Sunteți pe pagina 1din 167
MANAGEMENTUL SISTEMELOR DE PROTECŢIE A MEDIULUI curs Conf. univ. dr. Nicolae CHIRILA 1

MANAGEMENTUL SISTEMELOR DE PROTECŢIE A MEDIULUI curs

Conf. univ. dr. Nicolae CHIRILA

Cuprins

Capitolul I. Noţiuni despre poluarea atmosferei

3

1.1

Noţiuni introductive

3

1.2

Surse de poluare

17

1.3.

Poluanţi specifici

23

1.4

Metode de depoluare aer

31

1.5

Efectele poluării aerului asupra mediului înconjurător

34

Capitolul II. Noţiuni despre polurea apei

48

2.1

Noţiuni introductive

48

2.2

Surse de poluare

50

2.3.

Poluanţi specifici

57

2.4

Metode de depoluare apa

60

2.5

Efectele poluării apei asupra mediului înconjurător

124

Capitolul III. Sisteme de management de mediu

126

3.1. Aspecte generale

126

3.2. Prezentarea sistemului de management de mediu

128

3.3.Sisteme de managemnt de mediu: definire şi tipuri

131

3.3

Implementarea unui sistem de management de mediu conformstandardului

134

ISO 14001

3.3. Auditarea sistemului de management de mediu

142

3.6.Evaluarea impactului de mediu

155

Bibliografie

170

Capitolul I. Noţiuni despre poluarea atmosferei

1.1 Noţiuni introductive

Problematica de mediu din perspectiva companiilor Globalizarea problemelor de mediu provoaca ingrijorari din ce in ce mai mari. Companiile sunt din ce in ce mai interesate sa realizeze si sa demonstreze o performanta ecologica sanatoasa prin controlarea impactului activitatilor, produselor si serviciilor lor asupra mediului. Ele efectuează "auditări" pentru a aprecia performanta lor ecologica. Totusi, aceste auditări singure nu sunt suficiente pentru a asigura o organizatie ca performanta ei nu numai ca intruneste, dar va intruni si in viitor cerintele legale. Standardele Managementului Mediului (cum ar fi EMAS-ul si seriile de standarde ISO 14000) constituie un etalon dupa care organizatiile si companiile isi pot masura performanta. In acelasi timp, opinia publica a devenit din ce in ce mai preocupata de problemele mediului inconjurator acestea fiind adesea reflectate in comportamentul consumatorilor, care isi exprima interesul pentru produsele care nu sunt daunatoare pentru mediu. In acest fel a aparut eticheta ecologica care ofera informatii despre impactul produs asupra mediului, promovand produsele cu impact redus. Relatia dintre mediu si activitatile socio-economice se poate prezenta sintetic astfel: Evaluarea impactului pe care activitatile economico-sociale il au asupra mediului se realizeaza pe 2 directii principale: - una cu caracter obligatoriu consta in obtinerea de catre agentii economici a unor avize, acorduri, premise de functionare in raport cu institutiile abilitate pe linia protectiei mediului. In aceasta situatie formele de evaluare a impactului ecologic sunt reglementate prin legislatia cadru nationala de mediu şi detaliate prin legislatia secundara şi tertiara nationala din domeniile respective; - cealalta, cu caracter voluntar, prin care agentii economici, stimulati de anumite avantaje potentiale, se angajeaza sa-şi imbunatateasca performanta de mediu. In acest caz formele de evaluare a MANUAL DE PRACTICI EUROPENE IN MANAGEMENTUL MEDIULUI 7 impactului ecologic sunt reglementate de standardele mentionate (seria ISO 14000, SA8000, EMAS, Ecoetichetarea) care au o recunoastere la nivel international, european si national. Sistemul de management de mediu este o componenta a sistemului de management general care include structura organizatorica, activitatile de planificare, responsabilitatile, practicile si procedurile, procesele si resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea analizarea si mentinerea politicii de mediu. Un sistem de management de mediu reprezintă un instrument managerial prin care se urmăreşte asigurarea funcţionalităţii şi a aplicării continue a unui plan sau a unor proceduri de management de mediu, precum şi conformarea cu obiectivele şi ţintele de mediu. Sistemul de management de mediu este un instrument de indentificare si de rezolvare ce ofera organizatiilor o metoda de organizare/ administrare sistematica a activitatilor lor de management, produsele si serviciile si ajuta la atingerea obligatiilor si performantelor de mediu. Activitatile firmei care au sau pot avea un impact asupra mediului se refera la: • Fabricile producatoare implicate in extractia materiilor prime din mediu si prelucrarea lor. Ca rezultat al proceselor de productie rezulta diverse forme de deseuri (solide, lichide, gazoaze) in mediul inconjurator obligatorii voluntare EMAS Eticheta Ecologica Instrumente in managementul mediului permise autorizatii avize Managementul de mediu este managementul acelor activitati ale unei firme care are sau pot avea un impact asupra mediului.

MANUAL DE PRACTICI EUROPENE IN MANAGEMENTUL MEDIULUI 8 • Activitatile legate de procesul de fabricatie (intretinerea, infrastructura, ambalarea si transportul) au impact asupra mediului • Marfurile ce sunt fabricate si depozitate

• Companiile furnizoare de servicii ce utilizeaza diverse produse si energie pentru

oferirea serviciilor lor. Pentru un management de mediu eficient in cadrul acestor activitati se utilizeaza instrumente voluntare de genul ISO 14000, EMAS, SA 8000, CERES. Seria ISO 14000 - Organizatia Internationala de Standardizare a dezvoltat o serie de standarde voluntare in domeniul managementului de mediu care sunt unanim recunoscute ca fiind seria ISO 14000.

Aceasta serie de standarde se adreseaza urmatoarelor aspecte ale managementului de mediu:

o

Sisteme de Management de Mediu – specificatii si ghid de utilizare (ISO 14001)

o

Ghid privind principiile, sistemele si tehnicile de aplicare (ISO 14004)

o

Ghid pentru audit de mediu (ISO 14010 – ISO 14015)

o

Etichete si declaratii de mediu (ISO 14020 – ISO 14024)

o

Evaluarea performantei de mediu (ISO 14031)

o

Evaluarea ciclului de viata (ISO 14040 – ISO14043)

Seria de standarde ISO 14000 a fost dezvoltata de Organizatia Internationala pentru Standardizare in scopul de a stabili cerintele primare pentru Sistemele de Management de Mediu. Scopul seriei 14000 este acela de a promova protectia mediului din punctual de vedere al intereselor socio-economice. ISO 14001 a fost finalizat in septembrie 1996 si este acum implementat de companii pretutindeni in lume. El specifica cerintele pentru un sistem de management al mediului, pentru a permite unei organizatii se formuleze o politica si obiective tinand cont de cerintele legislative si informatia despre impacturile semnificative de mediu. EMAS - la nivel european s-a dezvoltat un standard propriu intitulat “Eco-management

and Audit Scheme”

– EMAS. ISO impartaseste un fundal comun cu EMAS si este larg acceptat

- mai ales in Uniunea Europeana

- drept un indicator al practicilor convenabile ale managementului ecologic.

EMAS si seria ISO 14001 - sunt similare in multe privinte, dar exista diferente in modul de abordare si in unele detalii. Aceste diferente decurg din faptul ca reglementarea EMAS si standardele ISO 14000 au fost elaborate la diferite date in diferite foruri. SA 8000 (Social Accountability) - Standard universal acceptat si recunoscut care defineste raspunderea sociala, dezvoltat prin eforturile de colaborare al personalitatilor din industrie, organizatiilor nonguvernamentale, auditori si lansat de Consiliul Agentiei de Acreditare a Prioritatilor Economice. CERES - Initiativa Raportarii Globale, este un efort de colaborare international, tinzand spre dezvoltarea si stabilirea sistemelor de management si raportare cadru pentru o dezvoltare durabila. MANUAL DE PRACTICI EUROPENE IN MANAGEMENTUL MEDIULUI 9 Managementul de mediu cunoaste amploare si reprezinta o provocare datorata complexitatii legislatiei de protectia mediului. Fundamentarea managementului mediului reprezinta intelegerea legilor si reglementarilor care se aplica in companii. Totusi, simpla conformare cu legea nu este suficienta si multe companii au optat pentru strategii “dincolo de conformare”. Aparitia EMAS sau ISO 14001 au transformat managementul mediului dintr-o cerinta locala intr-una globala. In viitor, performanta de mediu a firmelor din intreaga lume va fi comparata cu utilizarea Infrastructura Procese COMPANIE energie materiale Produse si servicii

(ambulate si/sau transportate) Deseuri solide lichide gazoase Avantajele managementului de mediu - Reducerea costurilor, care poate fi un efect al: o imbunatatirii performantelor de mediu o eficientizarii proceselor existente, o introducerii unor procese noi, eficiente o depozitarea deseurilor o reducerea cantitatii de materii prime o proiectarea produsului - Asigurarea respectarii legislatiei - Anticiparea legislatiei viitoare - Reducerea riscului de mediu - Cresterea oportunitatilor de piata - Imbunatatirea imaginii in fata clientilor, partenerilor, investitorilor si comunitatii locale MANUAL DE PRACTICI EUROPENE IN MANAGEMENTUL MEDIULUI 10 instrumentelor de managementul mediului, iar abilitatea companiilor de a satisface aceste standarde poate afecta acceptabilitatea produselor lor pe piata . 2.3 Eco-Marketing Piata este mai receptiva in prezent la impactul produselor asupra mediului mai mult decat a fost vreodata, iar aceasta tendinta se va accentua in anii urmatori. Exista numeroase alte motive pentru aceasta evolutie dintre care vom mentiona perspectiva extinderii Pietei Comune Europene in Romania si cresterea interesului pentru produse de calitate. In opinia generala ecomarketingul (marketingul verde) se refera numai la promovarea si publicitatea produselor care au caracteristici ecologice. Termeni ca “Ozone Friendly”, “Recyclable” sau “Environmentally Friendly” fac ca multi consumatori sa asocieze aceste notiuni cu ecomarketingul. Conceptul de ecomarketing are insa o arie mult mai larga, aplicandu-se atat pentru bunuri de consum, cat si pentru bunuri industriale si chiar servicii. Astfel, ecomarketingul inglobeaza termeni in limba engleza precum: “Green Marketing”, “Environmental Marketing”, “Ecological Marketing”. Desi conceptul de ecomarketingul a aparut la sfarsitul anilor 1980, acesta a inceput sa capete importanta mult mai tarziu. Ecomarketingul se refera la toate acele activitati menite sa genereze si sa faciliteze orice schimburi destinate sa satisfaca nevoile umane, cu un impact minim asupra mediului. Utilizarea etichetei ecologice reprezinta un instrument al ecomarketingului. Eticheta ecologica este un simbol graphic, insotit sau nu de un text descriptive aplicat pe produs, ambalaj intr-o brosura sau document informative ce insoteste produsul. Cu siguranta un produs cu eticheta ecologica va avea o valoare mai mare pe piata, deoarece ofera informatii cu privire la impactul pe care respectivul produs il are asupra mediului. Stabilirea unui astfel de sistem de etichetare ecologica este destinat să ajute consumatorii să aleagă produsele care pot determina reducerea impactului asupra mediului oferindu-le informaţii privind caracteristicile de impact asupra mediului ale produselor etichetate ecologic. MANUAL DE PRACTICI EUROPENE IN MANAGEMENTUL MEDIULUI

Aerul este un amestec gazos care conţine 78% azot, 21% oxigen şi 1% alte gaze (dioxid de carbon, oxid de carbon, ozon etc). Aerul, amestecul de gaze care constituie atmosfera, reprezintă o stare de echilibru cu rol de tampon, de patură de protectie între scoarţa terestră şi radiaţiile cosmice nocive. Acest echilibru, constituie una dintre condiţiile fundamentale ale existentei vieţii pe pământ. În realitate, la nivel local, în zonele cu aglomerări urbane puternice, în zonele hiperindustrializate, procentele prezentate mai sus , între gazele componente, sunt serios alterate datorită poluării industriale, a transporturilor, a densităţii populaţiei peste limitele admisibile. Cel mai profund fenomen negativ apărut în ultimul secol rămane creşterea alarmantă a concentraţiei de bioxid de carbon din atmosferă. Aceasta, asociat cu vaporii de apa, metanul si alte gaze industriale lasă radiaţia solară să treacă spre pământ, dar împiedică imprăştierea în spaţiu a căldurii reflectate de suprafaţa terestră. Ca urmare a acestui proces apare incălzirea

globală sau aşa numitul efect de seră la care cele mai multe surse de studiu ecologic fac trimiteri alarmante. Rezultatele efectului de seră au devenit vizibile pentru fiecare dintre noi prin dezechilibrele climaterice tot mai accentuate, manifestandu-se prin temperaturi ridicate în perioade ale anului în care ar trebui sa fie frig, alternanţe climaterice bruşte, gen secetă urmată de furtuni şi ploi puternice, intensificarea acelor fenomene climaterice care produc din ce in ce mai multe pagube (grindină, vijelii, tornade), etc.

Compoziţia aerului curat este:

Componentul

Concentraţia

Timpul de

% volume

ppm

staţionare

τ

Azot, N 2

78,08

-

10 6 ani

Oxigen, O 2

20,95

-

5- 10 3 ani

Argon, Ar

0,93

-

10 7 ani

Neon, Ne

-

18

10 7 ani

Heliu, He

-

5

10 7 ani

Kripton, Kr

-

1,1

10 7 ani

Xenon, Xe

-

0 88

10 7 ani

Important

Orice substantă chimică care nu se regăseşte în tabelul de mai sus este considerat micropoluant.

Chiar gazele ce intră în compoziţia aerului, dar a căror concentraţie diferă de cea tabelată, pot deveni nocive pentru sănătate sau siguranţa în muncă. De exemplu, o concentraţie de oxigen mai micã de 18% este dăunătoare iar o concentraţie de hidrogen mai mare decât cea normală poate genera explozii.

Concentratia micropoluantilor gazosi în aer este foarte mică si depăşeşte foarte rar 0.1%. Din acest motiv, exprimarea concentraţiei se face în părţi per milion (ppm) sau părţi per miliard (ppb).

1.1 Atmosfera

1.1.1

Definire

Atmosfera este învelişul gazos al Terrei, considerat un imens ocean aerian pe fundul căruia îşi desfăşoară activitatea societatea umană (Măhăra, 2001).

Atmosfera este considerată interfaţa dintre corpul planetar şi spaţiul interplanetar (Ecaterina Ion Bordei şi Simona Căpşună, 2000). Este constituită dintr-un amestec de gaze în care se află în suspensie particule lichide solide sau gazoase de origine terestră şi cosmică, naturală sau antropică. Din punct de vedere teoretic, aerul atmosferic este considerat un gaz ideal, un fluid, care se supune legilor fizicii, în general, şi ale mecanicii fluidelor, în particular. Aerul atmosferic este indispensabil vieţii prin conţinutul de oxigen necesar respiraţiei şi oferă protecţie împotriva radiaţiilor solare ultraviolete care ar distruge viaţa. În acelaşi timp, el asigură o temperatură constantă planetei Terra prin existenţa gazelor cu lungimi de undă din domeniul infraroşu, care funcţionează ca un ecran protector împotriva pierderii căldurii noaptea şi încălzirii excesive ziua. Atmosfera ca învelis gazos se caracterizează, între limitele ei destul de greu definibile, prin formă, masă, densitate, compoziţie si structură specifică. Energia proceselor atmosferice are drept sursă principală Soarele, căruia i se adaugă, cu pondere nesemnificativă, nucleul fierbinte al Pământului, si cu pondere neglijabilă, ansamblul corpurilor ceresti. Energia solară ajunge pe suprafaţa terestră sub două fluxuri distincte (radiaţia directă si radiaţia difuză), care sunt parţial reflectate si parţial absorbite. Apa în atmosferă este o consecinţă a procesului evaporaţiei. În stare gazoasă ea constitue umezeala aerului, iar în urma condensării şi sublimării generează roua, bruma, chiciura, poleiul, ceaţa, norii si precipitaţiile. Mişcarea în atmosferă este rezultatul forţei gradientului baric, care se datorează, la rândul său, distribuţiei neuniforme a presiunii atmosferice. Asupra aerului în mişcare acţionează, deasemenea forţa de deviaţie datorată rotaţiei Pământului, forţa de frecare si în cazul mişcărilor curbilinii, forţa centrifugă. Rezultanta acestor forţe constitue vântul. Atmosfera conţine în suspensie cantităţi variabile de pulberi. Aerul pur este incolor, inodor si insipid, ca atare sesizabil numai când se miscă. El este mobil, elastic, compresibil, expansibil, are greutate si exercită presiune. Atmosfera este indispensabilă vieţii prin asigurarea oxigenului, protecţia împotriva radiaţiilor UV si prin rolul termoreglator. Limita inferioară a atmosferei este scoarţa terestră. Limita superioară este mai dificil de stabilit, ea fiind, de fapt, un strat de tranziţie. Definirea atmosferei ca amestec de gaze menţinute gravitaţional, impune acceptarea extinderii ei verticale până acolo unde sunt vizibile fenomene legate de acest amestec. Aurorele polare ajung până la 1200 km înălţime. Cercetătorul ceh Smoluchovski 1 a propus ca limită superioară, înălţimea la care se echilibrează cele două forţe principale: gravitaţională si centrifugă. Aplicând formula de calcul el a obţinut înălţimea de 42 000 km deasupra Ecuatorului si 28 000 km pentru regiunile polare. La astfel de înălţimi nu se poate vorbi de atmosferă deoarece între particulele gazelor componente există distanţe de mii si zeci de mii de km. Alt criteriu de stabilire a limitei superioare se bazează pe ipoteza că pentru a scăpa de atracţia Pământului, particulele de gaz trebuie să atingă viteza critică sau parabolică (11,2 km/s). Pentru atingerea acestei viteze critice sunt necesare condiţii de temperatură si greutate moleculară specială. Viteza medie a miscării moleculare a gazelor se calculează cu ajutorul relaţiei:

1

V

2 = 3RT/M

Unde:

R = constanta gazelor

T = temperatura (°K)

M = greutatea moleculară Rezultă că viteza critică poate fi atinsă de gazele cu M (greutate moleculară) mică la temperaturi foarte mari. Acest lucru se întâmplă în cazul hidrogenului si heliului la înălţimi de cca. 3000 km, unde temperaturile sunt de mii de grade. Înălţimea de 3000 de km este cea la care se egalizează densitatea atmosferei cu densitatea spaţiului cosmic şi la care se atinge viteza critică, care permite particulelor să scape în spaţiul cosmic (permite unor atmosfere cu gaze usoare să pătrundă). Pierderile sunt infime, ele fiind compensate prin erupţii, emanaţii ale izvoarelor termale si activităţii vegetaţiei. Limita aceasta este convenţională deoarece egalizarea densităţilor si disiparea gazelor nu pot fi atribuite unui nivel anume, ci unui strat. Totusi, ea este mult mai apropiată de realitate decât cele teoretice stabilite la 42000 – 48000 (Smoluchovski) sau la 64 000 km după criteriul geomagnetismului. Forma atmosferei. Întrucât participă la miscările Planetei, atmosfera trebuie să aibă, cel puţin teoretic, forma unui elipsoid de rotaţie. Acesta trebuie să fie mai aplatizat la poli si mai bombat la ecuator. Turtirea atmosferei este mult mai accentuată decât cea a corpului solid al planetei, a cărui rază polară este cu numai 21 km mai scurtă decât raza ecuatorială. Forma elipsoidală a atmosferei a fost atestată pentru limita superioară a troposferei, situată la 16- 18 km în zona Ecuatorială, 10-12 km la latitudini medii si 8-9 km la latitudini polare. Elipsoidul nu este o formă fixă, el suferă modificări periodice diurne sau nocturne si anuale, datorate încălzirilor si răcirilor diferenţiate ale anului. Cele mai mari diferenţe se datorează mareelor atmosferice, generate de atracţia lunară si solară. Pentru atmosfera superioară, forma elipsoidală nu a putut fi dovedită. Dimpotrivă, în 1960, E.G. Fesenkov 2 a emis ipoteza că atmosfera superioară are forma de cometă sau de pară, cu partea turtită spre Soare si coada în direcţia opusă Soarelui. Cercetările ulterioare au dovedit teoria lui Fesenkov, cel puţin pentru magnetosferă. Dar aceasta se extinde până la 64000 km, unde nu putem vorbi de atmosferă. Limita inferioară a atmosferei este uşor de delimitat deoarece aceasta se întrepătrunde cu celelalte subsisteme ale geosistemului: litosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera, reliefosfera, criosfera. Limita superioară este mai dificil de delimitat, deoarece, între atmosferă şi spaţiul cosmic, nu există o limită clară, trecerea fiind treptată în urma rarefierii aerului. Este considerat totuşi ca limită superioară, spaţiul până la care se manifestă procesele şi fenomenele fizice caracteristice unui amestec gazos, adică aproximativ 1200-1800 km, unde se formează aurorele boreale, ca urmare a ionizării aerului rarefiat. Teoretic, limita superioară a atmosferei s-ar afla în zona în care forţele de gravitaţie şi centrifugă ale Pământului se echilibrează, adică la înălţimile de 28 000 km deasupra polilor şi de 42 000 km

2

deasupra ecuatorului. În realitate, la aceste înălţimi aerul este foarte rarefiat, atomii gazelor scapă de sub atracţia gravitaţională şi pătrund în spaţiul interplanetar.

Compoziţia aerului atmosferic

Atmosfera reprezintă un amestec de gaze, în principal azot şi oxigen (fapt demonstrat prima dată de către Lavoisier) în care se află în suspensie diferite particule solide şi lichide de origini diferite, denumite aerosoli. Azotul şi oxigenul reprezintă peste 99%, restul de 1%, celelalte gaze.

În aerul uscat până la înălţimea de 25 km se află următoarele elemente: argon, bioxid de

carbon, neon, heliu, kripton, hidrogen, xenon, ozon, radon, iod, metan, oxid de azot, apă oxigenată, bioxid de sulf, bioxid de azot, oxid de carbon, clorură de sodiu, amoniac. La suprafaţa terestră, unii compuşi se găsesc în compoziţia atmosferei într-o concentraţie

variabilă, în special dioxidul de carbon, vaporii de apă, radonul şi ozonul, iar oxigenul şi hidrogenul sunt constante.

O altă componentă a aerului atmosferic este reprezentată de suspensiile lichide şi solide,

numite aerosoli.

Atmosfera este alcătuită din trei categorii principale de componente sau elemente:

• constante;

• variabile;

• aerosoli.

Elementele constante Componentele cvasi permanente ale atmosferei sunt trecute în tabelul definite prin faptul că nu îşi schimbă concentraţia.

1.2

şi pot

fi

Componentul

Concentraţia

Timpul de staţionare

% volume

ppm

τ

Azot, N 2

78,08

-

10 6 ani

Oxigen, O 2

20,95

-

5- 10 3 ani

Argon, Ar

0,93

-

10 7 ani

Neon, Ne

-

18

10 7 ani

Heliu, He

-

5

10 7 ani

Kripton, Kr

-

1,1

10 7 ani

Xenon, Xe

-

0 88

10 7 ani

Tabelul 1.2

Componentele cvasi permanente ale atmosferei

După cum se poate uşor observa din tabelul de mai sus principale componente cvasi permanenete sunt:azotul (78%), şi oxigenul (21%). Azotul este un element care nu întreţine viaţa, dar în amestec cu oxigenul reduce forţa oxidantă a acestuia, făcând posibilă viaţa pe Terra. Are un rol important în nutriţia plantelor şi este folosit pe scară largă în industriile chimică şi farmaceutică la fabricarea îngrăşămintelor azotoase, a coloranţilor şi medicamentelor. Oxigenul este cel mai important gaz deoarece întreţine viaţa şi are proprietatea de a absorbi radiaţiile ultraviolete nocive (fig.1).

Fig. 1. Rolul protector al oxigenului (sub formă de ozon, oxigen molecular, oxigen atomic) împotriva radiaţiilor ultraviolete

oxigen atomic) împo triva radiaţiilor ultraviolete Fig. 1 . Rolul protector al ozonului împotriva radiaţiilor

Fig. 1. Rolul protector al ozonului împotriva radiaţiilor ultraviolete

Cantitatea de oxigen se păstrează în limite constante deoarece pierderile prin respiraţie şi reacţiile cu alte elemente sunt compensate prin aportul oxigenului prin procesul de fotosinteză clorofiliană a plantelor.

Elemente variabile

Prezintă variaţii cantitative temporale şi spaţiale din cauze naturale sau antropice. Din acest punct de vedere, importanţa cea mai mare o au: bioxidul (dioxidul) de carbon (0,02- 0,03%), ozonul, vaporii de apă.

Componentul

ppm

Timpul de staţionare

 

τ

Dioxid de carbon, CO 2

330

5

– 6 ani

Metan, CH 4

1,5

4

_ 7 ani

Hidrogen, H 2

0,5

6

_ 8 ani

Ozon, O 3

0,25 – 0,35

 

2 ani

Protoxid de azot, N 2 O

1,5 . 10 -2

 

25 ani

Tabel 1.3 Componentele variabile ale atmosferei

Pe lângă acestea mai există o serie de componente a căror variabilitate (concentraţie) în atmosferă este foarte mare ( tabelul 1.4)

Componentul

ppm

Timpul de staţionare

 

τ

Vapori de apă, H 2 O

0,4 – 40 ,000

10 zile

Monoxid de carbon, CO

0,05 – 0,25

0,2 – 0,5 ani

Dioxid de azot, NO 2

0,1 – 5 . 10 3

8 – 10 zile

Amoniac, NH 3

0,1 – 10 . 10 -3

5

zile

Dioxid de sulf, SO 2

0,03 – 3 . 10 -3

2

zile

Hidrogen sulfurat

6 – 600 . 10 -6

0,5 zile

Tabelul 1.4 Componentele cu variabilitate mare ale atmosferei

Obs.:

În compoziţia atmosferei intră de asemenea şi ceilalţi poluanţi, cu toată complexitatea lor şi anume: pulberile sedimentabile, acizi formatori de ceţuri, hidrocarburi, carbon elementar, freoni ş.a., cu durate diferite de staţionare şi în concentraţii care îngrijoreză tot mai mult

organismele internaţionale de supraveghere a mediului, alertând întreaga opinie mondială. Studiată în ansamblul său, atmosfera ar trebui să fie considerată ca un sistem fizic alcătuit din mai multe componente şi care în interiorul unui strat prezintă un grad mare de omogenitate. Pătrunderea în atmosferă a poluanţilor cu toată diversitatea lor compoziţională, sub toate cele trei stări de agregare şi în concentraţii variabile de la o regiune geografică la alta aduce modificarea factorului de omogenitate compoziţională a sistemului fizic iniţial cu repercusiuni majore în microclimat şi climatul planetar. Prin pătrunderea în atmosferă a poluanţilor are loc formarea de sisteme eterogene alcătuite din cel puţin două faze şi anume:

- faza dispersantă (mediul de dispersie) reprezentată de amestecul de gaze atmosferice; - faza dispersată reprezentază de substanţa poluantă cu mărimea particulelor cuprinsă între 1 – 100µg În funcţie de starea de agregare sub care se prezintă substanţa poluantă care pătrunde în atmosferă, sistemele disperse care se formează pot fi:

- aerosoli când substanţa poluantă este solidă (pulberi)

- areogeli (ceţuri), când substanţa poluantă este alcătuită din picături fine de lichid;

Cei mai întâlniţi pouanţi ai aerului sunt:

Gaze cu efect de seră ( dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot (N 2 O), hidroflorocarburile (HFC), perfolorocarburile (PFC) şi hexaflorura de sulf (SF 6 );

Aerosolii. Noţiunea de aerosol se referă la dispersia unor particule solide sau lichide într- un mediu gazos şi care au o viteză de sedimentare neglijabilă.

Gazele puternic reactive (monoxid de carbon (CO), dioxid de sulf (SO 2 ), oxizi de azot, compusi organici volatili (COV));

Poluanţi organici persistenţi si metale grele;

Radionuclizi (kripton-85, radon-222, beriliu-7, plumb-210);

Masa atmosferei

Calculată la scara întregii Planete, masa este de 5,289 x 10 15 t. Întrucât calculele care au dus la această masă nu ţin seama de volumul de aer dislocat sau de relieful situat deasupra nivelului mării, valoarea respectivă trebuie redusă cu 2,72%. Pe verticală, masa scade din cauza scăderii densităţii aerului: 1 m 3 de aer are masa de 1,293 kg la nivelul mării, 319 g la 12 km înălţime, 43 g la 25 km înălţime si 4 g la 40 km înălţime. Drept urmare, 50 % din masa atmosferei este concentrată până la 5 km înălţime, 75% până la 10 km înălţime, 90 % până la 20 km înălţime si 99% până la 36 km înălţime. Masa reală a atmosferei terestre este de 5,147·10 15 tone, reprezentând o milionime din masa Pământului, 5,98·10 27 tone. Altitudinal, masa atmosferei scade datorită scăderii presiunii şi densităţii aerului, astfel că, la nivelul mării masa unui metru cub de aer are o valoare de 1,293 kg, la 12 km înălţime este de 319 g, la 25 km de 43 g, iar la 40 km de 4 g. Jumătate din masa atmosferei este concentrată până la înălţimea de 5 km, iar aproape întreaga cantitate până la limita superioară a stratosferei.

Densitatea atmosferei, ρ

unde:

ρ = m/V

m = masa

V = volum

Pentru aerul uscat, densitatea poate fi calculată cu ajutorul ecuaţiei stării gazelor ideale, numită si

Klapeyron - Mendeleev. Aceasta are forma:

unde:

pV=RT

p

= presiunea atmosferei

v

= volumul specific al aerului

R

= constanta universală a gazelor

T

= temperatura absoluta (°K)

Daca se are în vedere că volumul este o mărime inversă densităţii, atunci ecuaţia gazelor ideale poate fi scrisă:

pm/ρ=RT

sau

ρ= pm/RT

Calculată pentru presiunea de la nivelul mării (1012,25 mb / hPa) si temperatura de 0°C, densitatea aerului uscat este de 1,293 g/cm 3 sau 1,293 kg/m 3 În realitate, atmosfera conţine vapori a căror densitate este de 0,622 din densitatea aerului uscat. ρ vap = 0,622 ρ a usc Asadar, ρ a umed se deduce din relaţia:

ρ a um = ρ a usc + ρ vap .

La rândul său, presiunea aerului umed sau presiunea totală este dată de suma presiunii aerului uscat si presiunea vaporilor.

p tot = p a usc + p vap

Daca notăm p vap = e (tensiunea vaporilor), relaţia devine:

p tot = p a usc + e

=>

p a usc = p tot – e

În continuare, pe baza ecuaţiei gazelor ideale se obţine ρ a usc si ρvap.

ρ a usc = p tot e /RT

ρ vap = 0,622 e/RT

Deoarece ρ a um = ρ a usc + ρ vap , se poate scrie:

ρ a um = p tot – e /RT + 0,622 e /RT

De unde se obţine în final, dându-se factor comun p tot /RT, următoarea relaţie:

ρ a um = p tot /RT(1 – 0,378T/p tot )

Densitatea aerului este extrem de importantă, de relaţiile ei cu temperatura, presiunea si umezeala depinzând o serie de procese termodinamice care influenţează în mod hotărâtor stabilitatea atmosferică. Densitatea (greutatea specifică) este unul din parametrii principali ai atmosferei alături de presiune, temperatură, masă şi volum. Densitatea aerului depinde de următorii parametri: altitudine, presiune, temperatură, umiditate. Odată cu creşterea altitudinii, scade densitatea aerului şi deci şi presiunea şi temperatura lui. S-a constatat că în funcţie de gradul de umezeală densitatea aerului se modifică şi oarecum paradoxal, aerul uscat are o densitate mai mare decât aerul umed. Astfel, aerul uscat are, la nivelul mării, o densitate de 0,001293 g/cm 3 sau 1,293 kg/ m 3 , la o presiunea medie de 1013,25 mb şi o temperatură de 0ºC.

Aer uscat

Aer umed

Temperatura

ºC

-20

0

20

-20

0

20

Presiunea

1000 mb

1,376

1,276

1,190

1,375

1,273

1,180

Tabelul

. Variaţia densităţii aerului cu temperatura(°C) şi presiunea atmosferică (mb) (Sursa: Ciulache, 2002)

De raportul dintre densitatea aerului şi ceilalţi parametri meteorologici depind procesele termodinamice din aer, care determină stabilitatea sau instabilitatea vremii.

Structura atmosferei.

1.2.4.1 Clasificări În funcţie de variaţia temperaturii cu altitudinea, în 1951 s-a stabilit o stratificare unanim acceptată:

troposfera – 0 ÷ 11 km;

stratosfera – 11 ÷ 45 km;

mezosfera – 45 ÷ 85 km;

termosfera – 85 ÷ 1000 km;

exosfera – 1000 ÷ 3000 km

După ultimele cercetări efectuate cu ajutorul rachetelor şi sateliţilor meteorologici şi în urma zborurilor extraterestre s-au stability următoarele diviziuni ale atmosferei:

-homosfera (de la suprafaţa Pământului până la înălţimea de 90-100 km, cu prezenţa stratului de ozon între 20-35 km şi 50 km;

heterosfera de la limita homosferei până la peste 10 000 km şi este alcătuită din patru straturi gazoase: stratul de azot molecular, stratul de oxigen atomic, stratul de heliu, stratul de hidrogen atomic.

Tot în urma cercetărilor recente s-a dovedit că Pământul este înconjurat de un vast camp electromagnetic, care se întinde în afara atmosferei la distanţe cuprinse între 65 000km şi 130 000 km, înveliş numit magnetosferă, urmată de

magnetopauza în care influenţa câmpului magnetic încetează. În acest spaţiu există trei centuri de radiaţie numite centurile lui Van Allen, după numele celui care le-a descoperit, formate din protoni, electroni şi neutroni de mare energie captaţi din radiaţia corpusculară cosmică.

1.2.4.2 Structura

Atmosfera nu este deci omogenă, ea este alcătuită din straturi concentrice, cu proprietăţi fizice şi chimice diferite. Principalele straturi adoptate în anul 1951 de către organizaţia Meteorologică Mondială sunt: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi exosfera

Troposfera (gr. tropos-agitat, turbulent) Este stratul de la contactul cu suprafaţa Pământului în care este cuprinsă trei pătrimi din masa atmosferică si cuprinde 95% din vaporii de apă. Grosimea acestui strat la Ecuator este cuprinsă între 16÷18 km, aproximativ 14 km la latitudini medii, iar la poli de 8 km. În troposferă temperatura scade cu altitudinea în medie cu 0,65°C la suta de metri. Această scădere face ca la nivelul superior al acestui strat, la Ecuator, temperatura să fie de -80°C iar deasupra polilor de numai -50°C. Există zone în care temperatura se poate menţine constantă cu altitudinea, fenomenul purtând denumirea de izotermie, iar în altele temperatura creste cu altitudinea, fenomenul purtând denumirea de inversiune termică. Troposfera este cel mai turbulent strat. Aici se produc miscări de convecţie pe verticală, atât ascendente cât si descendente, care au rolul de a omogeniza din punct de vedere termic aerul, si miscări de advecţie (mişcare numai pe orizontală), care au rolul de a transporta masele de aer dintr-o regiune în alta.

În troposferă se produc toate fenomenele meteorologice: variaţii de temperatură si presiune, vânt, nori, precipitaţii, aici se formează centrii barici si fronturile atmosferice. În timpul anului, grosimea troposferei suferă variaţii datorită modului diferit de încălzire a aerului, iarna fiind mai mică cu aproximativ 2 km. Tot aici se produc mişcările orizontale ale aerului sub forma vânturilor, conform gradientului baric orizontal, de asemenea, se produc procese şi fenomene importante legate de sistemul de faze al apei: evaporare, condensare, sublimare, nori şi precipitaţii. Tropopauza este un substrat atmosferic cu grosimi de la câteva sute de metri până la 2 km si face tranziţia între troposferă si stratosferă. Temperatura nu mai scade cu altitudinea (izotermie) . Este mai groasă deasupra polilor si mai subţire deasupra Ecuatorului. Nu este un strat continuu, ea prezentând două trepte: una în zona subpolară si alta în zona subtropicală care se suprapun pe anumite distanţe. În zona de suprapunere se produc diferenţe mari de temperatură si presiune, aici luând nastere curenţi rapizi de vest cu viteze de 700 km/h. Acestia reprezintă curenţii jet sau fulger („Jet Streams”), cu un circuit meandrat pe direcţia E-V .

jet sau fulger („Jet Streams”), cu un circuit meandrat pe direc ţ ia E-V . Fig

Fig 1 Structura verticala a atmosferei

Stratosfera cu o grosime de 11-45 km deasupra troposferei. În această zonă temperatura creşte cu altitudinea datorită interacţiunlor radiaţiilor solare cu lungimi mici de undă şi diferite specii de oxigen (O 2 , O 3 ) dar până la valoarea de 0ºC. De menţionat că între 16-50 km se găseşte stratul de ozon (O 3 ) (ozonosfera)

Mezosfera, situată deasupra stratosferei cu o grosime a stratului de 45-85 km, în care temperatura scade cu altitudinea. Aerul este foarte rarefiat. Densitatea aerului este redusă, dar permite aprinderea meteoriţilor. La 50-55 km se află a doua concentraţie masivă de ozon care formează ozonosfera în urma fotodisocierii moleculelor de oxigen. Temperatura este ridicată datorită procesului de absorbţie a radiaţiilor ultraviolete de către ozon.

Termosfera, cu o grosime cuprinsă între 85-1000-1200 km, în care se produc procese de disociere moleculară cum ar fi O 2 →2O. Gazele sunt puternic ionizate de către radiaţiile gama, X şi ultraviolete cu lungime de undă sub 0,2 µ. Porţiunea din termosferă situată între 60 km şi 700 km este cunoscută sub numele de ionosferă, foarte importantă pentru comunicare prin undele radio. După gradul de ionizare şi înălţimea la care se reflectă undele radio, ea este alcătuită din mai multe straturi. La limita superioară temperature aerului poate să atingă valori deosebit de mari, 2000-3000ºC, datorită absorbţiei radiaţiilor ultraviolete de către moleculele de oxigen care se disociază cu degajare de căldură. Exosfera, cuprinsă între 1000 ÷ 3000 km. Este alcătuită din gaze rarefiate.

Troposfera şi stratosfera formează atmosfera inferioară, iar mezosfera, termosfera şi exosfera formează atmosfera superioară.

termosfera şi exosfera formează atmosfera superioară. FIG. 2 Structura verticală a atmosferei (Sursa: Măhăra,

FIG. 2 Structura verticală a atmosferei (Sursa: Măhăra, 2001)

1.2 Surse de poluare

Sursele fixe sunt constituite din:

dispozitivele de combustie industriale si menajere, care emit pulberi, oxizi de carbon, oxizi de sulf, oxizi de azot, etc. Cu cât combustibilul este de calitate mai scazută, arderea decurge cu randament mai mic şi se elimină cantităţi mai mari de poluanţi. Astfel, carbunii inferiori (lignitul, carbunele brun, turba, sistul bituminos) lasă la ardere cantităţi mari de cenusă, CO, CO 2 , SO 2 , NO 2 . Pacura elimina CO, CO 2 , SO 2 , iar gazul metan (combustibil superior) numai CO 2 şi urme de CO;

În ceea ce priveşte sursele de poluare rezultate din producţia de energie, pe plan mondial, trebuie menţionat că foarte mare parte din electricitatea generată de acestea este rezultatul arderii cărbunilor fosili: astfel din circa 11.000 TWh (1 terawatth – 1 bilion kWh) generaţi în 1989, circa 62% proveneau din centralele termoelecrtice (alimentate cu cărbuni fosili), 20% din centralele hidroelectrice, 17% din centralele nucleare, de la o producţie de 1,6% din total în 1970 au ajuns la 17% în 1989. Arderea combustibililor fosili şi a biomasei generează numeroase emisii nocive în aer. În ceea ce priveşte combustibilii fosili, în medie, din totalul de emisii antropogene de pe glob, 90% sunt emisii de oxid de sulf, 85% oxizi de azot, 30-50% monoxid de carbon, 40% particule totale în suspensie, 55% compuşi organici volatili, 15-40% metan şi 55-80% dioxid de carbon.

Instalatiile industriale din chimie, metalurgie, materiale de constructii etc. elimină oxizi de Fe, Mn, Cr, Ni, Zn, Pb, Cd, Cu, SiO2, CO2, C, etc.; Sursele de poluare din industrie, pe plan mondial, acţionează prin următorii poluanţi:

 

Milioane t/zi

% din totalul de emisii antropogene

Dioxid de carbon

3500

50

metan

84

24

Oxid azotos

0,2

13

amoniac

7

20

Oxizi de sulf

89

90

Oxid azotic

30

44

Particule totale în suspensie

23

40

hidrocarburi

26

50

Cloroflorocarburi /haloni

12

100

În cea mai mare parte, poluarea atmosferă se datorează întreprinderilor industriale în care se desfăşoară procese tehnologice ce conduc inevitabil la anumite emisii de substanţe poluante. Chiar dacă aceste emisii poluante sunt captate şi supuse unor procese de filtrare sau recuperare, poluarea atmosferică tot se produce şi datorită mişcării aerului are loc difuzia masei poluantului, concentraţia acestuia scăzând pe măsură ce se depărtează de locul evacuării. Ţinând cont că aerul este un fluid în mişcare, se recurge la legile mecanicii fluidelor pentru a descrie modul în care este transportat şi cum difuzează poluantul în atmosferă. Ceea ce interesează şi se poate estima este concentraţia de poluant în aer, exprimată în unităţi de masă

de poluant în unitatea de volum de aer. Deplasarea şi dispersia poluantului sunt influenţate de condiţiile de dispersie, adică un set de caracteristici meteorologice specifice fiecărei zone. În urma observaţiilor şi experimentelor în ceea ce priveşte efectele poluanţilor aerului asupra sănătăţii omului în primul rând dar şi asupra ecosistemului în general. Se fixează norme de calitate a aerului, care precizează concentraţiile maxime admise pentru fiecare poluant al aerului. Pentru evitarea poluării excesive există mai multe soluţii de urmat:

amplasarea unităţii industriale într-un loc cu condiţii bune de dispersie,

adoptarea soluţiei unei diluări superioare a poluantului în atmosferă prin ridicarea nivelului de emitere, reţinerea poluantului la sursă (de exemplu captarea electrostatică a pulberilor) şi evident

modernizarea tehnologiei, care poate fi o soluţie imediată sau de perspectivă.

Dintre toate activităţile care concură la menţinerea calităţii aerului în limite acceptabile, monitorizarea nivelului de poluare absoarbe cel mai mare volum de fonduri şi de forţă umană, exceptând eforturile îndreptate către elaborarea tehnologiilor cât mai puţin poluante. Monitorizarea nivelului de poluare este strâns legată de existenţa dispozitivelor de recoltare a probelor, a aparaturii de analiză chimică, a aparaturii pentru măsurare de la distanţă, a posibilităţii de comunicare la mare distanţă şi de tehnica de calcul pentru prelucrarea datelor. Deoarece nu este suficient a se urmări nivelul poluării doar în imediata vecinătate a surselor industriale, se realizează aşa numitele reţele de supraveghere a poluării atmosferei care acoperă întinderea a ceea ce se numesc “bazine aeriene “ la scara unei ţări sau a unui grup de ţări.

Vulcanii, apele statatoare (balti, mlastini) emit diverse gaze, vapori ;

Rezidiile de orice provenienţă, haldate pe sol, animalele si plantele în putrefacţie constituie tot atâtea surse fixe de poluare atmosferică.

Sursele mobile de poluare împrăştie la distante mult mai mari decât sursele fixe, diversi poluanti. In aceasta categorie intra: vântul, pasarile, apa, mijloacele de transport rutier, pe calea ferata, naval si aerian. Imprastierea poluantilor este întotdeauna influentata de miscarea aerului, care se realizeaza datorita diferentelor de temperatura existente în doua regiuni adiacente. Temperatura modifica densitatea aerului, producând curenti orizontali, verticali, sau vârtejuri (turbioane). Imprastierea poluantilor dintr-o sursa fixa, în plan orizontal acopera o arie eliptica, deoarece este influentata de vânt si de miscarea de rotatie a Pamântului (fig.1.a).Imprastierea poluantilor din surse mobile, în miscare urmeaza alte legi matematice (fig.1.b).

Fig.1. Imprastierea poluantilor în plan orizontal. a - din sursa fixa; b - din sursa

Fig.1. Imprastierea poluantilor în plan orizontal. a - din sursa fixa; b - din sursa mobila. Daca sursele sunt în apropiere, între ele zona sufera impurificarea cu ambii poluanti. Imprastierea poluantilor depinde si de starea de agregare, iar la particulele solide si lichide si de marimea particulelor. Astfel, particulele solide vor cadea mai repede, cu cât diametrul si densitatea lor sunt mai mari, cele lichide vor cadea la distanta mai mare, diametrul mare favorizând caderea, iar gazele vor fi transportate la distanta cea mai mare, poluând o arie mult mai mare (fig.2).

cea mai mare, poluând o arie mult mai mare (fig.2). Fig.2. Distanta de cadere a unor

Fig.2. Distanta de cadere a unor particule din atmosfera, fata de sursa de poluare. 1- particule mari; 2 - particule mici; 3 - gaze. Poluantii emisi din cosuri industriale formeaza egreta de dispersie. Considerând h înaltimea cosului, Δh înaltimea de urcare a poluantului deasupra cosului, rezulta ca înaltimea totala de urcare în altmofera a poluantului este:

H = h + Δh Daca sursa de poluare se afla amplasata lânga o constructie înalta, pot exista urmatoarele trei situatii: a - înaltimea sursei depaseste mult înaltimea cladirii, deci poluarea se va regasi dupa

cladire si la distanta; b - sursa depaseste cladirea în înaltime si agentul poluant se concentreaza în spatele cladirii; c - înaltimile sunt egale si poluarea se concentreaza în spatele cladirii. Intensificarea poluarii atmosferice se poate întâmpla în urmatoarele situatii: - existenta în aceeasi zona geografica a mai multor surse de poluare: intensificarea activitatii umane în zona; accidente în functionarea unor instalatii (explozii, incendii, evacuari fortate de poluanti în atmosfera, etc.); relief înalt, sau alte obstacole (cladiri înalte, ziduri) care împiedica diluarea prin împrastiere pe o arie mai mare a poluantilor; fenomene meteorologice favorabile poluarii. Relieful, în multe cazuri, datorita spatiului restrâns si a miscarii reduse a curentilor de aer împiedica dispersarea poluantilor pe o suprafata mai mare si deci diluarea lor. Situatia se întâlneste în vai si depresiuni, unde în anumite situatii poluarea se accentueaza. Unele fenomene atmosferice pot amplifica poluarea. Astfel.: lipsa curentilor de aer (starea de calm), datorita unei mase de aer cu densitate si presiune mai mare decât în zonele învecinate. Starea poate dura ore, sau zile, timp în care poluantii se acumuleaza, depasind concentratiile de prag admisibile; ceata, inversia termica, provocata de împiedicarea miscarii verticale a maselor de aer rece si cald . In mod obisnuit, aerul rece patrunde si îndeparteaza aerul cald, ce poate fi si poluat. Dar în depresiuni, aerul cald se poate aduna la sute sau mii de metri altitudine, pastrând poluarea în zona. Curentii de aer si precipitatiile ajuta la purificarea aerului, prin procese fizice de sedimentare, dizolvare în apa , procese chimice (reactii cu apa) si apoi depunere. Procesele depind evident de natura poluantilor, starea lor de agregare, solubilitatea în apa, reactivitatea cu apa, precum si de interactiunile dintre ei. De exemplu, SOx si NOx reactioneaza cu apa, dar în prezenta cu hidrocarburi prezinta efect poluant sinergetic Influenta factorilor climatici asupra dispersie si transportului poluanţilor. O problema suparatoare a omenirii o reprezinta, mai acut in acest secol al tehnologiei, legile naturii, adica influenta naturii asupra fenomenului de poluare.Se stie, ca natura este caracterizata printre altele si de factorii sai climatici, factori ce pot influenta fenomenul de poluare prin caracterul lor dispersiv sau transportoriu asupra poluantilor. Inainte de a prezenta informatii despre influenta factorilor climatici asupra dispersiei si transportului poluantilor, trebuie sa se cunoasca fenomenul ce este schimbat, marcat de actiunea acestora si anume poluarea. Fenomenul reprezinta impurificarea atmosferei cu particule de gaze sau vapori produse artificial sau a apelor naturale de suprafata sau subterane cu ape uzate menajere si industriale. Poluarea este rezultatul oricarei modificari a mediului ambiant, care determina un dezechilibru ecologic natural. Orice adaos de substanta sau forme de energie (caldura, sunet) pe care mediul nu le mai poate dispersa, descompune sau recicla, conduce la aparitia poluarii. Desi societate umana se afla intr-o continua dezvoltare se pare ca natura, ca de obicei imprevizibila, ne poate surprinde, mai ales prin intermediul factorilor sai climatici. Acestia sunt:

variatiile de temperature din atmosfera, vantul, turbulenta aerului, umiditatea, precipitatiile si norii, fenomenele macrometeorologice. Factorii climatici pot fi analizati atat la scara sinoptica (o zona orizontala de cca. 100 km lungime, de mica grosime, sub forma unei calote plate ), cat si la scara aerologica (o zona de cateva zeci sau sute de metrii deasupra solului, unde curentii ascendenti termici si de turbulenta, datorita solului si a reliefului sau , au o mare influenta asupra dispersiei). Influenta variatiilor de temperatura asupra dispersiei si transportului poluantilor

Deoarece temperatura scade odata cu altitudinea, atunci cand un strat de aer rece se absoarbe sub un strat de aer cald ,are loc o inversiune termica, poluantii se acumuleaza la suprafata pamantului fiind mult mai daunatori pentru sanatatea omului. Odata cu acest fenomen are loc si o distrugere a stratului de ozon aflat la aprozimativ 24 km de pamant. Acest strat are rolul de a filtra radiatiile daunatoare ale Soarelui, radiatiile ultraviolete. Cand aceste nu sunt oprite are loc efectul de sera, ce determina cresterea temperaturii medii a planetei, iar ca principal resposabil in formare acestui efect este dioxidul de carbon. Tot legat de inversiunea termica, important este ca stratul de inversiune termica actioneaza ca un capac impiedicand dispersia si transportul poluantilor. Mai mult aceste straturi sunt propice formarii cetei, ca urmare a condensarii vaporilor de apa si a existentei poluarii sub forma de pulberi, deci uneori si a smogului. Temperature poate determina mai multe tipuri de atmosfera, in functie de gradientul adiabatic uscat si anume: atmosfera indiferenta, atmosfera instabila si atmosfera stabila. Gradientul adiabatic uscat reprezinta masura cantitativa a racirii unei particule cand se ridica, adiabatic,in atmosfera uscata. Atmosfera indiferenta esta atunci cand gradientul de descrestere a temperaturii atmosferei este egal cu gradientul adiabatic uscat. Asadar intr-o astfel de atmosfera concentratia de poluantii este aceeasi in toate directiile, oricare ar fi pozitia particulei in masa atmosferei are temperature egala cu atmosfera, deci dispersia si transportul poluantilor nu sunt influentate, ci depind doar de parametrii cinetici ai jetului de poluant. Atmosfera instabila se formeaza atunci cand conditiile de temperatura sunt supraadiabatice, adica descresterea temperaturii este superioara gradientului adiabatic uscat.pentru un nivel dat, orice particular aflata intr-o miscare de coborare va ramane mai rece decat atmosfera, va ave densitatea mai mare si va continua miscare in jos. Invers, daca particula va fi la orice nivel mai calda decat mediul ambient, deci mai usoara, va continua sa se ridice. Atmosfera instabila este favorabila dispersiei si transportului poluantilor, mai putin situatia in care masa de aer incarcata cu poluanti este obligata sa coboare. Atmosfera stabila se intalneste atunci cand descresterea verticala de temperature este inferioara gradientului adiabatic uscat. Daca particular de aer este supusa la o miscare ascendenta ea este mai rece decat mediul ambient, are densitate mai mare si tendinta de a cobora. Daca particula de aer a primit un impuls vertical dirijat in jos, ea este maicalda decat mediul si are tendinta sa urce. Ambele deplasari u ca rezultat revenirea la nivelul initial. In conditiile unei astfel de atmosfere difuzia si transportul poluantilor nu sunt favorizate.

Vantul Vantul reprezinta deplasarea orizontala a maselor de aer atmosferic datorita, in principal, diferentelor de presiune dintre zonele de pe suprafata solului,cre se resimte pana la cca. 1 km altitudine. Acesta se caracterizeaza prin directie si viteza. Se considera, conventional, vant daca viteza curentilor de aer este mai mare de 0,5 m/s. Pentu viteze mai mici se considera calm atmosferic, perioada in care vantul nu influenteaza dispersia si transportul poluantilor. Directia vantului reprezinta directia de miscare a poluantilor, de aceea un vant moderat va favoriza dispersia si transportul poluantilor mult mai bine decat unul cu viteza mare, care are tendinta de a retine poluantii la nivelul solului. Turbulenta aerului Turbulenta reprezinta starea de miscare a aerului in care se formeaza vartejuri, produse de curentii verticali de convectie, in opozitie cu vantul, la care miscarea este orizontala. Este proportionala cu miscare vantului si dependenta de constructiile de pe sol, forme de relief si de capacitatea de inmagazinare a caldurii. Dupa cauzele care o provoaca, turbulenta se clasifica in termica, datorata diferentelor de temperatura ale aerului din apropierea solului si dinamica,

datorata frecarii dintre masele de aer si elementele orografice de la sol. Acest factor climatic favorizeaza dispersia si transportul poluantilor. In opozitie cu miscarea turbulenta este miscarea laminara caracteristica momentelor de acalmie, cand dispersia si transportul poluantilor are loc, dar prin difuzie moleculara si procesul de sedimentare. Umiditatea atmosferica, precipitatiile si norii Umiditatea atmosferica este un factor climatic ce are un aspect nu foarte favorabil asupra dispersiei si transportului poluantilor, ci din potriva ajuta uneori la formarea unor efecte foarte daunatoare vietii, precum ceata si chiar smogul.Precipitatiile in opozitie cu ceata,contribuie la dispersia si transportul poluantilor la nivelul atmosferei, insa influenteaza negativ solul si apele, deoarece toti poluantii ajung la nivelul acestor componenti, unde se infiltreaza schimband proprietatile lor, deci are loc un fenomen de poluare. Solul poate fi poluat :

-direct, prin deversari de deseuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din îngrasaminte si pesticide aruncate pe terenurile agricole ; -indirect, prin depunerea agentilor poluanti ejectati initial în atmosfera, apa ploilor contaminate cu agenti poluanti "spalati" din atmosfera contaminata, transportul agentilor poluanti de catre vânt de pe un loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate. În ceea ce priveste poluarea prin intermediul agentilor poluanti din atmosfera, se observa anumite particularitati. Spre exemplu, ca regula generala, solurile cele mai contaminate se vor afla in preajma surselor de poluare. Pe masura, însa, ce înaltimea cosurilor de evacuare a gazelor contaminate creste, contaminarea terenului din imediata apropiere a sursei de poluare va scadea ca nivel de contaminare dar regiunea contaminata se va extinde în suprafata. Nivelul contaminarii solului depinde si de regimul ploilor.Acestea spala în general atmosfera de agentii poluanti si îi depun pe sol, dar în acelasi timp spala si solul, ajutând la vehicularea agentilor poluanti spre emisari. Trebuie totusi amintit ca ploile favorizeaza si contaminarea în adâncime a solului. Într-o oarecare masura poluarea solului depinde si de vegetatia care îl acopera, precum si de natura însasi a solului. Poluarea apei se produce atunci cand, in urma introducerii unor substante determinate - solide, lichide, gazoase, radioactive - apele sufera modificari fizice, chimice sau biologice, susceptibile de a le face improprii sau periculoase pentru sanatatea publica, pentru viata acvatica, pentru pescuitul industrial, pentru industrie si turism. Norii, ca plafon compact, static si de joasa altitudine creeaza un spatiu inchis, in care dispersia si transportul poluantilor nu sunt favorizate, insa atunci cand creeaza un plafon discontinuu si in continua miscare favorizeaza fenomenele de dispersie si transport al poluantilor. Fenomenele macrometeorologice Un rol deosebit de nefavorabil asupra procesului de dispersie si de transport al poluantilor il au masele anticiclonice (cu presiune atmosferica mare in raport cu imprejurarile). Exista zone pe glob unde frecventa si durata maselor anticiclonice este mare, existenta acestora favorizand inversiunea termica, ceata si calmul atmosferic, fenomene ce le-am caracterizat mai sus. Masele anticiclonice au o durat mai mare toamna si iarna, fata de primavara si vara. Datorita acestor motive, cresterea nivelului de poluare in aceste zone a produs primele accidente de masa, zone a caror poluare este sub control legislativ sever. Dupa cum se constata factorii climatici au o influenta mare asupra dispersiei si transportului poluantilor. Importanta lor este cu atat mai mare incat au puterea de a transforma un mediu prielnic vietii in unul total neprielnic si invers. Deci natura ne poate fi atat prieten cat si dusman, de aceea e bine sa o putem intelege si sa traim in perfecta armonie cu regulile ei si aceasta pentru binele societatii umane, intrucat nedreptatea o producem noi si nu aceasta.

1.2. Poluanţi specifici

Poluanţii aerului pot fi clasificaţi în funcţie de origine şi starea materiei.

1. Origine:

1.1 primară - emisii în atmosferă dintr-un proces;

1.2 secundară - formaţi în atmosferă, ca rezultat al unei reacţii

chimice.

2. Starea de agregare a poluantului:

2.1 gazoasă - gaze precum: dioxidul de sulf, oxidul de nitrogen,

ozonul, monoxidul de carbon etc; vapori, cum ar fi: gazolina,

solvent de vopsea, agenţi de curăţare uscată etc. ;

2.2 solidă, particule, în final divizate în solide (de exemplu praful şi

fumurile) şi lichide (picăturile, ceaţa şi aerosoli).

Poluanţii gazoşi pot fi clasificaţi în organici şi anorganici. Poluanţii anorganici constau în:

gaze sulfuroase - dioxid de sulf, trioxid de sulf, hidrogen sulfurat;

oxizi de carbon - monoxid de carbon şi dioxid de carbon;

gaze azotoase - monoxid de azot, dioxid de azot şi alţi oxizi de azot;

halogenuri, hidruri - acid fluorhidric, acid clorhidric, cloruri, fluoruri, tetrafluorura de siliciu;

produşi fotochimici - ozon, oxidanţi;

cianuri - acid cianhidric;

compuşi cu azot - amoniac;

clorofluorocarburi – diclor, diclorodifluormetan, triclor, trifluoretan, triclorofluor-metan, tetrafluoretan, clorodifluormetan, clorpentofluoretan;

Dioxid de sulf SO 2 1.Caracteristici generale Dioxidul de sulf este un gaz incolor, amarui, neinflamabil, cu un miros patrunzator care irita ochii si caile respiratorii.

Surse naturale: eruptiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentatia bacteriana in zonele mlastinoase, oxidarea gazului cu continut de sulf rezultat din descompunerea biomasei.

Surse antropice: (datorate activitatilor umane): sistemele de incalzire a populatiei care nu utilizeaza gaz metan, centralele termoelectrice, procesele industriale (siderurgie, rafinarie, producerea acidului sulfuric), industria celulozei si hartiei si, in masura mai mica, emisiile provenite de la motoarele diesel.

Efecte asupra sanatatii populatiei In functie de concentratie si perioada de expunere dioxidul de sulf are diferite efecte asupra

sanatatii umane. Expunerea la o concentratie mare de dioxid de sulf, pe o perioada scurta de timp, poate provoca dificultati respiratorii severe. Sunt afectate in special persoanele cu astm, copiii, varstnicii si persoanele cu boli cronice ale cailor respiratorii. Expunerea la o concentratie redusa de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect infectii ale tractului respirator. Dioxidul de sulf poate potenta efectele periculoase ale ozonului.

Efecte asupra plantelor Dioxidul de sulf afecteaza vizibil multe specii de plante, efectul negativ asupra structurii si tesuturilor acestora fiind sesizabil cu ochiul liber. Unele dintre cele mai sensibile plante sunt: pinul, legumele , ghindele rosii si negre, frasinul alb , lucerna , murele.

Efecte asupra mediului In atmosfera, contribuie la acidifierea precipitatiilor, cu efecte toxice asupra vegetatiei si solului. Cresterea concentratiei de dioxid de sulf accelereaza coroziunea metalelor, din cauza formarii acizilor. Oxizii de sulf pot eroda: piatra , zidaria, vopselurile , fibrele, hartia , pielea si componentele electrice.

2. Metode de masurare

Metoda de referinta pentru analiza dioxidului de sulf este cea prevazuta in ISO/FDIS 10498 (proiect de standard) "Aer inconjurator - determinarea dioxidului de sulf" - metoda fluorescentei in ultraviolet.

3. Norme

nr. Dioxidul de sulf - SO2

ORDIN

 

592

din

25

iunie

2002

Prag

de

500 ug/m3 - masurat timp de 3 ore consecutive in puncte reprezentative pentru calitatea aerului, pe o suprafata de cel putin 100 km2 sau pentru o intreaga zona sau aglomerare.

alerta

 

350

ug/m3

-

valoarea

limita

orara

pentru

protectia

sanatatii

umane

Valori

125

ug/m3 - valoarea limita zilnica pentru protectia sanatatii umane

limita

20 ug/m3 - valoarea limita pentru protectia ecosistemelor (an calendarisitic si iarna 1

octombrie - 31 martie)

 

Oxizi de azot NOx (NO / NO2)

1.Caracteristici generale Oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care contin azot si oxigen in cantitati variabile. Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fara culoare sau miros.

Principalii

 

oxizi

 

de

azot

sunt:

-

monoxidul

de

azot

(NO)

care

este

un

gaz

este

incolor

si

inodor;

- dioxidul de azot (NO2) care este un gaz de culoare brun-roscat cu un miros puternic, inecacios. Dioxidul de azot in combinatie cu particule din aer poate forma un strat brun-roscat. In prezenta luminii solare, oxizii de azot pot reactiona si cu hidrocarburile formand oxidanti

fotochimici. Oxizii de azot sunt responsabili pentru ploile acide care afecteaza atat suprafata terestra cat si

ecosistemul

acvatic.

Surse antropice:

oxizii de azot se formeaza in procesul de combustie atunci cand combustibilii sunt arsi la temperaturi inalte, dar cel mai adesea ei sunt rezultatul traficului rutier, activitatilor industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea smogului, a ploilor acide, deteriorarea calitatii apei, efectului de sera, reducerea vizibilitatii in zonele urbane .

Efecte asupra sanatatii populatiei Dioxidul de azot este cunoscut ca fiind un gaz foarte toxic atat pentru oameni cat si pentru animale (gradul de toxicitate al dioxidului de azot este de 4 ori mai mare decat cel al monoxidului de azot). Expunerea la concentratii ridicate poate fi fatala, iar la concentratii reduse afecteaza tesutul pulmonar. Populatia expusa la acest tip de poluanti poate avea dificultati respiratorii, iritatii ale cailor respiratorii, disfunctii ale plamanilor. Expunerea pe termen lung la o concentratie redusa poate distruge tesuturile pulmonare ducand la emfizem pulmonar. Persoanele cele mai afectate de expunerea la acest poluant sunt copiii.

Efecte asupra plantelor si animalelor Expunerea la acest poluant produce vatamarea serioasa a vegetatiei prin albirea sau moartea tesuturilor plantelor, reducerea ritmului de crestere a acestora. Expunerea la oxizii de azot poate provoca boli pulmonare animalelor, care seamana cu emfizemul pulmonal, iar expunerea la dioxidul de azot poate reduce imunitatea animalelor provocand boli precum pneumonia si gripa.

Alte efecte Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide si favorizeaza acumularea nitratilor la nivelul solului care pot provoca alterarea echilibrului ecologic ambiental. De asemenea, poate provoca deteriorarea tesaturilor si decolorarea vopselurilor, degradarea metalelor.

2. Metode de masurare

Metoda de referinta pentru analiza dioxidului de azot si a oxizilor de azot este cea prevazuta in

ISO 7996/1985 "Aer inconjurator - determinarea concentratiei massive de oxizi de azot" - metoda prin chemiluminiscenta.

3. Norme

nr. Oxizi de azot - NOx

ORDIN

592

din

25

iunie

2002

Prag

de

400 ug/m3 - masurat timp de 3 ore consecutive in puncte reprezentative pentru calitatea aerului, pe o suprafata de cel putin 100 km2 sau pentru o intreaga zona sau

alerta

 

aglomerare

Valori

200 ug/m3 NO2 - valoarea limita orara pentru protectia sanatatii umane 40 ug/m3 NO2 - valoarea limita anuala pentru protectia sanatatii umane 30 ug/m3 NOx - valoarea limita anuala pentru protectia vegetatiei

limita

ORDIN nr. 592 din 25 iunie 2002 Ozon - O3

 

Prag de alerta

 

240 ug/m3- media pe 1 h

 

Valori tinta

 

- 18.000 ug/m3 x h - valoare tinta pentru protectia vegetatiei

120

ug/m3

valoare

tinta

pentru

protectia

sanatatii

umane

Obiectiv

pe

termen

 

lung

120 ug/m3 - obiectivul pe termen lung pentru protectia sanatatii umane

6000

ug/m3 - obiectivul pe termen lung pentru protectia vegetatiei

nr. Monoxid de carbon - CO

ORDIN

592

din

25

iunie

2002

Valoare limita

10 ug/m3 - valoare limita pentru protectia sanatatii umane

 

ORDIN nr. 592 din 25 iunie 2002Benzen - C6H6

 

Valoare limita

5 ug/m3 - valoarea limita pentru protectia sanatatii umane.

 

ORDIN nr. 592 din 25 iunie 2002 Pulberi in suspensie - PM10

 
 

Faza

1

50

ug/m3 PM 10 - valoarea limita zilnica pentru protectia sanatatii umane (pana la

1

ianuarie

2007)

Valori

limita

40

1

ug/m3 PM10 - valoarea limita anuala pentru protectia sanatatii umane (pana la

2

ianuarie

2007)

Faza

50

ug/m3 PM 10 - valoarea limita zilnica pentru protectia sanatatii umane (pana la

1

ianuarie

2010)

20

ug/m3 PM10 - valoarea limita anuala pentru protectia sanatatii umane (pana la

1 ianuarie 2010)

 

ORDIN nr. 592 din 25 iunie 2002 Plumb - Pb

Valori

 

limita

0,5 ug/m3 PM 10 - valoarea limita anuala pentru protectia sanatatii

ORDIN nr. 448 din 21 martie 2007 As, Cd, Hg si Ni

Arsen

ug/m3 PM 10 - valoarea tinta pentru continutul total din fractia PM10, mediata pentru un an calendaristic.

6

Cadmiu

ug/m3 PM 10 - valoarea tinta pentru continutul total din fractia PM10, mediata pentru un an calendaristic.

5

Nichel

20

ug/m3 PM 10 - valoarea tinta pentru continutul total din fractia PM10, mediata

pentru un an calendaristic.

pentru un an calendaristic.

ORDIN nr. 448 din 21 martie 2007 Hidrocarburi Aromatice Policiclice HAP

Benzo(a)piren

1 ug/m3 PM 10 - valoarea tinta pentru continutul total din fractia PM10, mediata pentru un an calendaristic

1.4 Metode de depoluare aer

Principalele tehnici de depoluare Tehnici mecanice - constau, în principiu, în a determina precipitarea particulelor mai mari de 10 µm, prezente în gaze, carora li se aplica forte de gravitatie (incinta de decantare, sacul de praf) si forte de inertie (separator cu obstacole) sau forte centrifugale (ciclon, multiciclon). Tehnici electrice - au fost dezvoltate pentru a elimina praful fin, dar a început sa se ia în considerare utilizarea lor si pentru înlaturarea compusilororganici volatili. Ele fac sa tranziteze la

viteza mica (de ordinul a 1 m/s), gazele din care s-au înlaturat particulele de praf (desprafuire), între electrozii de emisie,alimentati la înalta tensiune (40÷110 kV) si electrozii colectori legati la pamânt. Generând ioni negativi, electrozii de emisie ionizeaza gazul în vecinatatea acestora. Efectul corona care rezulta, antreneaza încarcarea electrica a particulelor.Acestea se vor descarca sub actiunea electrozilor colectori. Ele adera sub efectul fortelor electrice si datorita atractiilor moleculare înainte de a fi separate, urmând ca apoi sa fie recuperate. Tehnici în strat poros - sunt utilizate pentru desprafuire. Principala lor caracteristica tine cont de faptul ca primele particule de praf se opresc pe un support de filtrare, urmate si de celelalte particule. Trebuie ca, periodic, acest suport sa fie debarasat de o parte din praf, evitând însa golirea completa. Ca suport, sunt utilizati deseori saci textili si, în unele cazuri, straturi de nisip sau filter ceramice. Tehnici hidraulice - recurg la utilizarea apei numai când se aditioneaza reactivi, pentru a capta poluantii sub forma de particule si/sau sub forma gazoasa. Sunt utilizate în toate turnurile de spalare, în filtre umede cu pulverizare sau peliculare, în scrubare, rezultând însa o importanta pierdere de apa, care poate contine poluanti dizolvati (pulverizarea unei faze lichide dispersate). Tehnici chimice - asigura eliminarea, neutralizarea sau transformarea poluantilor în stadiul de gaz sau aerosol.

O prima aplicare, binecunoscuta, consta în desulfurarea gazelor de ardere prin procedee,

fie umede (reactii cu lapte de var sau amoniac), fie uscate sau semiuscate (reactii cu var

pulverizat).

O a doua aplicare, care continua sa se dezvolte, este cea de denitrificare (denoxare) a

gazelor de ardere, prin reducerea NOx cu ajutorul amoniacului. Tehnici fizice – tin de proprietatea anumitor poluanti gazosi de a fi adsorbiti într-un mod reversibil de corpuri, acesta dezvoltând o suprafata de activitate specifica (de exemplu 1000 m2/g). Dupa adsorbtie, se poate continua procesul de adsorbtie, crescând temperatura. Ca

adsorbanti se utilizeaza carbon activ de origine vegetala (carbon din nuca de cocos), de origine minerala (cocs de petrol) sau de origine sintetica (fibre textile carbonizate). Tehnici catalitice - permit scaderea temperaturii la care, în mod normal, se opereaza pentru neutralizarea si oxidarea poluantilor. Se va evita, de asemenea, reîncalzirea prea mare a gazelor tratate. Un exemplu în acest caz îl reprezinta denoxarea gazelor de ardere. Tehnici termice - sunt bine cunoscute în înlaturarea anumitor poluanti (este vorba de incinerare si post combustie). Ele au început sa fie aplicate la recuperarea poluantilor, fie volatili (cazul strippingului de amoniac din instalatiile cocsochimice în coloanele cu talere), fie condensabili sau congelabili (cazul criogeniei). Tehnici biologice - se utilizeaza în anumite procese industriale din care rezulta compusi organici volatili ca de exemplu, epurarea biologica a aerului în statiile de tratare a apei, folosita în chimie si farmacie sau în stocajul solventilor. Prin aceste metode, microorganismele utilizeaza poluantii ca elemente nutritive transformându-i în elemente simple. Aceste microorganisme sunt dispuse pe suporturi umede (biofiltre) sau în lichide de spalare (spalatori biologici). Li se asigura un timp de contact suficient, astfel încât poluantii sa fie eliminati.

Principalele procedee aplicate industrial

Desprafurea. Daca exista un domeniu în care calitatea mediului ambiant sa fie simtitor ameliorata, atunci acesta este acela care se ocupa cu înlaturareaparticulelor sedimentabile sau a particulelor de praf în suspensie. Aceasta evolutie favorabila se datoreaza procedeelor industriale bazate pe tehnici mecanice separative, electrice, în strat poros sau hidraulice. În cadrul procedeelor de desprafuire dintre cele mai performante (filtru cusaci, electrofiltre), numai anumite particule dintre cele mai fine pot fi înca emise în atmosfera. Vehicularea poluantilor se face în functie de granulometria particulelor. Particulele pot contine compusi toxici, aflati în stare de vapori în gazele de ardere la mare temperatura, care condenseaza pe particulele fine de praf. Acest proces este valabil chiar si în cazul scaderii temperaturii, cum ar fi existenta sintezei anumitor compusi organici grei, precum dioxinele si furanii. Ideal ar fi fara îndoiala, ca pe aceeasi etapa de emanatie, sa aiba loc mai multe desprafuiri în cascada, la temperatura descrescatoare, eliminând mai întâi particulele grosiere de praf, înaintea condensarii metalelor grele. Ramân de pus la punct tehnologiile de desprafuire la înalta temperatura, de exemplu, prin filtre ceramice, în conditii economice acceptabile.

Denoxarea sau denitrificarea, consta în reducerea oxizilor de azot (NO siNO2). Acestia sunt redusi la stadiul de azot gazos prin reactie cu amoniacul. Distingem, în mod frecvent, doua familii de procedee:

procedee catalitice S.C.R (din englezul Selective Catalytic Reduction ), care opereaza la temperaturi de circa 400 °C;

procedee necatalitice S.N.C.R (din englezul Selectiv Non CatalyticReduction ), care necesita pentru operare o temperatura înalta, de circa 1000 °C, rezultând o eficacitate mai ridicata.

Desulfurarea. De-a lungul mai multor ani de cercetari, prioritatea a avut-o desulfurarea, în acelasi timp cu preocuparile de desprafuire, vizând cu precadere desulfurarea combustibililor (gaze naturale, gaze de cocserie, combustibili lichizi), cât si desulfurarea gazelor industriale de combustie. Procedeele de desulfurare fac apel la combinatia de tehnici chimiceseparative (neutralizare) sau fizice (adsorbtia cu carbon activ), pentru a fixa sau aizola SO 2 , combinate cu tehnici separative mecanice, electrice, în strat poros sauhidraulice, pentru a recupera într-o forma manipulabila chiar si poluantii mai izolati. Ansamblul unitatilor de desulfurare a gazelor de ardere este format, în marea majoritate a cazurilor (de exemplu în Germania, peste 90 %), din instalatii despalare cu lapte de var, spalare în urma careia oxizii de sulf (SO2 si SO3) sunt eliminati, dupa oxidare, sub forma de gips (CaSO4, 2H2O).

Reducerea poluantilor organici. Este vorba de un domeniu unde nu exista procedee industriale. Este cazul anumitor specii de poluanti prioritari pentru a fi eliminati, obtinându-se astfel performantele dorite.

Reducerea compusilor organici volatili (COV). Ca si în cazul oxidului de azot, prezenta COV este motiv de îngrijorare pentru ecologisti. Pentru a raspunde doleantelor, tehnicile separative fizice pot fi utilizate pentru diminuarea emanatiilor COV în atmosfera. Dintre aceste tehnici de reducere a COV, cele mai utilizate sunt:

adsorbtia pe carbune activ, urmata de adsorbtia pentru recuperarea eventuala a COV si regenerarea carbunelui activ;

absorbtia în prezenta unor uleiuri, a compusilor insolubili în apa;

condensarea si separatia prin membrane, în cazul în care se doreste sa serecupereze numai anumiti solventi.

Reducerea dioxinelor si furanilor. Subiectul devine de actualitate. Dioxinele si furanii pot fi eliminati prin adsorbtie pe carbune activ. Metoda consta în aducerea carbunelui activ, fie în interiorul unui strat fluidizat, fie sub forma de pulbere în suspensie, în curentul de gaze. Dupa 1970 observatorii caracterizeaza calitatea aerului la nivel local (concentratii în praf, în SO2, în CO, etc.), ca pe o semnificativa ameliorare a situatiei în tarile industrializate. Un astfel de rezultat se explica, în special, prineforturile de depoluare realizate de catre obiectivele industriale. În orice caz, expertii asteapta progrese suplimentare în mai multe puncte ale activitatii. Continutul în NOx a scazut relativ putin si, în loc sa fie necesara generalizarea denitrificarii gazelor de ardere, va trebui sa fie mai bine controlata combustia si evolutia spre tehnici mai putin poluante (de exemplu, combustia carbunelui în pat fluidizant). Anumiti poluanti cer o mai buna supraveghere, cum ar fi, de exemplu, metalele grele, NO2, compusii organici volatili sau poluantii organici persistenti. Pâna în prezent exista tendinta de a trata într-un mod separat poluarea aerului, a apei, a solului, zgomotul, vibratiile si problemele ridicate de depozitarea deseurilor. Acum se gândeste mai mult din punct de vedere global, în cadrul a ceea ce numim dezvoltare durabila. Tehnologiile clasice de depoluare si procedeele de fabricatie pot fi deci repuse în discutie, pentru a ajunge la o mai buna protectie de ansamblu a mediului

înconjurator. Obtinerea unei mai bune calitati a aerului pâna în prezent, luata în considerare pe plan local, regional sau continental, tine cont acum de sol si de paturile atmosferice (troposfera, stratosfera). Trebuie sa ne gândim, în special, la protectia stratului de ozon si la o diminuare a efectului de sera.

1.5 Efectele poluării aerului asupra mediului înconjurător

1.5.1 Efectul de seră

Concept. Definire

Efectul de seră este procesul de încălzire a planetei din cauza radiaţiei reflectate de aceasta; reflexie care, în condiţiile prezenţei unor gaze cu efect de seră în atmosferă este mult redusă. În acste condiţii o parte semnificativă a radiaţiei va fi reflectată înapoi spre suprafaţă Pământului. Acest fenomen a fost descoperit de Joseph Fourier în 1824. Termenul de „efect de seră” este folosit cel mai adesea în vorbirea curentă pentru a evidenţia contribuţia unor anumite gaze emise natural sau artificial la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la radiaţiile solare reflectate de suprafaţa terestră. Privind în evoluţie în cazul atmosferei Pământului, efectul de seră a fost responsabil de încălzirea suficientă a acesteia pentru a permite dezvoltarea plantelor aşa cum le cunoaştem noi azi. Acelasi fenonomen a dus la temperaturile de sute de grade Celsius de pe Venus, unde atmosfera este alcatuită aproape exclusiv din dioxid de carbon. EFECTUL DE SERA poate fi stopat prin reducerea emisiilor de dioxid de carbon si prin reîmpăduriri, plantele absorbînd dioxidul de carbon

Ca si in cazul distrugerii stratului de ozon si efectul de seră este un bun exemplu legat de modul in care activitatea umana poate degrada mediul la scară planetară.

activitatea umana poate degrada mediul la scară planetară. . Unele gaze din atmosfera (vaporii de apa,

.

Unele gaze din atmosfera (vaporii de apa, dioxidul de carbon, ozonul, metanul, dioxidul de azot si unele tipuri de clorofluorocarburi) impiedică disiparea căldurii de la suprafaţa pămîntului în

spaţiu. Căldura este radiată din nou spre suprafata Pamintului care este incalzită suplimentar. În condiţii naturale vaporii de apă sunt cei mai eficienti în producerea efectului de seră. Datorita vaporilor de apă din atmosferă temperatura medie a Pamintului este cuprinsa intre +15 grade Celsius si -18 grade Celsius. Prin comparatie, pe planeta Martie unde atmosfera este subţire şi nu există vapori de apă, temperatura medie la suprafata planetei este de -50 grade Celsius iar pe Venus, cu o atmosferă bogată în dioxid de carbon, temperatura la suprafata planetei este de +430 grade Celsius. Producerea si degajarea în atmosferî a gazelor care produc efectul de serî a dus la incalzirea usoarî a temperaturii medii a planetei cu unele consecinte pentru mediu (cresterea nivelului suprafetei oceanelor, degradarea calitatii vietii in unele zone). Cele mai importante gaze care genereaza efectul de sera sunt:

Gaze cu efect de seră

Principalele gaze responsabile de producerea efectului de seră sunt:

dioxidul de carbon,

metanul

ozon

oxizii de azot

vaporii de apă

clorofluorocarburile

Dioxidul de carbon. (CO2). Generat de arderea combustibililor fosili, cum ar fi carbunele si petrolul; gazele de eşapament, arderea lemnului, apare ăi ca o consecinţăa taierii pădurilor tropicale şi a altor păduri;.

Continutul atmosferic de dioxid de carbon, gazul cu efect de seră de provenenta antropică a crescut de la debutul revolutiei industriale (pe parcursul a 1700 de ani.) cu o frecventa de la 280 ppm până la 350 ppm. Emisiile de dioxid de carbon de origine antropică au condus la sporirea cu 55% a potentialului efectului de seră. Dioxidul de carbon (CO 2 ) este unul din principalele subproduse a arderii tuturor combustibililor fosili.

Circa 90% a energiei comercializate pe plan mondial este produsă de către combustibili carbonici: păcură, cărbunele brun, gazul natural si lemnul. Cu fiecare an zeci de miliarde de tone de CO 2 sunt astfel eliminate în atmosferă. Circa 2 miliarde de tone de dioxid de carbon suplimentar este atribuit fenomenului de despădurire, inclisiv incendii de păduri. Aproape jumatate din dioxidul de carbon de origine antropică este absorbit de plantele terestre si fotoplanctonul oceanic, restul se adaugă la cel atmosferic.

Metanul.(CH4).

Emisiile de CH 4 contribuie cu aproape 15% la cresterea potentialului efectului de seră. El provine de la descompunerea vegetala: cimpurile inundate de orez, mlastinile, gazele de balta, aparatul digestiv al numeroaselor animale, in special bovinele si termitele, arderile anaerobe (descompunerea vegetatiei in lipsa de O 2 ). CH 4 provine in egală masură de la scurgerile conductelor de gaze, de la instalaîiile de tratare, de la instalatiile de stocaj si de la minele de

carbune, de la materiale organice in descompunere (cum ar fi produsele alimentare aflate in depozite.) Cercetatorii sunt alarmati, ca o noua incalzire a climei va antrena eliberare unei parti din CH4 natural acumulat in cantitati mari sub ghetari si in calotele polare, provocint astfel efectul de retroactiune. Altfel spus reincalzirea climei va avea un efect de crestere.

spus reincalzirea climei va avea un efect de crestere. Oxidul de azot. (N 2 O). N2O

Oxidul de azot. (N 2 O). N2O este un oxid de azot, provenit de la arderea combustibilului fosil, utilizarea ingrasamintelor azotate, incinerarea arborilor si reziduurilor de plante. Gazul contribuie la sporirea efectului de sera cu circa 6%. Acest gaz este la fel cunoscut sub numele de “gaz inveselitor”. N2O este utilizat deja si in calitate de anestetic. Ozonul stratosferic. (O 3 ) In atmosfera la o inatime foarte inalta ozonul creat natural apara ca un ecran de protectie impotriva razelor ultraviolete. In troposfera ozonul e un subproduct al reactiilor poluantelor atmosferice, ale industriilor si ale automobilelor eliminat in prezenta luminii solare. Ozonul troposferic reactioneaza cu tesuturile vegetale si animale provocind efectul de sera. Contributia ozonului stratosferic la sporirea efectului de sera se valoreaza la 8%.

Clorofluorocarbonele (CFC). Este un produs chimic care rareste stratul de ozon constituind in egala masura un gaz cu efect de sera in crestere. Savantii nu sunt siguri de efectele reale produse de CFC asupra schimbarii climatului pentru ca actiunea lor de rarifiere a stratului de ozon poate sa aduca la o noua racire a planetei. Este posibil ca reducind emisia de CFC, ceea ce e imperativ, sa protejam starul de ozon, accelerind o noua incalzire a planetei. Aceasta problema demonstreaza in ce masura factorii de mediu sunt legati nemijlocit.

O

sa gasiti in unele acte comparatii intre potentialul dezvoltarii efectului de sera a diferitor gaze

si

a celui prodis de CO2. Raportind molecula la molecula, potentialul de cresterea a efectului de

sera a metanului e de 21 ori mai mare decit a bioxidului de carbon CO2; a N2O e de 200 ori mai mare decit a CO2; si a CFC e de 18 mii de ori mai mare decit a CO2.

În ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantităţi foarte mari de dioxid de carbon şi metan, care au redus permeabilitatea atmosferei pentru radiaţiile calorice reflectate de Pământ spre spaţiul cosmic. Acest lucru a dus la începerea aşa-numitului fenomen de încălzire globală. Echilibrul natural al planetei este afectat si Pamintul incepe sa se incalzeasca. O crestere de 5%

pe tot Pamintul, poate topi complet calotele arctice, crescind astfel nivelul marilor.

Efectul de seră are și proprietăți pozitive, în absența acestor substanțe ce provoacă efectul temperatura medie pe globul pământesc va fi 15 C De foarte multa vreme in atmosfera exista concentratii naturale de gaze cu efect de sera, cum ar

fi vaporii de apa, gazele carbonice, metanul si oxizii de azot. Razele cu lungime scurta de unda,

numite lumina vizibila a soarelui pot traversa aceste gaze, incalzind atmosfera, oceanele, suprafata palnetei si organismele vii. Energia calorica este raspândita in spatiu in forma de raze

infrarosii, adica de unde lungi. Acestea din urma sunt absorbite in parte de gaze cu efect de sera, pentru a se refelecta inca odata de suprafata Pamintului. Din cauza acestui fenomen natural, numit “efect de sera” temperatura medie anuala la suprafata pamintului se mentine la 15° C. Acesta e ceea ce noi numim un climat normal. Activitatea umana constituie cauza aruncarii in atmosfera au unei cantitati mari de gaze cu efect de sera, mai ales a gazului carbonic, a oxizilor de azot, a metanului si a clorofluorocarbonilor (CFC). Conform concluziilor numeroaselor comitete internationale de cercetare stiintifica, sporirea efectului de sera a declansat o noua incalzire planetara de o amploare nemaintilnita pe parcursul istoriei. Ele descriu si argumenteaza fenomenul noii incalziri globale, a schimbarii climei, a reincalzirii climatului si a efectului de sera accelerat. Actualmente cantitatea bioxidului de carbon este egal cu 0,03 %. Dacă se presupune că această cantitate va fi dublată, în această situație temperatura globului pământesc poate să se schimbe cu 1,3 °C) – 3 °C. Această majorare a temperaturii poate provoca topirea ghețarilor, astfel că nivelul oceanelor poate creşte până la 6 m

Efectul de Sera. Pagube si eventuale remedii

Este greu sa negam faptul ca sporirea temperaturii s-ar datora efectului de sera,desi Guido Visconti, apreciat chiar si in afara Italiei,spunem,in ceea ce priveste incalzirea Pamantului, ca "ar putea fi vorba de variatii normale ale climei". Crescand concentrati de anhidrida carbonica si nereducandu-se ceilalti factori care contribuie la producerea efectului de sera, in anul 2050 supraincalzirea va atinge 4-5 grade. Unele studii afirma ca, si in absenta unei ulterioare acumulari de anhidrida carbonica,variatile in curs ar fi suficiente pentru a face sa creasca cu 1 grad temperatura.E posibil. Ne aflam totusi in ajunul unei perioade de maxima radiatie solara,datorata pozitiei astrului,aproape perpendiculara fata de axa terestra,lucru care se intampla o data la 21 de mii de ani.Aceasta produce o mai mare in calzire datorita factorilor astronomici,incat experti in clima au anuntat o vara foatre calda pentru anul 1989. Si totusi nu toti climatologii au aceeasi opinie asupra previziunilor pe termen mediu sau lung .Rogers Revell de la Universitatea din San Diego afirma ca variantele aflate in joc sunt atat de numeroase,incat este imposibil sa se prevada viitorul.Nivelul anhidridei carbonice ar putea urca pana la 370 de parti la milion pana in nu indepartatul an 2000 sau putin dupa ceea.Aceasta modesta crestere ar fi de ajuns pentru a face sa urce temperatura globului cu 2 grade.Chiar daca nu trebuie sa apelam prea usor la unele comparatii, nu este inoportun sa amintim ceea sa intamplat acum cateva milioane de ani pe planeta Venus,unde un excesiv efect de sera a determinat,progresiv,actuala temperatura de 480 grade si o atmosfera de 90 de ori mai densa decat cea terestra. Problema nu este a celor 2 grade in plus,daca nivelul anhidridei va atinge 370 de parti la un milion prin anul 2000,ci aceea a unei continue cresteri a efectului de sera care,daca nu va fi impiedicat,ar duce Terra,in cateva secole in situatia unei imposibilitati de mentinere a vietii. Scenariile ipotezei "calde"pentru perioada 1989-2050merg la o previziune de crestere cu 1,6 grade centigrade a temperaturii medii globale a planetei noastre, la ceea infricosetoare de circa 5 grade.Cresterea temperaturiinu va fi aceeasi pe pamant.La Ecuator ar fi mai mica iar la poli mai mare.Toti sunt de acord ca mare parte a cresterii temperaturii ar interveni in lunile de iarna,astfel

incat anotimpurile ar tinde sa se uniformizeze.In Italia cresterea temperaturii ar fi aproape dubla fata de Ecuator. In plus,cresterea temperaturii ar dauna mult zonelor urbane.Un plus de caldura ,provocat de tevile de esapament,de lipsa de ventilatie,de asfalt si beton sau de dificila patrundere a vantului ca face aproape imposibila viata.Sa nu se creada ca probema ar putea fi rezolvata cu ajutorul instalatiilor de aer conditionat!Lasand la o parte faptul ca poate in anul 2000,sau putin dupa aceea,va trebui sa renuntam la ele,pentru a nu largi gaura din stratul de ozon,este bine cunoscut ca,racorind casele,instalatiile sporesc caldura in centrele urbane. In plina era glaciara, temperatura medie a Pamantului era cu 6-7 grade mai mica decat cea actuala.O crestere de 4-5 grade ar fi suficienta pentru a topi aproape complet calotele polare,facand sa se ridice nivelul marilor.Aceasta ar creste,prin efectul asa-numitei expansiuni termice, cu aproape 2 metri Presupusa topire a calotelor ar conduce , intre altele la o cursa nemiloasa pentru exploatarea enormelor rezerve de petrol de pe fundul oceanelor.Nu este vorba de o problema fundamenatala,dar merita osteneala de a o releva. Uriasa ridicare a nivelului marii ar produce un lant de efecte catastrofale care ar schimba aspectul fizic al unor regiuni intregi.De exemplu, conform unui raport din noimbrie 1988 al Natural Environmennt Research Council din Marea Britanie ,aceasta tara si-ar schimba infatisarea,bucurandu-se de o clima subtropicala,care ar privilegia culturile mediteraneene,cu totul deosebite de cele actuale.ar disparea aproape toate plajele,datorita ridicarii nivelului marii si ar fi necesare cheltuieli enorme pentru costruirea unor diguri care sa opreasca apele. Pentru a da un exemplu ,asa-numita Corn Belt din S.U.A. ar deveni cu usurinta semiarida,iar marile campii ar deveni necultivabile.Este adevarat ca sporirea temperaturii ar permite extinderea culturilor agricole in zone nordice astazi prea reci;dar acest lucru aproape ca nu conteaza fata de fectele negative ale cresterii temperaturii. In Italia,Venetia ar fi total sub apa si ar acoperite de mare partile joase ale catorva orase mari. Prof. Paolo Fabbri , care preda geografia la universitatea din Bologna ,explica faptul ca prin ridicarea nivelului apelor marii,nu numai gurile raurilor ,ci si albia lor s-ar modifica ,si acelasi lucru s-ar intampla in Italia cu numeroasele canale de asanare(sapate la nivelul marii),cu incalculabile consecinte negative. Toate insulele plate, situate doar la cativa metri deasupra nivelului marii, ar disparea inghitite de valuri.Asemanator cu ceea ce s-a spus despre Italia, alte tari ar suferi foarte grave consecinte din cauza ridicarii nivelului marii. Un mic stat din Arhipelagul Maldivelor ar inceta sa mai existe, dupa cum a declarat presedintele sau in cadrul unei reuniuni oficiale. De altfel, cateva din cele mai mari orase ale lumii, construite la gurile unor importante fluvii, ca de exemplu Cairo, Shangai, New Orleans ar fi acoperite de ape.Practic, ar risca sa dispara intreaga Olanda, daca nu se vor cheltui sume colosale pentru a se construi diguri uriase si alte instalatii.Acest lucru este valabil si pentru alte teritorii. Ar ceste mult evaporarea si s-ar schimba regimul ploilor din intreaga planeta, cu cele mai multe precipitatii iarna si foarte putine vara.S-ar schimba cursul curentilor oceanici,spre exemplu Curentul Golfului, care a fost totdeauna fundamental pentru Europa central-septentrionala.De sigur, apele marilor ar deveni mai calde si ar creste evaporarea. Fenomenul ar fi cu atat mai perceptibil in marile relativ inchise, ca Mediterana si, in special Adriatica.Dupa opinia lui Francesco Laurenzi, in Italia numarul zilelor cu cer senin ar scadea.

Ploile ar fi mult mai reale, iar din cauza incalzirii, s-ar extinde mult deserturile, iar seceta ar deveni coplesitoare. Chiar si uraganele, din cauza cresterii temperaturii ar avea o mai mare violenta si frecventa.Un semn mic al cresterii furiei devastatoare am avut in anul 1988. Se prevede ca umiditatea solului ar descreste cu aproape 20%, iar culturile agricole ar fi mult mai sarace. Reducerile recoltelor nu ar mai permite astfel alimentarea a celor aproximativ 6 miliarde de oameni. Ar disparea multe specii de animale care au nevoie de o temperatura mai putin ridicata.Altele ar treibui sa se adapteze la caldura, nu se stie cu ce rezultate.In ultimele milenii, omul nu a mai vazut sa dispara vreo specie de animale importante si larg raspandite, asa ca perspectiva nu poate decat sa ne ingrijoreze. Ar disparea, de asemenea, multe specii vegetale, care nu suporta temperaturi inalte si putina ploaie,contribuind la reducerea productiei agricole.Alte vegetale ar produce mai putin.In Italia ar lipsi orezul si graul.

In ceea ce priveste plantele, anhidrida carbonica provoaca inca de pe acum pagube, independent de ceea ce s-ar putea intampla intr-un viitor apropiat,din cauza cresterii temperaturii. Plantele ar fi suportat deja o transformare, datorita cresterii anhidridei carbonice inn atmosfera : treptat-treptat, in ultimii 200 de ani, pare sa se fi redus la jumatate numarul de stomate, pori prin care planta capteaza anhidrida carbonica.Se poate ca aceasta constatare sa fie exagerata dar e greu de negat fenomenul. Socotim aproape imposibil ca omul sa nu ia masuri pentru a preveni catastrofa.Daca nu se vor face descoperiri stiintifice senzationale sau nu se vor elimina drastic toate cauzele care produc cresterea temperaturii, nu va putea fi impiedicata o crestere a temperaturi cu 2 grade si paote chiar 2 grade si jumatate.Chiar si aceasta crestere ar putea produce infricosetoare dezechilibre ecologice. Daca se va intampla o catastrofa, nu se poate spune ca nu a fost anuntata. Pentru prima oara in istorie, omul a reusit sa intervina masiv asupra ecosistemului planetar,dar a facut-o fara a prevedea consecintele. Pentru a combate poluarea generala a atmosferei planetei noastre,nu este de ajuns sa se reduca drastic anhidrida carbonica, principala responsabila pentru efectul de sera.Mai trebuie sa descreasca hotarator raportul celorlalte substante care contribuie la acest fenomen, ca hidrocarburi rezultate din arderea materialelor fosile,dar nu numai acestea, ci si sulf , azot, etc. Nici S.U.A. nu au reusit sa limiteze aceste emanatii decat intr-o masura modesta. A reinstitui acum controlul asupra situatiei este extrem de greu; dar, daca vrem sa evitam dezastrul, trebuie sa actionam cu inteligenta si curaj.Omul poate face orice dar sa scape de

moarte

nu. Desigur, este nevoie de cheltuieli enorme, cu mult superioare celor actuale, pentru a adopta masuri apte sa franeze incalzirea Pamantului. Nu se poate spune, desigur, ca pana acum s-a actionat foarte ferm pentru a reduce emisiile de gaze poluante si, in special, de anhidrida carbonica.Tarile din Comitatea vest-europeana au reusit acum sa se puna de acord numai asupra standurilor, desigur nu prea severe, in vederea reducerii acestor emisii. A interveni asupra efectului de sera este greu, dar nu imposibil.Pentru a opri poluarea atmosferei trebuie, inainte de toate, sa schimbam cu totul actuala politica forestiera.Nu este de

ajuns sa impiedicam despadurirea, ci trebuie sa extindem in toata lumea zonele verzi.Trebuie realizata o ampla extindere a culturilor arboricole, incepand cu padurile, pentru a contricui la reinstaurarea echilibrului in ciclul carbonului. Daca unor tari din lumea treia acest lucru li se pare imposibil, datorita necesitatilor de hrana ale unei populatii tot mai numeroase. Mult mai important si mai urgent este sa reusim ca marea majoritate a energiei mondiale sa nu mai fie asigurata doar de sursele traditionale,petrolul si carbunele. Prof. Wilfred Bach afirma ca, daca vrem sa evitam cresterea temperaturii dincolo de limitele minime de 1-2 grade, in primele decenii ale secolului urmator,trebuie sa reducem, chiar in cursul anului 1990,emisiile de anhidrida carbonica cu 1277 de milioane de tone. Dupa parerea acestuia,S.U.A. ar trebui sa reduca cu circa 309 miloane de tone pe an emisiile de gaze,Germania cu circa 48 milioane pe an,iar Italia cu 25 milioane de tone,pentru a nu mai vorbi de celelalte tari industrializate. Pentru a reduce poluarea trebuie in primul rand sa eliminam risipa in consumul de energie. In ceea ce priveste economisirea energiei, Japonia este in frunte, cu un procent anual de 30%.Nu putine sunt masurile prin care se pot limita emisiile de anhidrida carbonicasi de alte gaze nocive. In ceea ce priveste automobilele, atata vreme cat acestea vor folosi combustibili derivati din petrol ,va trebui sa favorizam aplicarea de noi tehnologii,pentru a realiza motoare care sa consume mai putin carburant. In acelasi timp,se poate limita,prin lege ,viteza automovehiculelor, dat fiind ca -dupa cum se cunoaste-consumul de carburanti este mai ridicat cand viteza este mai mare fata de optim.Totodata, cu o tehnica mai avansata se pot fabrica automobile electrice.Energia electrica a acestor vehicule nu nu trebuie asa fie produsa cu ajutorul petrolului si carbunelui,deoarece in acest caz avantajul ar fi foate modest. Asa cum am aratat mai sus,presedintele Reagan a semnat, in 1988, o lege ce promoveaza, prin mijloacefiscale,productia de automobile cu un consum redus de benzina.Pe de alta parte ,combustibilii alternativi produsi sunt eficienti pentru a reduce smogul, dar nu pentru a combate in mod concret efectul de sera.Industriile ar trebui sa realizeze mari economii cu metode noi, utilizand numai energia electrica strict necesara si evitand orice risipa.Desigur, trebuie sa creasca randamentul in convertirea si folosirea energiei insasi. Cifrele care reflecta evolutia consumului de energie in ultimii 15 ani arata ca bine cunoscuta criza petroliera a reprezentat stimulentul cel mai concret pentru realizarea obiectivelor indicate. Este, totusi, aproape inevitabila epuizarea progresiva a posibilitatilor de economisire, doar daca nu se vor face importante descoperiri tehnico stiintifice, astazi abia banuite. Noile tehnologii, foarte costisitoare, de producere a asa numitului "carbune curat" aplicate in S.U.A., in Germania si Japonia, duc la reducerea unor elemente poluante, dar nu a tuturor, si nu contribuie la resorbtia efectului de sera si a ploilor acide. Actualmente, abonatii particulari consuma prea multa energie si in buna parte o risipesc.In viitor va trebui insa sa o foloseasca cu extrema parcimonie. In vederea acestui scop, trebuie promovate cercetarile stiintifice destinate a face utilizabile materialele numite super- conducatoare. Se poate de asemenea micsora produrea si consumul de ingrasaminte pe baza de azot in agricultura.Nu este imposibil nici sa se impiedice largirea golului din patura de ozon, datorita motivelor pe care le-am vazut deja. Se poate pune capat chiar si ploilor acide care, in afara altor grave pagube, afecteaza padurile si plantele, in general, cu efecte tot atat de negative.

Evident, complexitatea operatiunilor destinate a impiedica dezastrul ecologic, previzibil intr- un viitor nu prea indepartat, impune un alt mod de viata pentru omenire, sau cel putin pentru tarile industrializate, cu o dezvoltare mult mai mopderata a nivelului de trai si o mai redusa populatie pe Pamant. Trebuie sa alegem. Daca se continua astfel, se va ajunge in mod sigur la o catastrofa.

1.5.2 Ploaia acidă

Ploaia acida este un tip de poluare atmosferica, formata cand oxizii de sulf si cei de azot se combina cu vaporii de apa din atmosfera, rezultand acizi sulfurici si acizi azotici, care pot fi transportati la distante mari de locul originar producerii, si care pot precipita sub forma de ploaie. Ploaia acida este in prezent un important subiect de controversa datorita actiunii sale pe areale largi si posibilitatii de a se raspandi si in alte zone decat cele initiale formarii. Intre interactiunile sale daunatoare se numara: erodarea structurilor, distrugerea culturilor agricole si a plantatiilor forestiere, amenintarea speciilor de animale terestre dar si acvatice, deoarece putine specii pot rezista unor astfel de conditii, deci in general distrugerea ecosistemelor. Problema poluarii acide isi are inceputurile in timpul Revolutiei Industriale, si efectele acesteia continua sa creasca din ce in ce mai mult. Severitatea efectelor poluarii acide a fost de mult recunoscuta pe plan local, exemplificata fiind de smog-urile acide din zonele puternic industrializate, dar problema s-a ridicat si in plan global. Oricum, efectele distructive pe areale in continua crestere a ploii acide au crescut mai mult in ultimele decenii. Zona care a primit o atentie deosebita din punct de vedere al studierii sale, o reprezinta Europa nord-vestica. In 1984, de exemplu, raporturi privind mediul ambiant indica faptul ca aproape o jumatate din masa forestiera a Padurii Negre din Germania, au fost afectata de ploi acide. Nord-estul Statelor Unite si estul Canadei au fost de asemenea afectate in special de aceasta forma de poluare. Emisiile industriale au fost invinuite ca fiind cauza majora a formarii ploii acide. Datorita faptului ca reactiile chimice ce decurg in cadrul formarii ploii acide sunt complexe si inca putin intelese, industriile au tendinta sa ia masuri impotriva ridicarii gradului de poluare a acestora, si de asemenea s-a incercat strangerea fondurilor necesare studiilor fenomenului, fonduri pe care guvernele statelor in cauza si-au asumat raspunderea sa le suporte. Astfel de studii eliberate de guvernul Statelor Unite in anii ’80, implica industria ca fiind principala sursa poluanta ce ajuta la formarea ploii acide in estul Statelor Unite si Canada. In 1988 o parte a Natiunilor Unite, Statele Unite ale Americii si alte 24 de natiuni au ratificat un protocol ce obliga stoparea ratei de emisie in atmosfera a oxizilor de azot, la nivelul celei din 1987. Amendamentele din 1990 la Actul privind reducerea poluarii atmosferice, act ce a fost semnat inca din 1967, pun in vigoare reguli stricte invederea reducerii emisiilor de dioxid de sulf din cadrul uzinelor energetice, in jurul a 10 milioane de tone pe an pana pe data de 1 Ianuarie,2000. Aceasta cifra reprezinta aproape jumatate din totalul emisiilor din anul 1990. Studii publicate in 1996 sugereaza faptul ca padurile si solul forestier sunt cu mult mai afectate de ploaia acida decat se credea prin anii ’80, si redresarea efectelor este foarte lenta. In lumina acestor informatii, multi cercetatori cred ca amendamentele din 1990 in vederea reducerii

poluarii si a purificari aerului, nu vor fi suficiente pentru a proteja lacurile si solurile forestiere de

viitoarele ploi acide.

lacurile si solurile forestiere de viitoarele ploi acide. 1.5.3 Încălzirea globală MASURAREA INCALZIRII GLOBALE C

1.5.3 Încălzirea globală

MASURAREA INCALZIRII GLOBALE Ca sa putem analiza incalzirea globala trebuie sa avem determinari de temperatura la scara intregii planete pe intervale mari de timp si date privind concetratia gazelor care produc efectul de sera. Astfel de studii s-au facut sistematic din 1957 pentru dioxidul de carbon. Datele de la sol sunt culese de la un mare numar de statii dar in prezent temperatura la suprafata pamintului este determinata si utilizand satelitii. Cele mai moderne studii privind incalzirea globala se fac utilizind probe de gheata din Antarctica. Fiecare strat de zapada care cade anual in Antarctica se transforma intr-un strat de gheata. Gheata include in ea si mici bule de aer. Examinarea bulelor de aer aduce informatii complexe privind:

-compozitia atmosferei in momentul formarii bulei -data la care s-a format startul de gheata -temperatura in acel moment Studiile se fac utilizind izotopii radioactivi ai oxigenului 16O, 18O. Toate investigatiile clasice sau moderne au aratat o crestere a temperaturii globale.

sau moderne au aratat o crestere a temperaturii globale. AGENTII INCALZIRII GLOBALE Principala cauza a incalzirii

AGENTII INCALZIRII GLOBALE Principala cauza a incalzirii globale este cresterea continutului de dioxid de carbon din atmosfera. Alte gaze care contribuie la acest fenomen sunt: metanul, dioxidul de azot, ozonul, CFC11 si CFC12. Concentratia de dioxid de carbon asa cum rezulta din masuratori directe si din studii pe gheata antarctica, a crescut de la 270ppm in jurul anului

1000, la 346ppm in 1986 si 354ppm in 1989. Activitatile umane care contribuie la incalzirea globala sint: producerea si utilizarea energiei (56%), CFC (17%), practicile din agricultura (15%), alte utilizari industriale. EFECTELE INCALZIRII GLOBALE Pentru studiul incalzirii globale s-au alcatuit modele numerice care sunt procesate pe calculator sau se pot face analogii geografice sau geologice. Exista multe controverse in lumea stiintifica legate de efectele incalzirii globale dar multe idei sint acceptate de toata lumea (schimbarile de clima, modificarea nivelului marii, schimbari geomorfologice, schimbari in agricultura, schimbari politice). Schimbarile climatice: se estimeaza o crestere a temperaturii planetei cu 0.5-2 grade Celsius pina in anul 2050, o crestere a nivelului precipitatiilor si o modificare a distribuirii precipitatiilor la diferite latitudini, o crestere a frecventei furtunilor tropicale. Modificarile nivelului marii: probabil cu 5-40cm pina in anul 2050. Este greu de estimat care vor fi modificarile care vor apare legate de ghetarii din Artica si Antarctica. O mare parte din ghetari se pot topi (Groenlanda, de exemplu, cu 2.7 milioane de km cubi de gheata) si acest lucru poate atrage dupa sine o majora agravare a cresterii nivelului marii. Schimbarile geomorfologice: Marile riuri vor fi puternic afectate de incalzirea globala, multe zone vor fi inundate iar eroziunea in zonele de coasta se va accentua. Vor fi de asemenea posibile modificari in agricultuara si chiar anumite orientari politice, concretizate prin hotariri, legi, etc. S-A INCALZIT OARE PAMINTUL? Temperatura medie globala a aerului la suprafata Pamantului a crescut cu 0,3-0,6 grade C (sau cu aproximativ 0,5-1 grade F) de la sfarsitul sec.XIX. Patru din cei mai fierbinti ani au fost inregistrati dupa 1860. Cea mai inalta incalzire s-a inregistrat noaptea, in latitudinile de la cele de mijloc pana la cele inalte ale emisferei de nord. Incalzirea in timpul iernilor si primaverilor nordice a fost mai puternica decat in alte anotimpuri. In unele zone, in primul rind, deasupra continentelor, incalzirea a fost de citeva ori mai mare decat media globala. Alte dovezi ale cresterii temperaturilor globale din sec.XIX, include cresterea nivelului marii cu 10-25 cm, micsorarea ghetarilor din munti, reducerea invelisului de zapada din emisfera de nord (din 1973 pina in prezent) si cresterea temperaturilor Pamantului in stratul de sub suprafata. Datele obtinute prin inelele anuale ale copacilor, miezului ghetii superficiale si prin alte metode de determinare indirecta a tendintelor climei, sugereaza ca temperaturile globale la suprafata solului sint in prezent mai mari decit la orice etapa din ultimii 600 de ani.

ca temperaturile globale la suprafata solului sint in prezent mai mari decit la orice etapa din

39

CE S-A FACUT PINA ACUM? La conferita de la Rio asupra mediului si dezvoltarii din 1992, a fost adoptata conventia cadru asupra schimbarilor de clima. Conventia urmareste scaderea emisiilor de bioxid de carbon sia altor gaze de sera. Conventia a fost ratificata de unele state (SUA) si o parte din masurile ei au fost puse in practica. La Rio s-a stabilit si principiul ca tarile in curs de dezvoltare sa fie sprijinite financiar de comunitatea internationala prin anumite proiecte, pentru punerea in practica a acestei conventii cadru. CE PUTEM FACE FIECARE DINTRE NOI? - Sa evitam deodorantele de tip spray, evitind astfel inhalarea CFC-urilor. Sa ne incurajam familiile sa foloseasca mai putin spray-urile, fixativul de par, precum si instalatiile de aer conditionat.

- Daca nu ne este rusine, sa folosim bicicleta. Sau transportul in comun - este un consum

mai mic de carburanti si deci o poluare mai mica decit daca am folosi toti masinile personale.

- Sa economisim hirtie, pentru a salva padurea (putind folosi hirtie reciclata cit mai mult posibil). Copacii retin dioxidul de carbon pe care il producem. Sa sustinem si sa participam la campaniile pentru salvarea padurilor; sa plantam un copac.

1.5.4 Disparitia stratului de ozon

Stratul de ozon este o regiune a atmosferei de la 19 pana la 48 km altitudine. Concentratia maxima de ozon de pana la 10 parti pe milion are loc in stratul de ozon. Asadar ozonul se formeaza prin actiunea razelor solare asupra oxigenului. Aceasta actiune are loc de cateva milioane de ani, dar compusii naturali de azot din atmosfera se pare ca au mentinut concentratia de ozon la un nivel stabil. Concentratii ridicate la nivelul solului sunt periculoase si pot provoca boli pulmonare. Cu toate acestea insa, datorita faptului ca stratul de ozon din atmosfera protejeaza viata pe Pamant de radiatiile solare, acesta este de o importanta critica. De aceea, oamenii de stiinta au fost ingrijorati cand au descoperit in anii ’70 ca produsele chimice numite cloro-fluoro-carburi folosite indelung ca refrigerenti si in spray-urile cu aerosoli sunt o posibila amenintare a stratului de ozon. Eliberate in atmosfera, aceste chimicale se ridica si sunt descompuse de lumina solara, clorul reactionand si distrugand moleculele de ozon - pana la 100.000 de molecule de ozon la o singura molecula de C.F.C. Din aceasta cauza folosirea acestor tipuri de compusi chimici a fost interzisa in Statelele Unite si nu numai. Alte chimicale, ca de exemplu halocarburile bromurate ca si oxizii de azot din ingrasaminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon. Distrugerea stratului de ozon ar putea cauza cresterea numarului de cancere de piele si a cataractelor, distrugerea de anumite culturi, a planctonului si cresterea cantitatii de dioxid de carbon datorita scaderii vegetatiei. Incepand din anii ’70 cercetatorii stiintifici care lucrau in Antarctica au detectat o pierdere periodica a stratului de ozon din atmosfera. Studiile conduse cu baloane de inalta altitudine si sateliti meteorologici indica faptul ca procentul total de ozon de deasupra

zonei Antartice este in declin. Zborurile pe deasupra regiunilor Arctice au descoperit o problema asemanatoare.

regiunilor Arctice au descoperit o problema asemanatoare. Meteorologia si efectele asupra sanatatii Produsele

Meteorologia si efectele asupra sanatatii Produsele concentrate poluante sunt reduse chimic de amestecurile moleculare din atmosfera, ce depind de conditiile atmosferice, ca de exemplu temperatura, viteza vantului si miscarile sistemelor depresionare care interactioneaza cu topografia locala, modeland muntii si vaile.In mod normal, temperatura descreste odata cu cresterea altitudinii. Dar cand o patura atmosferica de aer rece se pozitioneaza sub o patura de aer mai cald, producandu-se o inversiune termala, amestecurile chimice atmosferice intre componentele atmosferice si poluanti sunt incetinite, la fel ca si procesele reducatoare, iar poluantii se pot acumula la altitudini joase, aproape de nivelul solului. Aceste inversiuni termale pot surveni sub un front atmosferic stationar de presiune ridicata cuplat cu viteze scazute ale vantului. Perioade de numai trei zile cu astfel de conditii pot duce la aparitia unor concentratii periculoase de materiale poluante, in arealele in care exista un grad ridicat de poluare si, in conditii severe pot rezulta maladii sau chiar moartea. Spre exemplu o inversiune termala deasupra orasului Donora, din Pennsylvania, in 1948, a cauzat afectiuni pulmonare la peste 6000 de persoane si moartea a 20 dintre ele. Severe cazuri de poluare in Londra a luat intre 3500 si 4000 de vieti in 1952 si alte 700 in 1962. Degajari de izocianat de metil in aer in timpul unei inversiune termale a cauzat dezastrul din India, din Decembrie 1984, cand s-au produs peste 3300 de decese si alte 20.000 de inbolnaviri. Efectele unei prelungite expuneri la concentratii scazute de poluanti nu este inca bine definita; cu toate acestea cei mai expusi pericolului unie inbolnaviri din cauza poluarii sunt cei foarte tineri, batranii, fumatorii, cei care muncesc intr-un mediu in care sunt expusi direct la maetrialele poluante, si mai ales persoanele cu afectiuni cardiatice sau pulonare. Alte efecte negative ale poluarii sunt deteriorarea culturilor agricole si chiar inbolnavirea anmalelor. Primele efecte vizibile ale poluarii sunt cele estetice care nu sunt neaparat periculoase si care include scaderea vizibilitatii datorita acumularilor de particule pe praf aflate in suspensie in aer, mirosul urat produs de hidrogenul sulforos emanat din fabricile de celuloza si hartie etc.

Alti factori de poluare si cei mai importanti sunt factorii artificiali(creati de om) :

-gazele-sunt substante care, in conditii normale (temperatura locala, presiune 1013 hPa) sunt in stare gazoasa, lichefiindu-se la temperatura joasa (condensare), de ex.: CO2, SO2, ozonul. -fumul-este un amestec de particule solide si coloidale cu picaturi lichide. Factorii chimici contribuie si ei la poluarea aerului. Emisiile sunt substante eliberate in atmosfera de catre uzine. Aceste substante se raspandesc pretutindeni,cazand din nou sub forma de particule si mai fine decat poluarea atmosferica masurabila in locurile de emisie. Iata cateva exemple de factori poluanti de origine chimica :

-oxizi de sulf, oxizi de azot, amoniac, monoxid de carbon, compusi organici volatili si pulberi in suspensie – emisii in atmosfera (ex:poluarea panzei freatice din zona Ploiesti cu produse petroliere reziduale)

freatice din zona Ploiesti cu produse petroliere reziduale) -cloruri, sulfati, amoniu, azotati, uree, fluoruri, fosfor,

-cloruri, sulfati, amoniu, azotati, uree, fluoruri, fosfor, fier si substante in suspensie (in apele uzate); -deseuri cu continut de fosfogips, cenusa de pirita si alte deseuri industriale specifice

cenusa de pirita si alte deseuri industriale specifice Concluzii: Efectele poluarii sunt foarte drastice,poluarea

Concluzii:

Efectele poluarii sunt foarte drastice,poluarea nu afecteaza doar sanatatea oamenilor ci si moralitatea omului si chiar ecologia. Inaltele cosuri de fum pe care le folosesc industriile si filtrele lor nu indeparteaza substantele poluante doar prin propulsarea lor in straturile inalte ale atmosferei, asa ca se considera posibilitatea sa se reduca concentratia agentilor poluanti in arealul respectiv, in locul unde se produc. Poluantii pot fi insa transportati la mari distante de locul originar al emisiei, si pot produce efecte adverse in alte areale. Emisiile de sulf si de azot din America Centrala si de est, cauzeaza ploi acide in statul New York, New England si in estul Canadei. Nivelul pH-ului sau aciditatea multor lacuri din acele zone a fost dramatic deteriorata de aceasta ploaie acida astfel ca intreaga populatie din zona lacurilor respective a fost distrusa. Efecte similare au fost semnalate si

in Europa. Emisiile de dioxid de sulf si reactiile de formare ale acidului sulfuric pot fi de asemenea responsabile pentru atacul asupra stancilor si a rocilor la mari distante de sursa de poluare. Cresterea pe scara mondiala a consumului de petrol si carbune inca din anii ’40 au condus la cresteri substantiale de dioxid de carbon. Efectul de sera ce rezulta din aceasta crestere de CO2 , ce permite energiei solare sa patrunda in atmosfera dar reduce reemisia de raze infrarosii de la nivelul Pamantului, poate influenta tendinta de incalzire a atmosferei, si poate afecta climatul global si prin acest lucru calota glaciara de la poli s-ar topi partial. O posibila marire a paturii de nori sau o marire a absorbtiei excesului de CO2 de catre Oceanul Planetar, ar putea stopa partial efectul de sera, inainte ca el sa ajunga in stadiul de topire a calotei glaciare. Oricum, rapoarte de cercetare ale SUA, eliberate in anii ’80 indica faptul ca efectul de sera este in crestere si ca natiunile lumii ar trebui sa faca ceva in aceasta privinta. Alte probleme legate de poluare Colapsul global al mediului inconjurator este inevitabil. Statele dezvoltate ar trebui sa lucreze alaturi de statele in curs de dezvoltare pentru a se sigura faptul ca economiile acestor tari sa nu contribuie la accentuarea problemelor legate de poluare. Politicienii din zilele noastre ar trebui sa se gandeasca la sustinerea programelor de reducere a poluarii decat la o extindere cat mai mare a industrializarii. Strategiile de conservare a mediului ar trebui sa fie acceptate pe scara mondiala, si oamenii ar trebui sa inceapa sa se gandeasca la reducerea considerabila a consumului energetic fara a se sacrifica insa confortul. Cu alte cuvinte, avand la dispozitie tehnologia actuala, distrugerea globala a mediului inconjurator ar putea fi stopata. Masuri de combatere a poluarii:

Masuri de combatere a poluarii au fost adoptate de cativa ani in urma

fum pe care le folosesc industriile si filtrele lor nu indeparteaza substantele poluante doar prin propulsarea lor in straturile inalte ale atmosferei, asa ca se considera posibilitatea sa

se reduca concentratia agentilor poluanti in arealul respectiv, in locul unde se produc.

Inaltele cosuri de

Capitolul II. Noţiuni despre polurea apei

2.1 Noţiuni introductive

Apa, acest lichid miraculos, ignorat de unii care au şansa de a trăi aproape de zonele bogate în apă, dorit de alţii care locuiesc în zone ale globului sărace în apă şi căutat de oamenii de ştiinţă peste tot, inclusiv pe alte planete, pentru că descoperirea ei este o garanţie sigură a existenţei vieţii.

Abordarea acestui subiect în contextul secolului XXI implică responsabilitate şi un anumit mod de a înţelege ceea ce se întâmplă astăzi când omenirea a început să devină conştientă că rezervele de apă sunt limitate, că trebuiesc protejate şi consumate cu grijă, pentru ca şi generaţiile viitoare să poată beneficia de apa necesară. Cel mai grandios proces natural, ce are ca sursă de energie Soarele, îl reprezintă circuitul apei în natură - o uriaşă roată hidraulică a Terrei cu un ciclu anual riguros şi cu consecinţele acestuia – reglarea climei. Apa a fost şi rămâne un factor primordial pentru existenţa şi evoluţia materiei vii, sub toate formele sale precum şi o componentă valoroasă pentru activităţile umane, fără de care nu se poate concepe dezvoltarea economică şi socială. Nu întâmplător primele aglomerări urbane s-au dezvoltat în jurul unor surse de apă, iar astăzi, majoritatea activităţilor industriale, comerciale, din agricultură, zootehnie şi transport sunt dezvoltate şi avantajate de existenţa resurselor de apă. Resursele de apă au o distribuţie neuniformă pe Terra şi reprezintă un factor economic favorizant sau restrictiv de localizare, prin care se diferenţiază zonele şi regiunile geografice sub aspectul posibilităţilor de amplasare şi dezvoltare a unităţilor economice şi sociale. Resursele de apă au un caracter limitat şi sub aspectul valorilor medii şi disponibilităţilor anuale. Deşi resursele de apă la nivelul unui bazin hidrografic se regenerează după un ciclu anual, posibilităţile de extindere a utilizatorilor sunt practic limitate şi chiar regresive în cazul în care nu se întreprind acţiuni adecvate pentru întreţinerea, amenajarea şi exploatarea raţională a acestor resurse. Consumul de apă a atins astăzi cote greu de anticipat în trecut. Nu ne surprinde faptul că, în Europa, ţările din sud cu climă mai caldă au un consum de apă pe cap de locuitor mai mare decât cel din ţările nordice mai răcoroase. În fruntea clasamentului se află Grecia, cu un consum anual de 2389 m 3 apă pe cap de locuitor (această cifră include agricultura, irigaţiile, şi consumul industrial). Letonia înregistrează un consum anual de numai 684 m 3 pe cap de locuitor. Dar, dacă excludem industria şi agricultura, Suedia este ţara cu cel mai mare consum anual (121 m 3 pe cap de locuitor), iar Ţările de Jos, ţara cu cel mai mic consum anual (28 m 3 pe cap de locuitor). Consumul de apă a Chinei este de aproximativ 700 m 3 pe cap de locuitor anual. În schimb, Japonia, are un consum de apă de 1 150 m 3 pe cap de locuitor anual. Consumul de apă a SUA este de 2 500 m 3 pe cap de locuitor anual.

În Europa acest necesar de apă se situează între 100 - 150 l de apă pe locuitor/pe zi (în această cantitate este inclusă, WC-ul, spălatul corporal şi al hainelor). În UE, distribuţia consumului de apă este următoarea: 44% pentru producerea energiei, 24% pentru agricultură, 17% pentru sistemul public de aprovizionare cu apă, 15% pentru industrie. Site-ul Water Footprint, administrat de Universitatea din Twente, Ţările de Jos, şi Insitute for Water Education, UNESCO-IHE, prezintă unele statistici interesante:

Pentru producerea unui kilogram de carne de vită sunt necesari 15 000 l de apă.

Pentru producerea unei căni de cafea sunt necesari 140 l de apă.

Pentru producerea unui kilogram de porumb sunt necesari 900 l de apă.

În ultimul timp, Grupul interguvernamental privind schimbările climatice al ONU (IPCC) şi- a îndreptat atenţia către apă şi a găsit „o abundenţă de dovezi” conform cărora sursele de apă dulce sunt vulnerabile la schimbările climatice, „cu consecinţe multiple asupra societăţilor umane şi a ecosistemelor”. În 2007, Comisia Europeană a publicat o comunicare privind seceta, care arată că:

În ultimii 30 de ani, perioadele secetoase au crescut în număr şi în intensitate pe teritoriul UE.

Numărul regiunilor şi al persoanelor afectate de secetă a crescut cu aproximativ 20% între 1976 şi 2006.

Una dintre cele mai mari perioade secetoase care au cuprins cele mai întinse regiuni a avut loc în 2003, când peste 100 de milioane de persoane şi o treime din teritoriul UE au fost afectate.

Costul daunelor asupra economiei europene a fost de cel puţin 8,7 miliarde €.

Costul total al perioadelor secetoase din ultimii 30 de ani ajunge la 100 miliarde €.

În acelaşi timp, cel puţin 11% din populaţia Europei şi 17% din teritoriu au suferit de pe urma deficitului de apă (limitarea resurselor), iar tendinţa creşte pe măsură ce viteza schimbărilor climatice creşte. Apa este esenţială vieţii şi totuşi, conform Naţiunilor Unite, aproximativ 1 miliard de persoane la nivel global nu au acces la apă potabilă, 2,4 miliarde nu au servicii de salubritate adecvate şi 2,2 milioane mor anual din cauza bolilor cauzate de alimentarea precară cu apă. În anul 2002, Europa a lansat Iniţiativa pentru apă a Uniunii Europene (EUWI) pentru a sprijini realizarea obiectivului milenar ONU de dezvoltare de înjumătăţire a numărului de persoane fără o sursă de apă potabilă la nivel global

Apa dulce disponibilă suferă an de an procese de pierdere a calităţilor naturale prin intense procese de poluare. Pentru consumul potabil, menajer, industrial, agricol, pentru producerea energiei se scot anual din circuit, circa 2 200 miliarde tone de apă, din care 50% se întorc în circuit ca ape uzate, nocive, pentru a căror neutralizare este necesară aceiaşi cantitate de apă curată. Organismul uman, la rândul lui, are nevoie de o cantitate minimă de apă necesară de 5 l în 24 ore, din care circa 2 l o reprezintă apa consumată ca atare. Cantitatea de apă consumată creşte în condiţiile unui mediu cald sau al unei activităţi fizice mai intense. Apa nu este utilizată doar ca necesar strict fiziologic ci şi pentru alte scopuri necesare activităţii zilnice. Astfel pentru curăţenia corporală omul foloseşte zilnic circa 40 l de apă, la care se adaugă apa necesară pregătirii alimentelor, a întreţinerii hainelor, locuinţei, etc. Conform

datelor Organizației Mondiale a Sănătăţii, pentru acoperirea nevoilor directe ale populaţiei sunt necesari minimum 100 l de apă pe zi pentru fiecare locuitor, fără a include apa utilizată pentru nevoile industriale, agricole, sociale. Dezvoltarea agriculturii, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, a condus la creșteri spectaculoase de apă în ultimi ani. Apa este utilizată şi pentru nevoi agrozootehnice, pentru îngrijirea animalelor şi a adăposturilor acestora. Să nu uităm şi de folosirea bazinelor de apă pentru odihnă, sport precum şi pentru formarea microclimatului. Apele utilizate de om, indiferent pentru care scopuri se încarcă cu elemente chimice, fizice şi/sau biologice care modifică compoziţia naturală a apei în aşa măsură încât aceasta nu poate fi folosită decât în anumite scopuri industriale. Ce se va întâmpla cu rezervele existente în perspectiva extinderii proceselor de poluare? Greu de răspuns astăzi.

2.2 Surse de poluare

Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o problemă actuală cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra populaţiei. Prin poluarea apei, se înţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane sau pe căi naturale, care fac ca apele să devină improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea. Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, în funcţie de natura şi concentraţia substanţelor impurificatoare. Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea apei se realizează printr-un proces de tratare. Mediul acvatic este mai complex din punct de vedere fizico-chimic, decât cel terestru. Astfel, apele naturale sunt soluţii de săruri şi gaze, a căror conţinut este funcţie de categoria bazinului:

ape dulci, salmastre (ape cu salinitate redusă) şi sărate. În acelaşi bazin concentraţia diferitelor componente chimice poate varia în spaţiu, la suprafaţă sau în adâncime, amonte sau aval şi în timp, în funcţie de anumiţi parametri fizici cum ar fi: temperatura, lumina, regimul precipitaţiilor. Apele poluate au o integritate cu atât mai redusă cu cât creşte gradul lor de impurificare. Modificarea integrităţii unui bazin prin poluare, se răsfrânge şi asupra efluenţilor, constituind adevărate baraje de apă nocivă în calea deplasării peştilor, deplasări care au loc mai ales în scopul reproducerii speciei. Modificarea componenţilor unei biocenoze (structura organismelor prezente într-un bazin, ecosistem acvatic) atrage după sine modificări structurale şi funcţionale ale întregului ecosistem şi implicit asupra răspunsului său informaţional. Un exemplu concludent poate fi luat din practica epurării biologice a apelor uzate. Nămolul activ, acea biocenoză complexă, formată din bacterii, ciuperci, protozoare şi alte

microorganisme are însuşiri funcţionale noi. Astfel, nămolul activ dobândeşte proprietatea de a metaboliza materii organice toxice (fenoli, detergenţi, insecticide). Organismele menţionate ca fiind prezente în nămolul activ, nu au în condiţiile activităţii individuale însuşirea de metaboliza materii organice toxice. Menţinerea echilibrului dinamic ce caracterizează integritatea ecosistemelor acvatice, se realizează prin mecanisme complexe de autoreglare care funcţionează pe baza principiilor ciberneticii, prin conexiuni directe şi inverse. Cu cât sistemul posedă mecanisme de autoreglare mai perfecţionate şi cu cât gradul său de integritate este mai mare, cu atât va prezenta independenţă mai mare faţă de oscilaţiile mediului extern. În aceste condiţii echilibrul se menţine mai uşor şi se poate spune că sistemul este mai stabil. De exemplu la tulburarea echilibrului chimic dintr-un râu, realizată prin introducerea de substanţe organice degradabile, are loc modificarea structurii biocenozei. De obicei, se înregistrează apariţia de populaţii capabile să suporte noile condiţii. Treptat, pe măsura mineralizării substanţelor organice, compoziţia fizico-chimică a apei se reface ca urmare a procesului cunoscut sub numele de autoepurare iar apa va ajunge astfel la un nou echilibru chimico-biologic, diferit totuşi faţă de cel iniţial. Poluarea apelor poate fi:

Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturale şi se produce în urma interacţiei apei cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente în aceasta, cu litosfera, când se produce dizolvarea rocilor solubile şi cu organismele vii din apă. Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc. Poluarea artificial a apărut odată cu dezvoltarea primelor aşezări urbane, sub influenţa factorului antropic. Iniţial produsele poluante erau puţine, de natură organic şi uşor degradabile de către microorganismele mediului (bacteria, ciuperci). Pe măsura dezvoltării industriale, a creşterii demografice, poluarea s-a extins, poluanţii s-au înmulţit şi au apărut deşeuri greu biodegradabile (detergenţi, pesticide, deşeuri radioactive). Se poate vorbi şi despre poluare controlată şi necontrolată. Poluarea controlată se referă la poluarea datorată apelor uzate transportate prin reţeaua de canalizare şi evacuate în anumite puncte stabilite prin proiecte. Poluarea necontrolată provine din surse de poluare care ajung în emisari pe cale naturală, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie. Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite pentru a defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de poluare cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de canalizare la staţia de epurare sau direct în receptor. Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a dereglării unor procese industriale, când cantităţi mari (anormale) de substanţe nocive ajung în reţeaua de canalizare sau, ca urmare a defectării unor obiective din staţia de pre epurare sau epurare. Se mai poate vorbi şi despre poluare primară şi secundară. Poluarea primară apare, de exemplu, în urma depunerii substanţelor în suspensie din apele uzate, evacuate într-un receptor, pe patul acestuia. Poluarea secundară apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate în urma fermentării materiilor organice depuse din substanţele în suspensie antrenează restul de suspensii şi le aduce la suprafaţa apei, de unde sunt apoi transportate în aval de curentul de apă.

Principalele substanţe poluante şi efectele acestora

Substanţele poluante introduse în ape din surse naturale şi artificiale sunt numeroase, producând un impact important asupra apelor de suprafaţă şi subterane. Prejudiciile aduse mediului de substanţele poluante pot fi grupate în două mari categorii: prejudicii asupra sănătăţii publice şi prejudicii aduse unor folosinţe (industriale, piscicole, navigaţie, etc.). Substanţele poluante pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile aduse, în următoarele categorii:

substanţe de natură organică, de origine naturală sau artificială, reprezintă pentru apă poluantul principal. Substanţele organice de origine naturală (vegetală şi animală) consumă oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât şi după moarte. Materiile organice consumă oxigenul din apă, în timpul descompunerii lor, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de cantitatea de substanţă organică evacuată, provocând distrugerea fondului piscicol şi în general a tuturor organismelor acvatice. În acelaşi timp oxigenul mai este necesar şi proceselor aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxidează substanţele organice şi care, în final, conduc la autoepurarea apei. Concentraţia de oxigen dizolvat normată, variază între 4 - 6 mg/l, în funcţie de categoria de folosinţă. Coborârea sub această limită având ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecinţe foarte grave. Cele mai importante substanţe organice de origine naturală sunt ţiţeiul, taninul, lignina, hidraţii de carbon, biotoxinele marine ş.a Substanţele organice poluanţi artificiali, provin din prelucrarea diferitelor substanţe în cadrul rafinăriilor (benzină, motorină, uleiuri, solvenţi organici ș.a.), industriei chimice organice şi industriei petrochimice (hidrocarburi, hidrocarburi halogenate, detergenţi ş.a.). Coloranţii, alţi poluanţi de natură organică, provin îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tăbăcării etc., împiedică absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a fenomenelor de autoepurare şi a celor de fotosinteză .

substanţe de natură anorganică, în suspensie sau dizolvate sunt cel mai frecvent întâlnite în apele uzate industriale. Dintre acestea se menţionează, în primul rând, metalele grele (Pb, Cu , Zn , Cr, Cd, Hg, etc. ), clorurile, sulfaţii etc. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apelor, iar unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii. Clorurile în cantităţi mari fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţiilor Prin bioacumulare metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând în acelaşi timp şi procesele de autoepurare. Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apelor. Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le rugozitatea şi micşorându-le capacitatea de transport şi de transfer a căldurii. Substanţele cu aciditate sau alcalinitate pronunţată, evacuate cu apele uzate, conduc la distrugerea florei şi faunei acvatice, la degradarea construcţiilor hidrotehnice, a vaselor şi instalaţiilor necesare navigaţiei, împiedică folosirea apei în agrement, irigaţii, alimentări cu apă etc. De exemplu, toxicitatea acidului sulfuric pentru faună depinde de valoarea pH-ului, peştii murind la un pH = 4,5. Hidroxidul de sodiu, folosit în numeroase procese industriale, este foarte solubil în apă şi măreşte rapid pH-ul, respectiv alcalinitatea apei,

producând numeroase prejudicii diferitelor folosinţe ale apelor. Astfel, apele receptorilor care conţin peste 25 mg/l NaOH, distrug fauna piscicolă.

materialele în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului formând bancuri care pot împiedica navigaţia, consumă oxigenul din apă dacă materiile sunt de origine organică, determină formarea unor gaze urât mirositoare. Substanţele în suspensie plutitoare, cum ar fi ţiţeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorată detergenţilor, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros neplăcut, împiedică absorbţia oxigenului la suprafaţa apei şi deci autoepurarea, se depun pe diferite instalaţii, colmatează filtrele, sunt toxice pentru fauna şi flora acvatică, fac inutilizabilă apa pentru alimentarea instalaţiilor de răcire, irigaţii, agrement etc. Multe dintre aceste substanţe poluante, nu pot fi reţinute de instalaţiile de tratare a apelor şi o parte din ele pot ajunge în organismul uman, provocând îmbolnăviri. Aceste substanţe de natură organică sau anorganică, chiar în concentraţii foarte mici, pot distruge în scurt timp flora şi fauna receptorului.

substanţele radioactive, izotopii radioactivi sunt unele dintre cele mai periculoase substanţe toxice. Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de suprafaţă şi subterane prezintă pericole deosebite, datorită acţiunii radiaţiilor asupra organismelor vii. Efectele substanţelor radioactive asupra organismelor depind atât de concentraţiile radionuclizilor, cât şi de modul cum acestea acţionează, din exteriorul sau din interiorul organismului, sursele interne fiind cele mai periculoase.

poluarea termică, caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la unele industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă şi industrială, împiedică dezvoltarea florei şi faunei acvatice. Datorită creşterii temperaturii apelor scade concentraţia de oxigen dizolvat, viaţa organismelor acvatice devenind dificilă.

microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se dezvoltă necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a organismelor vii. Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor produse vegetale, sunt puternic vătămătoare, producând infectarea emisarului care poate deveni inutilizabil.

Principalele surse de poluare

Sursele de poluare sunt în general aceleaşi pentru cele două mari categorii de receptori:

apele de suprafaţă (fluvii, râuri, lacuri etc.) şi apele subterane (straturi acvifere, izvoare etc.). Impurificarea apelor de suprafaţă sau subterane este favorizată de următoarele caracteristici ale apei:

starea lichidă a apei (la variaţii mari de temperatură), ceea ce face ca ea să antreneze în curgerea sa diferite substanţe impurificatoare;

apa e un mediu propice pentru realizarea a numeroase reacţii fizico-chimice (ca de exemplu dizolvarea unor substanţe naturale sau artificiale, sedimentarea suspensiilor etc.);

faptul că în natură apa se găseşte sub forme diferite (inclusiv gaze şi vapori) îi măreşte sensibil domeniul de aplicare şi în consecinţă posibilităţi multiple de poluare.

Sursele de poluare se pot împărţi în două categorii distincte:

surse organizate, care produc poluarea în urma evacuării unor substanţe în ape prin intermediul unor instalaţii destinate acestui scop, cum ar fi canalizări, evacuări de la industrii sau crescătorii de animale etc.;

surse neorganizate, care produc poluarea prin pătrunderea necontrolată a unor substanţe în ape.

După acţiunea lor în timp, sursele de poluare pot fi :

surse de poluare permanente;

surse de poluare nepermanente;

surse de poluare accidentale.

După modul de generare a poluării, sursele de poluare pot fi împărţite în:

surse de poluare naturale;

surse de poluare artificiale, datorate activităţii omului.

Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:

impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje;

impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape care produc în acelaşi timp şi impurificarea surselor de suprafaţă;

impurificări produse în secţiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.

.Surse de poluare naturale

Sursele naturale de poluare a apelor sunt, în cea mai mare parte a lor, surse cu caracter permanent. Ele provoacă adesea modificări importante ale caracteristicilor calitative ale apelor, influenţând negativ folosirea lor. Cu toate că, în legătură cu aceste surse, termenul de poluare este oarecum impropriu, el trebuie considerat în sensul pătrunderii în apele naturale a unor cantităţi de substanţe străine, care fac apele respective improprii folosirii. Principalele condiţii în care se produce poluarea naturală a apelor sunt :

- trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zăcăminte de sare, de sulfaţi) constituie

principala cauză de pătrundere a unor săruri, în cantităţi mari, în apele de suprafaţă sau în

straturile acvifere. Un caz deosebit îl reprezintă rocile radioactive, care pot duce la contaminarea unor ape de suprafaţă sau subterane;

- trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune a solului provoacă

impurificări prin particulele solide antrenate, în special dacă solurile sunt compuse din particule

fine, cum sunt cele din marne şi argilă, care se menţin mult timp în suspensie; - apa de ploaie (ape uzate meteorice) şi cea provenită din viiturile care spală terenurile. În acest mod se pot antrena diferite cantităţi de nisip, argilă, frunze, cadavre, resturi vegetale, amendamente, îngrăşăminte, insecticide din care o parte vor ajunge în apele naturale;

- vegetaţia acvatică, fixă sau flotantă, în special în apele cu viteză mică de scurgere şi în lacuri, conduce la fenomene de impurificare variabile în timp, în funcţie de perioadele de

vegetaţie. Fenomen cunoscut sub numele de “înflorirea apei” care înseamnă de fapt, o dezvoltare extensivă a algelor albastre sau verzi din ecosistem;

- vegetaţia de pe maluri produce şi ea o impurificare, atât prin căderea frunzelor, cât şi

prin căderea plantelor întregi. Elementele organice sunt supuse unui proces de putrezire şi descompunere, care conduce la o impurificare a apelor, în special în perioade de ape mici sau sub pod de gheaţă.

Sursele de poluare accidentală naturale sunt în general rare, ele datorându-se în special unor fenomene cu caracter geologic. Dintre impurificările de acest tip se pot cita pătrunderea unor ape puternic mineralizate în straturile subterane sau în apele de suprafaţă, în urma unor erupţii sau altor activităţi vulcanice, a deschiderii unor carsturi (formă, proces, fenomen, structură,sistem sau mediu după Goran C. 3 , a deschiderii unor noi căi de circulaţie a apei subterane prin spălarea unor falii etc.

Surse de poluare artificială

Ape uzate Principala sursă de poluare permanentă o constituie apele uzate reintroduse în receptori după utilizarea apei în diverse domenii. După provenienţa lor, există următoarele categorii de ape uzate:

ape uzate orăşeneşti, care reprezintă un amestec de ape menajere şi industriale, provenite din satisfacerea nevoilor gospodăreşti de apă ale centrelor populate, precum şi a nevoilor gospodăreşti, igienico-sanitare şi social - administrative ale diferitelor unităţi industriale mici.

ape uzate industriale, rezultate din apele folosite în procesul tehnologic industrial, ele fiind de cele mai multe ori tratate separat în staţii de epurare proprii industriilor respective. Numărul de poluanţi pentru o anumită industrie este de obicei restrâns, o apă industrială uzată având în principiu, caracteristici asemănătoare substanţelor chimice utilizate în procesul tehnologic. De exemplu, apele uzate provenite de la minele de cărbuni au drept caracteristică principală conţinutul în substanţe în suspensie, în timp ce apele uzate rezultate de la fabricile de zahăr conţin atât substanţe în suspensie, cât şi substanţe organice.

ape uzate de la ferme de animale şi păsări care, au în general caracteristicile apelor uzate orăşeneşti, poluanţii principali fiind substanţele organice în cantitate mare şi materialele în suspensie.

ape uzate radioactive, care conţin ca poluant principal substanţele radioactive rezultate de la prelucrarea, transportul şi utilizarea acestora. Indiferent de provenienţa lor substanţele radioactive pot ajunge în apă, aer şi sol pe multiple căi, prejudiciind întreg mediul înconjurător.

ape uzate calde, care conţin de obicei un singur poluant, energia calorică.

ape uzate provenite din zonele de agrement, campinguri, terenuri de sport, care sunt asemănătoare cu apele uzate orăşeneşti.

3 “Configuraţia mediilor carstice, Terra, nr.1,pp77-82, 2000)

ape uzate provenite de la navele maritime sau fluviale, conţin impurităţi deosebit de nocive cum ar fi: reziduuri lichide şi solide, pierderi de combustibil, lubrifianţi etc.

Depozite de deşeuri sau reziduuri solide

O sursă importantă de impurificare a apelor o constituie depozitele de deşeuri sau de diferite reziduuri solide, aşezate pe sol, sub cerul liber, în halde neraţional amplasate şi organizate. Impurificarea provenită de la aceste depozite poate fi produsă prin antrenarea directă

a reziduurilor în apele curgătoare de către precipitaţii sau de către apele care se scurg, prin

infiltraţie, în sol. Deosebit de grave pot fi cazurile de impurificare provocată de haldele de deşeuri amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă şi antrenate de viiturile acestora. Cele mai răspândite depozite de acest fel sunt cele de gunoaie orăşeneşti şi de deşeuri solide

industriale, în special cenuşa de la termocentralele care ard cărbuni, diverse zguri metalurgice, steril de la preparaţiile miniere, rumeguş şi deşeuri lemnoase de la fabricile de cherestea etc. De asemenea, pot fi încadrate în aceeaşi categorie de surse de impurificare depozitele de nămoluri provenite de la fabricile de zahăr, de produse clorosodice sau de la alte industrii chimice, precum

şi cele de la staţiile de epurare a apelor uzate.

Mai pot fi amintite şi surse de poluare accidentală, dar ele sunt în marea lor majoritate legate de probleme de risc industrial. Hidrosfera în general, este un colector şi un vector purtător al deşeurilor activităţilor gospodăreşti şi industriale. Sensibilitatea ei la poluarea chimică este condiţionată de circuitul apei în natură (evaporări, precipitaţii, scurgeri de suprafaţă şi subterane). În acest mod substanţele poluante ajung în atmosferă sau sunt introduse în sol şi mai devreme sau mai târziu ajung în bazinele acvatice. După intensitatea poluării ecosistemelor acvatice se deosebesc două zone caracteristice:

zona poluării şi

zona acţiunii poluării. Prin zonă de poluare se înţelege, acea parte a râului sau rezervorului de apă care se află în apropierea sursei de poluare şi unde în strânsă legătură cu natura poluanţilor, au loc perturbări ale proceselor naturale fizico-chimice şi biologice din interiorul bazinului. În acest caz concentraţia substanţelor poluante depăşeşte permanent concentraţiile maxime admise. Prin zona acţiunii poluării, se înţelege acea parte a obiectivului acvatic (ecosistemului), unde concentraţiile substanţelor poluante depăşesc numai din când în când normele şi nu au loc schimbări esenţiale ale proceselor naturale din interiorul ecosistemelor. Aprecierea calităţii apei unui ecosistem se realizează cu ajutorul indicilor, indicatorilor sau parametrilor hidrochimici şi hidrobiologici. În categoria parametrilor hidrochimici de calitate intră:

indicatorii fizici cum ar fi: temperatura, culoarea, pH-ul,

indicatorii chimici cum ar fi: suspensiile, duritatea, mineralizarea – reziduu fix, consumul chimic şi biochimic de oxigen (CCO, CBO), oxigenul dizolvat, azotul şi fosforul mineral (NH 4 + , NO 2 - , NO 3 - , PO 4 3- ), cationii metalelor grele, produsele petroliere, pesticidele, detergenţii. Din categoria parametrilor biologici cităm: numărul speciilor algele şi intensitatea dezvoltării lor, cantitatea de substanţe organice sintetizate de alge (productivitatea primară), cantitatea de substanţă organică ce a fost descompusă de bacterii, prezenţa microflorei patogene.

Pentru fiecare dintre aceste substanţe există anumite concentraţii limită admisibile, cotate prescurtat – CLA, stabilite de stat, care depind de domeniul de utilizare al apei. CLA se stabileşte individual pentru fiecare parametru, pe baza nocivităţii asupra organismelor vii, asupra omului şi asupra proceselor fizico-chimice şi biologice din bazinul acvatic. În general, CLA reprezintă concentraţia la care substanţa nu are acţiune perturbatoare asupra stării funcţionale a organismelor vii. Condiţia principală a calităţii apei este dată de relaţia:

C i < CLA Unde: C i reprezintă concentraţia substanţei „i” în apă, iar CLA reprezintă concentraţia limită admisă a substanţei „i” în apă. În cazul poluării cu mai multe substanţe poluante aprecierea calităţii apei se face cu indicele general de poluare I p , care exprimă suma acţiunii tuturor substanţelor poluante, folosind formula:

I p = 1/(CLN) n ∑ Q i /Z

Unde: - n reprezintă numărul substanţelor poluante;

- Qi –mărimea relativă a concentraţiei substanţei „i”;

- Z – mărimea relativă a CLA a substanței „i”;

- (CLN)n – media CLA a acestor substanţe.

2.3. Poluanţi specifici

Poluanţii apelor pot fi grupaţi după următoarele criterii:

După natura lor:

poluanţi organici,

anorganici,

biologici,

termici,

radioactivi;

După starea lor de agregare:

suspensii (substanţe insolubile în apă);

solubili in apă; dispersii coloidale;

După durata degradării naturale în apă, poluanţii pot fi:

uşor biodegradabili;

greu biodegradabili (degradarea are loc în mai puţin de 30 de zile);

nebiodegradabili (degradarea se produce în 30-60 de zile);

refractari (degradarea începe după cel puţin 2 ani).

După modificările pe care le produc apei

poluanţi care modifică proprietăţile chimice si/sau biologice ale apei

compuţi toxici anorganici: plumb, mercur, cupru, zinc, crom, cianuri

compuşi organici greu sau nedegradabili: pesticide, detergent

săruri organice provenite din mine sau exploatări petroliere

substanţe fertilizatoare: azot, fosfor microorganisme: bacterii, viruşi, paraziţi

Poluanţi care modifica proprietăţile fizice si/sau organoleptice ale apei

uleiuri, coloranţi

substanţe degradabile care consuma oxigenul din apa

substanţe solide: suspensi

Poluarea organică - Substanţele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă pentru apă poluantul principal. Substanţele organice de origine naturală (vegetală şi animală) consumă oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât şi după moarte. Materiile organice consumă oxigenul din apă, în timpul descompunerii lor, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de cantitatea de substanţă organică evacuată, provocând distrugerea fondului piscicol şi în general a tuturor organismelor acvatice. În acelaşi timp oxigenul mai este necesar şi proceselor aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxidează substanţele organice şi care, în final, conduc la autoepurarea apei. Concentraţia de oxigen dizolvat normată, variază între 4 - 6 mg/l, în funcţie de categoria de folosinţă, coborârea sub această limită având ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecinţe foarte grave. Cele mai importante substanţe organice de origine naturală sunt ţiţeiul, taninul, lignina, hidraţii de carbon, biotoxinele marine ş.a. Substanţele organice poluanţi artificiali, provin din prelucrarea diferitelor substanţe în cadrul rafinăriilor (benzină, motorină, uleiuri, solvenţi organici ş.a.), industriei chimice organice şi industriei petrochimice (hidrocarburi, hidrocarburi halogenate, detergenţi ş.a.).

Poluarea cu produse petroliere - acestea provin din extracţia, transportul şi prelucrarea ţiţeiului

- platforme de foraj;

- spălarea tancurilor petroliere;

- accidente.

Pelicula de petrol distruge flora şi fauna deoarece:

- întrerupe contactul cu aerul;

- împiedică asimilaţia clorofiliană;

- sunt distruse ouă, larve (păsările nu îşi mai găsesc hrana, mor de frig prin îmbibarea

penajului cu ţiţei);

- compuşii fenolici şi aromatici sunt toxici, benzpirenul este cancerigen etc.

Ţiţeiul deversat în mare se poate recupera parţial (10-14%) prin:

- adsorbţie în mase plastice poroase;

- congelare (se solidifică);

- colectarea mecanică - aspiraţie cu pompe şi sisteme colectoare.

- dispersarea ţiţeiului prin insuflare de aer, prin conducte perforate, scufundate;

- dispersare cu detergenţi; aprindere cu aruncătoare de flăcări.

Din punct de vedere al poluării organice mai amintim poluarea cu detergenţi care pot fi poluanţi uşor sau greu biodegradabili:

- produc spumă, efect letal asupra peştilor. La concentraţii mari, spuma are efect toxic pentru toată faună acvatică;

- la ţărm/mal, aspect neplăcut şi miros (se descompune cu ajutorul microorganismelor anaerobe).

Poluare cu pesticidele - substanţe organice cu fosfor, sulf, clor, brom etc.:

- efect toxic asupra fondului piscicol, vegetaţiei acvatice şi la animalele ce folosesc apa pentru băut;

- cancerigene pentru om. Efectele ajung la om, prin lanţuri trofice.

Poluanţii organici persistenţi (POP)

Poluanţii organici persistenţi sunt, conform definiţiei, substanţe chimice care persistă în mediul înconjurător, se bioacumulează în organismele vii şi prezintă riscul de a cauza efecte adverse asupra sănătăţii umane şi mediului. Un aspect unic al POP îl reprezintă pătrunderea lor într-un segment al lanţului trofic, având posibilitatea de a trece de la mamă la copil prin placentă şi laptele matern. Categorii de poluanţi organic persistenţi:

pesticide (aldrin, clordan, dieldrin, endrin, heptaclor, mirex, toxafen);

substanţe chimice industriale (hexaclorbenzen, HCB, bifenili policloruraţi, PCB);

produse secundare (dioxinele şi furanii).

Poluarea anorganică (săruri, acizi, baze):

este indusă de industria chimică (produse clorosodice, îngrăşăminte chimice),

extracţia ţiţeiului,

prepararea minereurilor,

hidrometalurgie. în suspensie sau dizolvate sunt mai frecvent întâlnite în apele uzate industriale. Dintre acestea se menţionează, în primul rând, metalele grele ( Pb, Cu , Zn , Cr ), clorurile, sulfaţii etc. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apelor, iar unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii. Clorurile în cantităţi mari fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţiilor Prin bioacumulare metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând în acelaşi timp şi procesele de autoepurare. Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apelor. Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le rugozitatea şi micşorându-le capacitatea de transport şi de transfer a căldurii.

Poluarea biologică - îşi are originea în activităţile menajere, funcţionarea abatoarelor, crescătorii de animale etc. Prin apă se transmit numeroase boli: bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera); virotice (poliomielita, hepatita); parazitare (giardiaza).

Poluarea termică - se produce prin deversarea de apă caldă, provenită de la instalaţii industriale şi îndeosebi din industria energetica. Ca urmare a acestui fapt, scade concentraţia oxigenului din apă, creşte sensibilitatea organismelor acvatice la poluanţi, dispare o parte din faună, se înmulţesc peste măsură algele albastre etc.

Poluarea radioactivă - este generată de:

apa rezultată din extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive (uraniu, toriu);

depozitele de deşeuri radioactive;

avariile la reactoarele nucleare;

naufragiile vapoarelor cu încărcătură nucleară etc. Apele de suprafaţă poluate pătrund prin scoarţa terestră pană la apele subterane. Nivelul poluării depinde de:

structura geologică a straturilor străbătute;

factori hidrodinamici.

Poluarea apelor subterane se semnalează frecvent în următoarele perimetre: conducte sparte;

depozite de deşeuri; terenuri irigate; zone cu injectări de soluţii în sol.

2.4 Metode de depoluare pentru apele uzate

Apele uzate, sunt principala sursă de poluare a apelor naturale, prin evacuarea acestora în receptori. Aceste ape rezultate după folosirea apei în diverse scopuri, gospodăreşti sau industriale, se caracterizează prin aceeaşi indicatori fizico-chimici ca şi apele de suprafaţă. Compoziţia apelor uzate depinde foarte mult de provenienţa acestora, ele, clasificându-se în ape uzate menajere şi ape uzate industriale. Evacuarea apelor uzate industriale în reţeaua de canalizare orăşenească sau în receptori este, într-o oarecare măsură, diferită de cea a apelor uzate orăşeneşti, în principal, datorită caracteristicilor fizico-chimice şi biologice specifice.

Ape uzate menajere

Apele uzate menajere provin din satisfacerea nevoilor gospodăreşti de apă ale centrelor populate, precum şi a nevoilor gospodăreşti, igienico-sanitare şi social administrative ale unităţilor industriale mici. Apele uzate menajere au o compoziţie relativ constantă, dependentă orar de activitatea umană. În tabelul 5.1 sunt prezentate valorile medii ale caracteristicilor specifice ale apelor uzate menajere.

Tabelul 5.1 Compoziţia medie a apelor uzate menajere

Caracteristici

g / loc,zi

mg / l

Substanţe solide totale:

250

655

- substanţe minerale

105

275

-

substanţe volatile

 

145

380

Suspensii sedimentabile:

 

54

140

-

minerale

15

40

-

volatile

39

100

Suspensii

nesedimentabile

36

95

(plutitoare):

-

minerale

10

25

-

volatile

26

70

Substanţe dizolvate

 

160

420

-

minerale

80

210

-

volatile

80

210

Consumul

biochimic

de

54

140

oxigen CBO5

Consumul chimic de oxigen CCO-Mn

57

150

Ape uzate industriale

Cunoaşterea procesului tehnologic industrial, în măsura în care aceasta conduce la stabilirea originii şi a caracteristicilor calitative ale apelor uzate, reprezintă una din condiţiile de bază pentru o proiectare judicioasă a staţiilor de epurare industrială şi mai târziu, a exploatării acestora. Pentru principalele ape uzate industriale sunt prezentate în tabelul 5.2, o serie de date generale, referitoare la originea, caracteristicile calitative şi modul de epurare a acestora.

Tabelul 5.2 Ape uzate industriale: origine, caracteristici şi mod de epurare

Ape uzate Indus triale de la:

Originea

Caracteristici

Mod de epurare

principalilor

principale

efluenţi:

1

2

3

4

INDUSTRIA ALIMENTARĂ ŞI A MEDICAMENTELOR

Conserve,

Pregătirea,selecţi

Cantităţi mari de suspensii, substanţe coloidale şi dizolvate

Grătare, epurare în lagune, irigaţii sau infiltraţii în sol

diferite

onarea,

stoarcerea

şi

decolorarea

   

fructelor

şi

vegetalelor

Produse din

Diluarea,

Cantităţi mari de substanţe organice, îndeosebi proteine, grăsimi şi lactoză

Preparare,

epurare

lapte

separarea,

biolog.

convent.

prepararea

(bazine

cu

nămol

untului

şi

 

activ

sau

filtre

îndepărtarea

biologice)