo nici nu se află absolut nimic. Eu percep întrucîtva procesele ce se
derulează în fundal, ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică. Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă
şi nu poate trage concluzii sau nu se încrede în propriile concluzii. Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot
percepe fluxul vieţii. Pesemne că a fost însuşi inconştientul. Poate că au fost visele mele avute atît de
devreme. Ele mi-au determinat evoluţia de la bun început.
(Carl Gustav Jung)
5 februarie 2008
E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viaţa cu o nuanţă
de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial.
Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă într-o anumită privinţă, să simtă
că în ea se întîmplă şi lucruri a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămîn inexplicabile, şi nu numai
acelea care se desfăşoară în limitele aşteptărilor. Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume.
Numai atunci viaţa este întreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare si de
insesizabilă.
(Carl Gustav Jung)
4 februarie 2008
Doar lumina divină, atunci când străluceşte în noi, ne permite să ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puţin
câte puţin, inima noastră începe să înţeleagă influenţa duhurilor care umplu văzduhul. În loc să înaintăm
duhovniceşte, vedem cu o fineţe mereu crescândă patimile care ne stăpânesc. În mod paradoxal, acest
sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar dacă nu am văzut încă lumina necreată a Duhului
Sfânt, ne vedem însă păcatele.
(Arhim. Sofronie Saharov)
3 februarie 2008
Nu faceţi nimic dacă vă interzice conştiinţa şi nu lăsaţi la o parte nimic din cele ce vă porunceşte ea să
faceţi, indiferent de importanţa lucrului respectiv. Conştiinţa este pârghia noastră morală. Faptul că
odraslele noastre - gândurile, sentimentele şi dorinţele – se dedau înlăuntrul nostru unei agitări nepermise
îşi are cauza şi în slăbirea conştiinţei noastre. Redaţi-i puterea declarând total supunere faţă de ea.
Conştiinţa, împreună cu aducerea-aminte cu evlavie de Dumnezeu sunt izvorul adevăratei vieţi a
spiritului.
(Teofan Zăvorâtul)
2 februarie 2008
Esenta nu se reveleazã decât

sub "forma" predispozitiei fiintei
care primeste aceastã "revelatie";
nu se produce niciodatã altceva.
Din acel moment,
fiinta va primi revelatia esentialã
si nu va vedea în oglinda divinã
decât propria sa "formã";
nu va vedea pe Dumnezeu
- este cu neputintã sã-l vadã -
stiind totodatã
cã ea nu îsi vede propria "formã"
decât datoritã oglinzii divine.
(Ibn Arabî, mistica islamicã)
1 februarie 2008
Sfânta Lumină vine în timpul rugăciunii de profundă pocăinţă pentru păcatele noastre; şi, de asemenea, în
timpul rugăciunii făcute cu compasiune pentru cei ce ne ofensează; deodată iubirea se contopeşte cu
Lumina şi Lumina pătrunde în suflet, iar în afară devine ca o atmosferă saturată de lumină pe care ochiul
o poate zări.
31 ianuarie 2008
Dacă simţim o anumită antipatie faţă de cineva, cel mai bine este să nu ne gândim nici la chipul acelei
persoane, nici la cauza acestei uri, ci să ne rugăm independent de toate acestea. Prin această lucrare
interioară, putem să trecem peste antipatia noastră, să refuzăm imaginea născută din patimile noastre.
30 ianuarie 2008
Când sufletul este în întregime îndreptat spre Dumnezeu, toate întrebãrile înceteazã. Nu mai existã decât o
întrebare: Cum sã dobândim Duhul Sfânt în noi si cum sã-l pãstrãm ?
29 ianuarie 2008
Vom repeta neobosit că omul înseamnă prea puţin pe pământ, iar pământul - în univers.
Cu toate acestea,
prin chiar corpul lui,
omul este departe de a ocupa doar locul minim ce-i este de obicei acordat şi cu care se mulţumeşte însuşi
Pascal, de vreme ce reducea „trestia gânditoare" la a nu fi, material vorbind, decât o trestie. Căci, dacă şi
corpul nostru este materia la care se referă conştiinţa, înseamnă că el este coextensiv conştiinţei noastre,
înţelege toate câte le percepem, urcă până la stele.
Dar corpul acesta imens se schimbă în orice clipă, uneori radical, la cea mai mică mişcare a unei părţi din
el însuşi, care ocupă centrul şi care locuieşte un spaţiu minim.
(Henri Bergson)
28 ianuarie 2008
Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Dar în tonalitatea bisericii contemporane, viata
bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de
vechile şi noile calendare, de ceea ce fac episcopii şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-
numita literatură spirituală este de calitate îndoielnică, în loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin
viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat -
pentru a fi „spiritual" - să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară, în loc să ştie cel
puţin că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o
îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea pentru că toate provin din această
„îmbisericire", pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei la Dumnezeu şi
transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.
27 ianuarie 2008
... fiecare vîrstă îşi are propriile adevăruri psihologice, adevărurile sale programatice - am putea spune - şi
tot aşa se întîmplă cu fiece nivel al evoluţiei psihice. Există chiar nivele la care numai puţini ajung - o
chestiune de rasă, familie, educaţie, dotare şi pasiune. Natura este aristocratică. Omul normal e o
ficţiune, chiar dacă există anumite legităţi general valabile. Viaţa sufletească este o evoluţie ce se poate
opri chiar la nivele inferioare. E ca şi cum fiecare om ar avea o greutate specifică, conform căreia urcă sau
rămâne la acel nivel la care îşi atinge limitele. Iar ideile şi convingerile şi le formează în conformitate cu
acest nivel.
(Carl Gustav Jung)
26 ianuarie 2008
Dacă misticismul trebuie să transforme omenirea, nu va putea altfel decât transmiţând, din aproape în
aproape, încet, o parte din el însuşi.
(Henri Bergson)
25 ianuarie 2008
Dacă spusa vreunui mare mistic

sau a unuia dintre imitatorii lui,
îşi află un ecou în unul dintre noi,
nu înseamnă oare că există şi în noi
un mistic ce somnolează,
aşteptând doar ocazia
pentru a se deştepta?
(Henri Bergson)
24 ianuarie 2008
Fabulă
Într-o gulie răzleţită,

un viermişor frivol şi surmenat
vorbea cu altul mai bătrân şi mai umblat.
- Măi nene,
îi spunea băiatul,
simţind un vag fior de moarte,
ia spune,
oare să mai fie
acolo… undeva… departe…
şi altceva… decât gulie ?
La care cel bătrân stătu,

gândi o vreme
şi răspunse:
- Nu.
Ce ţi-a venit?
Îi fi bigot ?
De când eşti tu, copil netot,
ai dat cumva de lumi secrete ?
Gulie peste tot băiete !
Doar rupem dumicatu-n bot,
Îl mestecăm pe îndelete…
Şi asta-i tot.
Iar clipele-au sburat şirete.
şi viermişorul cel frivol

muşcă odată mai cu sete
şi, nu ştiu cum… dădu în gol…
- Ce-i asta ?
Ce peisaj ciudat !
Nu poate fi adevărat !
Altfel bătrânul mi-ar fi spus!
Eu merg ‘nainte!
şi s-a dus…
Dar, vai, deodată bietul ţânc

alunecă-n derivă: plici !
Şi braţe negre de furnici
l-au dus ca pradă în adânc.
(Costache Ioanid)
23 ianuarie 2008
Cine vrea să capete un răspuns la problema răului,

aşa cum se pune azi, are nevoie, aşadar, în primul rînd
de o cunoaştere temeinică de sine,
adică o cunoaştere cît se poate de bună a totalităţii sale.
Trebuie să ştie fără menajamente de cît bine şi de cîte fapte ruşinoase este capabil
şi să se ferească s-o ia pe una drept reală şi pe cealaltă drept iluzie.
Ca posibilitate, ambele sînt adevărate
şi el nu va scăpa total nici de una, nici de cealaltă,
dacă — aşa cum ar trebui s-o facă de fapt de la sine —
vrea să trăiască fără a se minţi şi fără a se amăgi pe sine.
(Carl Gustav Jung)
22 ianuarie 2008
Adevărata înţelepciune
Rabinul din Zans stătea odată la fereastră şi privea spre stradă. Văzînd un trecător, a ciocănit în geam şi l-
a poftit să intre. În cameră, rabi Haini l-a întrebat: „Spune-mi, dacă ai găsi o pungă plină de bani, ai
restitui-o posesorului ei?" „Rabi", răspunse omul, „dacă l-aş cunoaşte pe posesor, i-aş preda fără nici o
ezitare punga". „Eşti un prost", spuse rabinul. Din nou s-a aşezat la fereastră, a chemat un alt trecător şi i-
a pus aceeaşi întrebare. "Doar nu sînt prost", a spus omul, „să las din mînă o pungă de bani peste care am
nimerit". „Eşti un nemernic", a spus rabinul si chemă un al treilea trecător. Aceasta răspunse: „Rabi, de
unde pot eu să ştiu pe ce treaptă sufletească m-aş afla în acel moment? Dacă îmi va reuşi să-l înving pe
diavol? Poate că va fi mai tare decît mine, iar eu îmi voi însuşi bunul altuia; dar poate că Dumnezeu,
binecuvîntat fie el, îmi va sta alături împotriva celui rău şi voi restitui obiectul găsit celui căruia îi
aparţine".
„Ce frumoase sînt cuvintele tale", exclamă rabinul, „tu eşti adevăratul înţelept"
(din intelepciunea hasidica)
21 ianuarie 2008
Cunoaşterea proceselor derulate în fundal mi-a preformat de timpuriu relaţia cu lumea, în fond, ea
a fost încă din copilăria mea aşa cum este şi astăzi. Copil fiind, mă simţeam singuratic şi la fel sînt şi în
ziua de azi, pentru că ştiu şi trebuie să indic lucruri de care ceilalţi, pare-se, nu ştiu nimic şi, în cele mai
multe cazuri, nici nu vor să ştie nimic.
Solitudinea nu survine din cauză că nu avem oameni în jurul nostru, ci mai degrabă din cauză că nu le
putem comunica lucruri care nouă ni se par importante sau din cauză că socotim valabile gînduri care
celorlalţi li se par improbabile. Solitudinea mea a început o dată cu experienţa viselor mele precoce şi şi-a
atins apogeul pe vremea cînd lucram la problema inconştientului. Cînd cineva ştie mai multe decît ceilalţi,
devine singuratic. Singurătatea nu este însă necesarmente opusă comunităţii, căci nimeni nu simte
comunitatea mai profund decît o simte singuraticul, şi comunitatea înfloreşte numai acolo unde fiecare
singuratic îşi aminteşte de specificul său şi nu se identifică deci cu ceilalţi.
(Carl Gustav Jung)
20 ianuarie 2008
Sînt mulţumit că viaţa mea s-a desfăşurat astfel. A fost bogată şi mi-a oferit multe. Cum aş fi putut să mă
aştept vreodată la atîtea? S-au întîmplat tot felul de lucruri la care nu mă aşteptam. Unele s-ar fi putut
derula altfel dacă eu însumi aş fi fost altfel. Aşa însă, totul a fost cum trebuia să fie; căci s-a întîmplat aşa,
pentru că eu sînt cum sînt. Multe s-au produs intenţionat, dar nu totdeauna s-au dovedit a fi în avantajul
meu. Cele mai multe s-au dezvoltat însă în mod natural şi prin destin. Regret multe prostii izvorîte din
încăpăţînarea mea, dar dacă aceasta n-ar fi fost o însuşire de-a mea, nu mi-aş fi atins ţelul. Aşa, sînt
dezamăgit şi nu sînt dezamăgit deopotrivă. Sînt dezamăgit de oameni şi sînt dezamăgit de mine însumi.
Am aflat lucruri minunate despre oameni, am trăit lucruri minunate legate de ei şi am realizat eu însumi
mai multe decît aşteptam de la mine. Nu-mi pot forma o judecată definitivă, întrucît fenomenul viaţă şi
fenomenul om sînt prea mari. Cu cît am înaintat în vîrstă, cu atît mai puţin am reuşit să mă înţeleg, să mă
cunosc sau să ştiu despre mine.
Sînt uimit de mine, dezamăgit, mulţumit. Sînt întristat, abătut, entuziast. Sînt şi toate acestea şi nu pot să
fac suma. Nu sînt capabil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitivă, n-am o judecată despre mine
şi viaţa mea. De nimic nu sînt foarte sigur. De fapt, n-am o convingere definitivă despre nimic. Ştiu numai
că m-am născut şi că exist şi am sentimentul că aş fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc, în
ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce există şi o continuitate a fiinţei mele aşa cum este
ea.
(Carl Gustav Jung)
19 ianuarie 2008
O credinţă puternică diminuează intensitatea problemelor, în acele rare momente, când prin religie se
ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme deoarece Dumnezeu nu este o parte a lumii, în acele
momente, lumea însăşi devine viaţă în Dumnezeu, întâlnire şi comuniune cu El. Lumea nu devine
Dumnezeu, ci o viaţă fericită şi îmbelşugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de către
Dumnezeu. Şi este împlinită de fiecare dată când credem.
( Alexander Schmemann)
18 ianuarie 2008
Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om

şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului,
pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu.
Este iubire divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om.
Dumnezeu binecuvintează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din
întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi al revelaţiei Sale.
«Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul» (Ps. 33,8)"... singura reacţie naturală a omului,
căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită,
este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, de a-i mulţumi,
de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu
şi-în acest act de recunoştinţă şi adorare - de a cunoaşte,
a numi şi a stăpâni lumea".
17 ianuarie 2008
Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când
bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că
Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice,
fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe
religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane -
foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi" privesc bucuria,
adeseori, cu suspiciune.
Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul..." Frica de păcat nu ne mântuieşte de
el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această
lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi sa rămânem. Unde, cum şi
când s-a denaturat aceasta tonalitate a creştinismului - sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns
creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i
intimideze şi să-i înspăimânte?
15 ianuarie 2008
A pus în tine Domnul nemargini de gândire...
Mihai Eminescu
La steaua
La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Lucii vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel, când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
14 ianuarie 2008
Mihai Eminescu
Şi dacã...
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii
E ca m minte să te am
Şi-ncet să te apropii.
Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeuna.
13 ianuarie 2008
Situaţia psihologică a lumii de azi arată astfel: unii tot îşi închipuie că sînt creştini şi cred că mai pot călca
în picioare aşa-zisul rău; ceilalţi i-au căzut însă pradă şi nu mai văd binele. Răul a devenit azi în mod
vizibil o mare putere: o jumătate a omenirii se sprijină pe o doctrină fabricată din tot felul de născociri
omeneşti; cealaltă jumătate suferă de lipsa unui mit pe potriva situaţiei, în ceea ce priveşte popoarele
creştine, creştinismul lor a aţipit şi a neglijat să-şi edifice în continuare mitul în decursul veacurilor.[…]
…un mit este mort atunci cînd nu mai trăieşte şi nu se mai dezvoltă. Mitul nostru a amuţit şi nu dă
nici un răspuns. Greşeala nu rezidă în el, în felul în care este expus în Sfînta Scriptură, ci exclusiv în noi
care nu numai că nu am continuat să-l dezvoltăm, dar chiar am înăbuşit toate încercările în acest sens.
(Carl Gustav Jung)
12 ianuarie 2008
Lumea în care pătrundem născîndu-ne este crudă şi cruntă şi totodată de o frumuseţe

dumnezeiască. Să credem că predomină lipsa de sens sau sensul este o chestiune de temperament. Dacă
lipsa de sens ar prevala în mod absolut, ar dispărea tot mai mult, pe măsura evoluţiei, caracteristica vieţii
de a fi plină de sens. Dar nu acesta este — sau nu-mi pare mie că este — cazul. Probabil că, aşa ca în
toate problemele metafizice, ambele sînt adevărate: viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens.
Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va cîştiga bătălia.
(Carl Gustav Jung)
11 ianuarie 2008
Lipsa de sens împiedică plenitudinea vieţii şi în consecinţă înseamnă boală. Sensul face să devină
suportabile multe, poate chiar totul. Nici o ştiinţă nu va înlocui vreodată mitul, şi un mit nu se poate
face din nici o ştiinţă. Căci nu „Dumnezeu" este un mit, ci mitul este revelaţia unei vieţi divine în om.
Nu noi inventăm mitul, ci el ne vorbeşte ca un „Cuvînt al Domnului". „Cuvîntul Domnului" vine la noi,
iar noi n-avem nici un mijloc spre a distinge dacă şi cum diferă de Dumnezeu. La acest „Cuvînt" nimic nu
e necunoscut şi neomenesc în afară de circumstanţa că vine spontan spre noi şi ne impune nişte
obligaţii. Se sustrage arbitrarului nostru. O „inspiraţie" n-o putem explica. Ştim că o „idee" care ne vine
în minte nu-i rezultatul judecăţii noastre, ci gîndul a pogorît asupra noastră venind de undeva „din altă
parte".
(Carl Gustav Jung)
10 ianuarie 2007
Cusurul
La rabinul din Koczk veni un om plîngîndu-se că oamenii l-au poreclit „Bigotul". Ce cusur îmi
reproşează? De ce bigot şi nu pios?
„Bigotul", spuse rabinul, „face din esenţa pietăţii un lucru secundar, şi din lucrul secundar o esenţă".
(din intelepciunea hasidicã)
9 ianuarie 2008
Tot ce nu mã ucide mã face mai puternic.
(Friedrich Nietzsche)
8 ianuarie 2008
Iubesc pe cei care nu pot trãi decât pierind,

cãci pierind ei se depãsesc.
(Friedrich Nietzsche)
7 ianuarie 2008
Noi spunem mereu cã omul îl cautã pe Dumnezeu;

în realitate, Dumnezeu îl cautã pe om
si omul are datoria
sã se lase gãsit.
(K.G. Durckheim)
6 ianuarie 2008
A cãdea de sapte ori si a te ridica de opt ori, astfel este Calea.
(din întelepciunea Zen)

5 ianuarie 2008
Dacã ai cãzut ridicã-te, dacã ai cãzut iar ridicã-te iar...
(din experienta Desertului)
30 decembrie 2007
Priviţi un trandafir ! Puteţi vedea acest trandafir doar ca fiind un frumos trandafir. Dar dacă vedeţi în acest
trandafir exprimarea unei forţe transcendente, diferenţa vine de la voi care îl priviţi. Dacă sunteţi grădinar
sau sunteţi cel care pregăteşte o expoziţie florală,
veţi vedea întotdeauna ceea ce priviţi !
Este suficient să dăm timp vieţii care însufleţeşte toate lucrurile pentru a se face simţită.
Trecem prea repede pe lângă o floare, pe lângă un arbore. Oh, ce floare frumoasă… oh, ce arbore
frumos!... şi deja ne-am reluat promenada ! Trebuie să ne trezim darul de a rămâne, de a sta într-o
situaţie în care simţim (mirosim), auzim, vedem.
(K.G. Durckheim)
29 decembrie 2007
Ceea ce trebuie noi să învăţăm de-a lungul zilei este să rămânem.

Trebuie să te opreşti pentru a putea rămâne, dar rămânerea depăşeşte oprirea. Numai rămânând acordăm
instrumentul prin care răsună sunetul Fiinţei, mereu prezente în adâncul nostru.
Omul care rămâne intră într-un fel de linişte esenţială care formează ecranul pe care se proiectează Fiinţa
prezentă în profunzimea lui. A rămâne înseamnă a învăţa să asculţi profunzimea. Când rămâneţi, este
ca şi cum o perdea s-ar ridica sau ca şi cum un zid ar cădea. Un obstacol este depăşit şi, încet sau
subit, te simţi o persoană diferită.
(K.G. Durckheim)
28 decembrie 2007
Personalitatea se dezvoltă în cursul vieţii dintr-un substrat germinativ greu de desluşit sau chiar de
nedesluşit şi abia prin faptele noastre se va vădi cine sîntem. Sîntem ca soarele ce hrăneşte viaţa
pămîntului, scoţînd la iveală tot felul de frumuseţi, ciudăţenii şi urîciuni; sîntem ca mamele ce poartă în
ele fericiri şi suferinţe necunoscute. Nu ştim dinainte ce înfăptuiri sau nelegiuiri, ce destin, ce bine şi ce
rău purtăm în noi şi abia toamna va arăta ce a zămislit primăvara şi abia seara va desluşi lucrarea
dimineţii.
Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, e un ideal de neatins. Dar faptul că e de
neatins nu impietează asupra unui ideal, căci idealurile sînt doar călăuze şi niciodată ţeluri.
(Carl Gustav Jung)
27 decembrie 2007
Profunzimea a ceea ce vedem depinde de gradul profunzimii noastre.
(K.G. Durckheim)
24 decembrie 2007
Când Dumnezeu se adreseazã oamenilor, le spalã picioarele.
(N. Steinhardt - Jurnalul Fericirii)
22 decembrie 2007
Ceea ce mă interesează în activitatea mea, este adevărul trăit, este fiinţa autentică. Ceea ce nu vrea să
însemne că trebuie să ajungem la crimă dacă simţim în noi o agresiune. Dar trebuie să acceptăm umbra. A
accepta umbra nu înseamnă că trebuie să o trăim. A fi autentic înseamnă a accepta să vedem că suntem
ceea ce suntem şi nu ceea ce ne imaginăm că suntem privindu-ne personajul într-o oglindă.
20 decembrie 2007
Religiile îi separã pe oameni dar experienţa religioasã îi uneşte.
18 decembrie 2007
Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine;

sau precept de tămăduire pentru semeni (...)
Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.
17 decembrie 2007
Proporţia interioară - este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.
Iubesc tot ceea ce se înalţă.
16 decembrie 2007
Pasărea măiastră este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte. Aici am
avut de luptat cu două mari probleme. Trebuia să arăt în formă plastică sensul spiritului, care este legat de
materie. Concomitent, trebuia să fuzionez toate formele - într-o unitate perfectă. Chiar formele
contradictorii trebuiau să se unifice într-o comuniune nouă, finală, în filosofia mea asupra vieţii, separarea
materiei de spirit şi orice soi de dualitate rămân o iluzie. Sufletul şi lutul formează o unitate. Prin acest
oval al trupului Păsării măiestre, eu am separat şi am combinat două mişcări imperioase - una deasupra
ovalului şi alta dedesubt. Mă întrebam singur: cum trebuie să balansez oare formele pentru a da Păsării
un sens al zborului -fără efort? După cum observaţi, am reuşit cumva să fac ca Pasărea măiastră să
plutească.
15 decembrie 2007
Sculptura mea Cocoşul nu mai este cocoş; iar Pasărea măiastră nu mai este o pasăre: au devenit
simboluri. Eu am căutat mereu naturalul, frumosul primar şi direct, nemijlocit şi etern!... Doresc ca
Păsările şi Cocoşii mei să umple odată întreg Universul şi să exprime marea Eliberare!...
Păsările măiestre zboară, însă Cocoşii cântă!...
14 decembrie 2007
Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus,
înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când,
dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie,
fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…
(Constantin Brâncuşi)
13 decembrie 2007
Marile probleme ale vieţii nu sunt niciodată definitiv rezolvate.
Când ni se pare că sunt, suntem întotdeauna în pierdere.
Căci se pare că rostul acestor probleme nu este să le rezolvăm,
ci să lucrăm necontenit la rezolvarea lor.
Numai aşa ne putem salva de la imbecilizare şi împietrire.
(Carl Gustav Jung)
12 decembrie 2007
În lumea amăgirilor
Se povesteşte că la rabinul Iisahar din Wolborz a venit odată un decedat pe care îl ştia de mult ca pe un
om respectat. Acesta îi ceru rabinului un ajutor: fiindcă soţia lui murise mai demult, îi trebuiau bani spre a
pregăti cununia cu o a doua soţie. „Dar tu nu ştii", îi spuse rabinul, „că nu mai eşti în viaţă, ci într-o lume
a amăgirii?" Cum omul nu vroia să-l creadă pe rabin, acesta îi ridică poala hainei, arătîndu-i că umblă în
veşmintele de mort.
Cîndva, mai tîrziu, rabi Iisahar a fost întrebat de fiul său:
,Dacă lucrurile stau aşa, poate că şi eu mă aflu în lumea amăgirilor?"
„Cînd ajungi să ştii că există o lume a amăgirilor înseamnă că nu te afli în ea”.
11 decembrie 2007
Trebuie ca surâsul să înceapă să licărească în întuneric. Aceasta este minunea cuvântului: noi putem să-l
zămislim cu adevărat pe Christos fără a-l numi, fără a fi vorba de el, fără a se face nici o aluzie măcar la
religie sau Biserică, pentru că el umple toate cuvintele, de îndată ce cuvântul este sincer despre el.Tonul
devine armonicul Muzicii eterne care face să se răspândească în cuvânt iradierea Iubirii.
(Maurice Zundel)
9 decembrie 2007
Vocaţia noastră ? Este aceea de a fi sacramentul colectiv al unei Prezenţe care este libertatea în esenta ei,
un sacrament de liniste în care toate umanitatea contemporană să simtă atracţia acestei Prezente pe care
este inutil să o numim dacă nu o trăim, pentru că nu am face decât să o coborâm, desfigurăm, limităm si
s-o facem odioasă.
"Misiunea" noastră se poate rezuma prin expresia: "prezenţă Prezenţei".
(Maurice Zundel)
8 decembrie 2007
Căutarea lui Dumnezeu. Trebuie să alergăm după el din ruină în ruină, prin surpările succesive ale
imaginilor şi ideilor pe care ni le facem despre el.
Dumnezeu a fost întâi putere şi tiranie. Apoi lege şi justiţie. Apoi lumină. Apoi iubire. În sfârşit, el s-a
făcut absenţă şi noapte – iar această supremă metamorfoză, care adună şi conţine în unitatea ei
indivizibilă toate imaginile împrăştiate pe care noi ni le făceam despre el, este, în noi, ipostaza în care el
seamănă cel mai mult cu el însuşi.
(Gustave Thibon - Ignoranta înstelatã)
6 decembrie 2007
Decepţie, revoltă, pesimism etc. Aceste reacţii negative vin din aceea că nu găsim în această viaţă
elementele de puritate şi de veşnicie pe care Dumnezeu ne cere să le aducem într-însa.
Dumnezeu ne-a adus pe lume pentru ca noi să-l aducem pe el în lume.
4 decembrie 2007
Sufletul tău are un chip ciudat fiindcă e un gol făcut anume să se potrivească cu o protuberanţă din
infinita suprafaţă a substanţei Divine, sau o cheie făcută să descuie una din uşile casei cu mai multe
încăperi. Căci nu umanitatea în abstract e aceea care trebuie mântuită, ci tu – tu, cititorul individual.
(C.S.Lewis)
3 noiembrie 2007
Lucraţi la sanctificarea lumii, … fără cuvinte, în linişte…

duceţi Evanghelia nu predicând-o cu gura
ci predicând-o cu exemplul,
nu vestind-o, ci trăind-o.
(Charles de Foucauld)
2 decembrie 2007
Nu vizaţi succesul. Pentru că nu se poate urmări succesul aşa cum nu se poate urmări fericirea. Ele sunt
efecte secundare ale devotamentului manifestat pentru o cauză mai mare decât sine însuşi sau decât altă
persoană. Fericirea, ca şi succesul, soseşte când nu vă aşteptaţi. Ascultaţi ceea ce vă dictează conştiinţa
voastră şi acţionaţi la maximul cunoştinţei voastre. Atunci veţi vedea că în timp succesul va veni
tocmai pentru că nu vă gândiţi la el.
(Viktor E. Frankl)
1 decembrie 2007
Important nu este ceea ce aşteptăm noi de la viaţă, ci ceea ce aducem noi vieţii. În loc sã ne întrebãm dacă
viaţa are un sens ar trebui să ne imaginăm că nouă ne revine să dăm vieţii un sens în fiecare zi şi în fiecare
ceas. […]
Responsabilitatea noastră în viaţă constă în a găsi răspunsuri bune la problemele pe care viaţa ne le pune
şi în a ne achita cu onestitate de sarcinile pe care ea ni le atribuie. […]
Trăiţi fiecare moment al vieţii voastre ca şi cum aţi trăi pentru a doua oară.
(Viktor E. Frankl)
30 noiembrie 2007
Victor Hugo spune, vorbind despre preoţi, că ei îl fac pe om să treacă de la „somnul în care se doarme la
somnul în care se visează”. Întreaga latură sentimentală şi imaginativă a religiei nu este altceva într-
adevăr decât o stare intermediară între somnul şi trezirea lui Dumnezeu în om. Visul inaugurează trezirea:
aceasta este binefacerea lui. Dar el o şi întârzie: aceasta este primejdia lui.[…] A-i face pe oameni să
viseze este adesea mijlocul cel mai sigur de a-i ţine adormiţi– tocmai pentru că visul le dă iluzia de a fi
treji.
( Gustave Thibon- Ignoranta înstelatã)

29 noiembrie 2007
În ziua în care vei înţelege că toată lumea are dreptate la nivelul său şi în limitele sale, în acea zi toată
lumea va găsi că tu nu ai dreptate. Toate uşile se închid în faţa celui care este deschis pentru tot.
Nemaiavând complici, el nu are decât duşmani.
( Gustave Thibon - Ignoranta înstelatã)
28 noiembrie 2007
Dumnezeu nu poate sã intre în om decît micşorîndu-se, aşa de mică-i poarta - de asemenea deghizîndu-se,
prezentîndu-se sub nume false, aşa de incomprehensibilă şi de indezirabilă este adevărata sa natură pentru
omul din carne şi orgoliu. Dar, o dată intrat îşi reia adevărata statură şi adevăratul nume şi ne dinamizează
limitele şi eul. „Scopul scuză mijloacele" este valabil şi pentru el! Aşa se explică, în practica religioasă,
necesitatea acelor reducţii la uman ale divinului şi a atîtor semi-minciuni care sînt ca învelişul farmaceutic
al celor mai înalte adevăruri.
27 noiembrie 2007
...Frunze de toamnă, frunze pe care pămîntul le atrage şi pe care lumina le străbate... Nu mai rămîne
aproape nimic în ele din ceea ce se cheamă viaţă; soarele lui Dumnezeu le îmbracă într-o strălucire
supremă înainte ca vîntul lui Dumnezeu să le risipească.
Elanul lor nu mai este cel stîrnit de seva îndrăzneaţă a primăverii; sînt ca suspendate între cer şi moarte...
Tot astfel e iubirea ajunsă la acel grad de maturitate de o clipă, cînd tot ceea ce are ea temporal cheamă
mormîntul, cînd tot ceea ce are ea etern îşi ia zborul spre Dumnezeu... (Gustave Thibon - Ignoranta
înstelatã)
26 noiembrie 2007
Cunoaşterea Fiinţei este acordată celor care au pierdut totul şi se aflã în singurătatea cea mai totală,
capabili să o accepte. Mai mult: tocmai la acest moment, într-un mod neaşteptat, din adâncul sărăciei lor
totale le vine graţia nebănuită de a se simţi înconjuraţi, protejaţi şi însufleţiţi de o iubire care nu este din
lumea aceasta.
(K.G.Durckheim)
25 noiembie 2007
Omul are o dublă origine, una cerească, cealaltă pământeascã; una naturală, cealaltă supranaturală. Omul
împlinit este fuziunea uneia şi a celeilalte în conştiinţa lui.
(K.G.Durckheim)
24 noiembrie 2007
Sensul suferinţelor umane este de a permite accesul la o ordine spirituală şi la forţe superioare care să vă
elibereze de cele care v-au provocat aceste suferinţe.
(KG.Durckheim)
23 noiembrie 2007
Dumnezeu […] în îndurarea lui, îşi trimite mesagerii: noaptea, întunericul, suferinţa, incapacitatea,
insuccesul în ochii lumii.
El face „semn” omului şi aşteaptă...
(Henri Le Saux)
22 noiembrie 2007
Foto: Intoarcerea Fiului Risipitor - Jean Kovalevsky
Toatã lucrarea lui Dumnezeu are un singur scop: acela de a trezi inima omului, pentru ca omul sã ajungã
sã rãspundã Abba chemãrii Lui: Fiul Meu.
(Henri Le Saux)
21 noiembrie 2007
A fi în acord cu Fiinta nu înseamnã a fi într-o stare de perfectiune.

A vrea sa atingi perfectiunea este o eroare pe care nu trebuie sa o comitã cel care este pe cale. Adevãrul
nostru este adesea destul de mizerabil în raport cu idealul nostru. A fi unit cu transcendenţa nu înseamnă
că realizăm într-o manieră perfectă „ceea ce trebuie să fie un om” ci că avem forţa de a ne vedea în
adevărul nostru de moment. Transcendenta nu se manifestã când depãsim nivelul uman ci tocmai acolo
unde recunoastem acest nivel uman, atunci când recunoastem slabiciunea noastrã.
(K.G.Durckheim)
20 noiembrie 2007
Facem bine, nu în măsura a ceea ce spunem sau ceea ce facem,

ci în măsura a ceea ce suntem,
… în măsura în care Isus trăieşte în noi.
19 noiembrie 2007
Binele nu este ceva de fãcut, este Cineva de iubit.
(Maurice Zundel)
18 noiembrie 2007
Dumnezeu ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El
(Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut.
La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai
lui Dumnezeu.
(Richard Wurmbrand)
16 noiembrie 2007
Cel care i se dãruieste lui Dumnezeu devine capabil sã-l dãruiascã pe Dumnezeu.
(Maurice Zundel)
15 noiembrie 2007
”Desertul nu este decât o trecere foarte scurta, un timp de verificare si de încercare, plin de haruri…,
unde se primeste legea lui Dumnezeu… Dumnezeu este acolo totdeauna cu noi…, Dumnezeu ne
vorbeste acolo, Dumnezeu ne ghideaza acolo totdeauna”.
14 noiembrie 2007
13 noiembrie 2007
Cad frunze...
...Dar este Unul care tine-n mânã cãderea asta
nesfârsit de blând...
(R.M.Rilke)
12 noiembrie 2007
A fi transparent pentru a nu impiedica Lumina...
(Maurice Zundel)
11 noiembrie 2007
Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci,

o sã-L regãsesti în tot ceea ce ti se întâmplã.
(Vladimir Ghika)
10 noiembrie 2007
Viata este frumoasã prin ceea este.

Mai frumoasã încã prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încã prin ceea ce dobândeste.
(Vladimir Ghika)
8 noiembrie 2007
…Dumnezeu se dă în întregime celui care i se dă în întregime…
...sau secretul abandonãrii...
7 noiembrie 2007
De câte ori m-am apucat de vreo operã aveam sentimentul cã un absolut se exprimã prin mine.
Eu am fãcut piatra sã cânte - pentru Umanitate.
Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină... Linia Mesei
tăcerii... vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie...
6 noiembrie 2007
Interiorul nostru este Hristos, Cel pe care hinduşii îl numesc
giuvaerul florii de lotus.
Bătălia trebuie câştigată în interior.
(R.Wurmbrand)
5 noiembrie 2007
Bucuria este semnul cã viata a reusit.
(H.Bergson)
4 noiembrie 2007
„Dumnezeu locuieşte oriunde este lăsat să intre".
21-28 iunie 2009
Fiinţa care îşi identifică propria existenţă cu aceea a vieţii în corpul fizic luând-o
drept „Eu" este ceea ce se chiamă ego. Sinele, care este Conştiinţă pură, nu are
niciun simţ al egoului. Nici corpul fizic, inert în sine, nu poate avea acest simţ al
egoului. Între acestea două, adică între Sine sau Conştiinţa pură şi corpul fizic
inert, răsare misterios simţul egoului sau noţiunea de „Eu", hibridul care nu e
niciuna dintre ele, şi acesta se înalţă ca fiinţa individuală. Acest ego sau fiinţă
individuală este sursa a tot ce e futil şi de nedorit în viaţă. Prin urmare, trebuie
anihilat prin orice mijloc posibil; atunci Ceea Ce singur este rămâne în toată
strălucirea. Aceasta este Eliberarea sau Iluminarea sau Realizarea Sinelui.
Arthur Osborne, The Teachings of Ramana Maharshi

15-21 iunie 2009
Întâi apare "Eul", şi după aceea "tu" şi "el",

Se vor manifesta de-asemeni.
Va trebui să cauţi Adevărata semnificaţie a Eului.
O dată aflată,
Egoul va dispărea, luând cu el pe toate celelalte,
Topindu-se în conştiinţa perfectă, acolo unde
Sinele singur rămâne, fiind doar Unul.
Sri Ramana Maharshi, Poeme - Ulladu Narpadu (Cele patruzeci de stanţe despre existenţă), Ed. Ţie,
Bucureşti, 2004, versul 14, p. 64. Traducere de Elena Liliana Popescu.
8 - 14 iunie 2009
Corpul nostru îşi primeşte viaţa din vid. Existenţa pură este semnificaţia frazei: „Forma înseamnă vid".
Reversul acesteia „Vidul înseamnă formă", se referă la faptul că toate lucrurile se nasc din vid. Cele două
aspecte nu trebuie considerate niciodată ca fiind separate.
Yamamoto Tsunetomo, Hagakure - Cartea samurailor, Editura Mix, Braşov 2008.
1 - 7 iunie 2009
Atunci când se întâmplă ceva neobişnuit, este ridicol să spui că este vorba de un
mister sau de o prevestire. Eclipsele de soare şi de lună, cometele, norii cu forme
ciudate, zăpada căzută în luna a cincea, fulgerele care cad în luna a 12-a, toate
acestea sunt fenomene care se petrec o dată la 50 sau 100 de ani. Ele sunt
rezultatul jocului dintre principiile yin şi yang. Simplul fapt că soarele răsare la est şi
apune la vest ar fi considerat şi el un mister dacă nu s-ar întâmpla în fiecare zi.
Faptul că se petrec într-adevăr evenimente negative atunci când în lume apar
fenomene naturale neobişnuite se datorează mai degrabă faptului că oamenii se
gândesc la ele, fiind convinşi că se vor întâmpla. Misterul este creat în propriile lor
minţi. Aşteptând dezastrul, minţile lor îl provoacă.
Misterele sunt atrase întotdeauna de cuvinte.
Yamamoto Tsunetomo, Hagakure - Cartea samurailor, Editura Mix, Braşov

2008, p. 44.
10 - 16 mai 2009
Discipol: Eu sunt familist. Este posibil ca cei care duc o viaţă de familie să
obţină eliberarea, şi dacă da - cum?
Maharshi: Ce înseamnă familia? A cui este familia? Când răspunsurile la aceste

întrebări vor fi aflate, toate celelalte întrebări vor dispare. Spune-mi, tu eşti cel
care este în familie sau familia este cea care este în tine? Cine eşti tu?
Ramana Maharshi
27aprilie - 3 mai 2009
Toate calităţile bune sau device sunt incluse în jnana (Cunoaşterea supremă),
iar toate laturile rele sau asurice (rele), în ajnana (ignoranţă). Când Jnana se
instalează, ajnana dispare complet şi caracteristicile device se instaurează de la
sine. Dacă un om este Jnani, nu poate pronunţa nicio minciună şi nici comite
vreo faptă ignobilă. Fireşte că în unele cărţi se preconizează cultivarea rând pe
rând a trăsăturilor luminoase ca pregătire pentru Moksha finală (Mântuirea), dar
celor ce parcurg vichara marga sau jnana, sadhana lor îşi ajunge sieşi pentru a
câştiga întreg cortegiul însuşirilor device; ei nu mai au nevoie de nimic altceva".
Arthur Osborne, Ramana Maharshi sau Calea cunoaşterii supreme,

Editura Herald, 2003, Bucureşti. Traducere: Simona-Grazia Dima.
vichara marga = investigaţia în sine

sadhana = practica spirituală
15 martie - 22 martie 2009
9. Ce este calea investigaţiei de înţelegere a naturii minţii?
Ceea ce apare ca "Eu" în acest corp este mintea. Dacă se cercetează unde în
corp apare mai întâi gândul "Eu", se descoperă că el se naşte în Inimă. Acesta e
locul originii minţii. Chiar şi atunci când gândeşti necontenit "Eu, Eu", ajungi în
acelaşi loc. Dintre toate gândurile care răsar în minte, gândul "Eu" este cel
dintâi. Numai după apariţia acestuia vor apare şi celelalte gânduri. Numai după
apariţia pronumelui personal la persoana întâi vor apare persoanele a doua şi a
treia.
Who Am I?, Ramana Maharshi
23 feb - 1 martie 2009
8. Care este natura minţii?
Ceea ce numim "minte" este o putere miraculoasă ce rezidă în Sine. Ea este

cauza apariţiei tuturor gândurilor. În afara gândurilor, acest lucru numit minte
nu există. Aşadar natura minţii este gândul. În afara gândurilor, entitatea
numită lume nu există. În somnul profund unde nu există gânduri, nu există nici
lumea. În starea de veghe şi în cea de vis în care există gânduri, există şi
lumea. Întocmai cum păianjenul emite firul pânzei din el însuşi şi îl absoarbe
înapoi în el însuşi, la fel mintea proiectează lumea din ea înseşi şi o absoarbe
înapoi în ea înseşi. Când mintea iese din Sine, apare lumea. Prin urmare, când
apare lumea, nu apare Sinele iar când Sinele străluceşte, lumea e inexistentă.
Dacă omul investighează cu perseverenţă natura minţii, aceasta va dispare iar
Sinele îi va lua locul. Ceea ce numim Sine este Atman. Mintea există în
permanentă dependenţă de ceva grosier, nefiind de sine stătătoare. Ea este
ceea ce se chiamă corp astral sau suflet (jiva).
09-15 feb 2009
Fericirea este înseşi natura Sinelui; fericirea şi Sinele sunt unul şi acelaşi lucru.
Ea nu există în nici un obiect lumesc. Din ignoranţă ne închipuim că obiectele ne
aduc fericirea. Când mintea se exteriorizează, experiază suferinţă. Adevărul
este că atunci când dorinţele i se împlinesc, revine la origine şi se bucură de
fericirea care e de fapt Sinele. Similar, în somnul profund, mintea devine
introvertită şi se bucură de pura Fericire a Sinelui. Astfel mintea se mişcă fără
încetare, iese din Sine după care revine.
Umbra pomului este plăcută; în spaţiu deschis căldura e dogoritoare. Omul care
merge prin soare simte răcoarea pomului când se adăposteşte la umbra lui.
Însă cel ce încontinuu trece de la umbră la soare şi înapoi, trebuie să fie un
prost. Un om înţelept rămâne în permanenţă la umbră. Similar, mintea celui
care cunoaşte adevărul nu îl părăseşte pe Brahman. Mintea celui ignorant,
dimpotrivă, se întoarce către lume, simţindu-se mizerabil, şi pentru un scurt
timp se întoarce la Brahman să experieze fericirea. De fapt, ceea ce e numită
lume nu e decât gând. Când lumea dispare, ceea ce înseamnă când nu există
gânduri, mintea experiază fericire, iar când lumea apare, experiază suferinţă.
02 - 08 feb 2009
"Cei ce-l adoră pe Dumnezeu în Soare, văd Soarele şi cei ce-l adoră în lucrurile
vii, văd un lucru viu şi cei ce-l adoră în lucrurile neînsufleţite, văd un lucru
neînsufleţit şi cei ce-l adoră într-o fiinţă unică şi fără seamăn, îl văd pe Cel ce
nu are nimic asemănător Lui. Nu vă apropiaţi în mod exclusiv de nici o credinţă,
altminteri n-o să mai ajungeţi să percepeţi întreg Adevărul."
~ Ibn Arabi
Jacques de Marquette, Mistica, Editura Herald, Bucureşti
26 ian - 01 feb 2009
Cu nişte lentile puternice, razele soarelui, îndreptate spre lemn, îl pot face să
ardă. În mod similar, practica yoga concentreaza mintea astfel încât cortina
îndoielii şi nesiguranţei să fie înlăturată, pentru ca lumina adevarului interior să
se manifeste.
Esenţa realizării Sinelui, Înţelepciunea lui Paramahansa Yogananda, Pro

Editură şi Tipografie, 2007, p. 115.
19 - 25 ian 2009
Paul Brunton: Care este părerea lui Maharshi despre viitorul
lumii, dată fiind perioada critică pe care o traversăm?
Bhagavan: De ce te nelinişteşte viitorul? Nici prezentul nu-l

pricepi cum se cuvine. Vezi-ţi de prezent, că viitorul îşi va
purta singur de grijă.
P.B.: Va intra omenirea într-o nouă eră a prieteniei şi a

colaborării reciproce sau se va scufunda în haos şi războaie?
Bh.: Există Unul care o guvernează şi El are rolul de a veghea la rosturile ei. Cel
ce a creat umanitatea ştie şi cum să se ocupe de ea. Povara Lumii apasă pe
umerii Lui, nu pe ai tăi.
P.B.: Totuşi, privind în jur cu luciditate, e nespus de greu să depistezi fie şi un

locşor oarecare binecuvântat de milostivirea sa.
Bh.: Aşa cum eşti, aşa e şi omenirea. Dacă nu te înţelegi pe tine însuţi, ce sens
are să vrei să-i desluşeşti meandrele? O atare temă nici nu e luată în discuţie de
Căutătorii Adevărului. Oamenii îşi risipesc energia întorcând pe toate feţele
probleme analoge. Dă întâi la iveală Adevărul din inima inimii tale, apoi vei fi
mult mai avizat să descifrezi Adevărul ascuns în spatele nevăzut al lumii din
care tu însuţi faci parte.
Ramana Maharshi sau Calea cunoaşterii supreme, Arthur Osborne,

Editura Herald, 2003, Bucureşti. Traducere: Simona-Grazia Dima.
12 - 18 ian 2009
Tu nu eşti decât oglinda, iar El, figura ce stă în faţa ei

Şi-şi proiectează chipul în oglindă.
Doar El e manifest, iar tu, cu adevărat, tu eşti ascuns,
Iubirea pură, ca şi frumuseţea, venind doar de la El,
În tine se revelă. De poţi privi
Atent, într-un târziu zări-vei
Că tot El e oglinda, El, totdeodată,
Cufăr şi comoară. "Eu" şi "Tu"
Nu-şi află locul, nu sunt decât vane şi ireale amăgiri.
(Jami)
Mistica, Jacques de Marquette, Editura Herald, Bucureşti.
5 - 11 ian 2009
Maestrul se află în interior; meditaţia are ca ţel eliminarea ideii ivite din
necunoaştere, conform căreia el ar fi în exterior. Dacă cel pe care-l aştepţi ar fi
un străin, el ar dispărea automat, aşa cum a apărut. Ce rost ar avea o
asemenea făptură trecătoare? Dar atâta vreme cât crezi că eşti o entitate
separată sau tot una cu corpul tău, Maestrul manifestat în afară e necesar şi se
va înfiinţa, ca şi când ar avea un corp. Când încetează autoidentificarea eronată
cu trupul, se clarifică de la sine adevărul că Maestrul nu e nimeni altul decât
Sinele.
Ramana Maharshi sau Calea cunoaşterii supreme, Arthur Osborne,

Editura Herald, 2003, Bucureşti.
29 dec 2008- 4 ian 2009
Într-un film, acţiunea pare foarte reală. Dacă te uiţi la cutia din care se
proiectează, vei descoperi că întreaga poveste este produsă de o singură rază
de lumină.
Aşa este şi în marele <film> al creaţiei. Dumnezeu a spus: <Să fie lumină.>
Întregul univers s-a manifestat din raza mare a luminii cosmice. Acesta este un
film cosmic, în multe feluri asemănător cu cel de la cinema.
Cea mai importantă diferenţă stă într-o anumită treaptă. Ceea ce vezi la cinema
este bidimensional şi este adevărat numai pentru simţurile văzului şi auzului.
Filmul cosmic este tridimensional, fiind real şi pentru simţul gustului, mirosului
şi al atingerii.
Filmul pe care îl vezi la cinema te poate emoţiona până la râs şi lacrimi. Cât de
captivant este filmul lui Dumnezeu, având în vedere faptul că are şi simţul
adâncimii, deci nu numai două simţuri, chiar cinci!
Viaţa aceasta nu este mai reală decât un film.
Esenţa realizării Sinelui, Înţelepciunea lui Paramahansa Yogananda,

Pro Editură şi Tipografie, 2007
22 - 28 decembrie 2008
Învaţă să duci o viaţă simplă. Nu te lăsa împotmolit în această lume de

aparenţe. Cu cât viaţa ta e mai simplă, cu atât mai bine. Practică iubirea şi
afecţiunea, trăieşte în pace cu toţi. Nu te lăsa influenţat de televiziune sau de
ziare. Fii tu însuţi/însăţi. Fă-ţi viaţa simplă, paşnică. Nu pleca urechea la
zvonuri. Nu te implica în filosofie profundă. Fii binevoitor, umil şi puternic.
Lumea poate părea dură uneori, însă nu o lăsa să te inducă în eroare. Nu are
absolut nicio putere asupra ta. Motivul pentru care pare grea uneori este pentru
că îi permiţi să fie astfel. Lumea este exact aşa cum o vezi, cum o percepi. Totul
nu-i decât percepţie. Observă doar lumea şi râzi, iar ea va dispare. Realizează
că întotdeauna eşti protejat de Divinitate, ghidat de Divinitate pentru binele tău
suprem. Nu există nimic cu care să te lupţi, nu există nimic de care să te temi.
Totul este bine.
Silence of the Heart, Dialogues with Robert Adams, Acropolis Books 1999
15-21 decembrie 2008
Ce fericit vei fi dacă nu vei avea altă grijă decât să mori în sinea ta! Atunci nu
numai că vei ieşi învingător asupra duşmanilor, ci şi asupra ta însuţi, victorie în
care vei găsi cu siguranţă dragostea pură, înlinişitirea desăvârşită şi
dumnezeiasca înţelepciune. Este cu neputinţă ca un om să poată simţi şi trăi
mistic, în simpla înţelegere a înţelepciunii dumnezeieşti şi infuse, dacă nu moare
mai întâi în sinea lui, prin totala negare a simţirii sale şi-a apetitului raţional.
Ghid spiritual, Miguel de Molinos, Editura Humanitas 2006, p. 230
8-14 decembrie 2008
Observă viaţa neataşându-te, orice s-ar întâmpla.
Să ai în vedere exemplul oamenilor care se duc la film. Cu cât intriga este mai
plină de suspans, cu atât este mai posibil ca ei să plece spunând: "Ce film bun!"
Dacă a fost o tragedie, posibil ca ei să comenteze: "Sunt recunoscător. Am
învăţat atât de mult din această poveste." Dacă eroul principal a fost prins în
situaţii jenante, posibil ca ei să râdă de discomfortul acestuia. Iar când mai
târziu se vor găsi într-o situaţie asemănătoare, vor fi ei capabili să râdă cu
acelaşi umor? Şi atunci când îi loveşte tragedia, sunt ei oare recunoscători
pentru lecţiile învăţate din ea? Cu siguranţă nu mulţi dintre ei. Filosofia vieţii lor
poate fi înţeleasă din perspectiva expresiei populare: "Mai bine el decât eu!"
Fii detaşat în interior de orice se petrece în viaţa ta. Astfel, te vei putea elibera
treptat de identificarea cu această lume a visului, şi vei deveni conştient de
unirea cu Cel care visează.
Esenţa realizării Sinelui, Înţelepciunea lui Paramahansa Yogananda,

Pro Editură şi Tipografie, 2007
1-7 decembrie 2008
Ştiinţa mistică nu ţine de ingeniozitate, ci de experienţă; nu este inventată, ci

încercată; nu e citită, ci primită, drept care este prea sigură şi eficientă, de
mare ajutor şi extrem de rodnică.
[...]
Şi cine doreşte să vadă mereu unde pune piciorul pentru a se odihni şi nu trece
dincolo de tărâmul raţiunii şi al simţirii nu va intra niciodată în iatacul secret al
ştiinţei mistice, chiar dacă, prin lectură, inteligenţa sa o va gusta şi savura din
exterior.
Ghid spiritual, Miguel de Molinos, Editura Humanitas, 2006.
24-30 noiembrie 2008
Mintea
Nu există o entitate în sine pe care s-o putem numi "minte". Deoarece apar
gândurile, presupunem că există ceva din care acestea se nasc şi numim acest
ceva "minte". Dacă cercetăm cu luare aminte ce este mintea, descoperim că de
fapt ea nu există. După ce mintea dispare astfel, pacea eternă îi ia locul.
"Gândirea" sau "facultatea de discriminare" sunt simple denumiri. Fie că
spunem "ego", "minte" sau "intelect", ne referim la acelaşi lucru. A cui este
mintea? Al cui este intelectul? Ale ego-ului. Este acest ego real? Nu.
Deconcertaţi, îl numim "minte" sau "intelect".
Dorinţa de a dormi sau frica de moarte nu există ca stări în sine ci apar atunci
când mintea este activă. Mintea ştie că trupul dăinuie în timpul somnului şi deci
reapare la trezirea acestuia. De aceea somnul este aşteptat nu numai fără nicio
frică, ci dimpotrivă, cu plăcerea de a exista fără trup. Ceea ce este dorită este
non-existenţa. Pe de altă parte, mintea nu este sigură de reapariţia ei după aşa
numita moarte şi de aceea se înspăimântă în faţa ei.
Corpul grosier nu este decât forma concretă a materiei subtile - mintea.
Conscious Immortality, Conversations with Sri Ramana Maharshi -

Recorded by Paul Brunton & Munagala Venkataramiah, publicaţie Sri
Ramanashramam, India, 1998.
17-23 noiembrie 2008
În măsura în care înţelegi un fapt religios (mit, ritual, simbol, figură divină etc.),
te schimbi, te modifici - şi această schimbare echivalează cu un pas înainte în
procesul de "self-liberation". Dacă ai înţeles cu adevărat "renunţarea la fructul
acţiunii", cheia de boltă a Bhagavad Gitei, eşti altul decât cel ce erai până în
clipa care a precedat înţelegerea; şi dacă te compari cu cel care erai mai
înainte, îţi dai seama că eşti mai "liber", că te-ai eliberat de o "iluzie", de o
"povară", de o "inhibiţie", că ai scăpat de "ceva care te apasă" (fără să ştii ce
anume, fără să fi ştiut - mai înainte - că te apasă...).
21 aprilie 1968, Jurnal, vol. 1, Mircea Eliade, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.

587-588

Bucuria Este Semnul Ca Viata A Reusit

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bucuria Este Semnul Ca Viata A Reusit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Meditatia zilei pentru vindecarea sufletului

Multumesc din suflet!

si “Revista Chemarea” http://www.chemarea.net/

Oamenii cautã pacea, se spune. Dar, este oare adevãrat?

(Miguel de Unamuno - Agonia crestinismului)

Fiinta umanã trebuie sã trãiascã

(Mâ Ananda Moyî)

Jean Yves Leloup – Ceea ce căutăm

Prezenţa, numai în prezent pot să o trăiesc.

(Jean Yves leloup – Lettres à un ami athée)

Experienţă profund umană această necesitate a unei bucurii în fundul abisului

(Lytta Basset - La Joie imprenable, pag. 184)

Slujirea Vietii nu ne permite sã ne sprijinim pe experienta adusã de contactul eliberator al FIINTEI

(K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)

O colectie consistentã de maxime si citate puteti gasi (aici)

A lãsa un loc imprevizibilului…

Nouvelles Clés.: O parabola va impresioneaza în mod special?

Câteva gânduri din "Gânduri pentru zilele ce vin"

Destinaţia noastră pentru bucurie este fără îndoială înscrisă în noi,

(Lytta Basset - La Joie imprenable

"Nu te întreba ce are nevoie lumea.

Suntem fãcuti ca sã aspirãm la bucurie

(Lytta Basset - La Joie imprenable

(fragmente traduse din carte: aici)

În fiecare din noi,

pr. A. Goettmann - Lettre nr.59

Nu existã mai mare dragoste...

Lasă-mă să închid cărţile...

Un monah al Bisericii de Rãsãrit

din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,

din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,

Natura întreagã este orientată... Natura murmură numele lui Isus.

(din vol. Mircea Ciobanu – Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas)

Exerciţiul spiritual are drept sens să devin un altul.

(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)

(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)

Infinitul se trezeste în om prin intermediul finitului care care îi este opus.

(K.G.Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)

...dar îmbrãţişarea divinã este

Timpul alergării mele-i lung; calea este lungă.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile

Mi-am lăsat ochii să rătăcească departe, înainte să-i închid şi să spun:

Această întrebare, această aşteptare, izbucneşte într-o mie de fluvii de lacrimi

Ceea ce îl vindecã pe celãlalt nu este cuvântul, ci fiinta mea.

Nu ne salvãm din lume, ci împreunã cu lumea

(Kallistos Ware - L'île au-delà du monde)

Sempre Primavera: http://www.youtube.com/watch?v=6QijJNusShI

TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU

(Maxim Egger - (articol pe site))

Pentru o reîncântare a Creaţiei

(Maxim Egger - (articol pe site))

Oricare ar fi starea lumii la origine, există o speranţă căci

(rabinul Philippe Haddad, (sursa))

Astãzi se împlinesc 100 de ani de la nasterea pastorului Richard Wurmbrand

Vã recomand un site dedicat personalitãtii lui Richard Wurmbrand,

si pagina destinatã acestei personalitãti pe acest site(ceruldinnoi): (aici)

Cu aceastã ocazie una din renumitele meditatii din închisoare:

Misterul rugăciunilor fără răspuns

Căutarea după Dumnezeu

Pentru cei "fatalisti" :) ... dar nu numai... pentru noi toti...

Dumnezeu reînnoieşte în fiecare zi,

(din Traditia liturgicã ebraicã)

pentru cã Dumnezeu se bazeazã pe om...