O prajitura intr-o

ceasca de cafea
Catherine Muffin

„Am să strâng toate cuvintele de dragoste şi am să le las să se

usuce, apoi le voi arunca în mare şi le voi preface în trecut.”
 Acolo unde toamna sărută frunzele delicate ale unui întuneric
neînţeles, acolo unde lacrimile se scurg pe chipul unei tinere uitate de cei
dragi şi de noroc, acolo se ascunde o speranţă. E pe jumătate moartă, dar
cine să o înţeleagă? De ani de zile închide ochii şi îşi dă duhul… Fata, sleită
de puteri, cu ochii storşi de lacrimi şi buzele crăpate de vreme şi de frig
priveşte în gol, visează cu ochii deschişi fiecare pas al lui Pierre, fiecare
gând, mişcare, emoţie, cuvânt, tremur, parfum, sentiment, teamă,
îmbrăţişare, uitare… uitând cu totul de propria-i fiinţă. Se spune că buzele-i
ard mai tare ca focul de dorinţă… că-i sunt aşa uscate de trecerea vremii
peste ele, că ochii ei mici adâncesc o iubire nemărginită şi o durere şi mai
mare. Îl iubeşte pe Pierre. Dar acesta n-o mai iubeşte. El simte că îi ard
tălpile după un suflet neexistent. Imaginea pe care el singur şi-a creat-o pe
chipul domnişoarei Muffin. Dezamăgire pentru amândoi.
Străduţa asemenea unei construcţii din biscuiţi este bine ascunsă în
mijlocul unui oraş necunoscut. Dintre toate clădirile, cea mai apreciată din
oraş este Librăria de zahăr a domnişoarei Catherine Muffin, în vârstă de
aproximativ 26 de ani. Este nu tocmai înaltă, poartă ochelari, are ochii mici,
mâinile veşnic îngheţate. Deşi încă în floarea vârstei, pe chipul ei s-a
aşternut un voal de bătrâneţe, o perdea de tristeţe. De doi ani tot aşa
mohorâtă apare în uşa librăriei, însă e mereu zâmbitoare, pare veselă, dar
paliditatea chipului ei o trădează. Însă oamenii intră bucuroşi, se aşează la
măsuţele din lemn parfumat, încărcat cu ceşcuţe mici de cafea şi farfuriuţe
cu fel şi fel de prăjituri. Cărţile răspândesc un parfum plăcut de căldură
veche ce te ademenesc să le deschizi. Fie că au foi lucioase, aspre, coperte
de carton, colorate, albe, negre sau sunt simple, cărţile te atrag mai ales prin
conţinutul lor. Şi toţi se simt acolo ca în bucătăria lui Moş Crăciun.
Parfumul de scorţişoară te ademeneşte, gustul delicios al prăjiturilor
îndulceşte rămăşiţele amare ale gustului de cafea fierbinte, sau al ceaiului.
Deşi pare o simplă încăpere îngustă, Librăria de zahăr a domnişoarei
Muffin ascunde magia sa în peste 5000 de cărţi… din toate domeniile:
romantism, science-fiction, chiar şi comedii… toate soiurile. Oamenii intră,
se aşează, îşi aleg o carte, gustă din cafea sau ceai, puţine prăjituri şi apoi
cumpără cartea. Librăria e deschisă în fiecare dimineaţă cam de pe la 7 până
seara la aceeaşi oră. Oricine pofteşte a gusta din minunatele prăjituri ale
tinerei domniţe, rămâne fermecat de aceasta. Lucru pe care Pierre nu-l poate
înţelege. A convieţuit cu domnişoara Muffin timp de aproape 10 ani şi nu a
reuşit să fie cucerit de aceasta. În schimb, până şi primarul a recunoscut că
de n-ar fi fost căsătorit, aceasta ar fi fost demult soţia sa, i-ar fi pus oraşul la
picioare, ar fi transformat clădirile în biscuiţi şi ceşti de cafea, ar fi făcut
totul pentru tânăra Catherine. Chiar şi preotul este încântat de micuţa
domnişoară ce vinde cărţi pe străduţa ce înainte a fost pustie. Toţi sunt
încântaţi de un suflet ce a schimbat întru cu totul imaginea unui oraş.
Pierre a privit-o întotdeauna pe domnişoara Muffin ca pe o simplă
fetişcană, plină de iluzii, ce nu poate fi niciodată cu picioarele pe pământ.
N-a stat nicio clipă să-i asculte vorbele, sau să o îmbrăţişeze fără vreun
motiv. De când a ales să se despartă de tânăra visătoare, a şi uitat de ea. N-a
mai trecut pe la librărie, nici măcar prin faţa ei. Ocoleşte, pur şi simplu,
străduţa.
Sâmbăta este ziua preferată a domnişoarei Muffin. Este ziua când
prietenele sale vin şi îi ţin companie. Annette, cea mai bună prietenă a ei,
Caroline, cea care are cele mai bune sfaturi când vine vorba de iubire,
Gianne, o prietenă neînţeleasă de restul, numai de Catherine, Alice şi
Martine, gemenele cu care se distra în fiecare vară.
Astăzi fetele au venit mai târziu decât obişnuiau. Annette radiază de
fericire. Ochii îi sclipesc puterii, este precipitată în vorbire, are emoţii,
mâinile i se cutremură, zâmbeşte constant.
- Fetelor, mă mărit! a dat vestea cea mare în mijlocul unei tăceri
neobişnuite.
Fericire, bucurie, închinat de ceşti de cafea, urări de dragoste veşnică
şi toate cele au urmat.
- Antoine a ales data. E la sfârşitul lui decembrie! Doamne, cât am
aşteptat!
Catherine se întristă. Antoine era fratele lui Pierre. Însă chiar şi după
despărţirea celor doi, Antoine încă o mai avea la suflet pe domnişoara
Muffin, o chema să-l însoţească alături de Annette la teatru, la cinema, în
oraş, la o plimbare, la o cafea… Dar tristeţea fu repede alungată de pe
chipul tinerei. Era o zi fericită, motiv de sărbătoare. Trebuiau să fie făcute
planuri de nuntă repede, mai ales că septembrie era pe terminate, iar
octombrie deja bătea la uşă.
În câteva momente uşa se deschise, iar Antoine intră pentru prima
dată însoţit de fratele său, Pierre, în faimoasa librărie de pe strada 15. În acel
moment Catherine se blocă. Definitiv. Mâinile şi buzele îi tremurau. Ochii i
se umplură de lacrimi. Fugi în bucătărie sub pretextul că domnii merită o
cafeluţă şi ceva de îndulcit. Gianne se prinse de emoţia ce o izbise pe
domnişoara Muffin. Se duse să o ajute în bucătărie. Catherine se prăbuşi în
braţele prietenei sale. Plângea cu lacrimi grele. Suspina, mâinile îi tremurau
nervos, îşi muşca buzele de furie şi se zgâria pentru a-şi provoca o durere
mai mare decât cea ce îi mânca sufletul, văzându-l pe Pierre.
Nici în cealaltă încăpere lucrurile nu stăteau prea bine. Nimeni nu
spunea nimic. Antoine îi strângea mâna viitoarei sale soţii, rugându-se de
aceasta să plece cât mai repede, să scape de tensiunea ce îi chinuia pe toţi.
Pierre se simţea jenat, omorât, chiar, de privirile întunecate ale
domnişoarelor din încăpere. După câteva minute intră şi Catherine cu ceştile
pe-o tavă. Avea ochii roşii şi respira greu. Nimeni nu spunea nimic. Nu era
nevoie să se scuze. Toată lumea ştia de ce avea ochii roşii, de ce suspina, de
ce Pierre era privit cu ură.
- Dac-aş putea să mor… acum aş face-o. M-aş arunca în faţa primei
maşini ce mi-ar ieşi în cale… aş face orice. Nu mai suport!
- De-aş muri acum! Acum să închei totul! Aş putea să vărs cafeaua pe
mine. Să mă ardă durerea să mor în chinuri. Doi ani în care a uitat de mine
şi m-a lăsat să sufăr de una singură şi acum apare şi are pretenţia să-l
înghit?!
Amândoi erau conştienţi că pentru ei viaţa nu s-a terminat. Dar nici
nu puteau convieţui în aceeaşi încăpere. Antoine rupse tăcerea:
- Înţeleg că sunteţi revoltate de… unele întâmplări. (domniţele îl
privesc puţin… nu tocmai plăcut) Dar astăzi este o zi mare. Poate cea mai
fericită zi din viaţa mea de până acum. Scumpa mea domniţă a acceptat a-mi
fi soţie!
Şi se coborî în genunchi, îi sărută mâna şi o privi cu ochi dulci. Erau
ca două stele. Undeva tare departe de acţiunea din jur. Cei doi se priveau…
nu le păsa de ce avea să se întâmple în lipsa lor… Trăiau doar pentru ei şi
pentru iubirea lor. În partea cealaltă a situaţiei. Catherine şi Pierre îşi
aruncau priviri dispreţuitoare. Se urau unul pe celălalt, dar în acelaşi timp se
şi iubeau. Alegeau moartea ca singură scăpare din cuşca durerii, deşi timpul
avea să le vindece pe toate, iar mai apoi să producă răni şi mai adânci…
Seara se terminase la fel de urât cum începuse. Privirile criminale
n-au încetat, iar cei doi nu şi-au vorbit toată seara. Pentru a evita orice
neplăcere, toţi au plecat, iar Catherine a rămas singură, în ciuda rugăminţilor
prietenelor ei de a o acompania, plângând în bucătăria librăriei.
Îşi privea mâinile slăbite, pielea-i decolorată… îşi atingea buzele-i
distruse de vreme şi-şi simţea ochii uscaţi de durere. Toate astea trebuiau să
înceteze. Cât mai curând.
 A doua zi librăria era închisă. Fiind duminică, Catherine îşi petrecea
ziua colindând pe străzile oraşului, admirând natura. Era plină toamnă.
Frunzele de un parfum vechi-uscat leşinau la picioarele ei, formând un
covor natural plin de emoţie, dar mai ales de moarte. Cerul era negru de
durere, asemenea ochilor ei, iar oamenii păreau trişti. Ploaia se coborî la
picioarele ei, spălându-i gândurile întunecate, limpezindu-i inima şi ochii.
Ar fi vrut să se înece în lacrimile grele ale cerului. Dar Dumnezeu n-o lăsă,
şi porni ploaia şi mai tare. Era ca o prinţesă a lacrimilor. Nu ştiai dacă ploaia
din jurul ei e doar ploaie, sau cerul a început să plângă văzându-i chipul
trist… Un domn îi oferi o umbrelă. Aceasta îl refuză politicos şi îşi văzu de
iluziile sale. Simţea cum fiecare strop ce o izbeşte îi calmează
temperamentul tot mai mult, cum fiecare frunză ce o atingea îi încălzea
inima tot mai tare, simţea cum buzele îi sunt umezite, cum ochii îi sunt
umpluţi de fericire şi de lacrimi… simţea cum dragostea naturii o
completează. Ajunse acasă, se închise în camera ei şi începu să cânte
liniştită la pian ore în şir cântece despre toamnă, despre dragoste, cântecele
ei preferate din copilărie…
În ziua următoare totul a revenit la normal. Dimineaţa la 7
domnişoara Catherine deschidea uşa librăriei, iar în jumătate de oră, prima
tură de prăjituri era gata deja. Se încălzi cu o doză fierbinte de cafea amară
şi aştepta sosirea clienţilor. Ca de obicei, doamna Gilda fu prima venită. Ea
ştia toate ştirile din oraş. Băură o cafea împreună, citiră împreună câteva
articole interesante dintr-o revistă adusă din America. Doamna Gilda
susţinea că este adusă de iubitul fiicei sale, din ultima sa călătorie pe-afară.
Mrs. Gilda, cum îi spuneau mai toţi orăşenii, era o doamnă în vârstă
de aproape 70 de ani. Se ţinea foarte bine pe picioare, nici 50 nu i-ai fi dat.
Avea părul mereu colorat, de-un roşcat aprins, asemenea flăcărilor unui foc
de tabără. Era scundă, foarte scundă. Avea vocea plăcută, ochii mari,
băgăcioşi, buzele nici prea subţiri, dar nici prea groase, mâinile fine şi
mereu mirosea a parfum de migdale.
Clienţii obişnuiţi se strângeau la „cafeneaua” domnişoarei Muffin.
Serveau o cafea, un ceai, o prăjitură… era frig afară, iar înăuntru îi aştepta
un suflet cald. Făcuse o afacere tare bună Catherine cu prăjiturile şi cafeaua.
Era cel mai bun „local” din tot oraşul, renumit fiind pentru prăjiturile bogate
în scorţişoară şi cafeaua amară cu parfum de tinereţe. Cine trecea prin oraş,
era sfătuit să treacă pe acolo. La început fu dispreţuită de toţi localnicii.
Cum o tânără necunoscută fură toţi clienţii localurilor din jur? Ei bine, de
cum intrai pe uşă îţi dădeai seama că nu e o simplă librărie. Dacă parfumul
dulce de scorţişoară nu te convingea, cu siguranţă gustul prăjiturilor o
făceau. Sau parfumul cărţilor. Sau doar aspectul întregii… încăperi. Era un
loc minunat unde să-ţi petreci serile de Crăciun. De fapt, era locul ideal
pentru o cină romantică, pentru o zi tristă…
Azi nu avea să fie o zi obişnuită. Pierre se întoarse. Intră ţinând un
buchet de trandafiri albi în mână… sfios, se apropie de măsuţa la care
Catherine stătea de vorbă cu doamna Gilda. Catherine se albi la faţă la
vederea lui. Doamna Gilda consideră că ar fi mai bine să plece.
- Vreau să-mi cer scuze pentru aseară.
Zise sec Pierre coborându-şi privirea în podea.
- Scuze acceptate. Pentru aseară.
Amândoi tăceau. Priveau fiecare în altă parte. Domnişoara Catherine
se abţinea cu greu din plâns. Pierre se simţea vinovat, dar în acelaşi timp
neîndreptăţit.
- Despărţirea noastră a fost ceva firesc. Gândea el.
În cele din urmă Catherine rupse tăcerea.
- Mulţumesc de flori. Acum poţi pleca.
- Acceptă să ieşi cu mine în oraş în seara asta. La o plimbare. De ce
fac asta? O să înrăutăţesc lucrurile…
- Nu se poate.
- Mâine?
- Nici atât.
- Poimâine? Duminică… oricând.
- Nu înţelegi? Niciodată!
- De ce?
- Nu se poate!... Nu te cunosc. Nu meriţi să te cunosc. Nu te mai
recunosc.
- Eşti nedreaptă.
- Sunt… realistă. Nu asta ţi-ai dorit? Spuneai că urăşti că sunt
visătoare şi că privesc iubirea noastră prin ochi de copil. Dar tu nici măcar
nu mă iubeai.
- Nu asta mi-am dorit. Eu te vroiam ca fiinţă. Te doream ca trup fizic,
uman, să fii lângă mine nu doar cu copilăriile tale.
- Să încheiem subiectul. N-are rost să dezgropăm morţii.
- Acceptă să ieşi cu mine la o cafea.
- Putem servi şi aici cafeaua.
- Vreau… altundeva. Locul acesta îmi aminteşte de… noi.
 - Pe mine nu mă deranjează locul acesta. Fie alegi să rămâi, fie pleci
şi la revedere. Eu cu tine nu merg nicăieri.
În ciuda disputelor şi orgoliului lui Pierre (căci în fond, pe el îl
deranja simplul fapt că ar fi fost văzut alături de fosta sa iubită în ce a fost
cuibuşorul lor de dragoste), se aşezară amândoi la o măsuţă mai retrasă şi
serviră o cafea şi câteva prăjituri, cum era de aşteptat.
- Ce doreşti să discutăm?
- Nimic special. Vreau doar să-mi amintesc ce anume m-a atras la
tine.
- Îţi spun eu. Nimic. Niciodată nu te-a atras nimic la mine. Erai doar
curios cum toată lumea mă doreşte, iar tu nu reuşeşti să-mi intri sub piele. A
fost o greşeală. N-a fost niciun noi.
- Mi-e ruşine să recunosc, dar ai dreptate.
- Ştiu.
- Mă bucur. Întotdeauna m-am bucurat că ştii atât de multe.
- Încetează cu sarcasmul. Nu te prinde.
- Cum mai e viaţa ta…? N-am mai vorbit de multă vreme.
- Cum să fie? Superbă. Practic, îmi trăiesc viaţa într-o librărie-café.
- Şi să înţeleg că afară nu ieşi deloc…
- Ba ies. Dar nu cu străinii… înstrăinaţii.
- Frumoasă lovitură.
- Am nimerit din plin, sper.
Au mai vorbit ei doi ce-au mai vorbit, dar cu domnişoara Muffin pur
şi simplu nu se putea. Avea un aer mândru. Ştia că dacă îi cădea în plasă lui
Pierre avea să cedeze emoţional. Anii de chin alături de el şi după ce s-au
despărţit i-au uşurat calea către o reputaţie de domnişoară aproape perfectă.
Se ţinea bine în faţa greutăţilor. Se surprindea chiar şi pe ea însăşi.
Într-un final, Pierre şi-a luat haina, a făcut un gest de… ţi-aş săruta
mâna dar mi-e că-mi rupi buzele şi a plecat. Domnişoara Muffin luă
buchetul de flori şi i-l dădu primei doamne ce intră în librărie. Se simţi
uşurată, dornică de răzbunare. Peste câteva clipe o apucară iarăşi
sentimentalismele, durerea de inimă şi lacrimile o înghiţeau din nou… Se
simţea de parcă ar fi fost o prăjiturică ce a căzut într-o ceaşcă fierbinte de
cafea. Simţea că se topeşte… simţea că dispare.
 Când septembrie pleacă, toamna calcă pe covorul umed al brumei
din octombrie. Dar nu totul este atât de calm pe cât pare. Nu toate frunzele
cad la pământ şi mor, nu toţi stropii de ploaie dansează în jurul tinerelor
îndrăgostite, nu fiecare adiere de vânt este una fină, mângâietoare. Sunt
frunze care încă stau atârnate, suspinând după iubirile lor ce au căzut la
pământ şi şi-au dat sufletul, sunt stropi de ploaie care regretă că s-au
despărţit de nori, picând direct la pământ, distrugând forma perfectă de
lacrimă. Sunt adieri de vânt care dor… La fel ca şi cel din inima
domnişoarei Muffin. Pierre o mai caută din când în când. Ea nu ştie cum să-l
uite, mai ales acum că acesta încerca să rupă distanţa dintre cei doi.
Vineri seara. Tăcerea se lasă asupra oraşului. Catherine aranjează
ultimele cărţi pe rafturi. Se întoarce în bucătărie unde o melodie liniştită îi
sporeşte somnul. Şi-ar dori ca pianul să fie lângă ea ori de câte ori ar avea
nevoie de el… Îşi ia haina pe ea, încuie librăria. Ocoleşte drumul spre casă,
admiră câteva vitrine frumos luminate, iar apoi se plimbă pe aleile
întunecate ale parcului. Mireasma de toamnă crudă îi pătrunde adânc în
suflet, o moleşeşte. Se simte din nou ca acum 10 ani, când pe aceleaşi alei se
plimba de mână cu iubitul ei, Pierre, fără ca vreunul să sufle vreo vorbă. Le
plăcea liniştea din jur… liniştea lor. Natura era îndrăgostită de chipul ei
îndrăgostit şi Pierre de asemenea. Pierre îi săruta din când în când mâinile
reci, îi mângâia chipul zgribulit de frig, o strângea în braţe şi îi cânta versuri
de dragoste. Era o nebunie iubirea lor, iar nebunia lor era pură iubire.
Sclipirea din ochii lor era specifică. Zâmbetul de pe buze nelipsit… Erau
vremuri bune.
Ajunsă acasă, se aşeză pe patul moale şi cald, privi înspre tavan, iar în
câteva momente pică în pânza fină a viselor. Soarele mângâie chipul delicat
al tinerei domnişoare, buzele-i groase şi le muşcă subtil, clipeşte lent în
braţele tânărului Pierre. Acesta o stoarce de suflare în braţele sale, îi gâdilă
gâtul cu buzele, îi sărută ochii. Ea scapă din prinsoarea braţelor sale, fuge,
se ascunde în spatele unei cortine de frunze răvăşite. Pierre o prinde din
urmă, o doboară pe un morman de frunze calde, îi ţine mâinile captive, îi
sărută ochii, buzele, nasul, fruntea, obrajii, din nou buzele şi o îmbrăţişează
cald.
Timpul se aude tot mai tare, ca un ticăit insistent, tot mai des, tot mai
greu apăsând pe inima fetei. Ca dintr-o explozie, toate amintirile ei cu Pierre
reveneau la viaţă: prima privire, prima îmbrăţişare, primul sărut, prima
noapte de dragoste, ultimele clipe împreună. Ceasul dă alarma dimineţii.
Abia putând respira, Catherine se trezeşte.
- Doar un vis…
Se descarcă de energia negativă printr-un şir de lacrimi încărcate cu
iubire.
Duminică avu neplăcuta şansă de a confunda fiecare om ce-l întâlnea
în cale cu Pierre. Într-un final, se izbi de acesta. Se priviră preţ de nici măcar
un minut. Dar secundele treceau tot mai greu. Timpul părea să stea în loc.
Numai oamenii din jurul lor se mişcau. Ei nu existau decât pentru ei doi.
Tăcerea fu întreruptă de un „Bună” sec spus de Catherine. Ridică privirea
înspre cer, imprimă un zâmbet fals pe chip şi-şi văzu de drum. Inima fetei
bătea asemeni aripilor unei libelule. Simţea că nu mai avea mult de aşteptat
până ce inima îi va ceda şi va leşina.
Se opri în cafeneaua domnului Gustave, pentru a-şi linişti nervii. Se
aşeză la masa din colţ, comandă o cafea fierbinte, tare, cu un strop de lapte.
Privea în gol, imaginându-şi cum îşi izbeşte capul de pereţii cafenelei.
Deşi în afara mesei la care stătea ea, mai erau numai două mese
ocupate, un tânăr se aşeză la masa ei.
- Deranjez?
- Uhm… bănuiesc că da. Sunt destule mese libere.
- Atunci… mă scuzaţi, domnişoară.
Plecă de la masă. Se aşeză la masa de lângă ea, astfel încât s-o poată
studia cu atenţie. Cu coada ochiului, domnişoara Muffin îl urmărea.
- Sunteţi tare frumoasă, domnişoară. Cred că nimeni n-ar putea
surprinde beatitudinea dumneavoastră pe o coală… sau chiar printr-o
sculptură.
Catherine îşi mascase zâmbetul în spatele ceştii de cafea. Se roşise
complet. Încercă să soarbă din cafea, dar observă că ceaşca era goală.
Comandă încă o cafea şi ceru o brichetă.
- Fără zahăr, Gustave. Fii drăguţ şi adu-mi şi o brichetă. Ah, şi un
croissant la pachet.
- Viaţa dumneavoastră trebuie să fie tare dulce… cafea fără zahăr, mă
înţelegeţi.
Catherine scoase pachetul de ţigări din geantă şi se îndreptă spre uşa
cafenelei. Gustave permitea clienţilor săi să fumeze în interior, dar
Catherine prefera să iasă afară. Fumă, aparent, liniştită în timp ce tânărul o
studia atent. Fiecare mişcare era „captată”, analizată şi… „salvată”.
- V-aş fi aprins eu ţigara, dar asta ar fi însemnat să vă deranjez. Îi
spuse tânărul când ea se întoarse.
 - Nu asta faceţi şi acum? Spuse ea, aşezându-se lângă el la masă.
- Mă scuzaţi de impertinenţă.
- Fumaţi?
- Nu…
- Mi-aţi lăsat impresia falsă, înseamnă.
- … nu astăzi.
- Ah. Am înţeles.
- Pentru a fuma am nevoie de o dispoziţie tare proastă. Şi asta nu se
va întâmpla astăzi.
Gustave le servi cafeaua. După ce terminară, Catherine dădu să-şi
scoată banii pentru a plăti. Tânărul o opri, o apucă de mână, plăti, şi ieşiră
afară. Domnişoara Muffin se descătuşă. Tânărul îi oferi braţul, Catherine
acceptă şi împreună se plimbară pe străzi timp de câteva ore. Discutară
despre tot soiul de lucruri. Despre cafea, prăjituri, cărţi… Epuizară toate
subiectele. Astfel că tânăra domniţă ceru să întrerupă această întâlnire,
pentru a se întoarce acasă.
- Richard.
- Pardon?
- Aşa mă numesc. Richard. Mi-a plăcut făcere să vă cunosc. Scuzele
mele. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc.
- De asemenea. Catherine.
- Domnişoara Catherine… Frumos nume. Pe data viitoare, tânără
domniţă.
Îi sărută mâna şi se despărţiră. Îşi continuară drumul, fiecare spre casa
sa. Ajunsă în patul ei, încercă ore în şir să adoarmă, dar agitaţia din suflet
nu-i permitea asta.
Şi nici măcar nu-mi aduc aminte cum arată… ce m-a atras la el? tot
ce ştiu despre el… uh… nimic. Nimic. Nimic.
 Noiembrie s-a scurs liniştit, lăsând în urmă doar un praf subţire de
zăpadă. Decembrie s-a aşezat mândru pe tronul alb al frigului.
Cu toate pregătirile pentru nunta prietenei sale, domnişoara Catherine
a cam uitat de tânărul misterios, Richard. Mai ales că acum Pierre îi ocupă
toată atenţia. Toată natura este îngheţată, numai ei doi sunt plini de căldură,
radiază de fericire într-un continuu spaţiu învăluit de albul gerului din
decembrie. Dar în ziua nunţii Pierre apare la braţ cu o altă tânără
domnişoară, mai plină de viaţă decât domnişoara Muffin. De dragul
prietenei sale, Catherine rămâne alături de aceasta până la sfârşitul
ceremoniei, apoi pleacă acasă.
A doua zi biblioteca era închisă. Deşi nu era ceva normal. Nimeni nu
ştia unde este tânăra Catherine, nimeni nu ştia de unde să o ia…
Lăsând grijile în urmă, Catherine îşi împachetă câteva haine într-un
geamantan şi luă primul tren spre capitală, de unde va pleca la mare. Vântul
bate puternic… Apa mării este îngheţată, totul e construit de mâna Celui de
Sus.
Toată lumea imortaliza splendoarea peisajului în fotografii.
Domnişoara Muffin privea uimită către infinitul îngheţat. Parcă timpul ar fi
fost oprit în loc, nimic nu mai mişca pe mare. Deasupra „dealurilor” de nisip
un văl de gheaţă dormea liniştit. Câţiva copii alergau pe mare, fugeau pe
gheaţă, înotau în valurile îngheţate.
 Dumnezeule mare! Domnişoară, nu vă este frig?
Într-adevăr, Catherine avea o geacă foarte subţire pe ea, tremura de
frig, dar splendoarea peisajului o încălzea cumplit. Hotărî să se cazeze la un
hotel, să-şi lase bagajele şi să colinde prin întreg oraşul până seara târziu.
Dar căldura hotelului o opri să iasă în gerul de afară.
A doua zi se înfruptă cu o cafea dulce. Deşi nu-i stătea în fire să pună
zahăr în cafea, de data asta nu refuză.
- Şi marea ne-a uitat de tot…
Se auzi de afară, printre sunete delicate de chitară. Simţea că vocea îi
este cunoscută, dar era ferm convinsă că totul se petrecea în mintea ei.
Cântecul se sfârşi, iar pe uşă îşi făcu apariţia un tânăr înfrigurat cu o chitară.
Se aşeză la bar, comandă o cafea şi stătea de vorbă cu patronul hotelului.
- Am auzit că în seara asta ne vei încânta cu minunatele tale cântece.
- Aţi auzit bine, domnule.
 - Ah, tinere, când eram de vârsta ta… Toate fetele erau după mine.
Acum cu nevastă şi copii… nu-mi mai permit. Profită, tinere Richard,
profită…
- RICHARD? Desigur! Şi când credeam că nu mai exişti… ce moment
mi te-a scos în cale…
Dar domnişoara Catherine nu zise nimic. Ziua se plimbă liniştită prin
oraş, reflectând asupra unei prostii…
- Şi dacă mergeam la el… ce rezolvam? Poate nici nu mă mai
cunoaşte… poate m-a uitat deja.
Seara coborî în sala în care tânărul muzician avea să cânte. Toată
lumea era agitată, multe fetişcane, liceene, presupuse Catherine, aşteptau
aproape leşinate să-l asculte pe Richy. Se aşeză la o masă retrasă, scoase
pachetul de ţigări şi comandă o cafea. Tânărul se lăsa aşteptat. Domnişoara
Muffin fumă o ţigară, două… se juca cu fumul, făcând cerculeţe, mai bău o
cafea… şi tânărul nu mai apărea. Într-un final, aplauzele puseră capăt
neliniştii spectatorilor. Richy îşi ceru scuze de întârziere şi la cererea
publicului cântă câteva melodii triste, vesele, de iubire, de dor, de fericire…
Când termină concertul, domnişoara Muffin se ridică în picioare şi aplaudă
puternic, făcându-se observată de acesta. Richard coborî de pe scena
improvizată şi fugi la Catherine. O strânse puternic în braţe şi îi mulţumi că
îi fu alături în acea seară.
- Domnişoară Catherine, habar n-aveţi cât de fericit m-aţi făcut! A
trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut!
- Da, da… dar nici dumneavoastră n-aţi mai dat prin orăşelul meu.
- Dar cum, domnişoară? Îmi cer scuze, după cum vedeţi, sunt puţin
ocupat, n-am avut timp nici de viaţă. Dar pentru dumneavoastră, în seara
aceasta şi cât mai doriţi dumneavoastră, sunt liber. Aţi văzut splendoarea
mării îngheţate?
- Desigur! Pentru asta am venit aici!
- Şi eu care credeam că aţi venit pentru micuţul meu concerto.
- Nici nu ştiam că sunteţi aici…
- Dar aici locuiesc, domnişoară. Aici e casa mea.
- Serios?
- Da. Patronul hotelului este unchiul meu… şi de când părinţii mei nu
mai sunt, locuiesc aici şi cânt prin diferite localuri. Iarna nu prea sunt
clienţi. Noroc cu marea asta îngheţată, că altfel…
Seara continuă cu o plimbare pe malul îngheţat al mării. La fel ca şi
serile următoare. Trecu o săptămână de când domnişoara Catherine era
plecată de acasă, de când nimeni nu mai ştia nimic de ea. Deveni foarte
apropiată de Richard. Nu povesteau nimic personal despre ei, doar chestii
ce-i priveau în mod direct pe amândoi. Nu se putea vorbi despre iubire, nici
de o simplă plăcere. Între cei doi era o legătură mult prea frumoasă pentru a
fi desfăcută, dar în acelaşi timp, amândoi ştiau că nu există nici un viitor. Şi
totuşi se plimbau de mână pe stradă, se sărutau sub privirile invidioase ale
celor din jur. Ai fi zis că se cunosc de ani de zile, că sunt făcuţi unul pentru
altul. El o acoperea de fiecare dată cu braţele sale, îi săruta buzele moi,
mâinile şi fruntea… O cuprinde în braţele sale, o aşează pe pat, se privesc
intens în ochi, buzele sunt un ocean continuu de dorinţă fierbinte, se cer una
pe cealaltă să fie străpunse de sărutul pasional al unei iubiri în fugă… Îi
rupe hainele cu tandreţe, îi muşcă pielea-i goală şi fină, îşi plimbă mâinile
necontenit pe trupul ei dezgolit, firav, ce ardea de dorinţă. Catherine se
scurge printre degetele lui, este absorbită de buzele sale, iar mai apoi
readusă la viaţă de răsuflarea sa. Parcă iadul şi raiul s-au întâlnit sub
cearşaful unui simplu hotel, parcă timpul s-a oprit în loc asemeni valurilor
mării. Flăcările pasiunii lor ar fi în stare să mistuie totul în cale, de la
simplul cearşaf pătat cu dragoste ce se află sub ei, până la apele îngheţate
ale mării. Întreaga încăpere ardea în jurul lor, sudoarea se scurgea pe fruntea
lui Richard, iar Catherine se topea în căldura trupului lui. În momentul în
care a străpuns-o, un ţipăt de fericire s-a auzit în întreg Universul.
- Doreşti să mă opresc?
Domnişoara Muffin plângea de fericire. Îi tăiase vorba cu un val de
sărutări, continuară pasiunea sub protecţia căldurii. În acest moment ei
fugeau de lume, închizându-se în plăcerea absolută. Abia mai puteau
respira, atât de încins era aerul ce îi înghiţea. Catherine se arunca în mrejele
lui Richard, fugea, el o prindea din nou, iar îi cădea în plasă şi tot aşa…
până ce săruturile fură epuizate, lumina lunii începu să pălească, iar soarele
sparse întunericul.
- Ce ai făcuuuut?
Se întrebă Catherine văzându-se atât de plină de viaţă, dar totuşi
stoarsă de puteri, în oglinda de la baie.
- Trebuie să fugi! Asta nu mai poate continua!
Profitând de somnul intens al lui Richard, îşi făcu repede bagajele, îl
sărută pentru ultima oară, cât mai delicat, pentru a nu-l trezi şi fugi să prindă
primul tren spre casă. Se sui, plângea, aştepta să plece cât mai repede. Îl
văzu pe Richard pe peron, îşi lipi chipul de geam, îi trimise un ultim sărut
printre suspine şi trase perdeaua. Trenul plecă. Îl lăsă în urmă… Lăsă toată
pasiunea în acea cameră de hotel, sub cearşafurile fierbinţi…
 Atmosfera de iarnă îngheaţă amintirile şi totul rămâne ascuns în
trecut. Din nou acasă, din nou în veche librărie, din nou printre oameni şi
prăjituri, din nou pachete de ţigări fumate, cafele vărsate şi, nu în ultimul
rând, Pierre.
Era o dimineaţă liniştită de miercuri, când Pierre îşi făcu apariţia în
Librăria de zahăr a domnişoarei Muffin. Ceva era schimbat la aceasta…
culoarea tenului ei,… era plină de viaţă. Sfios, se apropie de ea. O apucă de
mână, o strânse tare…
- Unde ai dispărut?
- Nu e treaba ta.
- Spune-mi, te rog, unde ai fost!
- Nu e treaba dumneavoastră.
- Am fost îngrijorat!
- Şi domnişoara dumneavoastră nu s-a supărat?
- Pardon?
- Domnişoara care vă însoţea în acea zi…
- Sunteţi cumva geloasă?
- Nu-mi pasă… nici de dumneavoastră, nici de prietena…
Pierre o sărută… intens. Focul iubirii e reaprins. Printr-o descătuşare
de buzele sale, printre lacrimi.... Catherine încearcă să pară dură:
- PIERRE, TE URĂSC!
Privirile tuturor celor din jur fură atrase. Domnişoara Catherine nu fu
niciodată văzută în postura unei persoane nervoase, ci dimpotrivă, ea era
mereu acel chip angelic, visător… acum furia îşi pusese amprenta pe chipul
ei. Pierre o mai strânse o dată în braţe şi îşi ceru iertare.
Seara o aşteptă să închidă, o conduse până acasă, dar nici unul nu zise
nici un cuvânt, tot drumul. Pierre îşi mai ceru o dată scuze pe treptele casei
domnişoarei Muffin.
- Taci!
Îi zise aceasta. Îl trase de mâini în casă, se dezbrăcară şi fu a lui. În
sinea ei plângea şi se ruga să se oprească totul dintr-o dată… dar fără nici un
rost. Nu simţi pasiunea mult aşteptată. Nu i se dărui cu toată dragostea. Nici
nu ştia ce simte de fapt pentru el. Când acesta adormi, se ridică din pat, puse
un halat pe ea şi ieşi afară. Fumă câteva ţigări. Era cât se poate de stresată.
Îşi făcu o cafea. Fierbea de nervi. Se înapoie în cameră, îşi dădu jos halatul
şi se băgă în pat, lângă Pierre. Fu din nou a lui. Din nou, nici un sentiment,
nicio trăire. Nu simţea nimic în toată acţiunea asta. Doar… stres. Vroia să-l
urască, să-l dispreţuiască. Dar era convinsă că are prea puţin loc în suflet
pentru a mai simţi ceva de o asemenea grandoare. Era suficient să se urască
pe sine.
A doua zi totul reveni la normalul de acum doi ani. Se trezeau
dimineaţa în acelaşi pat, serveau cafeaua la pat, plecau împreună la muncă,
în faţa librăriei se despărţeau, Catherine îşi vedea de treabă, la prânz Pierre
venea şi servea masa acolo, iar seara se plimbau prin parc, îmbrăţişaţi, apoi
mergând acasă la Catherine… unde aveau să se trezească şi în ziua
următoare.
Toată lumea era fericită de împăcarea celor doi. Deşi Catherine se
temea, avea speranţa că de această dată lucrurile nu se vor mai termina…
sau cel puţin să se termine într-un mod mai plăcut decât ultima dată…
Doar că de data asta nu mai era aceeaşi pasiune ca-nainte. Catherine
nu-l mai iubea pe Pierre, nu aşa cum se aştepta să-l iubească. Dar Pierre, în
schimb, o considera pe domnişoara Muffin lumina ochilor săi. Îşi dorea să-i
sărute mâinile în orice clipă a vieţii sale, s-o cuprindă în braţele sale şi s-o
ascundă sub un val de sărutări. Când făceau dragoste era Raiul sub un
cearşaf pentru tânărul Pierre. Dar domnişoarei Catherine nu i se mai părea
nimic drăguţ la Pierre. Nici zâmbetul său, nici parfumul lui de bebeluş
proaspăt îmbăiat ce înainte îi înmuia picioarele, nici buzele lui, nici ochii,
nici mâinile… nimic.
Patul era în fiecare dimineaţă mototolit, buzele-i secaseră, tristeţea
dispăru de pe chipul ei, făcând loc indiferenţei. Cafeaua nu mai avea acelaşi
gust delicat, special, prăjiturile erau acum amare, fără pic de dulceaţă în ele,
fără pic de iubire. Nici ţigările nu-i mai potoleau nervii. Mâinile îi tremurau
prea tare. Nu era în stare să-şi aprindă ţigara. Îi venea să plângă la fiecare
cinci minute, după fiecare partidă de amor cu Pierre şi chiar şi în timp ce
făceau dragoste.
Pierre observă schimbarea majoră a domnişoarei Muffin. Dar dădu
vina pe timp şi pe acţiunile sale din trecut. Unde era copilul de dinainte, acel
visător chip ce întotdeauna îl aştepta în faţa librăriei pentru a merge spre
casă? Unde erau mâinile fine şi reci care-l gâdilau mereu pe sub cearşaf?
Unde? Toate au rămas în acea cameră de hotel de la malul mării îngheţate.
Şi nici când vara veni acestea tot nu se întoarseră. Pierre o iubea nespus pe
domnişoara Catherine, în timp ce aceasta aştepta îngerul morţii să o salveze
de orice fel de explicaţii.
- Draga mea, se întâmplă ceva cu tine? Parcă nu mai eşti la fel…
- Pierre, vorbeşti prostii. Aşa am fost mereu. Ai uitat?
- Dar parcă te-ai schimbat…
 - Încetează, Pierre. N-are rost să insişti. Nu s-a întâmplat nimic.
Şi Catherine îl săruta, totul terminându-se cu o linişte de neîntrerupt.
O dată cu încălzirea vremii, Pierre se aştepta ca şi inima domnişoarei
Catherine să se încălzească. Măcar puţin. Îi propuse o călătorie pe malul
mării, dar aceasta refuză într-un mod brutal. Astfel, Pierre nu mai aduse
vorba de mare. În cele din urmă îşi făcură bagajele şi petrecură câteva nopţi
într-o cabană la munte, alături de Annette şi soţul acesteia. Acolo Catherine
fu nespus de drăguţă şi amabilă. Parcă starea ei de om iritat se evaporă. Îl
săruta pe Pierre fără motiv, zâmbea într-una, se cuibărea în braţele lui, îl
alinta… îl iubea. Pierre nu înţelegea ce se petrece cu ea. Accepta, totuşi,
situaţia, fără să pună întrebări.
Întorşi acasă, Pierre se aştepta la o revenire a comportamentului
domnişoarei Muffin, dar, spre mirarea lui, totul păru să revină la normalul
cu care fu obişnuit… iubire la infinit. Păcat că totul era doar de faţadă…
Trecut-au anii peste ei… Cu timpul Catherine învăţă să-l iubească din
nou pe Pierre, dar nu era sigură de sentimentele sale. Făcea totul cu măsură,
nu punea pasiune în nimic… În ochii lui Pierre totul părea să meargă
perfect… Dar într-o zi, întorcându-se acasă, observă aceeaşi distanţă între
amândoi… încercă să o îmbrăţişeze, dar aceasta îl respinse, cu greaţă, parcă.
La sărutări nu-i răspundea… era prea distantă… a doua zi, Catherine era de
negăsit… doar o scrisoare în urma ei…

Dragul meu Pierre,

Probabil te aşteptai la aşa ceva din partea mea, deşi recunosc că ce
am făcut a fost absolut dezgustător. Te iubesc, dar mi-e prea teamă să
continui această dragoste neobişnuită. Mi-ai rănit sentimentele şi te-am
iertat, dar eu nu te pot iubi aşa cum o faci tu… pentru că sunt prea multe la
mijloc... prea multă durere, prea multă neînţelegere… tu trebuie să speri la
ceva mai bun! Nu la un corp părăsit de suflet… nu mai pot fi a ta. Am fost a
altuia, şi am rămas a lui… n-am vrut să se termine aşa… nici acum nu
vreau, şi crede-mă că plâng scriindu-ţi aceste rânduri frânte din inimă. Ai
fost tot ce-am avut mai scump pe lume, dar mi-ai făcut prea mult rău şi simt
cum îmi calc pe inimă încercând să te iubesc…
Degeaba mi-aş cere acum scuze. Am plecat deja de mult din inima ta.
O ştii prea bine şi n-are rost să ne minţim în continuare. Caută fericirea în
jurul tău, uită de mine.
Curând voi fi doar o amintire urâtă în inima ta şi vei uita tot ce-a fost
frumos între noi. Am trecut şi eu prin asta. Nu te urăsc… dar mă urăsc pe
mine. Nu mă răzbun pe ce-a fost în trecut, pentru că eu trăiesc în prezent…
şi momentan nu avem nici un prezent, nici un viitor. Doar un trecut plin de
amintiri frumoase pătate de o întâmplare nefericită. M-ai părăsit pentru
alta, m-ai aruncat în braţele disperării şi doi ani m-ai uitat. Ai apărut apoi
în calea mea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, pretinzând să mă comport
şi eu la fel. Dar nu pot. Probabil o fi inima mea cea care păcătuieşte,
durerea din suflet care-şi spune cuvântul sau floarea orgoliului care nu-mi
permite să continui cu tărăşenia asta. Am să plec departe… suficient de
departe încât să nu mă găseşti prea curând. Te-am iubit până în ultima
clipă, chiar şi în momentele în care eram a altuia… inima mea fugea la
tine. Dar n-am mai suportat… au trecut ani şi viaţa s-a schimbat.
Când te-am simţit din nou lângă mine mi-am dat seama cum or să fie
lucrurile… şi eu nu vreau să mă prefac. Te-am iubit, dar viaţa merge mai
departe. Pentru mine… fără tine. N-am avut curajul să îţi spun astea în
faţă… şi probabil nu ne vom mai vedea vreodată.
Îţi trimit o ultimă sărutare,
Catherine Muffin.

Aşternu aceste cuvinte pe foaie, mai strânse o dată din inimă, sărută
cu lacrimi foaia şi plecă. Închise uşa după ea, fugi departe… la malul mării.
Inima ei îl cerea pe Richard… dar unde era Richard? Nicăieri… nimeni nu
vroia să-i spună nimic. Marea se topise, şi Richard dispăru fără să lase
măcar un bilet pentru Catherine. De unde era să ştie tânărul muzician că
domnişoara Muffin avea să se întoarcă? Nici ea însăşi, când a plecat ultima
dată din braţele lui nu ştia că avea să se întoarcă vreodată.
Marea nu mai avea parfumul dragostei de altă dată. Se întoarse în
acea cameră de hotel unde altă dată fu a lui… o trecură fiorii prin stomac,
simţi cum înghiţi un gol şi revăzu toată scena de amor… dar totul era
pierdut.
Ieşi pe stradă, unde prea multe cupluri îi ieşeau în cale, stricându-i
chiar şi cea mai mică sclipire de fericire. Dar într-un final, îl găsi. Cânta la
un bar, îmbătrânise, era aproape de nerecunoscut… însă ea nici nu observă
că timpul îşi pusese amprenta şi pe chipul ei. Îl îmbrăţişă, îşi ceru iertare, îl
acoperi cu buzele ei… şi făcură dragoste din nou…
Dimineaţa se trezi în braţele lui, fericită. Începu se joace cu sărutările
lui, să se ascundă în braţele sale. Simţea pentru prima dată că este fericită.
Se simţea împlinită sub protecţia lui. Se ascunseră sub cearşaf, se alergau
prin pat, lungeau clipa dragostei la infinit.
Urmă o cafea fierbinte la pat, prăjituri şi sărutări pline de dragoste.
Îmbrăţişări lungi şi fierbinţi. Căldura vocii domnişoarei Muffin îl ameţea pe
tânărul Richard. Îi cântă o dulce melodie… o zi întreagă petrecută în
cameră. Fără ca cineva să-i deranjeze, fără amintirea pătată a celor cunoscuţi
şi iubiţi. Doar ei doi şi chitara lui.
Seara fură ademeniţi de vraja apei mării… caldă, plină de dragoste…
se dăruiră valurilor… dar nu s-au mai întors. Nimeni nu i-a văzut venind
înapoi… S-au topit ca două prăjituri într-o ceaşcă de cafea fierbinte…