Sunteți pe pagina 1din 13

Răspunderea juridică

1. Noţiunea răspunderii juridice


Răspunderea ca şi noţiune, are un conţinut complex, tratat pe larg, din diferite
perspective, în cadrul mai multor ştiinţe, în încercarea de a clarifica şi a aprofunda câte o
faţetă a acestui concept.
Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre exemplu,
unul dintre tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Pentru uzul studenţilor
din anul I, vom încerca să facilităm apropierea de instituţia răspunderii juridice, urmând
ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie îndrumaţi spre tratele fundamentale în domeniu1.
Răspunderea, ca si responsabilitatea, sunt noţiuni filozofice al căror conţinut s-a
circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul noţiunilor de liber arbitru, discernământ si
liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru
anume fapta nu se poate concepe decât in condiţiile in care acesta a acţionat liber si in
deplina cunoştinţa de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evoluţia răspunderii juridice
evidenţiindu-se rolul răspunderii juridice si al sancţiunii administrate de stat in ruperea
cercului vicios al răzbunării, ca metoda primitiva de tragere la răspundere sociala.
Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forţa si de a executa
sancţiunea este considerat momentul naşterii răspunderii juridice.
O alta abordare a răspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat noţiunea
de răspundere socială ca răspundere a individului in faţa societăţii din care face parte
pentru prejudiciile aduse acestei societăţi. Răspunderea şi sancţiunea apar ca două
ipostaze ale aceluiaşi fenomen. Răspunderea politica, răspunderea morala, răspunderea
juridica sunt tipuri de răspunderea sociala. Dreptul societăţii si al statului de a impune
răspunderea juridica si de a aplica sancţiunea a fost justificat prin interesul societăţii de a
se apăra împotriva acelora cere o vătăma.

1
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Ediţia a 2-a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, p.287, Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1994, p. 255, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.299.

1
Ştiinţele juridice de ramură, tratează, fiecare forma specifică de răspundere
juridica, iar Teoria generală a dreptului, îintr-un efort de sinteză, îşi propune să
definească şi să circumscrie cât mai exact noţiunea de răspundere juridică în scopul
clarificării acestei noţiuni pe cât de complexă, pe atât de necesară sistemului juridic şi
societăţii, ca ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de
buna voie de către cetăţeni, din convingerea ca ele exprimă valorile de just si echitabil,
sau de teama sancţiunii ce ar trebui suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme
juridice, organele de stat intervin prin aplicarea unei sancţiuni, răspunderea juridică se
concretizează. Pentru a delimita cele două tipuri de relaţii ce pot interveni între subiectele
de drept şi stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrângerea publică, în ramura
penală s-au propus noţiunile de raport juridic de conformare - pentru a defini situaţia înj
care persoanele fizice sau juridice îşi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile - şi raport
juridic de conflict – pentru cazul în care este necesara intervenţia coerciţiei etatice2.
Răspunderea juridica a fost definita ca o situaţie juridică3, ca un raport juridic
sau ca o instituţie juridică complexă, ca un sistem complex de norme4. Ea constă în
reacţia de reprimare venita din partea societăţii, fata de o acţiune umana care contravine
unei norme, acţiune imputabila, in principal, individului. Doctrina româneasca a
îmbrăţişat, in mod predominant, opinia ca răspunderea juridica reprezintă un raport
juridic de constrângere care are ca obiect sancţiunea juridica5, ca un complex de
drepturi si obligaţii conexe care se nasc – potrivit legii – ca urmare a săvârşirii unei
fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin
aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a
îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept6.

2
Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 327.
3
Ioan Gliga, Consideraţii privind definiţia răspunderii juridice, în revista “Studia Universitatis”,
Jurisprudentia, 1970
4
Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, 1997, p.41, A. Iorgovan, Tratat de drept
administrativ, vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.355.
5
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.264.
6
Mircea Costin, O încercare de definire a noţiunii de răspundere juridică, în Revista Română de Drept, nr.
5/1970.

2
Fapta ilicita ce reprezintă fundamentul răspunderii juridice consta in
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, adică in încălcarea cu discernământ a unei
norme juridice. Astfel, răspunderea juridica apare ca obligaţia subiectului de a îndeplini
îndatorirea care înlocuieşte o îndatorire anterioara neîndeplinita, deci, asemenea unei
novaţii, cum arăta prof. Djuvara7. Încălcarea normelor legale, in sens larg, constituie
singurul temei al răspunderii juridice. Eficacitatea normelor juridice este, in mod
determinant, legata de existenta sancţiunilor si a unui cadru pentru aplicarea lor. Fiind un
sistem instituţionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea juridica înseamnă si un
ansamblu de mecanisme si instituţii specializate, abilitate sa aplice sancţiunile
corespunzătoare in cazul unei conduite care înfrânge exigentele modelului de
comportament prescris.

2. Principiile răspunderii juridice


Principiul legalităţii a fost formulat iniţial in ramura penala sub forma adagiului
nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare
constituţionala si este valabil in toate ramurile de drept.
Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptele
săvârşite cu vinovăţie consta in aceea ca nimeni nu răspunde decât daca i se imputa si i se
dovedeşte o greşeala si numai in limitele vinovăţiei sale. Respectarea acestui principiu
contribuie in mod esenţial la realizarea scopului educativ al răspunderii juridice.
Principiul răspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare
răspunde doar pentru fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atât o
răspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art.
1000 s.u. Cod civil}.
Conform prezumţiei de nevinovăţie nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica,
nimănui nu i se poate aplica o sancţiune pana când nu i se dovedeşte vinovăţia. Prezumţia
de nevinovăţie este o prezumţie relativa ce poate fi răsturnata prin proba contrarie.
Aceasta prezumţie se concretizează, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina

7
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, (Enciclopedie juridică), vol. II, Bucureşti, Ed. Socec, 1930,
p.173.

3
probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, părţii
vătămate etc., in funcţie de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justeţei sancţiunii sau al proporţionalizării sancţiunii cu fapta, cu
rezultatul ei, precum si cu gradul de vinovăţie al autorului faptei reprezintă un alt
principiu comun tuturor formelor de răspundere juridica.
Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice ii corespunde o
singura imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sancţionat de doua ori pentru
aceeaşi fapta (non bis in idem). Se admite insa cumulul formelor răspunderii juridice in
cazul in care prin aceeaşi fapta sunt încălcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un
salariat, aflat in exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, săvârşeşte o infracţiune, el va trebui
sa suporte, pe lângă pedeapsa penala corespunzătoare infracţiunii săvârşite, si o sancţiune
civila patrimoniala, corespunzătoare obligaţiei de reparare a prejudiciului produs prin
infracţiune, precum si o alta sancţiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii
încălcate prin neîndeplinirea întocmai a atribuţiunilor de serviciu.
Principiul celerităţii tragerii la răspundere porneşte de la ideea ca momentul
aplicării sancţiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al săvârşirii faptei, pentru ca sa se
producă efectul sancţionator, si mai cu seama efectul preventiv al tragerii la răspundere
juridica. Scopul aplicării sancţiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului
suferit, dar si in prevenirea unor noi încălcări a normelor juridice de către autorul faptei –
prevenţia individuala – sau de către alte persoane – prevenţia generala -. Aceste scopuri
nu pot fi atinse pe deplin decât daca procesul de descoperire a celui vinovat si de aplicare
a sancţiunii se desfăşoară cu rapiditate, dovedind capacitatea societăţii de a reacţiona
rapid la încălcarea normelor edictate de autorităţile sale. Trecerea unui timp prea
îndelungat de la săvârşirea faptei ilicite poate determina pierderea probelor sau
intervenirea prescripţiei răspunderii juridice.
Alături de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si
principii specifice răspunderii penale, administrative etc. care se studiază de către ştiinţele
juridice de ramura.

3. Formele răspunderii juridice

4
Noţiunea de răspundere juridică apare, aşa cum am arătat anterior, ca rezultat al
sintetizării tipurilor de răspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecărei ramuri de drept.
Astfel, s-a remarcat că aproape fiecărei ramuri de drept i se poate atribui propria formă de
răspundere juridică. Astfel natura normei juridice încălcate determina genul răspunderii
juridice: răspundere civilă, penală, administrativa, de dreptul muncii, comercială etc.
Alături de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice încălcate, şi alte
criterii mai pot fi utilizate pentru a determina formele răspunderii juridice. Putem deosebi
răspunderea juridică de drept public de răspunderea juridică de drept privat dacă ţinem
cont de apartenenţa normei de drept încălcate la una din cele doua mari diviziuni ale
dreptului: public sau privat. Apoi este posibilă detaşarea răspunderii individuale de cea
colectivă în funcţie de subiectul căruia îi incubă răspunderea: unei persoane fizice sau
juridice. Cu aceasta ocazie, facem precizarea ca, o dată cu intrarea in vigoare a noului
Cod Penal, se va putea vorbi de existenta în dreptul romanesc a unei răspunderi penale
colective în sensul că persoana juridică va putea fi subiect al răspunderii penale.
Rămânând la delimitarea clasică a formelor răspunderii juridice în funcţie de
natura normei încălcate, vom trece în revista câteva din cele mai des întâlnite forme de
răspundere în dreptul românesc, pentru ca proaspătul student să se poată familiariza cu
aceste noţiuni de bază.
Răspunderea civilă8 poate fi delictuală sau contractuală.
Răspunderea civila delictuală are ca fundament o fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii, autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudicial cauzat prin fapta
sa, a celui pentru care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-
1003 din Codul civil). Spre deosebire de răspunderea penală care intervine doar în cazul
săvârşirii unei infracţiuni, adică a unei fapte incriminate de legea penală, răspunderea
delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei
convenţii, prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.

8
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 163

5
Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanţă deoarece constituie dreptul
comun în materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere
juridică de ramură9.
Răspunderea penală10 are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte
prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie.
Sancţiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea si
se poate aplica doar persoanei fizice11.
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noţiunea de răspundere
administrativă12 ca formă a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării unei
norme de drept administrativ. Aceasta poate fi o răspundere contravenţionala, materială
sau disciplinară.
Răspunderea administrativă contravenţională intervine doar în cazul
săvârşirii unei contravenţii, adică a unei fapte reglementate de lege ca şi contravenţie.
Cele mai întâlnite sancţiuni contravenţionale sunt amenzile contravenţionale.
Alături de aceste doua forme de răspundere ce au ca obiect o sancţiune represivă,
răspunderea administrativă mai cunoaşte şi o a treia formă – răspunderea materială, ce
are ca obiect o sancţiune reparatorie – este vorba de răspunderea organelor administraţiei
publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe încălcarea unei
obligaţii de drept administrativ, pe săvârşirea unei abateri administrative. Retragerea unei
autorizaţii sau închiderea unei unităţi economice sunt sancţiuni administrativ-disciplinare
atunci când nu însoţesc aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.
In dreptul muncii13 s-a fundamentat răspunderea disciplinară şi răspunderea
patrimonială (materială). Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariat
săvârşeşte cu vinovăţie o abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspundere
de natură contractuală, bazată pe contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare pot merge
9
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p.166.
10
Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p.328.
11
Pentru tipurile de sancţiuni penale a se vedea: C. Bulai, op.cit., p.286
12
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p.358-359.
13
A se vedea Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Ed. A 2-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001,
p.560, 595.

6
de la mustrare şi avertismentul scris până la concediere. Răspunderea disciplinară îşi are
izvorul prioritar, în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, ca şi cea disciplinară, îşi are izvorul tot în Codul
Muncii. Aceasta constă în obligaţia salariaţilor de a repara pagubele materiale produse
angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Atunci când s-a constatat săvârşirea unei fapte ilicite, persoana vinovată va trebui
sa suporte o sancţiune corespunzătoare. Sancţiunea reprezintă instrumentul de realizare a
răspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul sancţiunii
poate fi represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu.
Deşi noţiunile de pedeapsă şi sancţiune sunt sinonime, totuşi, în drept, sancţiunea
apare ca o categorie generală, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancţiune tipică ramurii
penale.
In funcţie de norma juridica încălcată, sancţiunile vor fi de drept civil, precum
despăgubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea situaţiei anterioare, penală ( pedepse,
măsuri de siguranţă sau educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea,
confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplică sancţiuni precum mustrarea, diminuarea
salariului sau concedierea, iar în dreptul constituţional – suspendarea sau demiterea din
funcţie, spre exemplu.

4. Condiţiile răspunderii juridice


Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă sunt
îndeplinite câteva condiţii referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legătura
cauzala dintre faptă şi rezultat şi la subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitatea
sa de a răspunde şi la vinovăţia sa. In plus este necesar să nu intervină nici una din
cauzele exoneratoare de răspundere.
Fapta ilicită, sau conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii
juridice, în lipsa unei exteriorizări a relei intenţii, răspunderea juridică nu se poate
materializa, gândul vinovat poate determina eventual, răspunderea morală, ca formă a
răspunderii sociale.

7
In general, fapta ilicită consta intr-un comportament (acţiune sau inacţiune) care
nesocoteşte o prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabileşte în funcţie de
dispoziţia normei. Astfel, dacă norma interzice o acţiune (norma prohibitivă), conduita
ilicită va consta în chiar acţiunea prohibită. Tot astfel, în cazul normelor ce impun o
acţiune, a normelor onerative, inacţiunea determină aplicarea sancţiunii. Este cazul
medicului de gardă care nu acordă bolnavului internat de urgenţă asistenţa medicală
necesară. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului de
drept să aleagă o conduită din mai multe posibile, au fost avute îin vedere cu o ocazia
studierii normei juridice.
In funcţie de natura normei încălcate, faptele ilicite pot fi infracţiuni, contravenţii,
abateri disciplinare, delicte civile etc.
O a doua condiţie necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă în
cauzarea unui rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie
societăţii în ansamblu. In unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este
obligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atât ca existentă, cât
şi ca întindere; în schimb, în cazul dreptului penal, nu este necesară totdeauna probarea
unui prejudiciu, crearea stării de pericol ca urmare a săvârşirii infracţiunii poate fi
suficientă pentru a interveni răspunderea penală.
Intre fapta ilicită şi prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzală în
sensul că prejudiciul trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea
legăturii cauzale nu este la fel de facilă în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor la
care concură mai mulţi factori, printre care se poate afla şi culpa proprie a victimei, este
mai dificil a stabili care dintre aceşti factori a avut caracter determinant şi care a facilitat
doar producerea rezultatului. Pentru a uşura acest proces de analiză, s-a dovedit utilă
folosirea noţiunilor de « cauza » şi « condiţie ». Astfel, se consideră cauză a prejudiciului
acela dintre factorii interveniţi care a putut determina în mod direct şi nemijlocit
producerea rezultatului, iar factorul care a influenţat, favorizând producerea rezultatului,
este considerat că a avut doar rolul de condiţie în producerea prejudiciului. Atât acţiunea
cat şi inacţiunea pot avea caracter cauzal.

8
Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică,
este necesară stabilirea existenţei vinovăţiei, considerată uneori fundamentul subiectiv al
răspunderii.
Rudolf von Ihering arata că fapta ilicită trebuie sa fie conştientă. Vinovăţia constă
în atitudinea psihică a autorului faptei faţă de propria conduită şi de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovăţia au fost în modul cel mai
clar definite de către normele de drept penal. In acest act normativ se stabileşte că
atitudinea negativă a autorului faptei faţă de conduita sa şi de rezultatul acesteia poate lua
forma intenţiei sau a culpei. Intenţia este considerată directă atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte. Atunci când acesta prevede rezultatul faptei
sale, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă, ne aflăm în faţa intenţiei indirecte. Culpa intervine
atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl urmăreşte, sperând în mod
uşuratic că el nu se va produce (imprudenţa) sau atunci când făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).
Intenţia este forma cea mai gravă a vinovăţiei şi, deseori faptele ilicite sunt
intenţionate numai atunci când se dovedeşte intenţia autorului lor. Culpa, ca ipostază mai
puţin gravă a vinovăţiei, determină, de cele mai multe ori, o formă mai uşoară a
răspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul.
In ramura civilă, intenţia rea poartă numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub
denumirea de greşeală, imprudenţă, nepricepere sau neatenţie, în mod tradiţional
acoperind şi forma intenţiei din ramura penală14.

In situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii, se poate aplica
sancţiunea. Trebuie subliniat faptul că aplicarea sancţiunii juridice, indiferent de ramura
juridică sau de tipul sancţiunii, nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei,
ci numai în cadrul şi ca o consecinţă a acesteia15.
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancţionat
dacă se va putea stabili existenţa vreuneia din cauzele care exclud existenţa răspunderii
juridice. Unele din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite

14
L.Pop, op.cit., p.224.
15
C.Bulai, B.N.Bulai, op.cit., p.328.

9
(minoritatea, iresponsabilitatea, beţia involuntara) sau voinţa acestuia (eroarea de fapt,
constrângerea fizica sau moravurile), altele justifică fapta (starea de necesitate, legitima
apărare), în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul vătămător
(cazul fortuit).
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia totală
involuntară, minoritatea şi eroarea de fapt16.
In materia civilă, în dreptul muncii17 sau în dreptul administrativ mai sunt
considerate cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terţ sau
fapta victimei, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate
competentă (ordinului de serviciu)18.
Minorul sub 14 ani nu poate răspunde juridic. Minorul peste 14 ani răspunde din
punct de vedere civil, alături de reprezentantul său legal, părinte sau tutore, în cazul
răspunderii delictuale, nu însă şi în cazul răspunderii contractuale19. In materia dreptului
muncii, minorul poate răspunde de la vârsta de 15 ani, când poate deveni salariat, cu
acordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul răspunde daca a
împlinit vârsta de 16 ani, iar dacă are peste 14 ani, răspunde numai dacă i s-a dovedit
discernământul. Motivaţia pentru care legea apără de răspundere juridică persoanele
minore este că aceste persoane nu au dezvoltat discernământul necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice şi
nu răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelaşi motiv, al lipsei
discernământului necesar. Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea persoanei
de a-şi da seama de semnificaţia faptei sale sau de a-şi dirija voinţa.
Beţia involuntara intervine în situaţia în care discernământul autorului faptei este
afectat de ingerarea sau inhalarea unei substanţe alcoolice, halucinogene etc., independent
de voinţa lui.

16
A se vedea C.pen., art. 44-51.
17
S. Ghimpu, A. Ţiclea, op.cit., p.567.
18
L.Pop, op.cit., p.361.
19
Idem, p.172.

10
Constrângerea fizică sau morală sunt cauze ce exonerează de răspundere
juridică atunci când, fiind exercitată asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista
sau nu le-a putut înlătura.
Legitima apărare înlătură răspunderea penală sau contravenţională atunci când
se stabileşte că autorul a săvârşit fapta ilicită ca răspuns la un atac material, direct imediat
şi injust îndreptat împotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima
apărare, este obligatoriu ca atacul să provină de la o persoana fizica responsabilă. In caz
contrar, s-ar putea invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima apărare, înlăturând
caracterul ilicit al faptei, înlătură şi răspunderea de natură civilă20.
Starea de necesitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este ameninţat el,
o altă persoană, sau bunurile acestora, de un pericol grav şi iminent, care nu poate fi
înlăturat altfel. Aflat în starea de necesitate, făptuitorul îşi dă seama de rezultatul faptei
sale ilicite, dar îl accepta, în dorinţa de a salva o valoare mai importantă decât cea a
prejudiciului cauzat. Starea de necesitate produce efecte atât în ramura penală, cât şi în
ramura civilă.
Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanţă care,
alăturându-se actului făptuitorului, determină caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul
vătămător. Este cazul tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat din
timpul războiului, obuz care explodează, rănind o altă persoană sau distrugând un bun
material. Este, de asemenea, cazul persoanei care administrează alteia o substanţă toxică
dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui medicament. In
asemenea cazuri, deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului, totuşi, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv,
fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări imprevizibile 21. In ambele cazuri
este vorba de o cauză străină, neimputabilă, aşa cum prevede şi C.civ., art. 1082 şi urm22.

20
Liviu Pop, op.cit., p. 363
21
C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p.260
22
A se vedea C.civ. „Art. 1082 Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru
neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară
numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.
Art. 1083 Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul a
fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit.”

11
Forţa majoră a fost considerată, în dreptul civil român clasic, sinonimă cu cazul
fortuit23.
In prezent, se consideră că forţa majoră reprezintă un fenomen natural sau social
exterior, extraordinar, de nebiruit, care exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a
fost cauza exclusivă a prejudiciului24.
Distincţia dintre cele două prezintă interes dacă avem în vedere că, în dreptul
penal, doar cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei, iar, în latura civilă,
răspunderea contractuală este înlăturată, în funcţie de contract, fie doar de forţa majoră,
fie atât de forţa majoră cât şi de cazul fortuit.
Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaşte
existenta unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Aşa cum arata prof.
C. Bulai, „nu există eroare în caz de îndoială (dubiu). Nu poate fi considerată eroare
incapacitatea sau neglijenţa profesională care a dus la greşeala de calcul sau la aplicarea
greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii (inginer,
farmacist, medic chirurg etc.) fiindcă în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru cei
în cauză de a cunoaşte realitatea”25.
Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme
de drept. Daca această eroare poartă asupra unei norme de drept penal, ea nu înlătură
caracterul penal al faptei.26

Alături de aceste cauze care exclud existenţa răspunderii juridice, mai pot
interveni si alte circumstanţe care deşi nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv al
răspunderii juridice, totuşi împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în sensul
afirmării vinovăţiei făptuitorului. Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal,
sau de altă natură, prescripţia răspunderii sau a dreptului la acţiune, împăcarea părţilor
sau retragerea acţiunii/plângerii pot împiedica tragerea la răspundere a autorului faptei
ilicite, datorită trecerii unei perioade de timp prea îndelungate de la data încălcării normei

23
Gh. Boboş, op.cit., p.276.
24
L.Pop, op.cit., p.370
25
C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit. p.274
26
Idem, p.275.

12
juridice – în cazul prescripţiei răspunderii sau a dreptului la acţiune – ori datorită
relaţiilor dintre făptuitor şi persoana prejudiciată, în celelalte cazuri.

13