Sunteți pe pagina 1din 199

MICROECONOMIE

- SUPORT DE CURS



















1. ECONOMIA SI STIINTA ECONOMICA.
METODA DE CUNOASTERE IN STIINTA ECONOMICA
1.1 Economia faptica si economia teoretica
1.2 Obiectul, metoda si rolul formativ al Economiei
1.3 Nevoile umane si resursele economice
1.4 Economia si rationalitatea in economie. Structurile economiei
1.1 Economia faptica si economia teoretica
Cuvantul economie are un dublu inteles, iar pentru o mai buna perceptie trebuie facuta distinctia
dintre cele doua dimensiuni ale economiei, Economia teoretica si Economia faptica, care sunt
esentialmente diferite. Economia faptica, reala se prezinta ca:
- un ansamblu de activitati si procese economice de productie, de repartitie, de schimb si de consum;
- o masa de bunuri si servicii economice rezultate din activitatile si procesele respective;
- o totalitate de participanti la organizarea si desfasurarea activitatilor si proceselor producatoare de
bunuri si servicii;
- un sistem integrat de relatii sociale ce au loc intre subiectii economici.
De aici, desprindem concluzia ca economia ca practica sociala este un microunivers, in centrul caruia
sta omul cu nevoile sale, un sistem global format din mai multe subsisteme, intre care se detaseaza ca
importanta:
- omul, in dubla sa ipostaza: de producator agent economic si consumator;
- unitatile economice, in care se integreaza si lucreaza oamenii;
- bunurile si serviciile economice;
- faptele si respectiv operatiunile economice;
- relatiile interumane de cooperare, de intrajutorare si de comunicare.
Economia reala a evoluat in ritmuri, proportii si coordonate diferite de la o epoca la alta, astfel incat
atunci cand omul devine liber, in dublul sens: economic, deposedat de mijloacele de productie, si juridic
eliberat de orice norme care-i limitau miscarea si il impiedicau sa-si vanda forta de munca oricui pe un
timp determinat, economia reala devine ceea ce este si astazi:
- o economie de piata liber concurentiala;
- o economie puternic marcata de diviziunea sociala a muncii si de diviziunea manufacturiera, de fabrica;
- o economie in care munca fizica a omului este inlocuita de munca masinilor;
- o economie in care statul isi face simtita prezenta atat in calitate de element al suprastructurii cat si de
agent economic;
- o economie cu randamente si eficienta crescande;
- o economie fondata pe profit, castig, bunastare materiala si spirituala.
Economia faptica, reala este baza aparitiei si existentei economiei teoretice, care este rezultatul
observarii si cercetarii sistematice si permanente, efectuate de specialisti, si despre care se poate vorbi, in
mod inddreptatit, dupa ce economia teoretica devine stiinta de sine statatoare. Aparitia economiei
teoretice ca stiinta se datoreaza clasicilor englezi Adam Smith si David Ricardo, care sunt considerate
adevaratii parinti ai economiei politice ca stiinta.
Ca exponenti ai capitalismului matur si ai burgheziei industriale in continua ascensiune, ei au ramas
partizanii ordinii naturale si ai liber schimbismului, incluszand in sfera muncii producatoare de bunuri si
venit net toate ramurile si pe primul loc industria manufacturiera, intelegand si explicand relatiile de
determinare dintre diviziunea manufacturiera, productivitatea muncii si avutia nationala. Smith si Ricardo
fundamenteaza stiintific comertul exterior prin teoria costurilor absolute si comparative (relative). Prin ei,
ECONOMIA devine stiinta in adevaratul sens al cuvantului, intrunind cele trei conditii de baza pentru a fi
socotita ca atare:

1. obiect de studiu propriu;
2. metoda de cercetare proprie;
3. sistem propriu de categorii si legi economice
1.2 Obiectul, metoda si rolul formativ al Economiei
Termenul de economie politica a fost consacrat in 1615 de economisul francez Antoine de
Montchrestien, prin Tratatul sau de economie, termen care s-a extins intr-o mare parte a lumii si care
provine de la trei cuvinte grecesti oikos, nomos, polis gospodarie, lege, cetate (oras, societate,
tara), cu derivatul sau politeia care insemna organizare sociala. Paradoxal, denumirea disciplinei
universitare pe care o predam a aparut cu mult inainte de aparitia stiintei economice, care, initial, s-a
identificat cu economia politica. Identificandu-se cu stiinta economica in ansamblul ei, economia politica
este considerata stiinta despre faptele si comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau
sa-si satisfaca nevoile cu ajutorul resurselor rare.
Acum, la inceputul epocii moderne, devine tot mai evidenta discrepanta dintre nevoile nelimitate si
resurse limitate, rare si unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea in intregul ei
constientizeaza ca nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie sa renunte la altceva. Neexistand
destul din toate, s-a impus o alegere rationala a lucrurilor ce urmeaza a fi produse si consumate iar
intrebari precum ce, cat, cum si cine sa produca au devenit obsedante iar Economia trebuia sa dea un
raspuns prompt si cert, impunandu-se ca o stiinta socio-umana a
optiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerintelor individuale si sociale in continua
crestere si diversificare.
Economia politica se delimiteaza de celelalte stiinte economice prin modul de abordare a activitatilor
economice, prin premisele adoptate si concluziile formulate, astfel:
1. economia politica reprezinta o stiinta teoretica, un ansamblu coherent de cunostinte despre realitatea
economica, o reflectare universalizata, generalizata a acestei realitati, ea fundamenteaza notiunile,
categoriile si legile aplicabile tuturor domeniilor economiei
reale;
2. ca stiinta social-umana, studiaza viata economica in intreaga ei complexitate, are in vedere
interdepedentele dinamice din economia reala, indiferent daca cercetarea porneste de la microeconomie
spre macroeconomie, extinzand criteriul rationalitatii si eficientei maxime asupra tuturor activitatilor din
societate;
3. in calitatea sa de stiinta teoretica fundamentala, economia politica incearca sa elimine opozitia dintre
teorie si doctrina;
4. economia politica creeaza tehnici si instrumente de cercetare a faptelor economice, imprumuta tehnici
si instrumente de la alte stiinte integrandu-le intr-un ansamblu specific, constituind baza
metodologica pentru toate stiintele economice.
METODA ECONOMIEI
Obiectul reprezinta prima si cea mai importanta conditie pentru ca Economia sa fie stiinta in adevaratul
sens al cuvantului, etimologic metoda reprezinta calea, mijlocul, modul sistematic de cercetare si
expunere a rezultatelor; ansamblul de procedee folosite in scopul descoperirii si explicarii adevarului
obiectiv. Economia Politica foloseste in procesul cunoasterii urmatoarele metode sau procedee stiintifice.
- metoda compararii este procedeul logic cel mai general, universal folosit in procesul de elaborare a
conceptelor stiintifice. Aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparatiei.
- abstractizarea reprezinta procedeul prin care cunoasterea trece de la concret la abstract, acest procedeu
presupunand analiza si sinteza.
analiza presupune divizarea, descompunerea mentala sau fizica a obiectului de studiu in partile sale
constitutive, examinarea fiecarei parti separat si dezvaluirea trasaturilor caracteristice;
sinteza continua procesul de cunoastere al analizei desavarsindu-l. Cu alte cuvinte, analiza pregateste
declansarea stiintei, iar sinteza mutaanaliza in faza sa finala;
- inductia si deductia. Inductia consta in desprinderea concluziilor generale din analiza cazurilor
particulare, iar deductia consta in aplicarea tezelor generale, a principiilor la analiza fenomenelor,
proceselor particulare;
- metoda analogiei consta in transferul unei insusiri sau a tuturor insusirilor unui obiect al cunoasterii la
un alt obiect supus cercetarii.
Concluziile obtinute prin aceasta metoda sunt probabile, ele nu sunt certe;
- metoda logica cerceteaza procesele economice in evolutia lor de la simplu la complex, urmarind linia
istorica in forma sa abstracta si consecventa;
- metoda matematica reprezinta o necesitate de ordin practic si teoretic.
Utilizarea matematicii in economie, facand abstractie de folosirea matematicii elementare in scopul de
masurare pura, se realizeaza prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate
astfel:
din punct de vedere al relatiilor pe care le reflecta distingem:
.. modele deterministe;
.. modele probabilistice;
din punct de vedere al dezvoltarii obiectului distingem:
.. modele statice;
.. modele dinamice;
din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem:
.. modele microeconomice;
.. modele macroeconomice;
din punct de vedere al constructiei lor distingem:
.. modele numerice;
.. modele grafice;
.. modele analitice.
- metodele statistice, in procesul cunoasterii apelandu-se la indicatorii statistico-matematici care
reprezinta numere ce caracterizeaza trasaturilor specifice ale totalitatii fenomenelor economice.
1.3 Nevoile umane si resursele economice
Produs al naturii si al societatii, omul se prezinta ca fiinta tridimensionala: biologica, sociala si rationala.
Nevoile umane apar, mai intai, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau ca fiindu-le necesar pentru
existenta, pentru formarea si dezvoltarea lor.
Nevoile umane se manifesta ca un sistem integrat si dinamic de cerinte, ordonate si ierarhizate in functie
de locul si rolul lor in cadrul vietii sociale.
Nevoile umane reprezinta cerintele oamenilor de a-si insusi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective-
reale - corespunzator gradului atins in dezvoltarea societatii si capacitatea oamenilor de a constientiza
aceste cerinte.
Nevoile umane se caracterizeaza prin anumite trasaturi fiecare dintre acestea reflectand o lege economica.
1) Nevoile umane sunt nelimitate ca numar;
2) Nevoile umane sunt limitate in capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei
cantitati date dintr-un bun material sau serviciu;
3) Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind in detrimentul altora, deoarece se inlocuiesc
intre ele;
4) Nevoile umane sunt complementare, evoluand de cele mai multe ori in sensuri identice;
5) Orice nevoie umana se stinge prin satisfacere.
Una dintre componentele esentiale ale nevoilor umane o reprezinta nevoile (trebuintele) economice,
care reprezinta cerinte obiective ale vietii um ale existentei si dezvoltarii purtatorilor lor indivizii,
gruparile sociale, statele, natiunile, societatea in ansamblul ei.
Nevoile (trebuintele) economice se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
1) reprezinta si exprima o stare de necesitate obiectiva iminenta indivizilor si colectivitatilor umane,
manifestandu-se ca impuls initial si ca scop permanent al tuturor activitatilor economice;
2) au caracter istoric, devenind nelimitate ca numar si manifestandu-se sub forma principiului cresterii si
diversificarii trebuintelor;
3) au o dubla determinare:
obiectiva, fiind rezultatul conditiilor de viata existente la un moment dat in societate, depinzand de
gradul de civilizatie si cultura al populatiei;
subiectiva, adica nevoile economice depind de factori biologici, sociali, psihologici, morali, traditii,
obiceiuri, fiecare individ devenind un subiect economic care constata cat de mare este intensitatea
trebuintei sale;
4) intre amplificarea nevoilor economice (nelimitate) si resursele economice (limitate) exista o
contradictie care se manifesta prin legea raritatii resurselor, adica resursele si bunurile sunt relativ
limitate, rare in comparatie cu nevoile;
5) orice nevoie economica satisfacuta renaste cu timpul, avand o anumita periodicitate;
6) intensitatea unei nevoi se afla in permanenta in raport invers proportional cu gradul de satisfacere a
acesteia;
7) au caracter complex, prezentandu-se ca o multime de trebuinte complementare, concurente si
substituibile.
Trebuintele economice sunt organic si indestructibil legate de interesele economice care pot fi definite ca
fiind forma de manifestare a trebuintelor economice.
Interesele economice pot fi clasificate astfel:
1) Din punct de vedere al purtatorilor intereselor se disting:
a. interese economice individuale, particulare, private;
b. interese economice ale microgrupurilor sociale, intreprinderilor, organizatiilor cu caracter local;
c. interese economice nationale, statale, denumite si interese generale;
d. interese economice internationale;
e. interese economice mondiale, planetare.
2) Din punct de vedere al rolului indeplinit in viata economica a societatii:
a. interese economice fundamentale;
b. interese economice nefundamentale, secundare, tertiare etc.
3) Din punct de vedere al caracterului legaturilor cu subiectii purtatori se disting:
a. interese economice directe;
b. interese economice indirecte.
4) Din punct de vedere al duratei manifestarii lor in timp se disting:
a. interese permanente;
b. interese periodice;
c. interese rare.
Orice activitate umana presupune utilizarea de resurse specifice, in cantitati determinate si de calitate
adecvata.
Resursele economice reprezinta ansamblul elementelor atrase care sunt efectiv utilizate pentru producerea
si obtinerea de bunuri materiale si servicii.
Resursele naturale, impreuna cu cele umane, formeaza resursele primare, alaturi de care, o importanta
deosebita revine resurselor economice derivate, care reprezinta rezultatul folosirii si acumularii resurselor
primare, potentand eficienta utilizarii tuturor resurselor economice.
1.4 Economia si rationalitatea economica. Structurile economiei
Prin continutul si rolul sau, economia termen sinonim cu activitatea economica, cu economia reala,
reprezinta o latura inseparabila a actiunii sociale.
Activitatea economica poate fi definita ca fiind lupta impotriva raritatii, process complex ce reflecta
faptele, actele, comportamentele si deciziile oamenilor cu privire la atragerea si utilizarea resurselor
economice in vederea producerii, circulatiei, repartitiei si consumului de bunuri in functie de nevoile si
interesele economice.
Activitatea economica este inainte de toate o activitate umana.
1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om si natura pot fi grupate in:
a. activitati practice;
b. activitati teoretice.
2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate in:
a. activitati fizice;
b. activitati intelectuale.
3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente in societate activitatile pot avea caracter:
a. pozitiv sau negativ;
b. moral sau imoral;
c. progresist sau reactionar;
d. legal etc.
4) Din punct de vedere al continutului si finalitatii activitatii economice desfasurate de oameni, activitatile
pot fi grupate in:
a. activitati creative;
b. activitati de repetare si reproducere;
c. activitati de reproducere la aceeasi scara sau pe scara mai mare;
d. activitati de distrugere;
e. activitati de organizare sau dezorganizare.
De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare si integrare a activitatilor
economice, cunoscut sub denumirea de diviziune sociala a muncii, care reprezinta procesul obiectiv de
desprindere, diferentiere, separare- autonomizare si combinare a diferitelor genuri de activitati si de fixare
a acestora, prin functiile indeplinite, ca momente inseparabile ale actiunii social-economice.
Ca rezultat al dezvoltarii societatii, al adancirii diviziunii sociale a muncii, structura economiei reale
cuprinde patru mari grupuri de activitati care s-au format si functioneaza pe baza unor relatii orizontale:
productia, distributia (repartitia), circulatia (schimbul) si consumatia.
Productia consta in transformarea intrarilor (input-urilor), resurselor, factorilor de productie in iesiri
(output-uri) de bunuri economice, realizate de catre agenti economici specializati, in scopul obtinerii de
profit. In functie de rezultatele ei productia poate fi:
- productie materiala, cand rezultatul consta in bunuri materiale (bogatie materiala);
- prestari de servicii reprezinta acele activitati care transforma intrarile in rezultate specifice, adica
bogatie imateriala (transporturi, activitati turistice etc.).
Distributia (repartitia) cuprinde acele activitati economice prin care bunurile materiale si serviciile sunt
orientate spre destinatiile lor, distribuindu-se si redistribuindu-se venitul participantilor la viata
economica si intre membrii societatii.
Circulatia (schimbul) se refera la transportul, depozitarea, conservarea si schimbul de produse si servicii,
pentru ca bunurile economice create sa fie puse la dispozitia detinatorilor de venituri pe calea vanzarii-
cumpararii sau pe alte cai.
Consumatia consta in actele de utilizare a bunurilor economice create, repartizate si introduse in
circulatie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinte, fiind ultimul stadiu al miscarii bunurilor economice. In
cadrul acestui proces au loc numeroase subprocese cum sunt:
consumatia productiva (intermediara) care consta in consumarea unor bunuri materiale si servicii pentru
crearea altor bunuri si servicii;
consumatia neproductiva (consum final) reprezentata de consumarea bunurilor economice pentru
satisfacerea trebuintelor personale;
atestarea utilitatii bunurilor economice si manifestarea acestora ca bunuri economice reale.
Economia ca entitate complexa indestructibila, este cercetata din unghiuri diferite, astfel incat, in functie
de gradul de agregare, structura pe verticala a economiei ierarhizeaza activitatile pe patru niveluri:
1. Microeconomia ca parte a stiintei economice se ocupa cu studiul comportamentelor individuale, in
ideea de a intelege si explica cum hotarasc producatorii ce, cat si cum sa produca si cum isi cheltuiesc
consumatorii veniturile pentru a-si satisface necesitatile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu
studiaza doar comportamentul producatorilor si al consumatorilor, ci, pe baza acestora, explica si
functionarea generala a sistemului economic in ansamblul sau.
2. Macroeconomia reprezinta domeniul specializat al disciplinei economice, care studiaza ansamblul
activitatilor economice, folosind variabile agregate, la nivelul unei economii nationale:
cantitatea totala de bunuri si servicii realizate la nivelul intregii economii;
totalul veniturilor realizate la dimensiune nationala;
nivelul utilizarii resurselor de productie;
comportamentul general al preturilor.
3. Mezoeconomia - este definita ca fiind ramura care abordeaza si cerceteaza viata economica la nivelul
ramurilor, subramurilor si zonelor economice.
4. Mondoeconomia cuprinde economiile nationale ale tuturor statelor lumii,interdependentele economice
dintre state, generate de diviziunea internationala a muncii, functionarea pietei mondiale si a circuitului
economic mondial.
CONCEPTE DE BAZA TEMA 1

Economie termenul de economie politica a fost creat in 1615 de Antoine de Montchrestien pornind de la
trei cuvinte grecesti:
- oikos care inseamna casa, gospodarie;
- nomos care reprezenta lege, randuiala;
- polis cetate, societate.
Economie reala totalitatea activitatilor economice care sustin oferta agregata de bunuri si servicii, ce au
ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor persoane fizice /juridice. Intensitatea si nivelul
economiei reale poate fi calculata prin intermediul urmatorilor indicatori macroeconomici:
- produsul intern brut;
- comertul exterior;
- nivelul productiei agricole;
- salariul mediu nominal net;
- nivelul populatiei ocupate in fiecare ramura a economiei nationale;
- populatia ocupata la nivelul intregii economii etc.
Economia reala este studiata, analizata si definita in functie de capacitatea tehnica si tehnologica, de
nivelul si structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de ramura in care un agent economic isi desfasoara
activitatea etc.
Activitatea economica proces complex ce reflecta faptele, obiceiurile si hotararile pe care le iau oamenii
in ceea ce priveste atragerea si intrebuintarea resurselor economice in scopul producerii, circulatiei,
repartitiei si consumului de bunuri, in functie de interesele si nevoile economice.
Nevoi ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca fiindu-le necesare pentru existenta, pentru
formarea si manifestarea personalitatii lor.
Raritatea - proprietatea resurselor de a fi insuficiente in raport cu nevoile.
Legea raritatii resurselor economice legea conform careia cantitatea, calitatea si structura resurselor
economice se modifica mai lent decat intensitatea, amploarea si structura nevoilor umane, resursele fiind
limitate in raport cu trebuintele indivizilor. Cresterea eficientei economice constituie factorul determinant
intre estomparea tensiunilor ce apar intre nevoi si resurse.
Legea economica - reprezinta reflectarea modului de structurare, organizare, interconditionare si
functionare a diferitelor verigi ale vietii economice;
- relatia esentiala intre procesele si fenomenele economice;
- raportul repetabil intre indivizii participanti la activitatea economica.
Cost de oportunitate sau cost de optiune, reprezinta un concept initiat de scoala neoclasica, care exprima
cea mai buna alternativa de alocare a resurselor, sacrificata in favoarea alternativei alese.


2. ECONOMIA DE PIATA CONTEMPORANA
2.1 Forme de organizare si functionare a economiei
2.1.1 Economia naturala
2.1.2 Economia de schimb
2.1.3 Economia de comanda
2.2 Trasaturile fundamentale ale economiei de piata; tipuri ale acesteia
2.2.1 Definirea si trasaturile economiei de piata
2.2.2 Proprietatea in economia de piata; libera initiativa
2.2.3 Modele si tipuri ale economiei de piata
2.3 Banii in economia de piata
2.3.1 Natura, geneza si evolutia banilor
2.3.2 Rolul si functiile banilor in economia de piata

2.1 Forme de organizare si functionare a economiei
Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe doua cai distincte:
- fie din productia proprie prin autoconsum,
- fie prin intermediul schimbului, cedand bunurile proprii in favoarea altor bunuri obtinute de alti
producatori.
Autoconsumul desemneaza procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor.
Schimbul reprezinta instrainarea rezultatelor propriei activitati, primind in contraprestatie alte bunuri
necesare, inclusiv moneda.
2.1.1 Economia naturala
Economia naturala (autarhica) reprezinta acea forma de organizare si functionare a economiei in
care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fara a fi nevoie de schimb.
Economia naturala se caracterizeaza prin cateva trasaturi specifice:
diversificarea activitatii economice, in sensul ca producatorul nespecializat isi realizeaza prin
munca proprie bunurilor necesare;
importanta acordata pamantului, considerat a fi principalul factor de productie;
predominanta nevoilor biologice;
izolarea producatorului din punct de vedere economic;
descentralizarea economiei redusa;
diviziunea simpla, naturala a muncii
2.1.2 Economia de schimb

Economia de schimb se defineste ca fiind acea forma de organizare a activitatii economice in care
agentii economici, specializati si autonomi, producn bunuri destinate vanzarii, bunuri care sunt destinate
schimbului prin actul de vanzare-cumparare realizat pe piata.
Economia de schimb are trasaturi proprii, prin care se diferentiaza de economia
naturala astfel:
specializarea agentilor economici in producerea unor bunuri diferentiate;
schimbul, ca rezultanta a specializarii, necesar ca producatorii sa-si schimbe intre ei surplusul de bunuri
pentru satisfacerea nevoilor economice;
autonomia producatorilor;
concentrarea activitatii economice in jurul pietei;
existenta monedei (institutionalizate) ce creeaza o noua treapta de organizare si functionare a activitatii
economice, si anume productia de marfuri;
desfasurarea schimburilor economice sub forma unor tranzactii bilaterale de piata (miscari reciproce de
bunuri si bani intre participantii la schimb).
Specializarea agentilor economici intr-o activitate a fost determinata de interese economice, traditii,
obiceiuri, experienta sau intamplare, iar mai tarziu, a fost cauzata de interese economice, de avantajul
obtinut dintr-o activitate, comparativ cu alta.
Specializarea agentilor economici prezinta avantaje si anume:
oamenii acumuleaza mai multe cunostinte de specialitate, mai multa experienta;
se perfectioneaza mijloacele de munca;
se economisesc resurse;
costurile unitare ale produselor sunt mai reduse;
se obtin productii mai mari la bunurile in care agentul economic s-a specializat;
productia se diversifica sortimental, prin introducerea in fabricatie a unor produse noi;
se extind schimburile economice.
2.1.3 Economia de comanda

Este intalnita in tari precum Cuba, China, Coreea de Nord si prezinta cateva caracteristici:
este o economie etatizata deoarece proprietatea publica este dominanta, aproape toate mijloacele de
productie se afla in proprietatea statului, resursele fiind alocate prin plan;
este o economie birocratizata deoarece dispune de un mare aparat de stat caracterizat printr-un stil de
munca formalist;
este o economie ineficienta deoarece bunurile nu sunt produse in raport cu cererea existenta,
producatorii realizand bunuri decise de planificatori.
Incapabila sa solutioneze problemele pe care le-a generat, in multe tari foste comuniste, economia de
comanda s-a prabusit lasand locul economiei de trazitie, care nu are nici trasaturile economiei de
comanda si nici trasaturile economiei de piata, marcand trecerea de la sistemul falimentar al economiei
centralizate la economia moderna de piata. Problemele pe care trebuie sa le solutioneze fostele state
socialiste vizeaza cateva aspecte:
stabilizarea macroeconomica;
pretul si reforma pietei;
crearea sectorului particular;
privatizarea si restructurarea intreprinderilor de stat;
redefinirea rolului statului in economie.

2.2 Trasaturile fundamentale ale economiei de piata
2.2.1 Definirea si trasaturile economiei de piata
Economia de piata se defineste ca fiind acea forma moderna de organizare si functionare a economiei de
schimb in care intreprinzatorii isi desfasoara activitatea economica in mod liber, autonom si rational,
corespunzator cerintelor pietei in scopul satisfacerii unor nevoi existentiale tot mai sporite, cu resurse
economice limitate.
In conditiile actuale, pentru functionarea eficienta a economiei de piata trebuie avuta in vedere existenta
cumulativa a urmatoarelor conditii:
piata este cadrul general prin care se stabileste ce, cat si pentru cine sa seproduca in conditiile libertatii de
actiune a agentilor economici;
deciziile economice sunt luate in mod liber de catre indivizi si firme, din interactiunea acestora rezultand
productia globala si consumul;
cocurenta intre agentii economiei si obtinerea unui profit cat mai mare reprezinta obiectivul major al
activitatii si criteriul esential in evaluarea eficientei acestuia;
indivizii actioneaza pe baza intereselor personale si a principiului eficientei maxime, atingerea acestor
interese realizandu-se prin mecanismul preturilor, numai in masura in care deciziile lor iau in considerare
interesele si dorintele celorlalti;
formarea libera a preturilor bunurilor economice pe baza cunoasterii de catre agentii economici, a cererii
si a ofertei;
proprietatea privata a pluralismului formelor de proprietate a agentilor economici
institutionalizarea juridica si economica a economiei de piata;
interventia statului avand rolul de a asigura cadrul institutional al economiei de piata si supravegherea
functionarii normale a acestuia, prin folosirea cadrului legal si a parghiilor economice;
existenta unei structuri tehnico-economice moderne (factori de productie, mod de combinare a acestora,
sistem financiar-bancar etc.) ca o conditie a satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor
cetatenilor.
2.2.2 Proprietatea in economia de piata; libera initiativa
Proprietatea se defineste ca fiind o relatie intre oameni, un contract social cu privire la bunurile
materiale, spirituale si de alta natura existente in societate sau obtinute din activitatea economica.
Atributele proprietatii sunt:
1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar in virtutea acesrtui drept obiectul
proprietatii poate fi instrainat prin act de vanzare-cumparare, donatie sau mostenire;
2. dreptul de utilizare, proprietarul putand sa-si exercite acest drept in mod autonom sau sa-l transfere pe
baza de contract altei persoane fizice sau juridice;
3. dreptul de dispozitie, dreptul de administrare si gestionare a bunurilor;
4. dreptul de uzufruct, de insusire a rezultatelor productiei.
Atributele proprietatii pot fi instrainate:
a) in totalitate:
pe baza de contraechivalent (de exemplu: actul de vanzare-cumparare);
fara echivalent (de exemplu: donatie si mostenire);
b) partial:
instrainarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu: instrainarea atributelor de
posesiune si utilizare, pe diferite durate, genereaza relatii de inchiriere, arendare etc.).
Proprietatea exprima intotdeauna unitatea a doua elemente:
1. obiectul proprietatii care il constituie bunurile economice care au o dubla determinare:
latura utilitara, concretizata in capacitatea bunului de a satisface o anumita trebuinta de consum;
latura valorica ce se masoara in expresie baneasca cu ajutorul preturilor.
2. Subiectul proprietatii reprezinta anumite persoane fizice sau juridice ce detin anumite bunuri in
proprietatea lor exclusiva (exemplu: indivizi,sociogrupuri, organizatii, statul).
Principalele forme de proprietate existente in cadrul economiilor moderne in raport de titularul
subiectului proprietatii, se disting:
1. proprietatea privata care poate fi:
proprietatea privata individuala se manifesta atunci cand proprietetarii nu sunt producatori, dar
angajeaza producatori directi in calitate de salariati;
proprietatea privata asociativa se caracterizeaza prin faptul ca factorii de productie utilizati intr-o unitate
de productie, apartin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariati in acea unitate;
2. proprietatea publica apartinand statului, este prezenta in sectoarele cu riscuri mai mari pentru
intreprinzatori, pe care proprietarii particulari le suporta mai greu (cercetari nucleare si spatiale, exploatari
miniere, constructii de cai ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea exista in toate tarile lumii, in diferite
grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate
in:
poate frana concurenta prin utilizarea unor preturi de monopol de stat,afectand nevoile consumatorilor;
poate mentine unitati economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiaza de subventii bugetare
de la stat;
3. proprietatea mixta apartinand atat proprietarilor privati individuali sau in asociatie, cat si statului
(administratiei publice), ia nastere prin asocierea
proprietatii private si publice, in diferite variante:
in cadru national, intre agentii economici nationali;
in cadru international, intre agentii economici din state diferite.
Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenta in cadrul unei tari (economii) a
principalelor forme de proprietate aflate in interdependenta si totodata intr-o permanenta evolutie.
Pluralismul genereaza competitie intre formele de proprietate pentru mentinere si afirmare, consecintele
acestuia, care avantajeaza consumatorul, fiind:
reducerea cheltuielilor de productie;
ridicarea calitatii bunurilor;
sportirea volumului productie;
promovarea progresului tehnic.
Categoria de libertate economica reprezinta libertatea, dreptul agentilor economici de a actiona pentru
realizarea propriilor interese, dar in asa fel incat sa nu afecteze cu nimic libertatea celorlalti.
Formele de concretizare a liberei initiative constau in dreptul agentilor economici:
- de a dezvolta, mentine sau restrange actiunile;
- de a se manifesta ca intreprinzatori;
- de a adopta decizii privind actiunile si bunurile lor;
- de a se angaja in mod liber in acte de schimb, asociatii si societati cu caracter economic.
Libera initiativa cunoaste cea mai mare dezvoltare in conditiile proprietatii private, determinand
realizarea unei activitati eficiente pentru proprietar si pentru societate. Libera initiativa este ingradita sau
eliminata, incetand sa mai fie sursa de eficienta si rentabilitate:
- in tarile in care proprietatea este personalizata prin:
existenta unor monopoluri;
masuri dictatoriale;
- in economiile unde exista un sector privat puternic si preponderent.
In conditiile proprietatii private si ale liberei initiative, veniturile sunt inegal distribuite datorita
inegalitatii eficientei agentilor economici, determinata la randul ei de diferentele dintre oameni (exemplu:
capacitatea intelectuala, puterea de munca, vointa, aptitudinile, etc.).
2.2.3 Modele si tipuri ale economiei de piata
Tipologia economiei de piata se face dupa criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului
economic, adica, modul in care sistemul economic tinde spre punctul de
echilibru cand se produce o dezechilibrare. Dupa acest criteriu exista doua mari
modele ale economiei de piata:

1. Modelul neoclasic ce se caracterizeaza prin:


- sistemul economic se autoregleaza, statul avand o interventie minima in
economie;
- fortele pietei asigura corelatia necesara sistemului economic, care, datorita
raportului cerere-oferta va gravita in jurul punctului de echilibru;
- rolul statului consta in asigurarea unei mase monetare in concordanta cu
nivelul productie si necesitatile circulatiei;
- variabila de comanda a sistemului economic este considerata a fi oferta, acest
model vizand in special nivelul macroeconomic.


2. Modelul Keynesian care presupune:


- sistemul economic nu poate fi in echilibru la ocupare deplina ci poate exista
un punct de echilibru la o anumita rata a somajului;
- statul trebuie sa aiba rol activ in administrarea echilibrului astfel incat intre
somaj si inflatie sa existe un raport optim in diferite momente;



- variabila de comanda a sistemului economic este cererea agregata, acest
model considerand ca este gresit sa se extrapoleze functionarea nivelului
microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform
propriilor legitati.


Michel Albert, in lucrarea Capitalism contra capitalism, apreciaza ca in
sistemul capitalist s-au diferentiat doua mari modele:

1. Modelul neoamerican care se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:


- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil
si are tendinte de reducere;
- piata are rol determinant in circulatia bunurilor de la producator la
consumator;
- preturile bunurilor economice inclusiv salariile depind de conditiile aleatorii
ale pietei;
- fiscalitatea este redusa, iar implicarea statului in economie este neglijabila;
- intreprinderea privita ca centru al deciziilor economice este considerata ca
fiind un bun comercial;
- piata financiara si in primul rand bursa are rol decisiv in viata economica in
raport cu alte forme de piata;
- pe termen scurt se realizeaza o mobilitate ridicata in ierarhia economico-
sociala;
- un sistem de invatamant elitist, care tinde sa functioneze dupa regulile pietei;
- grad redus de securitate economica fata de riscuri, protectia fiind o problema
individuala.


2. Modelul renan, se bazeaza pe cateva principii de baza:


- piata are rol hotarator in viata economica impunandu-se interventia statului,
care trebuie sa fie aparatorul protectiei sociale si a liberei negocieri;
- cea mai mare parte a bunurilor economice imbraca forma de marfa;
- fiscalitatea este ridicata fiind impozitate atat veniturile cat si capitalul;
- se realizeaza o redistribuire interzonala a veniturilor pentru reducerea
decalajelor dintre zonele aceleiasi tari;



- sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt sa asigure
finantarea acestora pe termen lung;
- intreprinderea nu poate functiona in sfera dialogului social, nivelul salariilor
depinzand atat de conditiile pietei cat si de alti factori;
- un sistem avantajos de pensii si alocatii familiale, care asigura un grad ridicat
de protectie sociala prin grija autoritatilor publice;
- sistemul de invatamant este mai egalitar;
- clasa mijlocie este numeroasa iar miscarea sindicala este foarte puternica.






2.3 Banii in economia de piata



2.3.1 Natura, geneza si evolutia banilor

Banii reprezinta o marfa spciala care, intr-un indelungat proces istoric, de
dezvoltare a schimbului, s-a separat in mod constant de lumea marfurilor
pentru a indeplini rolul de echivalent general si de instrument general al
schimbului.

Banii au aparut cu mult timp in urma, din necesitatea facilitarii schimbului,
realizat initial sub forma de troc schimbul direct dintre doua bunuri.

In evolutia istorica a banilor se disting trei etape importante:

1. perioada banilor-marfa primele forme concrete de bani au fost
anumite bunuri, animale, blanuri, bucati de metal etc. Care aveau rol de:


intermediar;
etalon pentru masurarea celorlalte bunuri;


2. perioada banilor moneda, treptat rolul de bani s-a restans la metale
pretioase (aur, argint) datorita unor proprietati intrinseci:


valoare mare intr-un volum mic;
sunt omogene si perfect indivizibile;


3. perioada banilor de hartie (fiduciari - bazati exclusiv pe incredere),
acesti bani nu mai au valoare intrinseca, valoarea rezultand doar din



semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adaugat
bancnotele, semne banesti emise de banci care:
certificau prezenta aurului in pastrarea bancii;
exprimau angajamentul bancii de a le preschimba, la cerere, in aur
(pana la primul razboi mondial).




Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrans si rezervat unei singure banci
Banca de Emisiune sau Centrala. Daca pana la primul razboi mondial bancnotele
circulau paralel cu monedele de aur si argint, dupa aceasta data emisiunile de monede
din metale pretioase au devenit exceptii, convertibilitatea bancotelor in aur si argint
restrangandu-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate in tranzactii
economice.

Trasaturile esentiale care pun in evidenta natura banilor din economiile de piata
contemporane sunt:

- banii reprezinta un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru
societate;
- banii reprezinta un instrument social al economiei de schimb, natura
banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de functiile sociale
indeplinite;
- ratiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul
marfurilor si derularea normala a fluxurilor economice;
- realizarea rolului si functiilor banilor are loc numai pe baza increderii pe
care o au fata de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potentiali
ai banilor;
- banii au caracter:
nedeterminat permit transformarea lor in orice marfa si achitarea
oricarei datorii;
general sunt acceptati in orice moment si orice loc al unei
comunicatii monetare;
imediat permit reglarea instantanee si definitiva a actelor de
vanzare-cumparare si stingerea unei datorii.







2.3.2 Rolul si functiile banilor in economia de piata

Rolul banilor in cadrul economiei de piata se concretizeaza in functiile pe care
acestia le indeplinesc distingandu-se astfel doua mari directii:

1. Teoria clasica ce considera ca banii indeplinesc urmatoarele functii:


- masura a valorii;
- mijloc de circulatie;
- mijloc de plata;
- mijloc de tezaurizare;
- bani universali.


2. Teoria contemporana care considera ca functiile banilor sunt urmatoarele:


- mijloc de schimb si stimulare a activitatii economice;
- instrument al circulatiei marfurilor si mijloc de comparatie;
- de rezerva ca valoare, care se desfasoara in timp si imbraca doua aspecte:
banii sunt instrument de economisire;
banii permit realizarea valorilor viitoare;


- mijlocitor al schimburilor de marfuri si masura a valorii cu doua functii
conexe:
mijloc de tezaurizare,
mijloc de plata.




Daca in ceea ce priveste rolul covarsitor al banilor in economia de piata, precum
si functiile pe care ei le indeplinesc, diferitele scoli si teorii economice sunt de
accord, ca nu s-a ajuns inca la o definitie larg acceptata a banilor, capabila sa
surprinda sintetic esenta si semnificatia acestora.

Astazi banii sunt expresia generica pentru bancnote, moneda metalica,
moneda scripturala si alte instrumente recunoscute ca moneda, existente in
posesia agentilor economici, avand forme si denumiri diferite de la o tara la alta
(dolar, lira, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi si plati intr-un spatiu
economic dat. Ei sunt un simbol al avutiei conferind putere economica
detinatorului lor.


Functiile banilor sunt in esenta urmatoarele:

1) mijloc de masura a valorii (etalon de calcul) permit masurarea si
compararea in timp si spatiu a cheltuielilor si rezultatelor. Moneda
nationala reprezinta etalonul general de masura pentru intreaga activitate
economica, singurul mijloc capabil sa comensureze si sa compare bunuri
economice si activitati diferite din punct de vedere:


o cantitativ,
o calitativ,
o structural.


2) mijloc de circulatie (de schimb) consta in aceea ca moneda este
mijlocitorul schimbului, banii putand trece de la un detinator la altul;
3) mijloc de plata - orice obligatie economica este evaluata in bani si
inceteaza prin achitarea sumei corespunzatoare;
4) mijloc de rezerva (de economisire) are la baza caracterul impersonal al
monedei care poate fi folosita de oricine, pentru orice marfa si in orice
moment. Banii sunt lichiditate prin excelenta, adica sunt acceptati in
tranzactii in conditii de risc si pierderi minime pentru detinatori;
5) bani universali reprezinta capacitatea banilor de a servi pentru circulatie
sau stingerea obligatiilor pe plan international.


Teoria economica contemporana a desprins o caracteristica importanta a banilor
lichiditatea care consta in calitatea constanta pe care o au banii de a fi oricand
convertibili in bunuri sau servicii si de a da posibilitatea alegerii din partea
posesorilor lor.




Concepte de baza tema 2



Diviziune sociala a muncii procesul de separare, detasare si combinare a
varietatii activitatilor economice si de statornicire a acestora, prin rolul pe care il
exercita; ca parti integrante ale actiunii sociale.

Diviziunea mondiala a muncii relatiile stabilite intre statele lumii in procesul
dezvoltarii productiei si comertului international, precum si locul si rolul fiecarui stat
in parte in circuitul mondial al valorilor materiale.

Bilet de banca la inceput, constituia un inscris special dat de o banca
deponentului de lingouri sau monede de aur, prin care aceasta certifica existenta
aurului in depozitul sau. In timp, biletul de banca a inceput sa mijloceasca schimbul
de marfuri, fara a se mai recurge la aurul pe care-l reprezinta. Mai tarziu, statul si-a
instaurat monopolul in domeniul emiterii biletelor de banca, ele incepand sa circule
pe intreg teritoriul tarii, statul imputernicind banca centrala sa indeplineasca functia
de emitent de bilete de banca. Astazi, biletele de banca nu mai sunt convertibile in
aur.

Moneda reprezinta resursa macroeconomica la care se raporteaza toti agentii
economici ai unui stat. Moneda face posibila derularea tranzactiilor caruia este
transmisa averea averea de la o persoana la alta, de la un agent economic la altul.
Atributele monedei sunt:

1. acceptabilitate - pentru ca moneda sa fie mijloc general de schimb, ea
trebuie sa fie acceptata de toate persoanele unui stat ca mijloc de plata;
2. convertibilitate moneda trebuie sa fie folosita cu usurinta;
3. divizibilitate capacitatea monedei de a fi folosita la orice tip de
tranzactie;
4. uniformitate toate instrumentele acceptate ca mijloc de plata trebuie
sa posede aceleasi calitati si functii;
5. greutatea falsificarii imposibilitatea reproducerii ei;



6. stabilitatea valorii mentinerea puterii de cumparare o perioada de
timp cat mai mare.


Etalon serveste ca unitate de masura sub diferite forme si in diferite scopuri.
Etalonul monetar este cantitatea de metal (aur, argint) corespunzatoare unei unitati
monetare.

Paritate raportul de schimb dintre valorile a doua monede care, teoretic,
reflecta raportul dintre puterea lor de cumparare in tarile respective.

Prodfactori bunuri care servesc obtinerii satisfactorilor; factori de productie
(utilaje, instalatii etc.).

Satisfactori bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor
societatii, destinate satisfacerii nemijlocite a trebuintelor (alimente, imbracaminte
etc.).

Intrinsec ceea ce constituie partea launtrica, esentiala a unui lucru. Un bun are
o valoare intrinseca, adica prin el insusi, nelegat de altceva.

Fixing operatiune de stabilire a cursurilor valutare sau a pretului aurului la
bursa. O valuta poate avea doua cursuri:

- un curs oficial, stabilit de autoritatea monetara Banca Centrala;
- un curs liber stabilit pe piata, in functie de fluctuatia cererii si a ofertei
pentru valuta respectiva. Tehnica de stabilire a cursului dupa metoda
fixingului consta in determinarea punctului la care cererea si oferta pentru o
valuta se egalizeaza sau se apropie cel mai mult.

























3. AGENTII ECONOMICI



3.1 Agentii economici, fluxurile economice si circuitul economic

3.1.1 Agentii economici: concept si tipologie

3.1.2 Fluxurile economice reale si fluxurile monetare

3.1.3 Circuitul economic

3.2 Intreprinzatorul principalul agent al economiei

3.2.1 Intreprinderea tipologia intreprinderilor

3.2.2 Caracteristicile intreprinderii (firmei)

3.2.3 Intreprinzatorul


In toate procesele economice, agentii economici implicati indeplinesc roluri
specifice indiferent daca procesele economice sunt abordate la nivel microeconomic
sau macroeconomic. Intelegerea conditiilor de existenta si functionare a diferitelor
categorii de agenti economici sta la baza demersului cognitiv asumat de stiinta
economica.





3.1 Agentii economici, fluxurile economice si circuitul economic



3.1.1 Agentii economici: concept si tipologie

Agentul economic poate fi definit ca fiind o persoana sau un grup de
persoane fizice, juridice ce indeplineste functii si roluri bine determinate in viata
economica.

Cel mai utilizat criteriu ce sta la baza clasificarii agentilor economici si
delimitarea acestora este criteriul institutional, important pentru evidentierea
fluxurilor reale si monetare. In prezent, pe plan mondial, cea mai raspandita este


tipologia ce sta la baza sistemului de evidenta statistica a conturilor nationale, in
cadrul ei distingandu-se:

1. Firmele agentul agregat firme grupeaza toate unitatile institutionale a caror
functie consta in producerea de bunuri si servicii (non-financiare) destinate
pietei, scopul principal fiind obtinerea de profit.
2. Menajele agentul agregat menaje (gospodarii) reprezinta agentul economic
care exprima calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori)
veniturile menajelor provin din remunerarea salariatilor, din titluri de
proprietate si din transferurile efectuate de celelalte sectoare.
3. Institutiile financiare si de credit acest agent agregat reuneste unitatile
institutionale (private, publice, mixte) a caror functie este de intermediar
financiar intre ceilalti agenti economici, colectand, transformand si
redistribuind disponibilitatile financiare.
4. Administratiile publice si private acest agent agregat exercita functia de
redistribuire a venitului si avutiei prin intermediul serviciilor non-marfare
prestate iar veniturile realizate se constituie din varsaminte obligatorii pe care
le efectueaza celelalte categorii de agenti economici.
5. Strainatatea (restul lumii) acest agent agregat desemneaza celelalte
economii nationale si unitatile lor autonome cu care agentii economici
nationali intra in tranzactii economice.






3.1.2 Fluxurile economice reale si fluxurile monetare

Circuitul economic presupune patru elemente care il definesc:

1. Activitatile economice reprezinta totalitatea operatiilor care au ca scop
satisfacerea nevoilor de bunuri economice, operatii ce pot fi grupate in:


- operatii privind bunurile si serviciile productia, schimbul,
consumul etc.;



- operatii de repartitie operatiile de distribuire si de formare a
veniturilor legate de procesul de productie (plata salariilor, impozite
etc.) si a celor de proprietate (rente, dobanzi etc.);
- operatii financiare modificarea volumului si structurii activelor si
pasivelor agentilor economici reprezentati de societati, intreprinderi
administrative.


2. Subiectii economici care sunt reprezentati de societati, intreprinderi,
administratie publica, administratie privata, menajele, exteriorul si care au
urmatoarele trasaturi:


- sunt subiecti distincti ai vietii economice;
- sunt purtatorii unor interese proprii;
- au comportament specific prin deciziile si actiunile pe care le
intreprind;
- dispun de resurse si capacitati proprii;
- dispun de capacitatea de a stabili relatii cu alti agenti economici.


3. Tranzactiile economice care intervin in derularea circuitului economic,
realizandu-se prin intermediul pietei, fiind tranzactii de piata, ce reprezinta
acele tranzactii bilaterale, in care oricarui transfer al unui bun ii corespunde o
contrapartida, concretizata intr-un alt bun, serviciu sau echivalent in moneda.
Tranzactiile care nu genereaza un contraserviciu sunt de doua feluri:


- transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plati de
impozite, subventii, CAS etc.);
- transferuri de patrimoniu intervin mai rar determinand la unul
din agentii economici implicati o modificare de patrimoniu.


4. Obiectul tranzactiilor economice este reprezentat de:


- bunurile si serviciile produse;
- rezultatele utilizarii factorilor primordiali de productie (natura,
munca, capitalul);
- moneda.


Fiecare tranzactie bilaterala este reprezentata prin doua fluxuri de sens contrar:


a) fluxuri reale reprezinta fluxul aparut in cadrul circuitului economic in
tranzactiile economice bilaterale de vanzare-cumparare de bunuri si
servicii. Fiecarui flux real ii corespunde un flux monetar de aceeasi
marime. In cadrul fluxului real menajele pun la dispozitia firmelor
servicii, or acestea din urma furnizeaza bunurile necesare;
b) flux monetar fiecarui flux real ii corespunde un flux monetar de
aceeasi marime, dar de sens opus.






3.1.3 Circuitul economic

Circuitul economic reprezinta totalitatea operatiilor si tranzactiilor
desfasurate de catre si intre agentii economici care apartin unei economii
nationale, tranzactii concretizate in fluxuri reale si monetare.

Pentru a intelege cum aceste fluxuri se articuleaza intr-un circuit economic
trebuie studiat locul fiecarui tip de agent economic in circuitul economic si al
fluxurilor pe care acesti agenti economici le genereaza. O schema simplificata a
circuitului economic ne va ajuta sa intelegem acest lucru:


























Activitatea firmelor presupune:

Text Box: Flux real:
bunuri de consum,
servicii
Text Box: Flux monetar:
venituri
Text Box: Menaje
Text Box: Agenti economici altii decat menajele
Text Box: Flux real: cheltuieli pentru bunuri de consum si servicii
Text Box: Flux monetar:
- munca;
- pamantul;
- capitalul.

- cumparatorii de factori de productie intrarile,
- vanzarile de bunuri si servicii iesirile,


care genereaza doua categorii de fluxuri.

De la menaje spre firme circula elementele necesare productiei de bunuri si
servicii (munca, pamant, capital).

Pentru firme, aceste intrari antreneaza cheltuieli determinate de plata serviciilor
pe care le presteaza factorii de productie cumparati.

De la firme catre menaje circula bunurile si serviciile destinate satisfacerii
trebuintelor acestora.

Pentru firme, aceste iesiri antreneaza venituri la care se mai adauga si
subventiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.

Menajele furnizeaza elemente de baza pentru activitatea firmelor si pentru
guvern, pentru ele acest flux antrenand obtinerea de venituri care pentru firme devin
cheltuieli. Menajele sunt principalul cumparator de produse oferite de firme si in
acelasi timp, ele primesc de la guvern transferuri sub forma de pensii, ajutoare de
somaj, platind guvernului impozite pe venituri, pe patrimoniu etc.







3.2 Intreprinzatorul principalul agent al economiei



3.2.1 Intreprinderea tipologia intreprinderilor

Intreprinderea sau firma reprezinta spatiul in care se reunesc si se combina
factorii de productie, se desfasoara procesul de productie, se produc bunuri
economice si se creeaza valoare noua, pe baza diviziunii sociale a muncii si a
cooperarii directe si indirecte, intre toti cei care o compun si o reprezinta.

In societate, intreprinderea indeplineste concomitent functii economice si
functii sociale putand fi privita ca entitate, cu mai multe dimensiuni:

- o dimensiune economica pentru ca aici se creeaza avutia;



- o dimensiune sociala pentru ca desemneaza o comunitate de
oameni ce muncesc impreuna si a caror interactiune o fac
functionala;
- o dimensiune juridica pentru ca se bucura de autonomie,
indiferent de marimea sau natura activitatii sale.


Firmele difera intre ele din multe puncte de vedere, dar, exista insa patru
diferente majore:

1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi:


- firma patronala (familiala) detinuta de un individ care isi
investeste capitalul, ia decizii si incaseaza intregul profit;
- firme parteneriale afacerea este detinuta de doi sau mai multi
copropietari, care impart intre ei profitul, iau decizii impreuna si
raspund fata de datoriile asocierii;
- corporatii (societatea comerciala pe actiuni) reprezinta o entitate
care poate sa faca in numele ei afaceri ca si o firma cu un singur
patron sau ca un parteneriat.


2. Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor. Dintre formele mai
importante de integrare fac parte:


- integrarea pe verticala fuzionarea unor firme ce opereaza in
diferite stadii ale productiei, fie in calitate de ofertant fie de client,
inclusiv prin cumpararea actiunilor unor firme, rezultatul fiind un
holding;
- integrarea pe orizontala asocierea unor firme in aceleasi domenii
de activitate, in scopul limitarii concurentei, reducerii costurilor
medii, cresterea eficientei economice, rezultatul fiind aparitia unui
cartel.


3. Din punct de vedere al organizarii interne a firmelor, toate afacerile au
componente structurale si operationale, modul in care arata si sunt
asamblate, fiind diferit de la o firma la alta.
4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune:



- intelegerea responsabilitatilor si autoritatii;
- delegare si raportare;
- centralizare si descentralizare.






3.2.2 Caracteristicile intreprinderii (firmei)

Indiferent de tipul sau firma se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea
de servicii;
2. Pentru a raspunde acestui scop, firma trebuie sa dispuna de un
patrimoniu, doar pe aceasta baza fiind posibila asumarea riscului unei
activitati economice;
3. Firma combina factorii de productie pentru realizarea unui bun sau
serviciu;
4. Firma de tip capitalist produce in exclusivitate pentru piata, de aceea
pulsul pietei se reflecta in activitatea ei. Deciziile acestora se bazeaza pe
informatii privind:
- cererea si oferta celorlalti producatori;
- preturile;
- indicii productiei, salariilor, costului vietii, ocuparii fortei de munca;
- investitiile actuale si de perspectiva.


5. Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care reprezinta
conditia supravietuirii si dezvoltarii firmei si, indirect, conditia
prosperitatii sociale.






3.2.3 Intreprinzatorul

In conditiile economiei de piata, activitatea intreprinderii este legata de
intreprinzator sau manager cel ce initiaza o activitate economica, conduce
intreprinderea in scopul realizarii profitului.


Caracteristicile fundamentale ale intreprinzatorului sunt:

1. intreprinzatorul combina toate elementele productiei, fiind responsabil
de rezultatele obtinute si repartizarea veniturilor;
2. pregatirea de a-si asuma riscul;
3. exercita functia de autoritate;
4. intreprinzatorul este un inovator;
5. capacitatea manageriala si dorinta de autonomie.



CONCEPTE DE BAZA TEMA 3

Abilitatea intreprinzatorului este considerata neofactor de productie si se
caracterizeaza prin capacitatea agentului economic de a combina eficient si de a se
adapta rapid cerintelor pietei privind producerea de noi bunuri economice.

Menaj tip de agent economic care defineste gospodaria familiala ca nivel al
desfasurarii activitatii economice sau al consumului de bunuri.

Corporatie entitate legala, cu scop lucrative sau nelucrativ, distincta de
proprietarii sai, abilitata de stat sau de guvern si caracterizata prin:

- raspundere limitata,
- transfer operativ al drepturilor de actionar prin vanzarea actiunilor,
- existenta cu caracter continuu.


Corporatiile sunt firme care domina in tarile puternic industrializate, avand
influente atat in economie, cat si in politica si viata social-culturala. El isi desfasoara
activitatea in tara de origine si in exterior prin intermediul filialelor, reprezentantelor
etc.

Tranzactie termen utilizat pentru a desemna un flux economic care oglindeste
crearea, schimbul, transferul sau consumarea unei valori economice. Tranzactia
presupune schimbarea dreptului de proprietate de la o persoana juridica la o persoana
fizica sau intre doua persoane fizice asupra unui bun, a unui serviciu sau
disponibilizarea de capital uman si financiar.

Tranzactiile de piata bilaterale forma a tranzactiilor de piata in cadrul carora
oricarei transmiteri a unui bun sau serviciu ii corespunde un contraserviciu
concretizat intr-un bun, serviciu sau intr-o moneda.

Tranzactiile de piata unilaterale forma a tranzactiilor de piata in care unui
serviciu nu ii corespunde un contraserviciu, concretizandu-se in:

1. transferuri curente operatii, efectuate sistematic (impozite, CAS-uri etc.);
2. transferuri de patrimoniu operatii concretizate in modificari patrimoniale
ale agentilor economici (mosteniri, donatii etc.).



4. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
SI OPTIUNILE SALE RATIONALE



4.1 Tipologia bunurilor economice

4.1.1 Trasaturile si clasificarea bunurilor economice

4.2 Alegerea consumatorului rational

4.2.1 Consumul public si consumul privat individual

4.2.2 Utilizarea aprecierea cardinala si ordinala a utilitatii





4.1 Tipologia bunurilor economice



Finalitatea activitatii economice este satisfacerea nevoilor de consum care, se
realizeaza prin consumul de bunuri.

Prin bun este desemnat orice element real capabil sa satisfaca o nevoie,
indiferent de forma lui de existenta, de natura nevoii satisfacute, de modul cum este
procurat de consumator.





4.1.1 Trasaturile si clasificarea bunurilor economice



O caracteristica esentiala a bunurilor o reprezinta diversitatea acestora, care
implica clasificarea lor. Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea
principala a bunurilor consta in:

- bunuri libere reprezinta toate elementele realitatii, indiferent de loc si
timp, care sunt nelimitate (abundente) in raport cu nevoile umane (ex.:
lumina solara, aer, apa etc.);
- bunuri economice a caror caracteristica definitorie este raritatea, adica
insuficienta lor in raport cu nevoile.



Diversitatea bunurilor economice permite clasificarea acestora in functie de
urmatoarele criterii:

1. Dupa destinatia acestora bunurile economice se impart in:
a. satisfactori bunuri de consum;
b. prodfactori bunuri pentru productie.


2. Dupa forma de existenta bunurile economice se impart in:
a. corporale sau bunuri materiale, care, dupa gradul de prelucrare se
clasifica in:
bunuri primare - desprinse direct din natura;
bunuri intermediare se afla in diferite faze de prelucrare;
bunuri finale care pot fi consumate.


b. incorporale sau bunuri imateriale care se consuma concomitent cu
producerea lor (ex.: brevete, licente, programe de calculator etc.)
a. marfare sau bunurile comerciale;
b. nonmarfare bunurile noncomerciale.
a. private de care beneficiaza in cantitati diferite un individ, o familie,
o intreprindere;
b. publice de care pot beneficia toti membrii societatii.
a. bunuri imobiliare (terenuri, cladiri, diverse constructii etc.);
b. bunuri mobiliare (hartii de valoare, polite de asigurari, bijuterii etc.)
a. complementare bunurile utilizate impreuna pentru a satisface o
anumita nevoie;
b. substituibile bunurile diferite care pot satisface aceeasi nevoie.


3. Dupa modul in care circula de la producator la consumator se impart in:
4. Dupa caracteristicile consumatorului in modul de consumare, bunurile
economice se clasifica in:
5. Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifica in:
6. Dupa capacitatea de a se combina si substitui in cadrul procesului de
consum, bunurile economice se clasifica in:







4.2 Alegerea consumului rational



4.2.1 Consumul public si consumul privat individual

Consumul reprezinta actul final al activitatii economice care consta in
folosirea bunurilor economice, de catre populatie si stat, in scopul satisfacerii
nevoilor personale si sociale.

Consumul poate fi clasificat dupa criterii diferite:

- dupa obiectul consumului,
- dupa subiectul consumului,
- dupa durata lui,
- dupa modul de procurare a bunurilor si serviciilor utilizate etc.


Consumul final de bunuri si servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale
sau sociale si el poate fi:

- public,
- privat (individual).




Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri si servicii, include
cheltuielile administratiei de stat pentru achizitionarea de bunuri si servicii cu
destinatie sociala.

Guvernul ofera bunuri si servicii pe care sistemul economiei de piata nu le poate
asigura, pentru a fi sigur ca asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece
firmele private nu sunt dispuse sa le suporte din urmatoarele cauze:

- unele bunuri si servicii sunt costisitoare, iar profiturile obtinute sunt
incerte (iluminatul public, sistemul national de drumuri, poduri, aeroporturi,
cai ferate etc.);
- profiturile anticipate nu justifica investitiile particulare (intretinerea
rezervatiilor naturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);
- externalitatile sunt efecte ale activitatii economice care ies in afara
pietei, deoarece costurile si beneficiile acestora au caracter extern
(poluare, eliminarea produselor toxice, reciclarea deseurilor etc.);



- programele de asistenta sociala a unor categorii defavorizate (orfani,
someri, batrani) sunt costisitoare si nu exista profit.


Consumul privat (individual) reprezinta totalitatea cheltuielilor facute de o
persoana sau un menaj pentru achizitionarea de bunuri si servicii destinate
satisfacerii nevoilor de viata.

Ca fiinta rationala si afectiva, fiecare consumator decide, in mod liber, asupra
marimii consumul sau si a structurii acestuia, astfel incat consumatorul este
confruntat, permanent cu problema alegerii.

Principiul care sta la baza acestor alegeri este cel al maximizarii satisfactiei,
utilitatii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea
venitului limitat de care dispune pentru a obtine cea mai mare satisfactie posibila.

Maximizarea utilitatii se realizeaza in urmatoarele cazuri:

a) cand preturile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obtine
utilitate maxima atunci cand, folosind bugetul sau limitat si
achizitionand cantitati diferite, consumatorul obtine o utilitate marginala
identica;
b) cand preturile unitare sunt diferite, un consumator obtine maximum
de utilitate, in conditiile venitului disponibil dat, atunci cand raportul
dintre utilitatea marginala si pretul unitar al bunurilor respective este
identic, sau cand raportul dintre utilitatile marginale ale bunurilor
respective este egal cu cel dintre preturile lor unitare. Daca se au in
vedere cele doua bunuri, consumatorul realizeaza maximum de utilitate
atunci cand:


UmA / PA = UmB / PB

sau

UmA / UmB = PA / PB

unde:

UmA = utilitatea marginala a bunului A;

UmB = utilitatea marginala a bunului B;

PA = pretul unitar al bunului A;


PB = pretul unitar al bunului B.

Capacitatea unui bun de a satisface o anumita nevoie reprezinta utilitatea in sens
general, baza utilitatii fiind data de proprietatile caracteristice ale bunului respectiv.

Utilitatea economica poate fi definita ca fiind capacitatea reala sau
presupusa a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a
satisface o anumita necesitate umana sau de a crea conditiile favorabile si
necesare acestui tip de satisfactie.

Pentru ca unui bun sa i se confere utilitate economica, trebuie indeplinite
anumite conditii:

1. consumatorul nu trebuie sa detina bunul respectiv, sa si-l doreasca si sa
fie dispus sa faca sacrificii pentru a-l cumpara;
2. consumatorul trebuie sa raporteze proprietatile bunului respectiv la
nevoile pe care le are la un moment dat;
3. consumatorul trebuie sa fie convins ca prin insusirile sale, bunul pe care
si-l doreste ii poate satisface o anumita nevoie, reala sau iluzorie,
conforma normelor morale, sistemului de nevoi, traditiilor si obicieurilor
sau in dezacord cu acestea;
4. consumatorul trebuie sa fie capabil sa utilizeze bunul respectiv, avand
cunostintele, aptitudinle necesare.


Utilitatea se prezinta sub doua aspecte:

a) tehnic utilitatea scoate in evidenta proprietatile intrinseci ale bunului
economic;
b) economic utilizarea cuprinde nu numai proprietatile corporale ale
bunului, ci si raportarea lo la o trebuinta a neproducatorului marfii.


Utilitatea economica se prezinta sub trei forme:

1. utilitate individuala reprezinta satisfactia pe care o produce fiecare
cantitate consumata dintr-un bun economic;
2. utilitate marginala:


reprezinta utilitatea aditionala, adica satisfactia pe care o aduce
fiecare noua unitate consumata dintr-un bun economic;



variatia utilitatii totale rezultata din cresterea cu o unitate a cantitatii
consumate dintr-un bun;


3. utilitatea totala


reprezinta satisfactia resimtita prin consumarea tuturor cantitatilor
unei multimi de bunuri omogene;
satisfactia resimtita de un individ in urma consumului unor cantitati
succesive dintr-un bun, intr-o perioada data.


Masurarea utilitatii se poate face prin doua metode:



1. Metoda cardinala care presupune ca:
a) orice consumator este capabil sa acorde fiecarei cantitati dintr-un bun
economic o anumita utilitate;
b) consumatorul poseda suficiente cunostinte, incat poate masura precis
utilitatea bunului dorit;
c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metoda
precisa putand efectua un calcul riguros, pe baza caruia sa-si poata alcatui
programul de achizitii.


In realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece
consumatorului ii este aproape imposibil sa masoare utilitatea bunului si sa o
masoare in unitati utilitate, si nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest
calcul ori de cate ori face cumparaturi.

De aceea, se considera ca oamenii actioneaza pe piata conform metodei
ordinale de masurare a utilitatii.

2. Metoda ordinala presupune asezarea preferintelor si nevoilor intr-o anumita
ordine, in functie de intensitatea si urgenta acestora si achizitionarea
bunurilor in functie de ierarhia stabilita, cumparand mai intai produsele de
stricta necesitate, apoi pe cele de lux.


Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus sa
renunte in schimbul unei unitati suplimentare dintr-un alt bun, pastrandu-si


acelasi nivel de satisfactie, bun de utilitate agregata se numeste rata marginala
de substitutie a bunurilor.

In timp ce utilitatea economica exprima totalitatea proprietatilor unui produs de
a satisface anumite necesitati, calitatea produsului exprima gradul in care
utilitatea produsului satisface trebuinta sociala.

Utilitatea individualizeaza produsele in functie de diversele trebuinte ale
oamenilor in timp ce calitatea diferentiaza produsele de acelasi tip, in functie de
caracteristicile utile, pe care le poseda si in masura in care nu poate fi separata de nici
una din sferele productiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.


CONCEPTE DE BAZA TEMA 4



Bunuri economice ansamblul elementelor materiale si al serviciilor de orice
fel care pot satisface o anumita necesitate umana. Bunurile economice se clasifica
astfel:

1. Bunuri materiale care se impart in:
i. bunuri directe, de consum personal final (paine, lapte etc.);
ii. bunuri indirecte, de productie (materii prime, energie etc.) care
pot fi consumate in intregime in cadrul unui proces de productie.


2. Servicii.




Dupa gradul de prelucrare bunurile economice se impart in:

1. primare desprinse direct din natura;
2. intermediare aflate in diferite faze de prelucrare;
3. finale sunt destinate consumului final.




Bunuri complementare tip de bunuri a caror utilizare este legata direct de
consumul in acelasi timp al altor bunuri (benzina automobil).

Bunuri de consum bun tangibil produs si ulterior cumparat de consumator,
pentru a-si satisface nevoile curente.

Utilitatea cardinala consumatorul atribuie in functie de preferintele sale,
fiecarei unitati dintr-un bun o anumita utilitate.

Utilitatea ordinala consumatorul aranjeaza preferinta sa pentru anumite
bunuri intr-o ordine descrescatoare.

Utilitatea marginala sporul de satisfactie rezultat prin utilizarea unei unitati
suplimentare dintr-un bun in conditiile in care consumul celorlalte bunuri este dat si
ramane constant.






5. FACTORII DE PRODUCTIE SI UTILIZAREA LOR



5.1 Sistemul factorilor de productie

5.1.1 Caracterizarea generala a factorilor de productie

5.1.2 Neofactorii de productie

5.2 Utilizarea factorilor de productie

5.2.1 Combinarea si substituirea factorilor de productie

5.3 Eficienta utilizarii factorilor de productie

5.3.1 Eficienta economica formele eficientei economice

5.3.2 Productivitatea muncii

5.3.3 Cai de crestere a eficientei economice





5.1 Sistemul factorilor de productie



Factorii de productie se afla in proprietatea agentilor economici, locul si rolul
lor schimbandu-se in permanenta in functie de evolutia in timp si spatiu, precum si
datorita modificarilor pe care le cunoaste activitatea umana (economica in primul
rand).

Orice factor de productie este unitatea unor determinari cantitative si calitative,
oamenii actionand:

asupra cantitatii, utilizand un volum tot mai mare de factori de productie
dezvoltare extensiva;
asupra calitatii acestora, ameliorand eficienta utilizarii lor dezvoltare
intensiva.


Preocuparea principala a agentilor economici este economisirea si ameliorarea
calitatii factorilor de productie, impuse in general de cauze obiective precum:

a) cresterea si diversificarea nevoilor;



b) tendinta de crestere a dificultatilor de acces la anumiti factori;
c) sporirea exigentei pentru calitatea bunurilor;
d) tendinta de scumpire a unor factori;
e) necesitatea protectiei mediului natural.




5.1.1 Caracterizarea generala a factorilor de productie

Factorii de productie pot fi definiti ca fiind ansamblul conditiilor necesare si
suficiente ca orice proces de productie sa se poata desfasura conform scopului
sau predominant.

Factorii de productie constituie resurse atrase, alocate si consumate in procesul
de producere a bunurilor economice.

Multitudinea de factori de productie poate fi clasificata in trei mari categorii,
fiecare avand un continut omogen dar diferit de al celorlalte:

- munca,
- natura (pamantul),
- capitalul.




- MUNCA -

Munca este activitatea constienta, specific umana, indreptata spre un
anumit scop prin care omul isi defineste interesul, isi cauta si isi construieste
mijloacele adecvate atingerii scopului propus.

Munca a fost si este:

- factorul activ prin munca are loc combinarea, utilizarea si perfectionarea
celorlalti factori;
- factorul determinant fara munca nu se poate produce nimic, deci
progresul este conditionat de munca.


Munca este o imbinare de:

- efort fizic cand acesta predomina, munca se numeste fizica;
- efort intelectual cand este predominant, munca va fi intelectuala.



Pornind de la compozitia fizica-intelectuala, munca poate fi privita sub doua
aspecte:

- cantitativ munca este masurata prin timp si numar de locuri de munca;
- calitativ se masoara prin productivitate (randament) si insusirile tehnico-
functionale si estetice ale produselor in care se materializeaza.


Ceea ce face cu putinta munca este forta de munca, intre cele doua neputandu-
se pune semnul egalitatii.

Forta de munca reprezinta totalitatea capacitatilor fizice si intelectuale ale
unui om.

Conditia hotaratoare ca forta de munca sa intre in actiune, ca munca sa devina o
realitate palpabila este existenta mijloacelor de productie.

Numai unirea fortei de munca cu mijloacele de productie creeaza
posibilitatea desfasurarii muncii.

In gandirea economica moderna sde considera ca orice munca, oricare ar fi
natura sau autorul sau, este productiva, cu conditia sa creeze utilitati sau sa
participe indirect la crearea utilitatilor.

Munca este singura producatoare de avutie, de valoare noua iar pretul
fortei de munca il reprezinta salariul.



- NATURA -

In acceptiune economica, natura reprezinta totalitatea elementelor naturale
preexistente oricarei activitati:

- originea,
- conditiile primordiale,
- mediul de desfasurare,
- substanta materiala naturala.


Natura, care constituie cadrul de formare si de existenta a omului, este factor de
productie originar si ea se prezinta sub mai multe forme:

pamantul este spatiul in care se desfasoara activitatea economica si
cuprinde:



.. in sens restrans: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,
.. in sens larg: solul fondul funciar.


relieful si apele;
clima.


Rolul economic al pamantului decurge din:

- constituie cadrul general, spatiul de desfasurare a tuturor activitatilor umane;
- este sursa de elemente nutritive;
- reprezinta principalul factor de productie in agricultura,
- este singura sursa de producere a alimentelor si a materiilor prime de origine
agrosilvica.


Pamantul ca factor de productie are caracter limitat si este regenerabil.





- CAPITALUL -

Termenul de capital desemneaza in sens:

- larg avutia individului sau a societatii;
- restrans totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate
vanzarii-cumpararii si nu satisfacerea nevoilor proprii.


Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor
produse prin munca si folosite pentru obtinerea altor bunuri si servicii destinate
vanzarii.

Dupa natura sa capitalul se imparte in doua categorii:

- capitalul real (tehnic) este capitalul concretizat in mijloace de productie
(cladiri, fabrici, utilaje, instalatii, materii prime etc;
- capital nominal reprezinta un titlu de proprietate asupra unor valori reale
ce confera dreptul de a insusi venitul adus de acestea.


Capitalul tehnic se afla in permanenta miscare in timpul productiei, el fiind cel
care se transfera in substanta bunului final dar si cel care intervine pentru a face
posibila aceasta transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele doua
componente ale sale:


- componenta activa capitalul fix;
- componenta pasiva capitalul circulant.


Componentele capitalului se comporta diferit in activitatea economica,
indeplinind functii diverse si clasificandu-se dupa mai multe criterii, cel mai
important fiind modul in care:

- participa la activitate;
- se consuma;
- se inlocuiesc.




1. Capitalul fix este partea capitalului formata din bunuri ca: utilaje, cladiri,
instalatii, materii prime etc., care:

- participa la mai multe cicluri de productie;

- se consuma treptat (se uzeaza);

- se inlocuieste dupa mai multi ani.

Uzura fizica reprezinta pierderea treptata a proprietatilor tehnice a mijloacelor
de munca ca urmare a folosirii lor productive si a actiunii agentilor naturali fizici,
chimici, biologici.

Recuperarea sub forma baneasca a valorii capitalului fix consumat se
numeste amortizare (A), a carei marime se determina ca raport intre valoarea
capitalului fix (Kf) si durata normala de functionare (t) exprimata in ani.

A = Kf / t,

detaliata formula va deveni:

A = (V r + d) / t,

unde:

A = suma anuala a amortizarii;

V = valoarea initiala a capitalului fix;

r = valoarea reziduala a capitalului fix, adica valoarea recuperata dupa
scoaterea sa din functiune;

d = cheltuieli facute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;

t = timpul de functionare a capitalului (in ani).


Raportul procentual dintre amortizare si capitalul fix reprezinta rata
amortizarii, care se calculeaza astfel:

Ra = (A / Kf) x 100

Uzura morala consta in deprecierea valorica sau tehnica a capitalului fix inainte
de a se produce uzura fizica completa. Apare datorita progresului tehnic si conditiilor
pietei care asigura bunuri similare noi, cu:

- preturi mai scazute;
- performante tehnice superioare;
- preturi mai mici si performante superioare.




2. Capitalul circulant este partea capitalului formata din bunuri (materii prime,
materiale, combustibil, energie etc.) care:

- participa la un singur ciclu de productie;

- se consuma dintr-o data;

- se inlocuieste dupa fiecare ciclu de productie.



5.1.2 Neofactorii de productie

Neofactorii de productie trebuie priviti in cadrul larg al multiplicarii si
diversificarii lor. Delimitarea dintre factorii de productie clasici si neofactorii de
productie decurge din considerente legate de natura lor intrinseca, dar si de modul
specific de actiune si geastionare a factorilor din fiecare categorie.

Intre cei mai importanti neofactori care modifica substantial continutul, locul si
rolul factorilor de productie, distingem:

- progresul tehnic ce desemneaza ansamblul realizarilor cunoasterii omului
prin care activitatea economica, in intregul sai, devine mai eficienta. El este
dependent de situatia economica si de concurenta existenta pe piata intre
agentii economici;
- tehnologiile reprezinta procedeele de combinare si transformare a factorilor
de productie in rezultate ale productiei, prin aplicarea unor reguli riguros
definite;



- informatiile reprezinta factorul principal al activitatii economice si al
procesului de productie, ce serveste la reglarea procesului de productie si la
luarea deciziilor in cadrul acestora;
- abilitatea intreprinzatorului prin intreprinzator se intelege acel tip de
subiect al activitatii economice care, fie ca initiaza o noua afacere, fie ca, in
cadrul unei afaceri in desfasuare, initiaza un proces de schimbare radicala.






5.2 Utilizarea factorilor de productie



Utilizarea rationala si eficienta a factorilor de productie reprezinta obiectivul si
rezultatul competentei si abilitatii intreprinzatorului preocupat in permanenta sa
gaseasca acele combinatii de factori din a caror folosire sa obtina avantajos cat mai
mari si mai sigure.





5.2.1 Combinarea si substituirea factorilor de productie



Combinarea factorilor de productie reprezinta acea metoda de unire a
factorilor de productie in vederea obtinerii de noi bunuri si servicii.

Combinarea se poate realiza pe doua laturi:

a) tehnica combinare specifica fiecarui proces de productie, obtinerea
unui bun economic presupunand unirea resurselor de munca ce au o
anumita structura si calificare cu masini, instalatii, materii prime si
materiale specifice domeniului, respectiv bunului;
b) economica unirea tehnica a factorilor are substrat economic,
concretizat intr-un cost de productie minim si intr-un profit maxim.


Substituirea factorilor de productie poate fi definita ca fiind posibilitatea de
a inlocui o cantitate data dintr-un factor de productie, cu o cantitate data dintr-
un alt factor de productie, in conditiile mentinerii aceluiasi volum al productiei.


Combinarea si substituirea factorilor de productie sunt posibile datorita:

a) divizibilitatii posibilitatea de a imparti un factor de productie in unitati
simple, omogene, fara a fi afectata calitatea si utilizarea factorului
respectiv;
b) adaptabilitatea proprietatea de asociere a unei cantitati dintr-un factor
de productie divizibil cu una sau mai multe unitati divizate dintr-un alt
factor de productie.


Decizia de combinare si substituire a factorilor de productie se intemeiaza pe
anumite criterii economice concretizate in parametrii de eficienta cum sunt:

1) productivitatea marginala a unui factor de productie (Wmg) reprezinta
sporul de productie (.Q) obtinut ca urmare a cresterii cu o unitate a
factorului dat (.X), ceilalti factori de productie ramanand constanti;


Wmg = .Q / .X

2) rata marginala de substituire raportul dintre cantitatea factorului ce
urmeaza a fi introdus in activitatea economica (.X) necesara pentru a
compensa reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi inlocuit (-.Y),
astfel incat productia sa ramana neschimbata sau sa creasca;


Rms = - (.X) / (.Y)

3) coeficientul de elasticitate a productiei in raport cu factorii arata cu cat
influenteaza cresterea unui factor asupra sporului de productie sau apare ca
raport intre productivitatea marginala si productivitatea medie a factorului
care se modifica.







5.3 Eficienta utilizarii factorilor de productie



5.3.1 Eficienta economica formele eficientei economice



Eficienta economica:

- este forma concreta cu cea mai larga sfera de actiune pe care o imbraca
rationalitatea economica;
- este cerinta fundamentala care se impune in toate activitatile economice;
- pune in balanta eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului
economic.


Eficienta economica reprezinta maximum de bunuri economice si valoare
noua ce se poate obtine la un moment dat cu minimum de factori de productie
utilizati si consumati.

Activitatea unui agent economic este eficienta atunci cand incasarile
obtinute din vanzarea bunurilor pe piata sunt mai mari decat cheltuielile care s-
au facut (incasari > cheltuieli).

Modalitatile de exprimare a eficientei economice (Ec) sunt:

a) prin randamentul factorilor de productie utilizati:


Ec = Vr / CFp,

unde

Vr = venituri realizate;

CFp = consumul de factori de productie.

- exprima veniturile obtinute la unitatea de factor de productie consumat, deci
eficienta economica este cu atat mai mare cu cat rezultatele obtinute sunt mai
mari;

b) prin consumul factorilor de productie, pentru obtinerea rezultatelor:


Ec = CFp / Vr

- exprima consumul de factori de productie pentru obtinerea unei unitati de
venit, deci Ec este cu atat mai mare cu cat consumul de factori pe unitatea de


produs este mai mic permitand sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de
factori.

Eficienta economica se prezinta sub doua forme principale:

1. Rentabilitatea capacitatea unei activitati economice de a aduce profit.

- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre
volumul incasarilor firmei din activitatea sa si volumul costurilor efectuate
pentru obtinerea veniturilor respective;
- se exprima absolut prin marimea profitului obtinut; relativ prin rata
rentabilitatii, calculata ca rata a profitului (Rpr)


Rpr = (profit / costuri totale) x 100

2. Productivitatea reprezinta rodnicia sau randamentul cu care sunt
utilizati factorii de productie.

- nivelul productivitatii (W) se calculeaza ca raport intre productia obtinuta
(Q) si factorii implicati (F).


W = Q / F





5.3.2 Productivitatea muncii



Productivitatea muncii reprezinta rodnicia cu care se cheltuieste munca
umana. Productivitatea apare sub urmatoarele forme:

1. Productivitatea partiala


- reflecta productivitatea fiecarui factor de productie
si reprezinta productia obtinuta cu o unitate de
factor de productie consumata (capital, munca etc.)

2. Productivitatea globala


- reflecta modul de determinare a productivitatii,
fiind o expresie a combinarii si consumarii tuturor
factorilor de productie;
- masoara performanta si eficacitatea factorilor de
productie.







3. Productivitatea medie


- Reprezinta raportul dintre productie si factorul
munca;
- eficienta cu care este folosita o unitate din factorii
de productie intr-o perioada determinata de timp.


4. Productivitatea
marginala


- Reprezinta sporul de productie obtinut cu o unitate
suplimentara dintr-un factor de productie, ceilalti
ramanand constanti.






Nivelul productivitatii muncii exprima cantitatea de produse (Q) obtinuta intr-
o unitate de timp (t) sau consumul de munca necesar obtinerii unei unitati de produs.

Wm = Q / t, sau Wm = t / Q

Cantitatea de munca utilizata se poate exprima nu numai prin unitati de timp, ci
si prin numar de lucratori.

Dinamica productivitatii muncii exprima cresterea ei in timp si se calculeaza
sub forma indicelui de crestere a productivitatii muncii, exprimandu-se procentual.

IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,

unde:

Wm1 = nivelul productivitatii muncii din perioada curenta;

Wm0 = nivelul productivitatii muncii din perioada anterioara, de baza.

Asupra nivelului si dinamixcii productivitatii muncii influenteaza urmatorii
factori:

- factori tehnici:
gradul de inzestrare tehnica,
tehnologia existenta in productie,
nivelul atins de cercetarea stiintifica etc.;
- factori economici:
organizarea productiei si a muncii,
nivelul calificarii lucratorilor,
cointeresarea materiala etc.;





- factori sociali:
nivelul de trai,
conditiile de munca,
responsabilitate etc.;
- factori educationali:
pregatirea scolara si profesionala,
nivelul de cultura;
- factori psihologici:
grad de adaptabilitate la disciplina muncii;
satisfactia adusa de munca;
climatul relatiilor cu ceilalti lucratori;
traditii, obiceiuri, religie etc.;
- factori structurali:
evolutia structurii productiei, a structurii de ramuri tehnice etc;
- factori naturali:
conditii de clima, fertilitate;
accesibilitatea resurselor naturale etc.
- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei nationale in
economia mondiala:
tipuri de specializare tehnica si economica;
gradul de competitivitate a produselor nationale pe piata mondiala etc.


Caile de sporire a productivitatii muncii sunt urmatoarele:

- promovarea tehnologiilor noi;
- buna organizare si conducere a activitatii economice;
- climatul social adecvat al muncii;
- competenta profesionala a factorului uman;
- realizarea motivatiei economice a participantilor la productie.


Nevoile nelimitate si in continua diversificare, pe de o parte, si resursele rare,
limitate pe de alta parte, impun cresterea productivitatii muncii pe aceasta baza
putandu-se obtine:


- bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai putine;
- costuri mai mici pe unitatea de produs;
- valoare nou-creata mai mare pe unitatea de factor utilizat si consumat;
- preturi si tarife stabile eventual mai mici;
- PIB pe total si pe locuitor in crestere constanta si apreciabila;
- investitii nete mai mari, cresterea economica si a gradului de ocupare a
fortei de munca;
- cresterea salariilor, nivelul superior al productivitatii muncii facand
posibila sporirea acestora;
- costuri nationale egale sau mici decat cele straine;
- nivel de trai si calitate a vietii mai bune si mai apropiate de cele ale tarilor
dezvoltate.




5.3.3 Cai de crestere a eficientei economice



Aprecierea eficientei economice a unei activitati presupune luarea in considerare
a implicatiilor economice si sociale ale acesteia. O activitate economica este eficienta
nu numai atunci cand veniturile sunt mai mari decat cheltuielile, ci pentru societate
are eficienta reala daca se desfasoara in conditii de compatibilitate cu mediul natural,
evitand degradarea acestuia.

Cresterea eficientei economice presupune:

- competitia libera si loiala dintre agentii economici;
- cunoasterea cererii pe piata si anticiparea ei;
- promovarea tehnologiilor moderne;
- alegerea si utilizarea celor mai bune metode de management si gestiune.


Evolutia eficientei economice reflecta raportul dintre echilibru si dezechilibru in
economie.




CONCEPTE DE BAZA TEMA 5



Capital unul dintre cei trei factori de productie, alaturi de munca si pamant.

Capitalul productiv reprezinta suma bunurilor economice acumulate,
eterogene si reproductibile, a caror utilizare face posibila reintoarcerea lor in procesul
de productie, sporirea randamentului factorilor primari de productie sau duce la
simplificarea muncii.

Capitalul uman stocul de experienta si de cunostinte acumulat de om, care
reprezinta pentru posesor un venit potential viitor.

Amortizare parte din pretul unui bun material considerat capital fix, ce
corespunde deprecierii fizice si banesti in urma uzurii fizice si morale in procesul de
productie. Amortizarea este o cheltuiala inclusa in costurile fixe, se recupereaza din
pretul de vanzare a productiei si se concretizeaza in fondul de amortizare, suma
recuperata fiind folosita pentru modernizarea, reinnoirea si cresterea capitalului fix.

Uzura deteriorarea fizica si morala, in timp, a bunurilor imobile.

Uzura fizica pierderea treptata a proprietatilor tehnice de exploatare a
capitalului fix, ca urmare a folosirii lui in cadrul procesului de productie si drept
consecinta a actiunii agentilor naturali.

Uzura morala sau involuntara reprezinta pierderile de capital fix datorate
progresului tehnic, a productiei si desfacerii de utilaje, echipamente, masini si
tehnologii mai performante, fiind necesara inlocuirea acestora cu altele superioare
din punct de vedere calitativ.

Randament termen ce reflecta rata rentabilitatii unei investitii realizate de o
firma sau de intreprindere.

Productivitatea muncii:

reprezinta forta productiva a muncii, o forma a capacitatii de munca
de a crea intr-o perioada de timp un anumi volum de bunuri, de a
presta anumite servicii:



reprezinta raportul dintre o cantitate de productie si munca cheltuita
pentru obtinerea ei.


Indicele costului vietii reflecta modificarea medie a preturilor bunurilor
materiale si a tarifelor la serviciile folosite de catre populatie. Este utilizat de catre
economisti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel incat sa fie
mentinut un anumit standard de viata.

Eficienta economica reprezinta maximum de bunuri economice si valoare noua
ce se poate obtine la un moment dat cu minimum de factori de productie utilizati si
consumati.












6. COSTURILE DE PRODUCTIE





6.1 Continutul costului de productie



Pentru a obtine bunuri economice si servicii, agentii economici fac cheltuieli cu
factorii de productie care se regasesc in preturile rezultatelor obtinute. Costul de
productie numit si pret de cost, reprezinta o problematica importanta la nivel
microeconomic si care in conditiile economiei de piata, sta la baza deciziei
intreprinzatorului pentru productia si oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.

Costul de productie poate fi definit ca fiind:

totalitatea cheltuielilor corespunzatoare consumului de factori de
productie, pe care producatorii le efectueaza pentru producerea si
vanzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii;
pretul de cost reprezinta totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru
a produce bunurile economice pe care le vinde sau,
o totalitatea costurilor cu manopera, materialele si regia pentru a
produce ceva sau,
o suma cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie.




Caracterizarea costurilor la baza doi parametri:

1. Structura costurilor evidentiaza elementele componente ale acestora,
ponderea pe care o ocupa fiecare element in totalul cheltuielilor, precum si tendintele
manifestate in evolutia fiecarei categorii de cheltuieli.

In functie de natura economica a cheltuielilor structura costului cuprinde
urmatoarele elemente:

a) cheltuieli cu factorii materiali de productie care mai sunt denumite
costuri materiale care reprezinta expresia baneasca a consumurilor
de capital fix si circulant;



b) cheltuieli cu forta de munca care sunt denumite costuri ale fortei de
munca si care au in vedere eforturile facute de intreprindere cu plata
salariilor, contributiile la fondul de somaj, CAS-ul;
c) cheltuieli de regie cheltuielile cu chiriile, incalzitul, iluminatul etc.


2. Marimea (nivelul) costului se determina prin insumarea marimii absolute a
cheltuielilor din care este alcatuit, si se determina:

- pe unitatea de produs,

- pe intreaga productie realizata.





6.2 Marimea si tipologia costurilor



In decursul dezvoltarii gandirii economice, s-au constituit mai multe tipologii
ale costurilor, dar ne vom opri la tipologia propusa de G.A.Frois.

1. Costul global (total) reprezinta ansamblul costurilor corespunzatoare
unui volum de productie dat, si este format din:
a. costul fix reprezinta cheltuiala care este relativ independenta de
modificarea volumului productiei si care este suportata in orice
conditii de o firma (cladiri, asigurari, dobanzi);
b. costul variabil reprezinta cheltuiala care variaza in functie de
cantitatea de produse obtinute (materii prime, materiale, combustibil);
c. costul total generat de consumurile aferente intregii productii, este
suma costurilor fixe si variabile.


2. Costul mediu (unitar) reprezinta costul pe unitatea de produs sau pe
unitatea de efect util. El poate fi:
a. cost fix mediu costul devine variabil scazand pe masura ce creste
cantitatea de produse sau, invers, crescand atunci cand productia
obtinuta se micsoreaza;
b. costul variabil mediu se determina raportand costul variabil total la
cantitatea de produse;





c. costul total mediu se determina prin raportarea costului total la
cantitatea de produse, care reprezinta costul unei unitati din productie..


3. Costul marginal:


- reprezinta sporul de cost necesar obtinerii unei unitati
suplimentare de produs;
- se determina raportand cresterea costului total la cresterea
productiei;
- evolutia sa depinde de costurile variabile, totale si medii.


Nivelul si dinamica costului de productie releva gradul de eficienta al
activitatii unei firme, cu cat costurile sunt mai mici, nivelul productiei
pastrandu-se la acelasi sau crescand, cu atat eficienta este mai mare, iar profitul
sporeste.

Nivelul costurilor de productie reprezinta marimea absoluta a cheltuielilor
efectuate pentru realizarea productiei. Cunoasterea functiilor indeplinite de cost
poate influenta optiunea nivelului si dinamicii sale, astfel:

- cunoasterea reala a consumurilor de resurse materiale, financiare si
umane pentru intreaga productie si pentru fiecare produs in parte;
- evidenta si controlul consumurilor factorilor de productie;
- calcularea indicatorilor de eficienta;
- influentarea nivelului rentabilitatii (profitului);
- stabilirea pretului de vanzare a bunului pe piata.






6.3 Comportamentul intreprinzatorului si reducerea costului de productie



Fiecare agent economic este interesat sa obtina productia cu costuri cat mai
mici, pentru a dobandi un castig cat mai mare. Acest lucru este determinat de:

- resursele au un caracter limitat si trebuie folosite in mod rational;
- costuri mai mici inseamna o oferta mai mare si deci un profit mai
ridicat;



- costurile mici inseamna preturi de vanzare mai mici, ceea ce sporeste
numarul cumparatorilor;
- o firma cu costuri mici, accesibile, reprezinta un concurent important pe
piata crescand competitivitatea produselor.


Principalele cai de reducere a costurilor sunt:

1) cumpararea factorilor de productie cu preturi cat mai mici;
2) reducerea stocurilor;
3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime si materiale;
4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin cresterea
mai rapida a productivitatii fata de salarii;
5) micsorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
6) scaderea cheltuielilor administrative;
7) reducerea cheltuielilor de desfacere si publicitate;
8) economii la cheltuielile de dezvoltare.


Reducerea costurilor nu reprezinta un scop in sine si nu trebuie sa aiba efecte
negative asupra calitatii produselor ci, dimpotriva, sa asigure un spor de utilitate.

Stabilirea nivelului normal al costurilor se face in raport cu:

a) nivelul cel mai scazut realizat de intreprindere pana atunci;
b) costul intreprinderii cu cea mai buna pozitie competitiva in domeniu;
c) preturile de vanzare ale bunului respectiv.


Nivelul costului este nivelul minim pana la care poate cobori pretul de vanzare
al unui bun economic, daca pretul de vanzare va fi mai mic decat costul de productie
atunci cand firma va inregistra pierderi.

Reducerea costului de productie implica rationalitatea in orientarea si
mobilizarea eforturilor, o componenta esentiala a calculului economic reprezentand-o
optimul producatorului, ceea ce inseamna ca producatorul urmareste ca la un cost
de productie total dat sa maximizeze productia obtinuta, adica sa produca cat mai
mult posibil.

Asigurarea optimului producatorului necesita ca insasi relatia dintre
productivitate si costuri sa fie abordata pe termen lung.


Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale intreprinzatorului;

a) alegerea optimala pentru un volum de comportament ale
intreprinzatorului obtinuta cu minimum de cheltuieli totale de productie;
b) schimbarea dimensiunii productiei fara sa se recurga la substituire de
factori, producatorul putand modifica dimensiunea productiei prin variatii ale
factorilor de productie munca si capital in aceeasi proportie;
c) schimbarea dimensiunii productiei cu substituire de factori, modificand
raportul capital / munca.



CONCEPTE DE BAZA TEMA 6

Legea randamentelor neproportionale reprezinta relatia dintre trendul
rezultatelor productiei si utilizarea unei activitati suplimentare dintr-un factor de
productie variabil, ceilalti factori de productie ramanand constanti.

Are urmatoarele faze:

1. randamentul crescator produsul marginal este mai mare ca produsul mediu, in
aceasta faza a activitatii economice, trendul produsului mediu fiind crescator;
2. randament descrescator produsul marginal are trend descrescator, iar produsul
mediu, dupa ce a cunoscut o crestere, incepe, la randul lui, sa descreasca;
3. faza de ineficienta produsul marginal are valoare negativa cu influente majore
asupra produsului mediu, in acest punct activitatea economica nu mai are
randament, continuarea ei neavand sens.


Cost de productie (pret de cost) totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a
produce bunurile economice pe care le vinde sau totalitatea costului cu manopera,
materialele si regia (costul luminii, chiriei etc.) necesare pentru a produce ceva sau
suma cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie.

Comportamentul consumatorului reprezinta o teorie initiata in secolul XIX
care, de-a lungul timpului, a suferit transformari importante, constituind o parte
semnificativa in studiul teoriei economice moderne. La inceput se considera ca
achizitionarea oricarui bun ofera consumatorului o satisfactie pozitiva, utilizarea
marginala aparuta in urma cumpararii unei unitati aditionale dintr-un bun oferea
cumparatorului o utilitate invers proportionala cu cantitatea achizitionata din acelasi
bun. Economistii considera ca punctul de maxima importanta il constituie venitul
consumatorului, care influenteaza direct cantitatea de bunuri ce poate fi
achizitionata.

Comportamentul producatorului analizeaza actiunile agentilor economici
producatori prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri de productie
minime, modificarea nivelului productiei prin combinarea variata a factorilor de
productie sau substituirea acestora etc. Comportamentul producatorului este
influentat direct de progresul tehnic si de comportamentul consumatorului.








7. CEREREA





7.1 Cererea si factorii care o influenteaza



Nevoile sociale existente la un moment dat se manifesta pe piata sub forma
cererii de bunuri si servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea,
deoarece cererea reflecta acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pietei.

Cererea poate fi definita ca fiind cantitatea totala dintr-o marfa la care
aspira o persoana, care poate fi achizitionata intr-o anumita perioada de timp,
la un pret unitar dat.

Prin cerere se satisface partea principala a nevoii de consum, bunurile si
serviciile procurandu-se prin intermediul pietei, astfel incat, cererea este
conditionata:

- pe de o parte de veniturile banesti ale agentilor economici si populatiei;
- iar pe de alta parte de evolutia preturilor.


Cererea de bunuri si servicii reprezinta cantitatea dintr-o anumita marfa
pe care consumatorii sunt dispusi sa o cumpere la un anumit pret unitar,
considerat ca maxim intr-un interval de timp, considerand calitatea marfii ca
fiind data si acceptata de cumparatori.

In functie de cine exprima cererea, aceasta poate fi:

- individuala cererea manifestata din partea unui individ, intreprindere sau
institutie pentru un anumit produs sau serviciu;
- agregata (totala):
o insumarea tuturor cererilor individuale de pe piata unui produs sau
serviciu intr-o anumita perioada;





o ansamblul cheltuielilor realizate in cadrul unei economii nationale
pentru procurarea de bunuri si servicii;




Legea generala a cererii reprezinta raportul de conditionare dintre
schimbarea pretului unitar al unui bun si modificarea cantitatii cerute:

a) cand pretul unui bun scade, cantitatea ceruta pentru acel bun creste;
b) cand pretul unui bun creste, cantitatea ceruta din acel bun scade.


Factorii care stau la baza explicarii legii generale a cererii sunt:

1. de natura economica:
a. veniturile consumatorilor - intre evolutia veniturilor banesti ale
consumatorilor si a cererii exista o relatie directa: cand veniturile cresc
cererea sporeste, iar cand acestea scad cererea se diminueaza;
b. modificarea preturilor altor bunuri economice care pot fi:




o substituibile - adica doua produse satisfac nevoi similare. Daca pretul
la unul dintre produse creste are loc sporirea cererii la bunul
substituibil;
o complementare sunt bunurile consumate impreuna (benzina-
masina, televizor-energie electrica), iar cresterea pretului la unul din
produse diminueaza consumul la ambele produse.


2. de natura extraeconomica:
a. numarul de cumparatori cand numarul cumparatorilor pe piata unui
bun economic creste, cererea totala la bunul respectiv creste este o
relatie pozitiva;
b. preferintele cumparatorilor pentru un anumit bun influenteaza direct
evolutia cererii, daca vor creste preferintele cumparatorilor pentru un
bun economic, cererea totala pentru acel produs va creste;
c. previziunea privind evolutia preturilor si a veniturilor daca se
prevede o crestere a pretului unui anumit bun, cererea prezenta pentru
bunul respectiv va creszte si se reduce daca se prevede o scadere a
pretului;





d. utilitatea economica intre gradul de utilitate al unui bun economic si
marimea cererii este o relatie directa;
e. factorii psihologici si sociali un rol important avandu-l: relcama,
moda, mass-media etc., care influenteaza optiunile individului
manifestandu-se astfel cererea stimulata.










7.2 Elasticitatea cererii si importanta ei



Elasticitatea cererii poate fi definita ca fiind:

- sensibilitatea cererii la modificarea pretului sau a altei conditii a cererii,
- proprietatea cererii de a se modifica sub actiunea factorilor care o
influenteaza.


Elasticitatea cererii apare sub influenta pretului si a venitului, de aceea se
calculeaza in functie de pret si in functie de venit si se masoara cu ajutorul
coeficientului de elasticitate, care reprezinta gradul de modificare a cererii
variabila si dependenta in functie de modificarea unui factor al cererii variabila
independenta.

Dupa elasticitatea cererii in raport de pret (Ecp) exista urmatoarele categorii
de bunuri:

a) bunuri cu cerere elastica (Ecp>1), la care modificarea pretului cu un anumit
procent va determina modificarea cererii cu o marime mai mare;
b) bunuri cu cerere de elasticitate unitara (Ecp=1), la care modificarea pretului
cu un anumit procent determina schimbarea cu aceeasi marime a cantitatii
cerute;
c) bunuri cu cerere inelastica (elasticitate subunitara) - (Ecp<1) schimbarea
pretului cu un anumit procent determina o modificare a cererii cu o marime
mai mica;



d) bunuri cu cerere perfect elastica (Ecp= > .) la un pret constant cererea va
creste continuu la acel bun;
e) bunuri cu cerere perfect inelastica (Ecp= 0) indiferent de modificarea
pretului cererea pentru acel bun va ramane constanta.


Coeficientul de elasticitate in functie de pret se calculeaza potrivit urmatoarei
formule:

Ke/p = .Q(%) / .p(%) = [.Q/Q0 x 100] / [.p/p0 x 100],

unde:

.Q(%) = modificarea procentuala a cererii;

.p(%)= modificarea procentuala a pretului.

Dupa elasticitatea cererii in raport de venit (Ec/v) exista urmatoarele categorii
de bunuri:

a) bunuri normale (Ec/v<1) sunt cele pentru care venitul si cererea
evolueaza in aceeasi directie;
b) bunuri inferioare (Ec/v<0) sunt cele pentru care cererea si venitul
evolueaza in sensuri diferite, consumul scade la o crestere a venitului;
c) bunuri superioare (Ec/v>1) sunt cele pentru care cererea creste relativ
mai repede in raport cu cresterea venitului.


Coeficientul de elasticitate a cererii in functie de venit (Kc/v) se calculeaza
potrivit urmatoarei formule:

Kc/v = (.Q/Q0) / (.V/V0) = [(Q1 - Q0) / Q0] / [(V1 - V0) / V0],

unde:

.V variatia venitului;

V0 = venitul din perioada initiala;

V1 = venitul in perioada curenta;

p0 = pretul in perioada initiala;

p1 = pretul in perioada curenta.

Coeficientul de elasticitate, in general, este pozitiv deoarece atunci cand
veniturile cresc, de regula, cererea creste.




Importanta si factorii care determina elasticitatea cererii.

Modificarea pretului unui anumit bun determina schimbari mai mari sau mai
mici, pozitive sau negative, in cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanti
factori fiind cei care determina elasticitatea cererii in functie de pret:

1. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun in bugetul total al
unei familii; cu cat ponderea este mai mare, cu atat coeficientul de
elasticitate in functie de pret este mai mare, celelalte conditii
ramanand nemodificate;
2. gradul de substituire a bunurilor, intre acest si elasticitatea cererii
in functie de pret, este o relatie pozitiva, cu cat este mai mare
coeficientul elasticitatii cererii cu atat gradul de substituire este mai
mare si invers;
3. gradul necesitatii de consum, bunurile pot fi grupate in doua
categorii:
i. bunuri normale de stricta necesitate,
ii. bunuri de lux;


4. durata perioadei de timp de la modificarea pretului, intre aceasta
si marimea coeficientului elasticitatii cererii in functie de pret
existand o relatie directa, pozitiva.





CONCEPTE DE BAZA TEMA 7



Cerere cantitatea totala dintr-o marfa la care aspira o persoana, care poate fi
achizitionata intr-o anumita perioada de timp, la un pret unitar.

Cerere globala (agregata) termen macroeconomic care desemneaza
ansamblul cheltuielilor realizate in cadrul unei economii nationale pentru procurarea
de bunuri si servicii.

Elasticitate:

raportul dintre modificarea relativa a unei marimi si modificarea relativa
a altei marimi;
numarul de procente cu care se modifica un anumit fenomen la
modificarea cu un procent a factorului de determinare.


Elasticitatea incrucisata a cererii - marime care reflecta influenta produsa de
modificarea pretului unui bun asupra cererii unui alt bun,. Spre exemplu, elasticitatea
incrucisata a cererii pentru bunul A determinata de modificarea cu 1% a pretului
bunului B, in ipoteza ca celelalte variabile raman constante.

Cerere perfect inelastica o modificare oricat de mica a pretului produce
variatii foarte mari, tinzand spre infinit, ale cererii.

Cerere perfect inelastica (rigida) o modificare a pretului nu produce nici o
variatie a cererii.
























8. OFERTA





8.1 Functia ofertei



Oferta poate fi definita ca fiind:

Sensibilitatea ofertei la schimbarea pretului sau a oricareia dintre
conditiile ofertei;
Cantitatea maxima dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un
vanzator intentioneaza sa o vanda pe piata intr-o perioada
determinata de timp, la un anumit pret unitar.


Ca si cererea, oferta se formeaza in contextul unor investitii, reflectate in
marimea si dinamica pretului. Factorii care stau la baza explicarii legii generale a
ofertei sunt urmatorii:

1) in functie de cine exprima oferta, aceasta se poate manifesta ca:


- oferta individuala,
- oferta agregata;


2) in functie de caracteristicile bunurilor oferite pietei, distingem:


- oferta de bunuri independente (calculatoare, incaltaminte etc.);
- oferta complementara cand din productia unor bunuri principale
rezulta bunuri secundare;
- oferta mixta bunurile oferite satisfac aceeasi cerere si pot fi substituite;


3) in functie de influenta factorilor de productie asupra dimensiunilor ofertei:


- oferta fixa in cazul raritatii absolute a factorilor de productie, care
impune o cantitate limitata de bunuri, imposibil de majorat;



- oferta flexibila ca rezultat al realitatii relative a factorilor de productie,
iar cantitatea de bunuri este posibil sa fie majorata, pe baza resurselor
disponibile;


4) in functie de factorul timp:


- oferta instantanee;
- oferta pe termen scurt;
- oferta pe termen lung.


Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea pretului si cantitatea oferita
reprezinta continutul legii generale a ofertei; corespunzator acestei legi:

- cresterea pretului determina cresterea cantitatii oferite;
- reducerea pretului determina reducerea cantitatii oferite.


Modificarea cantitatii oferite la acelasi nivel al pretului este determinata de
urmatorii factori:

1. costul productiei reducerea costului de producere a unui bun
determina cresterea cantitatii oferite, iar cresterea costului determina
scaderea ofertei;
2. pretul altor bunuri din productia unor bunuri principale rezulta
produse secundare din a caror vanzare rezulta venituri care pot avea o
pondere importanta in veniturile totale incasate;
3. numarul firmelor care produc acelasi bun;
4. taxele si subsidiile - reducerea taxelor va determina o crestere a ofertei;
5. previziunile privind evolutia pretului in situatia in care anumite
firme se asteapta ca pretul sa scada oferta de pe piata prezenta va creste,
celelalte conditii ramanand constante;
6. evenimentele social-politice si naturale.









8.2 Elasticitatea ofertei. Importanta cunoasterii ofertei si elasticitatii ei



Pe piata oferta nu este decat in cazuri rare inflexibila, tendinta ei fiind de a se
modifica in functie de pret. Modificarea ofertei in functie de factorii care o
determina se numeste elasticitate. Cei mai importanti factori de care depinde
elasticitatea ofertei sunt:

- veniturile;
- preturile de vanzare ale produselor.


Factorul cel mai important al modificarii ofertei este pretul, in functie de care
bunurile economice pot fi impartite in urmatoarele categorii:

1) bunuri cu oferta elastica (E0/p>1) (modificarea supraunitara) este
proprie acelor bunuri pentru care modificarea pretului cu un anumit
procent determina o modificare mai mare a cantitatii oferite;
2) bunuri cu elasticitate unitara (E0/p=1) modificarea pretului cu un
anumit procent determina o modificare in aceeasi masura a cantitatii
oferite;
3) bunuri cu oferta inelastica (E0/p<1) (elasticitate subunitara) cand
pretul se modifica cu o anumita marime, oferta se modifica cu o marime
mai mica;
4) bunuri cu oferta perfect elastica (E0/p=.) este un caz extrem care nu
exista in realitate;
5) bunuri cu oferta perfect inelastica (E0/p=0) este un alt extrem, cand la
orice modificare a pretului oferta nu se modifica.


Elasticitatea ofertei ca si elasticitatea cererii au o mare importanta in procesul
decizional, deoarece in functie de evolutia pretului de pe piata fiecarui bun, veniturile
totale incasate depind atat de forma elasticitatii cererii, cat si de posibilitatile de
adaptare a ofertei la aceasta evolutie.

Corelatia dintre variatia ofertei unui bun si evolutia pretului se exprima prin
coeficientul de elasticitate al ofertei in functie de pret.


KE0/p= - .Q(%) / .p(%) = - [(.Q /Q0) / (.p /p0)] = - [(Q1 - Q0) / Q0] / [(p1 - p0) / p0],

.p = variatia pretului;

p1 = pretul in perioada curenta;

p0 = pretul in perioada initiala.

Spre deosebire de cerere care este determinata in mare parte de factori
subiectivi, oferta depinde in mare masura de factori obiectivi precum:

1) costul unitar al bunului cresterea cererii pentru un anumit bun
influenteaza cresterea ofertei care este dependenta de nivelul costului
de productie unitar, cand celelalte conditii sunt constante;
2) posibilitatile de stocare a bunurilor si costul stocarii acestora
elasticitatea ofertei in functie de pret creste daca produsul poate fi
stocat si scade in conditiile unor posibilitati reduse de stocare;
3) durata perioadei de la modificarea pretului in functie de care
distingem:
a. perioada pietei cu o durata foarte scurta de la modificarea pretului;
b. perioada scurta imprima ofertei un caracter reativ inelastic;
c. perioada indelungata imprima miscarea simultana a cererii, ofertei
si pretului;


4) numarul de ofertanti (relatie directa);
5) evenimente social-politice (care este o relatie directa);
6) conditiile naturale (relatie directa).





CONCEPTE DE BAZA TEMA 8



Izocuanta ansamblul combinatiilor posibile dintre doi sau mai multi factori de
productie care se substituie intre ei, in conditiile in care se obtine acelasi volum al
productiei.

Oferta cantitatea maxima dintr-un bun pe care un vanzator doreste sa o
comercializeze intr-o anumita perioada de timp, la un anumit pret.

Oferta globala (agregata) termen macroeconomic care reprezinta ansamblul
bunurilor si serviciilor livrate pe piata de catre agentii economici in cadrul unei
economii nationale.

Elasticitatea ofertei modificarea ofertei in functie de factorii care o determina
veniturile si preturile.

Oferta fixa specifica situatiei in care raritatea absoluta a factorilor impune o
cantitate limitata de bunuri imposibil de majorat.

Oferta flexibila se constituie atunci cand raritatea factorilor este doar relativa,
iar cantitatea de bunuri este posibil sa fie majorata, pe baza resurselor disponibile.













.








9. TIPURI DE PIETE SI MECANISMELE DE FORMARE A PRETULUI





9.1 Concurenta continut si functii



Concurenta reprezinta calea de satisfacere a intereselor tuturor participantilor la
viata economica, fiind considerata mana invizibila care ii determina pe agentii
economici:

- sa produca si sa vanda ceea ce este cerut de consumatori in conditiile cele
mai favorabile si la costuri cat mai reduse;
- sa satisfaca interesele tuturor participantilor la activitatea economica;
- sa obtina profituri cat mai mari si pozitii avantajoase pe piata;
- sa-si manifeste libera initiativa printr-o serie de actiuni si strategii.


In functie de instrumentele luptei de concurenta, care pot fi de natura economica
si extraeconomica, concurenta poate fi:

1. loiala sau corecta care se desfasoara conform reglementarilor legale prin
folosirea fara discriminare de catre vanzator a instrumentelor
economice de lupta concurentiala, care sunt:
o mentinerea sau reducerea costurilor si ridicarea calitatii produselor;
o scaderea preturilor de vanzare pe piata;
o introducerea in fabricatie si lansarea pe piata a unor produse noi, care
sa atraga clientii;
o acordarea unor avantaje suplimentare clientilor (servicii post-vanzare,
termene de garantie, credite etc.);
o informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii;





o puterea economica a fiecarui participant (randamentul factorilor de
productie utilizati, marimea capitalului firmei, volumul si calitatea
resurselor folosite etc.);
o sponsorizarea unor actiuni cu caracter social, cultural, sportiv,
emisiuni radio-TV etc.


2. neloiala bazata pe utilizarea unor practici si metode de vanzare aflate
in discordanta cu normele si reglementarile comerciale in vigoare
utilizand instrumentele extraeconomice incorecte, ilegale pentru a
patrunde pe piata si a obtine avantaje suplimentare in raport cu ceilalti
concurenti, astfel:
o specularea unor situatii critice (razboaie, crize, economice, calamitati);
o crearea de situatii artificiale pe piata diferitelor bunuri folosite in
scopuri speculative;
o discreditarea activitatii adversarilor sau produselor unor firme
concurente;
o violarea secretelor tehnologice, comerciale si bancare ale firmelor
concurente;
o trafic de influenta, mita, santaj;
o presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente;
o evaziune fiscala, stimulente acordate clientilor etc.


3. perfecta cand se exercita intre un numar teoretic nelimitat de
producatori si consumatori, cumparatorul avand o mare libertate de
alegere;
4. imperfecta apare in situatia in care fie producatorii fie cumparatorii
sunt in numar mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor
lor.


In economia de piata, concurensa prin functiile ei generale, indeplinelste un rol
important in economie, stimuland progresul economic, rol ce se reflecta in efectele
ei pozitive:


- ofera tuturor participantilor la lupta concurentiala sanse egale de a obtine
profituri convenabile, favorizandu-l pe cel eficient, abil si dezavantajandu-l pe cel ce
nu se adapteaza exigentelor pietei;
- prin intermediul pietei si al parghiilor economice ale acestuia se pune in
miscare intregul sistem de legaturi dintre agentii economici impunand
acestora si consumatorilor legile obiective ale productiei, distributiei,
circulatiei si consumatiei bunurilor economice;
- mentinerea preturilor de vanzare la un nivel real si reducerea costurilor de
productie;
- cresterea productiei, diversificarea acestuia si ridicarea calitatii
produselor;
- intretine interesul pentru cresterea eficientei economice determinand
intreprinzatorii sa promoveze progresul tehnic, stimulandu-le initiativa,
creativitatea;
- determina satisfacerea mai buna a nevoilor de consum ale populatiei.


Concurenta poate genera si aparitia unor efecte negative, ea nu poate solutiona
de la sine problemele economiei de piata manifestandu-se ca un proces
contradictoriu:

- genereaza confruntari neloiale intre competitori;
- sacrificarea intereselor unor consumatori, productia orientandu-se spre cei
care isi permit sa cumpere, nefiind luate in calcul nevoile de consum ale
celor cu venituri mici;
- reducerea costurilor se poate face sacrificand calitatea produselor sau
cheltuielile pentru protectia mediului inconjurator.







9.2 Piata, mecanismele si legitatile ei



Economia de schimb constituie baza aparitiei, existentei si functionarii pietei
care a avut o evolutie continua.

Functionarea corecta a pietei nu se poate realiza decat in economia
concurentiala, care permite agentilor economici sa se confrunte liber pe piata,
deciziile lor sa interactioneze, ea devenind institutia care mediaza aceste legaturi.

Notiunea de piata reflecta o realitate foarte complexa si nuantata in timp si
spatiu, neexistand o definitie unanim acceptata a acesteia.





9.2.1 Piata: continut si functii

Piata poate fi definita ca fiind:

- locul de intalnire a ofertei vanzatorilor cu cererea cumparatorilor
asociale cu capacitatea de cumparare a marfurilor oferite si
convenabile pentru ei;
- gama de actiuni prin care cumparatorii si vanzatorii intra in contact
si schimba bunuri si servicii, indiferent de locul unde se desfasoara.


Piata poate fi inteleasa in acceptiunea ei spatiala si economica.

In acceptiunea ei economica, piata, sustine Michel Didier, apare ca o adevarata
retea de comunicatii intre vanzatori si cumparatori, care se informeaza reciproc
despre ceea ce au sau doresc sa cumpere, despre preturile cerute sau propuse pentru
incheierea tranzactiilor.

Exista doua functii esentiale pe care piata le indeplineste si care sunt absolut
necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:

1. Piata asigura contractul permanent dintre producatorii si consumatorii
de marfuri, dintre oferta si cerere, dintre productie si consum atat la nivel
microeconomic cat si macroeconomic, avand urmatoarele semnificatii:



- dinamica pietei reflecta schimbarile care se produc in sistemul
trebuintelor economice ale societatii orientand activitatile de producere a
bunurilor si serviciilor;
- jocul liber al cererii si ofertei determina modul in care agentii economici
isi procura si utilizeaza resursele naturale, materiale financiare si umane
in cadrul pietei;
- sistemul propriu de pargii economice creat de piata duce la reglarea
acesteia si a economiei nationale in ansamblu.


2. Piata are rolul de sistem de comunicatie a informatiilor necesare
agentilor economici. In calitatea lor de producatori si consumatori.




Piata contemporana se prezinta ca o realitate complexa, formata dintr-un sistemk
de piete distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piata se poate
realiza dupa criterii diferite:

1. Dupa natura economica a bunurilor care constituie obiectul
tranzactiilor:
a. piata satisfactorilor a bunurilor sau serviciilor destinate consumului
final;
b. piata prodfactorilor care cuprinde:
.. piata muncii,
.. piata pamantului,
.. piata capitalului,
.. piata informatiei,
.. piata resurselor naturale,
.. piata de marketing,
.. piata creatiei tehnice,
.. piata serviciilor manageriale,
.. piata monetara;


c. piata financiar-valutara care cuprinde:
.. piata financiara,







.. piata schimburilor valutare.


a. piata reala se tranzactioneaza bunurile reale existente pe piata in
momentul tranzactiei;
b. piata fictiva se tranzactioneaza titlurile de proprietate asupra
bunurilor (bursa de marfuri si bursa de valori mobiliare.
a. piata la vedere tranzactia se incheie si se finalizeaza in acelasi
moment;
b. piata la termen tranzactia se finalizeaza ulterior, dupa un termen
convenit in momentul incheierii acesteia;
c. piata disponibila sa livreze la dorinta consumatorului.
a. piata bunurilor omogene uniforme;
b. piata bunurilor eterogene diversificate.
a. piete locale;
b. piate zonale (regionale);
c. piete nationale;
d. piata mondiala ca piata unica, indivizibila.
a. piata vanzatorului specifica starii de absorbtie, cand cererea este
mai mare decat oferta;
b. piata cumparatorului specifica starii de presiune, cand oferta este
mai mare decat cererea.
a. piata cu concurenta perfecta (pura);
b. piata cu concurenta imperfecta, care cuprinde:
.. piata cu concurenta de monopol,
.. piata cu concurenta de oligopol,




2. Dupa existenta sau inexistenta obiectelor tranzactionate distingem:
3. Dupa momentul incheierii si finalizarii tranzactiilor se disting:
4. Dupa gradul de diversificare a bunurilor tranzactionate se cunosc:
5. Dupa marimea spatiului in care se desfasoara schimburile economice:
6. Dupa modul in care se realizeaza raportul cerere-oferta se cunosc:
7. Dupa tipul de concurenta distingem:



.. piata cu concurenta de oligopson (monopson),
.. piata cu concurenta monopolistica.






Din tripla definire a pietei:

1. piata fiecarui bun si serviciu,
2. piata tuturor bunurilor si serviciilor,
3. piata ca mecanism care regleaza economia,


rezulta ca aceasta se manifesta ca un ansamblu de piete interdependente care
formeaza sistemul de piete, caracterizat prin:

1) gradul de diversificare a obiectului vanzarii-cumpararii distingandu-se:
a. bunuri omogene,
b. bunuri eterogene;


2) numarul subiectilor participanti;
3) puterea economica a participantilor utilizandu-se termenii de:
a. atomicitate subiectii pietei au putere si importanta economica
apropiate;
b. molecularitate participantii sunt mezoagenti economici cu puteri
economice diferite;


4) gradul de cunoastere a mediului economic de catre agentii participanti
la piata;
5) caracteristicile comportamentului de piata al agentilor economici,
reflectate in atributele de libertate, mobilitate, fluiditate, initiativele
subiectilor participanti la piata.




9.2.2 Pretul si echilibrul pietei

In sens general, pretul exprima cantitatea de moneda ce trebuie platita
pentru cumpararea unor bunuri materiale si servicii in cadrul tranzactiilor
bilaterale de piata.

Pretul este determinat de piata si reprezinta suma de bani pe care o primeste
vanzatorul unui bun economic de la cumparatorul acestuia.


Considerat ca o variabila intependenta, cresterea sau scaderea pretului determina
modificarea cererii si ofertei, in sens invers una fata de cealalta. Nivelul si dinamica
cererii si ofertei pot determina modificari ale preturilor de piata astfel:

Din partea cererii, pretul va fi influentat de:

- utilitatea economoica pe care consumatorul o atribuie unui bun;
- veniturile de care dispune;
- preferintele sale;
- pretul aceluiasi obiect pe alte piete;
- pretul unor marfuri similare (bunuri substituibile).


Atunci cand cererea pentru un produs este mai mare decat oferta, pretul
bunului respectiv creste ceea ce va determina reducerea cererii si apropierea ei
de oferta, si invers, cand cererea este mai mica decat oferta, pretul scade
stimuland cererea consumatorilor sa creasca pentru a se apropia sau egaliza cu
bunul respectiv.

Din partea ofertei, pretul va fi influentat de:

- costul productiei,
- costul stocarii produselor,
- nivelul impozitelor si al taxelor,
- numarul firmelor concurente pe piata,
- pretul aceluiasi produs pe alte piete.


Atunci cand oferta de mai mare decat cererea la un bun economic va
determina scaderea pretului, stimuland cererea sa creasca la nivelul ofertei
existente, si invers, daca oferta este mai mica decat cererea, ea va duce la
scumpirea produsului, reducand cererea la nivelul scazut al ofertei.

Experienta istorica reliefeaza existenta unor trasaturi general-valabile ale
formarii si functionarii preturilor, trasaturi care isi au sursa primara in teoria
factorilor de productie. In practica economica, se intalnesc trei categorii de preturi:

1) preturi libere care se formeaza in conditii de concurenta deschisa, la
intersectia cererii cu oferta;



2) preturi administrate care sunt impuse de firme mari, dominate pe piata
sau controlate de stat;
3) preturi mixte care se formeaza prin impletirea mecanismului pietei cu
interventia statului sau a firmelor care, prin puterea lor economica, domina
segmente mari ale pietei.


Pe o piata cu concurenta perfecta, unde preturile s-ar forma liber, acestea ar
tinde sa echilibreze cererea si oferta totala, formandu-se astfel pretul de echilibru.

Pretul de echilibru poate fi definit ca fiind pretul la care cantitatea ce se
poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, cand cererea si oferta
acestuia se egalizeaza la nivelul celui mai mare volum de vanzari si cumparari
pe piata.

Cresterea sau diminuarea pretului de echilibru duce, in anumite cazuri, la
scaderea cantitatii vandute. Cunoscut si sub denumirea de pret de piata, el reprezinta
acel pret la care produsele si serviciile vor fi efectiv schimbate pentru bani,
formandu-se pe baza fortelor pietei, la acel punct de echilibru la care curba cererii
intersecteaza curba ofertei.

Agentii economici tind spre acest pret de echilibru, deoarece el este un punct de
atractie, pe masura ce se apropie mai mult de el:

- riscurile lor se diminueaza si dispar;
- creste gradul de reusita in actiunile lor;
- cererea si oferta tind sa se echilibreze.


De aceea pretul de echilibru este cautat frecvent de toti participantii la actele
de schimb pe piata, deoarece marimea sa, la un moment dat, depinde de:

- costurile de productie;
- veniturile si comportamentul consumatorului;
- preturile altor bunuri economice;
- evolutia cererii si ofertei etc.


Pretul de echilibru se poate stabili:

- la un nivel inalt, cand cresc veniturile cumparatorilor;
- la un nivel scazut, cand agentii economici produc cu costuri mai mici.



Caracteristicile esentiale ale pretului de echilibru sunt:

1. apare spontan pe piata, prin jocul liber al fortelor pietei (cererea si
oferta);
2. regleaza raportul cerere-oferta, prin egalizarea acestor forte ale pietei
la acel nivel la care vanzarile sunt maxime;
3. este unic pentru fiecare bun economic;
4. selectioneaza agentii economici eliminandu-i pe cei necompetitivi fiind
un punct de atractie ce le permite sa-si atinga scopurile;
5. este un pret dinamic, cresterea sau scaderea lui depind de evolutia
raportului cerere-oferta;
6. asigura un echilibru dinamic al pietei.


Deoarece aceste conditii nu pot fi realizate pe piata reala, rezulta ca starea
de echilibru nu pot fi atinse, decat ca tendinta.








9.3 Piata cu concurenta perfecta si formarea pretului de echilibru



Piata cu concurenta perfecta este cazul care nu se regaseste cel mai frecvent in
realitate, ea reprezentand o ipoteza de lucru si un punct obligatoriu de trecere al
analizei economice, de la modelul ideal catre formele concrete ale acesteia.

Concurenta perfecta sau pura presupune un raport de piata in care:

- pe de o parte, toti vanzatorii sa-si vanda productia iar marfurile sa fie
oferite la pretul pietei, fara ca acest pret sa poata fi influentat de
vreunul dintre ei,
- iar pe de alta parte, cumparatorii sa poata achizitiona ceea ce isi
doresc, la acelasi pret al pietei, pe care nu il pot influenta dupa vointa
lor.


Piata cu concurenta perfecta sau pura se caracterizeaza prin:

1. atomicitatea participantilor, adica existenta a numerosi cumparatori si
vanzatori, avand putere economica mica si sensibil egala; vanzatorii isi pot
desface toata productia, iar cumparatorii achizitioneaza tot ce doresc la pretul
pietei, fara a-l putea influenta;
2. produsele si serviciile oferite spre vanzare sunt relativ omogene;
3. transparenta perfecta a pietei, adica exista o informare perfecta a tuturor
vanzatorilor si cumparatorilor privind situatia pietei;
4. nu exista nici un fel de restrictii privind patrunderea pe piata a celor
care doresc acest lucru;
5. imobilitatea factorilor de productie, care se gasesc liber si nelimitat, orice
agent economic putandu-i procura oricand, in cantitatile de care are nevoie.


Existenta pietei cu concurenta perfecta este exclusiv teoretica, deoarece in
practica nu se pot intruni simultan toate cele cinci caracteristici, iar daca o
caracteristica nu este satisfacuta vom vorbi de piata cu concurenta imperfecta. Se pot
intruni trei din cele cinci caracteristici:


- atomicitatea;
- transparenta;
- intrarea-iesirea libera pe piata,


iar in acest caz vom spune ca cererea si oferta sunt fluide, iar cand particularitatile
respective nu se intrunesc, ele sunt rigide.

Caracteristicile esentiale ale pretului de echilibru sunt:

1. se informeaza in mod spontan, prin jocul liber al fortelor pietei;
2. este o marime data, nu poate fi ales in mod liber de producatori sau
consumatori;
3. pretul de piata al bunului respectiv nu va putea fi influentat nici de
producator si nici de consumator;
4. echilibrul pietei nu inseamna imobilitatea fortelor libere, ci continua
miscare a acestora, ceea ce face ca preturile pietei si echilibrele acesteia
sa fie dinamice.


Nivelul preturilor face posibila egalizarea cantitatilor cerute cu cele oferite, pe
fiecare piata numai in conditiile in care:

1. consumatorul cunoaste oferta totala de pe toate pietele (volum, calitate,
structura), facilitatile oferite la vanzarea produselor, putand face cea mai
buna alegere;
2. producatorul cunoaste oferta totala de factori de productie, modalitatile
de combinare si utilizare eficienta a acestora, putand sa-si stabileasca
planuri de productie care sa-i asigure maximizarea profitului;
3. toate schimburile economice sunt libere, nici producatorii, nici
consumatorii nu pot influenta pretul si nici nu pot limita concurenta;
4. toti participantii pe piata sunt permament si perfect informati privind
modificarile preturilor, prin parghii economico-financiare.








9.4 Piata cu concurenta imperfecta si mecanismul formarii pretului




Piata cu concurenta imperfecta se manifesta in situatiile in care agentii
economici vanzatori si cumparatori pot sa influenteze, prin actiunile lor
unilaterale, raportul dintre cererea si oferta de marfuri si, deci, nivelul pretului, cu
intentia de a obtine avantaje mari si stabile.

Piata cu concurenta imperfecta este cea mai aproape de realitate, deoarece
concurenta perfecta ramane doar ca model ideal, folosit in analizeze teoretice.

Caracteristicile pietei cu concurenta imperfecta sunt:

1. existenta unor vanzatori puternici, dar putini la numar si a unor
cumparatori numerosi (oligopolul) sau a unor cumparatori putini si
a multor vanzari (oligopsonul);
2. unii agenti economici (putini la numar) pot influenta sau controla
pretul;
3. produsele sunt diferentiate real sau imaginar;
4. exista restrictii in calea celor care doresc sa patrunda pe piata sau
intr-o ramura;
5. informarea agentilor economici privind situatia pietei este
deficitara;
6. exista o mobilitate redusa a unor factori de productie;
7. exista rivalitati vizibile in relatia cu publicul, frustrarea
consumatorului.


Piata cu concurenta imperfecta se prezinta in numeroase forme, ele
diferentiindu-se in primul rand, in functie de numarul si forta economica a agentilor
economici producatori si consumatori, astfel:

- piata cu concurenta monopolista;
- piata cu concurenta de monopol;
- piata cu concurenta de oligopol;
- piata cu concurenta de oligopson (monopson).




9.4.1 Piata cu concurenta monopolistica


Piata cu concurenta monopolistica reprezinta acea stare a pietei in cadrul
careia vanzatorii si cumparatorii, prin actiunile intreprinse pot influenta intr-o
oarecare masura cererea, oferta si pretul.

Piata cu concurenta monopolistica caracterizeaza piata care pastreaza
trasaturile concurentei perfect astfel:

1. produsele sunt diferentiate atat prin calitate, cat si prin serviciile prestate
cumparatorului acelui produs;
2. concurenta se manifesta nu numai prin cantitate, pret si substituibilitatea
produselor diversificate, ci prin: reclama, design, servicii la vanzare si
post-vanzare etc.;
3. atomicitatea cererii si oferte;
4. se accentueaza diferentierea produselor;
5. exista rigiditati in mobilitatea factorilor de productie;
6. transparenta pietei este partiala.


Pe aceasta baza formarea libera a preturilor este impiedicata de puterea de
concurenta a monopolurilor si oligopolurilor, a corporatiilor multinationale si
transnationale, care isi stabilesc propriile preturi, astfel incat, cu cat este mai mare o
corporatie, cu atat ea are o putere mai mare asupra preturilor. Preturile marilor
corporatii devin preturi lider (leadership-price), la ele aliniindu-se celelalte firme
din cadrul ramurii.

Au aparut astfel preturile administrate, ca urmare a unor intelegeri tacite intre
marile firme, care se sustrag, pe o perioada mai lunga, fluctuatiilor fortelor reale ale
pietei.

Pretul de echilibru al concurentei monopolistice este mai mare decat pretul
de echilibru al concurentei perfecte si mai mare decat costul marginal (Gilbert
Abraham-Frois).

Cu cat numarul concurentilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenta
fortele pietei este mai mare, cu atat mecanismul preturilor se apropie si se
aseamana celui de monopol.


Daca numarul concurentilor sporeste continuu, iar capacitatea fiecarei firme de a
influenta piata produsului se divizeaza, cu atat mecanismul preturilor se apropie de
cel caracteristic concurentei perfecte.





9.4.2 Piata cu concurenta de monopol



Piata cu concurenta de monopol reprezinta piata domina de un singur
producator deoarece produce si vinde un bun economic pentru care nu exista
substituenti, firma impunand cantitatea, calitatea si pretul produsului.

Piata cu concurenta de monopol se caracterizeaza prin:

1. unicitate si gigantism piata este influentata prin impunerea unor
conditii de vanzare;
2. diferentierea produselor (conditii de vanzare, design, servicii la
vanzare si post-vanzare);
3. existeta unor piedici la intrarea in ramura in special de natura
tehnica, comerciala, financiare;
4. lipsa de transparenta a pietei piata fiind supusa riscurilor si
incertitudinii;
5. imobilitatea factorilor de productie care prezinta fenomenul de
frictiune si inertie in procesul de fluidizare a cererii, ofertei si preturilor.


Monopolul contract (limitat) reprezinta situatia de piata in care exista un
singur ofertant si nu numar mic de cumparatori.

Monopolul bilateral reflecta acea situatie de piata pe care se intalnesc,
negociaza si se confrunta un singur vanzator si un singur cumparator.

Monopsonul sau monopolul producatorului reprezinta acea situatie de
piata pe care se intalneste un cumparator unic, care fixeaza volumul productiei
si pretul de vanzare, si un numar mare de producatori.

Monopolul pur este situatia de piata, inexistenta in fapt, in care un producator
nu are concurenta pe piata interna si externa, producand un bun fara inlocuitor.


Monopolul de marca situatia de piata in care o firma produce un anumit
produs care este inregistrat sub marca proprie, concurenta aparand nu la marca, ci la
produse de calitati asemanatoare.

Monopolul temporar situatia de piata in care o intreprindere scoate la
vanzare un produs nou dispunand de o pozitie privilegiata, pana in momentul in care
produsul este realizat si comercializat si de alte firme.

Monopolul discriminatoriu situatia in care monopolistul vinde acelasi
produs la preturi diferite, acest lucru fiind posibil atunc cand produsul este vandut pe
piete diferite, care nu au o comunicare reala intre ele.



9.4.3 Piata cu concurenta de oligopol



Oligopolul reprezinta o forma a concurenti imperfecte, care reflecta o piata
dominata de cativa producatori-vanzatori de talie mare si un numar mare de
cumparatori mici si razleti.

Oligopolul bilateral este o forma a concurentei imperfecte care reflecta o
piata dominata de un numar redus de vanzatori si cumparatori.

Caracteristicile pietei cu concurenta de oligopol sunt:

1. interdependenta actiunilor diferitilor vanzatori preturile
produselor, cantitatea vanduta si profitul unui producator depind de
reactiile celorlalti producatori;
2. gradul inalt de concentrare a capitalului productiei poate fi
analizat atat la nivelul fiecarei tari cat si la nivel mondial;
3. diversificarea produselor, activitatilor, a marcilor si submarcilor de
fabricatie.


Trasaturile pietei cu concurenta de oligopol:

1. interdependenta si incertitudinea preturile sunt rigide fiind fixate de
marile intreprinderi;
2. cucerirea si impartirea pietei produsului;
3. obstructionarea patrunderii pe piata a noilor concurenti;



4. diferentierea bunurilor si concurenta in afara pretului
(publicitate, fiabilitatea produsului etc.);
5. maximizarea profiturilor si interdependenta deciziilor si a
politicilor firmelor participante.


Oligopolurile pot fi:

a) oligopoluri antagoniste:
o oligopolul bilateral;


b) oligopolurile concertate, cu doua tipuri de acorduri:
o explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul;
o neoficiale sau tacite.




Pietele oligopoliste sunt pietele pe care se concureaza un numar mic de
producatori:

- daca sunt doi producatori principali situatia de piata se numeste duopol;
- daca sunt mai mult de doi producatori situatia de piata se va numi
oligopol.


Duopulul reprezinta piata dominata de doi vanzatori care ofera produse
similare unui numar larg de cumparatori care au o putere economica
aproximativ egala.

Exista trei situatii de piata:

1. Duopolul simetric (cournot) sau ipoteza dublei dependente este
situatia de piata in care exista doi vanzatori care nu incearca sa domine
piata:
a. produsul vandut este omogen;
b. pretul la care il comercializeaza cei doi este identic;
c. singura variabila de ajustare este cantitatea cat mai mare pe care o
poate vinde pentru a obtine profit maxim.




Unul dintre vanzatori detine pe piata monopolul de oferta. Daca celalalt vanzator
doreste sa intre pe piata cu acelasi tip de bun, oferta sa trebuie sa fie atat de mare
incat sa-i permita maximizarea profitului, primul vanzator isi va ajusta oferta
proprie imediat, sa obtina la randul sau profit maxim.


Procesul de ajustare va continua pana in punctul de echilibru in care nici unul
dintre cei doi vanzatori nu mai recurge la modificarea ofertei.

2. Duopol asimetric (stackelberg) reprezinta situatia in care pe piata
exista doi vanzatori:
a. unul care domina piata, care este constient si anticipeaza tot timpul
miscarile celui de-al doilea vanzator;
b. celalalt care nu poate face altceva decat sa se adapteze in permanenta
la conditiile pe care le impune primul, fara a putea atinge insa volumul
de productie al acestuia.


3. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominatii, apare atunci
cand cei doi vanzatori de pe piata doresc simultan sa o domine, fiecare
dintre ei considerandu-l pe celalalt satelit. Cei doi vanzatori nu vor mai
lupta pe piata prin ajustarea productiei ca in cazul duopolului simetric, ci
prin intermediul preturilor. Lupta prin preturi poate duce la falimentul
unuia dintre cei doi si la controlarea sa de catre celalalt, fie la o alianta
intre vanzatori. Conform ipotezei dublei dominatii, pe piata, nu poate
exista nici un punct de echilibru.








9.5 Implicarea statului in formarea pretului



Interventia statului in procesul formarii si evolutiei preturilor urmareste
prevenirea sau atenuarea dificultatilor economice si sociale, asigurarea stabilitatii
economiei si sporirea eficientei sale, avand la baza o diversitate de metode
economice sau extraeconomice, pe care statul le foloseste pentru:

- franarea cresterii preturilor in general, prin mentinerea la un nivel scazut a
celor din sectorul de stat;



- achizitionarea de catre stat a unor cantitati importante de materii prime si
materiale strategice, la preturi minime garantate si manevrarea lor in
perioada cresterii preturilor;
- asigurarea unor preturi avantajoase la materiile prime de baza;
- mentinerea unor tarife relativ reduse la transporturi si alte servicii
industriale;
- subventionarea preturilor in conditiile in care unele ramuri se confrunta cu
dificultati financiare;
- inghetarea preturilor, fixarea nivelului, respectiv a limitelor modificarii
lor.


Liberalizarea preturilor, trecerea de la preturile centralizate la cele formate
preponderent prin actiunea mecanismelor pietei, genereaza efecte pozitive asupra
evolutiei economiei nationale.


CONCEPTE DE BAZA TEMA 9

Politici antitrust ansamblul de reglementari legiferate in diferite tari
dezvoltate care interzic incheierea de intelegeri monopoliste intre intreprinderi, care
ar duce la diminuarea sau disparitia liberei concurente. S.U.A. a elaborat o lege a
antitrust in 2 iulie 1890, sub presiunea opiniei publice, a proprietarilor de
intreprinderi mici si mijlocii ce se vedeau inlaturati de pe piata de catre marile
trusturi.

Instrumentele luptei de concurenta sunt de natura economica reducerea
costurilor sub cele ale concurentilor, diminuarea preturilor de vanzare, acordarea
unor facilitati clientilor, cresterea calitatii etc.

Infractiuni economice in lupta de concurenta:

- intelegerea intre vanzatori in scopul impiedicarii concurentei;
- atragerea clientului printr-o publicitate sau etichetare incorecta a
produsului;
- atragerea consumatorului prin preturi promotionale, pentru a vinde
ulterior altceva decat ce i s-a promis;
- practicarea unor preturi scazute sub cele ale concurentilor.


Fluiditate notiune utilizata pentru a caracteriza situatia in care oferta se
adapteaza usor cererii.

Atomicitatea pietei piata este caracterizata prin atomicitate in momentul in
care ea reuneste un numar atat de mare de ofertanti si de solicitanti, care nu pot
influenta in nici un fel functionarea acesteia.

Cartel asociatie de agenti economici autonomi ce functioneaza pe aceeasi
piata si care convin de comun acord asupra aspectelor legate de nivelul productiei
segmgmentele de piata pe care isi desfasoara activitatea, preturile exercitate,
decizand sa-si consolideze o pozitie dominata pe piata.

Trustul se manifesta ca o concentrare de capitaluri grupate sub aceeasi
conducere.

Holding firma care poseda actiuni si detine controlul altor firme, asigurand
managementul grupului astfel constituit.








10. REMUNERAREA FACTORILOR DE PRODUCTIE





10.1 Salariul

10.2 Profitul

10.3 Dobanda

10.4 Renta





10.1 Salariul





Termenul de salariu provine din limba latina, salarium, care reprezenta suma de
bani platita soldatului roman pentru cumpararea sarii. S-a pastrat in timp si a capatat
sensul de venit al unei persoane care nu munceste pentru sine, ci pentru
altcineva, de care este dependent juridic sau economic.

Deci, salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeste
posesorul fortei de munca pentru contributia adusa la realizarea muncii ca
factor de productie.

Deci, salariul reprezinta pretul muncii.

In teoria economica exista mai multe definitii date salariului:

- este un venit provenit din munca;
- este o remuneratie pentru activitatea depusa de posesorul muncii;
- este plata pentru inchirierea serviciilor;
- reprezinta totalitatea veniturilor obtinute prin munca;
- este pretul platit pentru cumpararea marfii forta de munca;
- este suma platita celui ce isi inchiriaza serviciile.


Salariul poate fi privit din doua puncte de vedere:

- din punct de vedere al desfasurarii activitatii economice, care presupune
combinarea factorilor de productie, salariul este un cost, o componenta a
costului total al bunului economic obtinut (pentru firma);



- din punct de vedere al finalitatii activitatii economice, care presupune
vanzarea pe piata a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit,
prin munca depusa, la obtinerea rezultatelor (pentru salariati).


Continutul salariului poate fi tratat in maniere diferite, avand loc pe baza
analizei unor teorii privind substanta salariului, teorii care pot fi grupate in doua
categorii:

1. teoria monista,
2. teoria dualista.


In practica economica se cunosc trei forme principale de salarizare:

1. salarizarea in acord plata salariului se realizeaza pe operatii, activitati,
produse, etc., la care durata timpului de munca pentru realizarea respectivei munci nu
este aratata in mod expres. Acordul poate fi:


- individual este stimulativ pentru lucratori, practicandu-se acolo unde poate
fi masurata munca individuala si nu primeaza calitatea;
- colectiv - se realizeaza pe echipe;
- global se realizeaza pe intreprindere, fabrica etc.


Dupa tariful aplicat distingem:

- salarizare in acord simplu tariful ramane constant pentru intreaga
cantitate de produse;
- salarizare in acord progresiv sau regresiv tariful putand sa creasca sau sa
scada dupa o anumita cantitate de produse, in functie de interesele societatii;


2. Salarizarea in regie asigura remunerarea salariatilor in raport cu timpul lucrat,
fara a se putea preciza cantitatea de munca pe care el trebuie sa o depuna in unitatea
de timp. Se utilizeaza in activitatile in care calitatea are o importanta deosebita. La
nivelul intreprinderilor, aceasta forma de salarizare este folosita pentru remunerarea
lucratorilor din sectorul administrativ.

3. Salarizarea mixta consta intr-o remunerare stabila pe unitatea de timp, in
functie de indeplinirea unor conditii tehnice, tehnologice, de organizare etc. Este o
forma de salarizare care incita permanent lucratorii la prestarea unor ore de munca
suplimentare, daca doresc sa obtina un salariu mai mare.




Pentru imbunatatirea formelor de salarizare s-au conturat cateva directii
principale de actiune, si anume:

1. Corectarea vizeaza toate formele de salarizare concretizandu-se in:

a) adaptarea rapida a salariului la dinamica preturilor si la inflatie;

b) micsorarea diferentelor dintre salariile din sectorul public, privat si mixt la
munca egala;

c) cresterea sigurantei salariatului prin mentinerea salariului la un nivel decent;

d) acordarea de sporuri sau prime pentru conditii de munca dificile,
responsabilitati de conducere etc.

2. Participarea sau implicarea are in vedere admiterea salariatilor la impartirea
beneficiilor obtinute de unitatea unde lucreaza, astfel:

a) participarea directa la beneficii;
b) participarea prin intermediul actiunilor cumparate de salariati de la
unitatea unde isi desfasoara activitatea;
c) stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care sa se distribuie
salariatilor din beneficiu.


3. Socializarea are in vedere asigurarea unui surplus de salariu, peste cel primit pentru munca depusa,
realizandu-se sub doua forme:

a) salariul familial alocatiile de stat pentru copii, prime si sporuri pentru
nasteri etc.;
b) salariul social utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariatilor sau a
unei categorii de salariati confruntate cu riscuri mari (somaj, accidente
de munca, boli profesionale etc.).


Salariul individual poate fi privit sub doua forme:

1. Salariul nominal reprezinta suma de bani primita de salariat de la firma
la care lucreaza, marimea lui depinzand de:
.. situatia economico-sociala;
.. raportul cerere-oferta de forta de munca;
.. politica de salarizare pe criterii nationale, regionale, rasiale etc.





2. Salariul real reprezinta cantitatea de bunuri si servicii ce pot fi
cumparate la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.


Factorii care influenteaza marimea salariului real sunt:

marimea salariului nominal relatie directa;
nivelul preturilor relatie indirecta;
nivelul impozitelor si taxelor relatie indirecta;
puterea de cumparare a banilor relatie directa;
revendicarile salariatilor relatie directa cand revendicarile sunt
satisfacute.


Marimea si dinamica salariului depind de urmatorii factori:

- costul resurselor de munca se refera la cheltuielile pentru producerea si
reproducerea fortei de munca;
- raportul dinre cererea si oferta de munca, daca oferta de muncitori
calificati pentru domeniul respectiv este unica, salariul se va stabili la un
nivel mai ridicat;
- productivitatea muncii - cu cat aceasta este mai mare se obtine un venit
mai mare, iar salariatul primeste un salariu mai mare;
- gradul de dezvoltare economica a tarii, marimea lui difera pe tari, zone,
inregistrand o tendinta generala de crestere, in raport cu perioada anterioara;
- mobilitatea fortei de munca daca mobilitatea este mai mare si o parte
fortei de munca dintr-o regiune migreaza in alta unde este mai bine platita,
reducerea fortei de munca i-ar obliga pe patroni sa creasca salariile;
- discriminarea in angajare poate favoriza un grup in raport cu altele, in ceea
ce priveste angajarile, salariile sau promovarea pentru alte motive decat
capacitatea de a practica o anumita meserie;
- gradul de organizare in sindicate;
- legislatie cu privire la miscarea sindicala si revendicarile din fiecare tara
etc.











10.2 Profitul



Termenul de profit este de origine latina si provine de la profitare, care
inseamna a progresa, a da rezultate.

Profitul poate fi definit ca fiind:

- diferenta in plus dintre veniturile si cheltuielile rezultate din activitatea
unui agent economic;
- beneficiul, castigul, avantajul, venitul realizat sub forma baneasca din
producerea si comercializarea bunurilor si serviciilor.


Profitul este format din:

profit normal sau ordinar reprezinta profitul minim pe care o
intreprindere trebuie sa-l realizeze pentru a-si putea continua
activitatea;
profitul supranormal sau economic reprezinta diferenta dintre
venitul total si costurile de oportunitate ale factorilor intrebuintati intr-
o anumita perioada de catre o intreprindere. El se realizeaza numai in
procesul schimbului in cadrul mecanismelor pietei concurentiale unde
domina incertitudini generate de confruntarea dintre riscurile asumate
de catre producatori;
profitul de monopol sau supraprofitul obtinut peste profitul
normal de catre agentii economici care dispun de conditii naturale sau
economice pentru care altii nu le au, si de care se folosesc printr-o
concurenta imperfecta. Profitul se determina conform reglementarilor
in vigoare in fiecare tara, ca o suma globala cu doua componente:


1. Profitul legitim sau normal reprezinta suma ce revine agentului economic,
posesor al unui factor de productie, pentru contributia adusa la activitatea economica.


Este considerat legal, normal si este expresia unor venituri insusite ca urmare a
progreselor economice si tehnice realizate de firma prin:

utilizarea unor mijloace de munca perfectionate;
imbunatatirea produselor si innoirea lor;
organizarea superioara a activitatii economice .


2. Profitul nelegitim sau venitul necastigat reprezinta suma insusita de agentul
economic fara a avea o contributie la activitatea economica si se realizeaza in
contextul incalcarii legalitatii prin:

atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege;
practicarea unor preturi de vanzare mai ridicate;
sustragerea de la plata impozitelor si taxelor;
economii nejustificate la cheltuielile pentru protectia mediului;
obtinerea unor castiguri din inflatie si alte fenomene social-economice.


Agentul economic poate dispune de profit numai dupa plata impozitului,
impozitarea reflectand punctul de vedere oficial cu privire la profitul ce ramane
efectiv la agentul economic, numit profit admis;

Profitul admis reprezinta profitul net, adica ceea ce ramane proprietarului
de capital dupa ce a platit impozitul

Pa = Pb lpp,

unde:

Pa = profit admis

Pb = profit brut

lpp = impozit pe profit

Profitul admis reprezinta institutionalizarea unei marimi a profitului care se
stabileste nu atat in functie de factorii economici, ci de decizia autoritatilor si de
politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al profitului pe ramuri si
subramuri, pe categorii de marime a firmelor etc.

Un rol foarte important revine marimii si dinamicii profitului.

Marimea profitului este variabila in timp si spatiu si se exprima:


1. absolut, ca masa a profitului, care se determina ca diferenta intre venituri si
cheltuieli sau ca diferenta intre pret si cost constituind un reper important
pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei unitati economice;
2. relativ, ca rata a profitului, ce se calculeaza ca raport procentual intre masa
profitului si costurile facute pentru obtinerea acesteia, volumul capitalului
folosit sau cifra de afaceri. Se calculeaza urmatoarele tipuri de rate de profit
(pr):
rata comerciala prin raportarea profitului (Pr) la cifra de afaceri
(CA):




pr = (Pr/CA) x 100

rata economica prin raportarea profitului (Pr) la activele totale ale
intreprinderii (AT):


pr = (Pr/AT)x100

rata financiara raportarea profitului la activele proprii (AP):


pr = (Pr/AP)x100

rata rentabilitatii se determina ca raport al fiecarei forme de profit, la
forma corespunzatoare de cost.


Factorii care influenteaza marimea profitului sunt:

1. nivelul costului marfii sau serviciului invers proportional;
2. nivelul pretului marfii sau serviciului direct proportional;
3. volumul serviciilor sau produselor realizate direct proportional;
4. structura productiei de bunuri si servicii realizate direct proportional cand
sporesc produsele si serviciile cu profit ridicat si invers proportional cand se
reduc in favoarea celor cu profit scazut;
5. viteza de rotatie a capitalului direct proportional;
6. modul cum se imparte valoarea produsului sau serviciului intre posesorii
factorilor de productie daca salariul, dobanda si renta cresc, scade profitul
si invers.









10.3 Dobanda



In sens restrans, dobanda este o suma de bani, un excedent ce revine
proprietarului capitalului banesc dat cu imprumut, ca rasplata pentru cedarea
dreptului de folosinta asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumita
perioada de timp.

Pentru debitor dobanda reprezinta o cheltuiala iar pentru creditor dobanda este
un venit.

Sursele capitalului de imprumut sunt urmatoarele:

1. economiile populatiei, care se concentreaza in cadrul institutiilor bancare,
fiind folosite de catre acestea la acordarea de imprumuturi;
2. economiile firmelor reprezinta acea parte a profitului care ramane
disponibila dupa plata dividendelor;
3. economiile guvernului, apar in situatia in care veniturile bugetare sunt mai
mari decat cheltuielile bugetare.


In sens larg, dobanda reprezinta venitul insusit de proprietarul oricarui
capital utilizat in conditii normale, in activitatea economica.

Formele dobanzii in sens larg sunt urmatoarele:

1. dobanda bancara de baza se practica pentru remunerarea certificatelor de
depozit sau a bonurilor de trezorerie;
2. dobanda bancara perceputa la operatiunile de scontare a efectelor de
comert numita si taxa de scont comerciala;
3. dobanda pe piata monetara se aplica imprumuturilor pe termen scurt,
imprumuturilor contractate intre banci, respectiv intre bancile comerciale si
banca de emisiune;
4. dobanda aplicata intreprinderilor de catre banci si de alte institutii
financiare consta in dobanda bancara de baza la care se adauga un plus, care
este stabilit in functie de credit si situatia economica a debitorului;



5. dobanzi corelate pentru depozitele la vedere si la termen sunt
constituite de banci, la casele de economii;
6. dobanzi pe piata obligatiunilor;
7. dividende pentru actiunile detinute la societatile pe actiuni;


Marimea dobanzii se determina cu ajutorul a doi indicatori:

a) masa dobanzii respectiv suma absoluta a dobanzii pe care o plateste
debitorul, creditorul sau;
b) rata anuala a dobanzii ca marime relativa care se calculeaza ca raport
procentual intre dobanda (D), primita sau platita, si suma care a facut
obiectul imprumutului (C).


d = (D/C) x 100, unde:

d = rata dobanzii,

D = dobanda totala,

C = capitalul imprumutat.

Intre rata dobanzii si cererea de credite exista un raport invers proportional.
Castigul bancii rezulta din diferenta intre dobanda incasata de banca de la cei pe care
i-a creditat si dobanda platita deponentilor sai, care reprezinta castigul brut. Daca
din castigul brut se scad cheltuielile de functionare a bancii ramane profitul sau
castigul net.

Exista doua modalitati de calcul al dobanzii:

1. Dobanda simpla se calculeaza la creditele acordate pe o perioada mai mica
de un an sau la cele cu scadenta dupa un an, daca rambursarea creditului se face in
rate egale. Se determina dupa formula:

D = C x d x n,

unde:

D = dobanda simpla,

C = creditul,

d = rata anuala a dobanzii,

n = durata imprumutului in ani.


2. Dobanda compusa sau capitalizata se calculeaza la creditele acordate pe o
perioada mai mare de un an, daca rambursarea datoriei si dobanzii aferente se face la
sfarsitul perioadei. Dobanda neplatita in primul an se adauga la suma imprumutata
fiind luata in calculul dobanzii in anul urmator. Este numita dobanda la dobanda si
se determina dupa urmatoarea formula:

Sn = S0(1+d)n

D = Sn S0

d = D / (C x n) x 100

unde:

Sn = suma totala platita bancii la sfarsitul perioadei,

S0 = capitalul initial luat cu imprumut (creditul),

d = rata anuala a dobanzii,

n = durata imprumutului in ani,

c = creditul,

D = dobanda totala platita bancii.

Nivelul si dinamica ratei dobanzii depind de urmatorii factorii:

1. riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului; daca riscul
asumat de creditor este mare, rata dobanzii creste astfel incat dobanda
perceputa la credit, numita dobanda pura sau neta, se adauga prima de
asigurare contra riscului, obtinandu-se dobanda bruta care cuprinde si
cheltuielile de gestionare a creditului, suportate de catre banca;
2. riscul dintre cererea si oferta de credite pe piata monetara cand cererea
creste, rata dobanzii creste si invers, cand oferta sporeste, rata dobanzii
scade;
3. inflatia determina majorarea ratei dobanzii. Pentru a preveni riscul
inflationist banca percepe o dobanda nominala, care cuprinde dobanda
reala, corectata in functie de intensitatea fenomenului inflationist;
4. conjunctura economica si politica atat din interiorul fiecarei tari, cat si pe
plan international;



5. durata creditului daca imprumutul este pe termen scurt si rata dobanzii
este mare, atunci va creste cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce
la scaderea ratei dobanzii pentru asemenea credite paralel cu cresterea ratei
dobanzii la creditele pe termen lung;
6. costul procesului de acordare de imprumuturi la imprumuturile mari
care se reintorc la creditori dintr-o data, costurile sunt mult mai mici decat in
cazul imprumuturilor mici care se returneaza creditorului in rate;
7. rata de scont practicata de Banca Centrala la refinantarea bancilor;
8. oferta si cererea de lichiditati pe piata;
9. raportul dintre rata dobanzii si rata profitului la capitalul investit;
10. starea generala a economiei etc.


Bancile intervin in scaderea masei monetare, cand necesitatile economiei impun
acest lucru, reducerea masei banesti facandu-se prin:

limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime
si a unui cuantum (procent);
cresterea rezervei obligatorii si a ratei dobanzii, la interventia
Bancii Centrale;
schimbul valutar al monedei nationale pe monede straine
convertibile.






10.4 Renta



Renta reprezinta plata pentru folosirea temporara a unui factor de
productie care apartine unei alte persoane.

Renta poate fi privita sub doua forme:

- sub forma materiala ca excedent de bunuri fata de alti producatori,
produse de calitate superioara, inclusiv situatii de monopol;



- sub forma baneasca ca renta economica, adica venitul obtinut de catre
detinatorul unui factor de productie, a carui oferta totala este inelastica si
insensibila la cresterea pretului de vanzare.


Cea mai complexa teorie a rentei a fost creata de David Ricardo, care defineste
renta ca fiind acea parte din produsul pamantului care se plateste proprietarului
funciar pentru folosirea fortelor originare si indestructibile ale solului.

Ricardo elaboreaza si teoria rentei diferentiale, renta reprezinta diferenta
dintre valoarea sociala si cea individuala obtinuta pe terenurile mai fertile sau cu o
pozitie mai avantajoasa fata de piata.

Cea mai veche forma a rentei se intalneste in agricultura si se numeste renta
funciara care reprezinta renta incasata de toti proprietarii funciari, indiferent
de calitatea terenului pe care il detin si de pozitia acestuia fata de piata.

Plata rentei se face sub forma de arenda care reprezinta suma de bani platita
proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de
folosinta a terenului unei alte persoane numita arendas.

Marimea rentei depinde de cererea de pamant pentru arendare, care, la randul ei,
este conditionata de cererea de produse agricole si de pretul de vanzare al
produselor.

Renta se poate exprima si masura in:

- marime absoluta renta este egala cu diferenta dintre pretul de vanzare al
produselor agricole si costul acestora plus profitul normal al arendasului;
- marime relativa renta se exprima ca rata fata de veniturile aduse de
terenul arendat.


Renta poate fi absoluta sau diferentiala.

Renta diferentiala se formeaza pe baza unor particularitati ale activitatilor
economice in agricultura este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt
obtinute produsele pe terenurile mai fertile in conditiile in care pretul de
vanzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe
terenurile cu o fertilitate mai mica.

Renta diferentiala se imparte in:


- renta diferentiala de gradul I este renta rezultata din diferenta de
fertilitate naturala si pozitia diferita a terenurilor fata de piata. Marimea
ei este data de diferenta dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile
cele mai slabe luate in cultura si cheltuielile individuale mai reduse efectuate
pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piata. Acest tip de renta este
caracteristica predominanta a agriculturii extensive;
- renta diferentiala de gradul II are la baza investitiile succesive pe acelasi
teren sau pe terenuri diferite care maresc fertilitatea artificiala a solului si
randamentul acestuia, reducand costurile pe unitatea de produs. Se obtine
astfel, un supraprofit care este incasat de arendas in perioada desfasurarii
contractului de arendare. Renta diferentiala II este legata de agricultura
intensiva de dotarea tehnica superioara a exploatarilor agricole.


Pe langa tipurile de renta amintite, mai distingem:

- renta de monopol obtinuta de proprietarul funciar care produce cantitati
foarte mici de bunuri, de calitate exceptionala, foarte cautate de consumatori.
Ea este un supraprofit obtinut prin practicarea unor preturi de monopol
la aceste produse;
- renta miniera reprezinta supraprofitul obtinut de catre proprietarii de mine
sau de terenuri bogate in resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;
- renta de raritate este rezultatul restrangerii resurselor economice din
cauza conditiilor naturale sau a unor elemente de monopol create si
intretinute artificial;
- renta industriala (comerciala) reprezinta surplusul de venit obtinut de
marile firme prin practicarea unor preturi scazute fata de cele ale firmelor
mai mici (care nu pot rezista decat practicand preturi mai mari);
- renta conjuncturala reprezinta profitul obtinut de unii intreprinzatori in
urma vanzarii unor produse ce au fost stocate atunci cand preturile lor erau
mici si vandute cand valoarea lor pe piata a crescut.


Marimea pretului pamantului este influentata de numerosi factori:


1. marimea si evolutia rentei influenteaza direct pretul pamantului, fapt
evidentiat de formula:


Pp = R/d

Pp = pretul pamantului,

R = renta anuala,

d = rata anuala a dobanzii platite de banci deponentilor, pentru dreptul de a le
folosi suma depusa pe termen de un an.

2. rata dobanzii bancare influenteaza invers proportional pretul
pamantului cand rata dobanzii creste, potentialii cumparatori sunt mai
tentati sa-si depoziteze in banci economiile, putand obtine un castig mai
mare, cererea de pamant pe piata scade reducandu-se si pretul acestuia;
3. cererea si oferta de terenuri agricole datorita faptului ca pamantul
este un factor de productie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;
4. cererea si oferta de produse agricole actioneaza asupra pretului
pamantului prin intermediul cererii si ofertei de teren agricol care prin
utilizare permite obtinerea produselor agricole;
5. posibilitatea folosirii alternative a pamantului ofera mai multe
sanse de castig cumparatorului, iar pretul pamantului va creste (relatie
directa);
6. pozitia terenurilor agricole fata de caile de acces si centrele de
aprovizionare si desfacere a produselor influenteaza direct valoarea si
pretul pamantului;
7. deprecierea banilor ca urmare a amplificarii procesului inflationist de
terenuri, ceea ce influenteaza pretul pamantului prin sporirea cererii de
terenuri agricole.







Concepte de baza tema 10

Teoria monista in conceptia acestei teorii, substanta salariului este explicata
printr-un singur factor de productie astfel:

- costul formarii resurselor de munca, salariul fiind suma care asigura
subzistenta salariatului si a familiei acestuia;
- productivitatea muncii, salariul este o parte a rezultatelor obtinute prin
munca depusa de lucrator, cresterea salariului putandu-se face doar pe seama
cresterii productivitatii, care trebuie sa devanseze cresterile salariale;
- capitalul cultural reprezinta cunostintele acumulate, aptitudinile, experienta
profesionala etc., salariul fiind suma platita pentru a beneficia de acest
capital cultural care se formeaza prin intermediul capitalului economic.


Teoria dualista in conceptia acestei teorii, substanta salariului consta
concomitent, in costul fortei de munca si in productivitatea muncii. Marimea
salariului trebuie astfel stabilita incat sa se situeze cel putin la nivelul costului fortei
de munca.

Formele de salarizare:

- sunt modalitati prin care se determina marimea si dinamica salariilor
individuale indiferent sub ce forma ar fi platite;
- realizeaza legatura intre marimea rezultatului muncii, partea ce revine
salariatilor, activitatea depusa de ei si alte elemente economice, sociale,
psihologicve sau de alta natura.


Efectul de substituire are in vedere interesul fiecarui salariat de a obtine un
castig mai mare prin prelungirea timpului de munca in defavoarea timpului liber.

Efectul de venit are in vedere renuntarea la munca suplimentara in favoarea
timpul liber din momentul in care marimea salariului atinge un nivel care ii permite
sa duca un trai decent.

Maximizarea profitului intreprinderea poate vinde orice cantitate din
produsele ei pe piata, cu conditia de a o face la pretul pietei, alegand acel volum de


productie care ii maximizeaza profitul. Cresterea productiei duce la cresterea
venitului total si a costului total, astfel, daca sporirea venitului (marginal) este
superioara cresterii costului (costul marginal) profitul va creste si deci vom putea
mari productia. Profitul maxim este realizat cand venitul marginal este egal cu costul
marginal.

Cifra de afaceri indicator sintetic economico-financiar care exprima valoarea
veniturilor obtinute de o firma in cursul unei perioade de timp, de obicei un an.

Taxa oficiala a scontului forma specifica a ratei dobanzii prin care bancile
comerciale pot fi refinantate de banca centrala, care poate influenta nivelul ratelor
dobanzii in economie prin stabilirea taxei oficiale a dobanzii in economie. Daca taxa
scontului creste, inseamna ca banca centrala urmareste o diminuare a creditelor pe
care le pot acorda bancile comerciale. Cand taxa oficiala a scontului scade, inseamna
ca banca centrala urmareste o crestere a creditelor pe care le pot acorda bancile
comerciale.

Taxa rescontului taxa perceputa, sub forma de rata a dobanzii, de catre banca
centrala de la bancile comerciale pentru operatia de rescontare a titlurilor.

Capitalizare transformarea dobanzii primite in capital adica calcularea de
dobanda la dobanda.

Rata reala a dobanzii se calculeaza prin deflatare, adica scazand din rata
nominala a dobanzii rata inflatiei. Atat pentru creditor cat si debitor conteaza
valoarea reala a dobanzii percepute sau platite.

Arendare cedarea dreptului de folosinta a unor bunuri pe o perioada de timp
determinata, in schimbul unei sume de bani numita arenda.

Arendas persoana care preia, in schimbul unei arende, de la proprietarul
funciar, dreptul de a folosi pe timp determinat, terenul acestuia si de a organoiza
procesul de productie agricol, conform prevederilor din contractul de arenda.

Pretul pamantului suma de bani pe care o plateste cumparatorul unei
suprafete de teren, vanzatorului acesteia, pentru transferarea dreptului de proprietate
prin actul de vanzare-cumparare.










11. EXTERNALITATI SI BUNURILE PUBLICE





11.1 Cauzele esecului pietelor

11.2 Situati de esec al pietelor





11.1 Cauzele escului pietelor



Esecul pietelor exista in situatiile in care pietele libere nu conduc la o
alocare eficienta a resurselor generand necesitatea actiunii guvernamentale cu
rol corector.

Schimbul drepturilor de control asupra utilizarii bunurilor nu poate exista in
afara schimbului drepturilor de proprietate astfel:

- cand piata asigura o alocare eficienta a resurselor, posibilitatile de schimb
avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt valorificate
maximal;
- cand piata genereaza alocari ineficiente ale resurselor, anumite posibilitati de
schimb avantajos raman nevalorificate.


Dintre factorii care explica esecul pietelor libere in alocarea eficienta a
resurselor, sunt:

1. Dificultatea individualizarii drepturilor de proprietate care se datoreaza:

a) excluziunii imperfecte care apare:

- atunci cand dreptul de proprietate asupra unui bun nu este detinut de catre un
singur agent economic, ci de un grup de agenti, de regula foarte mare. In acest caz
excluziunea imperfecta apare in legatura cu legalizarea drepturilor individuale de
proprietate;

- atunci cand exista posibilitate redusa de excludere a oricarui agent economic
din sfera potentialilor utilizatori ai unui bun. In acest caz excluziunea imperfecta
priveste posibilitatea aplicarii drepturilor obtinute pe cale legala.


b) gradului redus de transferabilitate este caracteristic situatiilor in care
drepturile legale de vanzare a bunurilor sunt limitate, proprietarii neavand
posibilitatea sa incheie contracte avantajoase in legatura cu transferarea controlului
asupra utilizarii bunurilor respective.

2) Existenta unor costuri tranzactionale semnificative pentru realizarea
tranzactiilor agentii economici refectueaza cheltuieli pentru cautarea partenerilor,
pentru observarea calitatii bunului: ce face obiectul schimbului etc. Costurile
tranzactionale si informationale reprezinta piedici in derularea schimburilor si
alocarea eficienta a resurselor prin intermediul pietelor libere.

3) Negocierii unor acorduri avantajoase de schimb atunci cand agentii
economici esueaza in negocierea unor conditii, mutual avantajoase, schimbul nu mai
are loc.






11.2 Situatii de esec al pietelor

Cele mai cunoscute situatii de esec al pietelor sunt:

1. externalitatile;

2. bunurile publice;

3. monopolul;

4. resursele de folosinta comuna.

1. Externalitatile reprezinta situatiile in care preturile pietei nu reflecta
unele dintre costurile sau beneficiile asociate productiei sau consumului.

Costurile sau beneficiile care nu sunt incorporate in preturile pietei, au un
caracter extern deoarece nu sunt asociate vanzatorului: sau cumparatorului ci unei
terte piete.

Externalitatile se caracterizeaza prin doua elemente:

1. deriva din activitatea unui alt participant;
2. nu sunt inregistrate pe piata in mod direct deci, nu influenteaza
echilibrul concurential.


Externalitatile pot fi grupate in doua categorii:

1. externalitati pozitive acestea corespund unor activitati ce aduc
beneficii pentru terte parti. Acest gen de externalitati se concretizeaza in
niveluri de productie si de consum mai mici decat cele care corespund
alocarii eficiente a resurselor.
2. externalitati negative apar in legatura cu activitatile de productie sau
de consum care genereaza costuri pentru terte parti. In acest caz costurile
private sunt mai mici decat cele sociale.


Internalizarea externalitatilor negative consta in incorporarea costurilor
externe in pretul pietei, prin internalizare costul marginal privat creste la nivelul
costului marginal social, producatorii fiind obligati sa tina cont de costurile externe
ale activitatii lor.

2. Bunurile publice


Bunurile publice reprezinta o categorie speciala de bunuri a caror delimitare se
face cu doua caracteristici:

- non-excluziunea in acest caz nici o persoana nu poate fi exclusa din sfera
consumatorilor potentiali ai unui bun public (ex.: oricine poate urmari urmari
programele de la televizor fara a afecta capacitatea altei persoane de a face
acelasi lucru). Non-excluziunea este generata de indivizibilitatea cererii
pentru bunurile publice;
- non-rivalitatea are in vedere faptul ca, consumul unui agent economic nu
reduce disponibilitatea bunului public pentru alti agenti. Non-rivalitatea este
generata de indivizibilitatea ofertei.


Bunurile ce se caracterizeaza prin cele doua proprietati mentionate se numesc
bunuri publice pure, la polul opus aflandu-se bunurile private pure, care nu se
caracterizeaza prin nici una din proprietati. Spre deosebire de bunurile publice pure,
bunurile private pure se caracterizeaza prin excluziune si rivalitate.



3. Monopolul

Monopolul reprezinta o situatie de esec a pietelor deoarece aparitia acestuia
poate majora nejustificat nivelul pretului unui produs si ducand la diminuarea, de
multe ori, voluntara a productiei. In acest caz statul poate actiona in directia
incurajarii aparitiei unor intreprinderi interne concurente monopolului sau a facilitarii
intrarii pe piata a firmelor straine.

Dintre caile de internationalizare a externalitatilor, prin care guvernele
intervin asupra pietelor libere, amintim:

1. practicarea de amenzi platite de producatorul de externalitati negative;
2. acordarea de subventii acelor agenti economici care produc externalitati
pozitive;
3. introducerea de taxe si impozite care sa aduca costurile private la nivelul
celor sociale;
4. unirea producatorului de externalitate negativa cu receptorul unui asemenea
efect.





Concepte de baza tema 11



Externalitatile notiunea de externalitate a fost introdusa in teoria economica
de catre Alfred Marshall, externalitatile constituind o ilustrare a faptului ca, din
perspectiva alegerilor privind modul de alocare a resurselor, agentii economici sunt
independenti.

Explicarea externalitatilor are la baza doua perechi de concepte:

1. costul social si costul privat;
2. beneficiul social si beeficiul privat.


Costul social este constituit din toate costurile suportate de membrii comunitatii
in urma organizarii unei anumite activitati.

Costul privat exprima numai costurile suportate de unitatile implicate in
aceasta activitate.

Beneficiul privat include numai avantajele insusite de subiectii implicati direct
in activitatea respectiva.

Beneficiu marginal expresia valorica a utilitatii marginale a consumului.
Deoarece utilitatea marginala este descrescatoare, beneficiul marginal este
descrescator pe masura cresterii consumului.