In centrul orasului Cluj-Napoca, se afla Muzeul de Arta, care poseda un patrimoniu deosebit de

valoros de arta romaneasca si europeana, pictura, arta decorativa, grafica, sculptura. O mica colectie
de arta provine din fondurile fostului Muzeu Ardelean, si mai ales colectia Pinacotecii Virgil Cioflec,
alcatuita cu competenta si pasiunea cunoscatorului capabil sa pretuiasca valorile consacrate si sa
sustina cu clarviziune afirmarea talentelor autentice.
Intr-o zi insorita in care locul de parcare din apropierea muzeului este de negasit, am reusit intr-un
final sa ajungem la muzeu, pentru a lua parte la programul Calauza la muzeu. Calauza se
straduieste sa scoata la iveala chestiuni interesante despre lucrari, vorbeste despre compozitie,
culori, lumina si vietile artistilor.
In cele 16 sali ale muzeului nu putea sa nu iti ia ochii grandiosul tablou al lui Nechita Zugravul
Coborarea Sfantului Duh care este vopsit cu tempera pe lemn in prima jumatate a secolului al XVIII-
lea in Snmihaiu Almaului si care mie cel putin mi s-a parut deosebit si foarte reusit. Pe langa acest
tablou, majoritatea sunt din secolul XVIII din Transilvania, au fost numeroase portrete ale
numerosilor artisti foarte cunoscuti, printre care Nicolae Grigorescu (Claia de fan), Barabas
Miklos(portretul baronului Kemeny Zsigmond), Stefan Luchia (Albastrele), Gheorghe Petrascu
(Venetia), etc.
Pentru multi clujeni, o vizita la muzeul de arta este o adevarata oaza de relaxare. Tablourile care
sunt acolo, peretii muzeului care erau auriti parca ar fi din aur, parchetul lucios din toate cele 16 sali
care scartaia intruna cand faceai cate un pas pentru a ajunge la o alta opera de arta nu putea sa iti
distraga atentia de la minunatele tablouri ale artistilor consacrati, ci tocmai ca scartaiturile
parchetelor te faceau sa crezi ca aceasta cladire este extrem veche, te ducea cu gandul la vremea
cand traiau strabunicii tai.
Dupa aproximativ 40 de minute de la admirarea tablourilor si ascultarea suava a parchetelor , am
ajuns la o camera destul de mare, plina cu scaune, un pian, tablouri pe margine, camere video pe la
colturile incaperii. In acea camera, la raspunsul unei supraveghetoare, am aflat ca se tin de obicei
acolo conferinte si simpozioane. Aceasta sala a fost ultima dintre cele 16, in care cel mai interesant
lucru de acolo si totodata cel mai vechi, a fost pianul.
Luandu-mi ramas bun de la supraveghetoare, tablouri, frigul de acolo (deoarece nu era nicidecum
cald, dar nici nu exagerez) , parchete, am iesit pe unde am intrat promitandu-mi mie ca am sa mai
trec pe acolo pentru a mai admira si alte portrete si pentru a scrie o alta atmosfera despre o alta
expozitie.