FIZICA GLOBULUI

 OMUL CARE A CÂNTĂRIT PĂMÂNTUL

Să ne întoarcem cu mai bine de 2000 de ani înapoi, şi, ceea ce este mai uşor, să ne
ducem cu gândul la vreo 600 de km. de Nice, oraşul natal al lui Cavendish, mai exact, la
Siracuza. În vremea aceea, în acele locuri, trăia un om de geniu care realizase numeroase
descoperiri şi al cărui nume era Arhimede. El spusese regelui Hieron al Siracuzei, al cărui
prieten era, că se putea, cu o forţă dată, să se mişte din loc o masă oricât de mare ar fi fost
aceasta. El a mai spus că, chiar daca ar fi fost pe un alt Pământ, ar putea schimba locul
Pământului nostru. Această frază, adesea deformată, se poate traduce, după Paul Ver
Ecke, prin: “Dă-mi un punct pe care să pot sta neclintit şi voi mişca Pământul din loc”.
Din fericire acesta a murit fără a-şi pune planul în aplicare.
Or, Cavendish, fără ajutorul unui punct de sprijin exterior, pe care să-şi aşeze o
pârghie, a “cântărit” globul nostru, ceea ce constituie, între noi fie vorba, un frumos
progres al ştiinţei de la Arhimede încoace!
Experienţele şi măsurătorile necesare acestei fapte strălucite au fost publicate în
Philosophical Transactions, în iunie 1798. Iată felul cum îşi începe savantul această
comunicare celebră:
“Cu mulţi ani în urmă, defunctul John Michell, de la Royal Society, a inventat o
metodă pentru determionarea densităţii Pământului, făcând sesizabilă atracţia cantităţilor
mici de substanţă; deoarece el era prins de alte cercetări, nu şi-a putut termina aparatul
decât cu puţină vreme înainte de a muri, şi nu a putut trăi atât încât să se poate servi de el.
După moartea sa acest aparat a fost dat Francis John Hyde Wollaston, profesor la
Cambridge, care neavând prilejul să-l întrebuinţeze, a fost atât de amabil să mi-l
dăruiască mie”. Instrumentul este foarte simplu: constă dintr-un braţ de lemn lung de 6
picioare (foot)1, conceput pentru a avea o mare soliditate, însă o greutate mică. Acest braţ
este suspendat în poziţie orizontală, cu ajutorul unui fir subţire de 40 inch 2 (puţin mai
mult de 1 m) lungime, având la celelalte două capete o bilă de plumb, cu diametrul de

1
aproximativ 2 inch (aproximativ 5 cm), totul fiind închis într-o ladă de lemn îngustă,
pentru a proteja aparatul de vânt.
Dacă firul este suficient de subţire, cea mai mică forţă, ca de exemplu, atracţia
bilelor de plumb de câţiva inch diametru, este suficientă pentru a face să se rotească
braţul în jurul axei sale. Dar să adăugăm şi faptul că savantul la transformat acest
ansamblu, conceput de Michell, şi l-a făcut mai practic şi mai

1
1 foot = 0,3048 m. – N.R.
2
1 inch = 2,54 cm. – N.R.
precis. Astfel, deviaţia braţului se observă în exteriroul cutiei protectoare cu ajutorul unor
lunete fixe prevăzute cu reticule, ale căror linii de vizare ajung, în poziţia de echilibru, la
diviziunea 0 a arcelor de fildeş, fixate pe cele 2 bile. Când se apropiau sferele mari de
cele mici, se stabilea un echilibru între forţa de atracţie exercitată de ele, şi reacţia firului.
Această reacţie, proporţională cu unghiul de deschidere, se reducea la un cuplu de forţe
aplicate celor 2 bile mici şi devenea egală şi direct opusă atracţiilor exercitate asupra lor
1 pn
• 2
818 t
de cele 2 sfere mari. Fiecare dintre forţele cuplului, reprezentând reacţia firului, se
determina în prealabil conform teoriei balanţei de torsiune, cu ajutorul duratei unei
oscilaţii a braţului, neinfluenţată de bilele mari, care se puneau pentru un moment în
extremităţile diametrului perpendicular pe acela în direcţia cărui se stabilea echilibrul
natural. În aparatul despre care vorbim acum, aceste forţe erau reprezentate prin:
p fiind greutatea uneia dintre bilele mici, t – timpul unei oscilaţii socotit în minute, şi n –
numărul diviziunilor celor două arce de fildeş, care măsurau amplitudinea unei oscilaţii.
Pe de altă parte d reprezenta distanţa dintre una din sferele mari şi cea mică,
vecină cu ea, f – atracţia pe unitatea de distanţă a două mase egale cu unitatea şi P

fPp
g 2d 2
greutatea uneia dintre sferele mari, atracţia care echilibra reacţia firului fiind:
În consecinţă, x fiind numărul de diviziuni care măsurau deschiderea, pentru a
determina pe f există următoarea relaţie:

fP 1 n 1 g 2d 2n
= × ⇒ f = ×
g 2 d 2 818 2t 2 818 Pt 2
 Dacă notăm cu Q greutatea Pământului, şi cu R raza sa, atunci forţa f ar trebui să
fie dată de relaţia:
Pentru a determina pe Q, am avea deci condiţia:

fpQ g 2R2
= p ⇒ f =
2 2 g 2 R22 2 Q 2 2
g R 1 g d n R t
= × 2
⇒ Q = 818 × 2 • ×P
Q 818 Pt d n
4 3 × 818 t 2 1
Q=
ΠR 3 D ⇒ D = • •P
3 4∏ n Rd 2
Dacă acum notăm cu D densitatea medie a Pământului, atunci greutatea Q ar fi
dată de relaţia:
Cavendish a găsit că greutatea media a Pământului, comparată cu a apei este 5,48.
Iată astfel ce a scris Laplace în 1820 asupra acestei probleme: “Examinând cu
minuţiozitate aparatul d-lui Cavendish şi toate experienţele sale, făcute cu toată precizia
şi perspicacitatea ce-l caracterizează pe acest excelent fizician, nu văd că s-ar putea face
vreo obiecţie asupra rezultatului de 5,48 dat pentru densitatea medie a Pământului”.
Newton, pe de altă parte, spunea, ca rezultat al studiilor sale asupra gravitaţiei, că
densitatea medie a substanţei terestre ar trebui să se situeze între 5 şi 6 faţă de cea a apei.
Experienţa lui Cavendish a fost apoi repetată de numeroşi experimentatori. Baily,
în 1841 a dat 5,674 şi a arătat că Cavendish a făcut o greşeală elementară de calcul, că a
dat 5,48 în loc de 5,45 (cifra din urmă fiind cea bună).
Iată alte câteva determinări ale densităţii Pământului:
1852 Reic 5,583
1872 Cornu şi Baille 5,560
1878 – 1880 Von Jolly 5,692
1886 – 1888 Wilsing 5,579
1890 Poynting 5,490
1894 Braun 5,527
1896 Eötvös 5,550
1901 Burgess 5,440 – 5,740

3
 Astăzi, dacă se ia pentru acceleraţia gravitaţiei g=981 cm/s2, se obţine pentru
masa Pământului M=5,99733 * 1027 g, ceea ce corespunde unei densităţi de aproximativ
5,52.

Bibliografie:

Pierre Lepine, Jacques Nicolle – H. Cavendish, omul care a cântărit Pământul

Editura ŞTIINŢIFICĂ - Bucureşti, 1966