CRISTALE LICHIDE

SCURT ISTORIC

În anul 1837, scriitorul Edgar Allan Poe, în Narrative of

Arthur Gordon Pym, făcea una din primele şi cele mai interesante
relatări cu privire la enigmatica apariţie a unui lichid apt de
reflexe cristaline discret nuanţate şi de alte remarcabile însuşiri a
căror descriere, după propria sa mărturisire, cerea multe vorbe
Atunci, E.A. Poe, care avea predilecţie pentru asemenea
incursiuni ştiinţifice în scrierile sale, nu ştia că fenomenele
aparent miraculoase care îl contrariau, sunt proprii substanţelor
numite azi cristale lichide, şi că de fapt, caracterizează lichidele
anizotrope.
Fenomenologia mezomorfică a lichidelor cristaline a făcut,
mai bine de un secol, cu inerente periodizări şi intermitenţe,
obiectul a numeroase şi diversificate investigaţii, ştiinţifice,
reluate în ultimul timp cu mijloace şi implicaţii nebănuite cu
decenii în urmă. Studiile teoretice şi experimentale privind
structura, morfologia, textura, proprietăţile fizice, caracteristicile
reonome şi interacţiune cu câmpul exterior a cristalelor lichide au
deschis calea cunoaşterii lor profunde şi a unor aplicaţii
excepţionale.
De la primele consideraţii făcute de Virchow (1854) asupra
comportării de cristal lichid asupra mielinei extrasă din fibrele
sistemului cerebro-spinal, urmate de relevarea birefringenţei
acesteia (Mettenheimer, 1875) şi până în prezent, gama
substanţelor mezomorfice şi informaţia aferentă acestora au
crescut extraordinar.
Lucrările lui Otto Lehman, remarcabil cercetător al
fenomenelor de izomerie fizică, evidenţiază, pe lângă caracterele
monotrope şi enantimorfe ale unor cristale analizate microscopic
şi particularităţile morfologice proprii unor formaţiuni structurale
curbate, răsucite şi parţial ramificate denumite “trichite”. Descrierea
structurilor, caracterizate de asemenea entităţi şi morfologii,
asociată cu încercarea de a rexplica efectele erizării superficiale
ale substanţelor numite, când “cristale lichide”, când “lichide cristaline”
devenise preocuparea de baza a multor fizico-chimişti la sfârşitul secolului
trecut. Planer, Löbisch, Raymann, Reinitzer şi alţii au remarcat
irizaţiile exteriorizate de esterii cholesterylului în timpul răcirii
acestora. S-a observat, totodată, legătura efectelor de culoare cu
birefringenţa, cu activitatea optică a esterilor respectivi, în stare
lichidă. Reinitzer îi solicită sprijinul lui Lehmann în elucidarea
problemelor legate de apariţia a două temperaturi diferite de
topire în cazul uneia şi aceleiaşi substanţe semnalându-i totodată
şi efecte de culoare şi opalescenţă, constatate de el la
examinarea atentă a mai multor substanţe de acelaşi gen.
Termenul de lichid cristalin este înlocuit corespunzător
conceptului formulat mai elocvent şi astfel, categorisit fără
ambiguitate prin definirea genului proxim al noţiunii de cristal
lichid.
Cristalele lichide erau definite în 1910 de Woldemar Voigt,
ilustru fizician-cristalograf, ca materiale cu structuri constrânse;
Voigt menţiona, în aceeaşi perioadă de timp coexistenţa
particularităţilor şi criteriilor concomitente de stare lichidă şi
cristalină a acestor materiale.
Rudolf Schenck a iniţiat explicarea naturii stării lichide
cristaline în termeni adecvaţi fazei omogene, scoţând în evidenţă
unele constatări privind discontinuităţile proprietăţilor de
curegere în tranziţiile de fază, căldura de tranziţie, măsurarea
constantelor dielectrice, sau determinarea energiei de suprafaţă
şi masa moleculară.
Otto Wiener a dezvoltat teoria optică a birefringenţei
prezentate de unele sisteme cu structuri lamelare constituite din
particule sub formă de bastonaşe.
În primul deceniu al acestui secol fizicianul Emil Bose punea
bazele teoriei mezofazei lichid-cristaline, stimulând prin
experienţele sale un câmp magnetic nenumărate experimente şi
încercări teoretice de a confirma conceptul său de structură
moleculară similară unui roi.
Sunt din ce în ce mai bine conturate particularităţile
structural-morfologice ale cristalelor lichide, consolidându-se
teoriile privind natura moleculară a interacţiunilor, vâscozitatea,
vâsco-elasticitatea, etc. Analiza structurală cu ajutorul razelor X devine
tot mai eficientă în abordarea şi descifrarea mecanismelor de
constituţie şi ordonabilitate a sistemelor mezomorfe. Difuzia
luminii contribuie, de asemenea la caracterizarea şi distingerea
fazelor nematice şi smectice în timp ce teoria fazei colesterice nu
întrezărea decât elemente de dezordine în structurile proprii
acestei faze. Orientarea, aranjarea reciprocă, sau alinierea
moleculelor alungite, rigide, ori spiralizate, încep să intre tot mai
mult în sfera investigaţiilor structurale ale cercetătorilor vremii.
Însuşirea moleculelor-baghetă de a sta vertical în structurile
lineare, specifice unor faze intermediare, se asociază tot mai
strâns cu caracterul polar al interacţiilor primordial responsabile
de orientarea şi alinierea moleculară. Friedel avansa ideea
aplicării teoriei feromagnetismului chiar şi cristalelor lichide. Se
admitea, în urmă cu patru decenii, că diamagnetismul
moleculelor şi nu momentul magnetic al roiului molecular
condiţionează alinierea. Efectele direcţionale teoretizate de Kast,
Debye, Fréedericksz, Ornsteien capătă o interpretare
diamagnetică fiind descrise cantitativ prin intermediul câmpului şi
energiei magnetice, tipice pentru distribuţia Boltzmann.
Decelarea unor noi interconexiuni la nivelul momentului
electric molecular şi al influenţei direcţionale a câmpului electric
de joasă frecvenţă, sau corelarea conductivităţii cu câmpul
magnetic şi temperatura mezofazei au premers investigaţiilor
vizând proprietăţile termice, elasto-chimice şi ca câmp ale
sistemelor mezogene. Svedberg, Ornstein, Björnstahl, Riwlin şi
alţii puseseră temeliile cunoaşterii unor raporturi dintre efectele
statice şi dinamice ale compuşilor mezogeni aflaţi în interacţie cu
un câmp influent, încât cele aproape 100 de dizertaţii, eleborate
numai la şcoala de la Halle a lui Vorländer, nu au făcut decât să
diversifice riguros şi să confirme cimportanţa domeniului
cristalelor lichide şi a perspectivelor sale devenite realitate în
ultimele două decenii. În perioada care a cuprins cel de-al doile
război mondial W. Maier, C. Weygard, Zocher, Zwetkoff,
Michailow, Marinin, Châtelain, Zolina şi mulţi alţii au contribuit la
sublinierea şi impunerea următoarelor rezultate mai
semnificative pentru evoluţia ulterioară a preocupărilor ştiinţifico-
tehnice şi a tehnologiei aferente cristalelor lichide:
- efectul orientării moleculelor de cristal lichid în câmp
electric este proporţional cu E2 adică, este dependent de
anizotropia dielectrică;
- intensitatea mişcării moleculelor într-un strat de lichid
anezotrop de grosime variabilă creşte cu intensitatea
câmpului electric E de joasă frecvenţă;
- aplicarea unui câmp magnetic cu efecte de orientarea are
ca urmare dezorientarea moleculară, mişcarea turbulentă a
moleculelor;
- în structurile lamelare, intensitatea E a câmpului aplicat în
condiţii date implică o anumită grosime critică a stratului
reprezentativ;
- efectele de orientare sau de perturbare parţoială nu
modifică esenţial caracterul alinierii, sau a paralelismului
 axelor moleculare cu liniile de forţă, sau de curent;
- compensarea câmpurilor electrice şi magnetice poate
facilita evaluarea anizotropiei dielectrice;
- la frecvenţe mai mari de 3*105 Hz, dacă nu se produc
curenţi, efectele de orientare nu se schimbă;
- proprietăţile optice, electric şi magnetice ale cristalelor
lichide concordă cu teoria fenomenelor cooperative şi pot fi
exprimate în termenii gradului de ordine la distanţă şi al
energiei de orientare în funcţie de temperatură.
În prezent, cristalele lichide, redevenite pe un alt plan utilitar
materiale moderne, se încorporează tacit dar eficient în diverse
sectoare ale cercetării de dezvoltare şi în direcţii importante de
activitate tehnico-ştiinţifică, cum sunt optica electronică, radio-
locaţia, calculatoarele electronice, termografia, medicina şi altele.

Bibliografie:
Lecturi de fizică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Buureşti

Ilea Iulian Daniel

clasa a-IX-a A