Sunteți pe pagina 1din 4
 
INTERVIUL CLINIC
Marian
Interviul, cel mai important mijloc de colectare a datelor în timpul examinării psihologice, oferă informații ce nu pot fi obținute pe alte căi (expresii comportamentale, reacții la situația actuală), lămurește semnificațiile rezultatelor testelor și creează premise pentru înțelegerea și rezolvarea problemelor pacientului. Departe de a fi confundat cu o simplă conversație, interviul abordează fapte, stări, sau manifestări neplăcute,
 jenante, este orientat spre realizarea unor o
biective precis definite, se derulează în secvențe distincte sau se organizează în jurul unei teme (Groth
-
Marnat, 2003, 2009; Marian, 2004 a; Sayers și Tomchot, 2006).
 Gradul de structurare, orientarea spre rezolvarea problemelor versus orientarea spre expresivitate,
nivelul directivității, conținutul ori procesele, constituie dimensiuni de bază ale interviului, puternic influențate de orientarea teoretică și de considerente de ordin practic. Există interviuri care permit subiectului să treacă
liber de la
o problemă la alta, sau interviuri directive, orientate spre scop.
Interviul nestructurat 
 
permite autoexplorarea și obținerea unor detalii semnificative din istoria subiectului, despre modul în care își organizează răspunsurile, dar ridică probleme în privința fidelității, a validității și a raportului costuri
-beneficii.
Interviul structurat
este folosit nu numai în cercetare, ci din ce în ce mai mult și în evaluarea clinică cu destinație terapeutică, datorită calităților sale psihometrice și posibilităților sporite de administrare, implicit eficienței sale ridicate. Dezavantajul său este diferențierea redusă a răspunsurilor subiecților și omiterea unor elemente individuale esențiale pentru diagnoză și intervenție.
 Tehnicile folosite pentru realizarea
obiectivelor evaluării diferă.
 Majoritatea practicienilor folosesc
formulare standardizate cu întrebări directe, vizând elemente de bază din istoria persoanei, pentru a se
concentra asupra celorlalte aspecte într-
o manieră deschisă, flexibilă. Se pot utili
za liste de verificare pentru a
se asigura cuprinderea tuturor etapelor și a domeniilor (evoluția problemei, date despre familie, istoria personală, imaginea de sine, evenimentele cele mai triste și cele mai fericite, temeri, frici, vise repetate, acuze
so
matice, etc.), sau se optează în exclusivitate pentru interviul structurat.
 
Repere în desfășurarea interviului
 Directiv sau nondirectiv:
Opțiunea specialistului pentru nivelul de directivitate și de structurare este dependentă de pregătirea sa teoretică și de motive de ordin practic. Abordarea nestructurată încurajează pacientul în adâncirea introspecției, stimulează deschiderea și cooperarea, facilitează autodescrierea și oferă psihologului posibilitatea detectării stărilor emoționale sau a dificultăților nemărturisite conținute în
comportamentul paraverbal sau nonverbal al subiectului. Stilul direct, întrebare-
răspuns, se dovedește mai adecvat în cazul unui pacient necooperant. Dacă atenția se concentrează asupra comportamentului, este indicată forma structurată și directivă. Se colectează, astfel, mai eficient date despre simptomele actuale, despre atitudini legate de comportament, despre problemele de relaționare, despre funcționarea socio
-
ocupațională. Dacă se urmărește obținerea informațiilor privind motivele bazale și dinamica ascunsă a psihicului, cea mai potrivită abordare este cea psihodinamică nestructurată.
 
Răspunsurile
: Studiile efectuate asupra tipurilor de exprimare s-
au oprit asupra răspunsurilor de
clarificare, încercare, confruntare, înțelegere, ascultare activă, reflecție, feedback, rezumare, verificare a semnificației, auto
-
descoperire, verificare a percepției, folosire de exemple concrete, legături terapeutice
. S-
a sugerat ca, în deschiderea interviului, să se opteze pentru întrebări deschise țintite, iar, pe parcurs, după observarea răspunsurilor subiectului, să se folosească întrebări mai directe. Astfel, el se poate organiza,
 
se poate înțelege și se exprimă fără a se ghida prea mult după un model exterior, poate dezvălui aspecte
semni
ficative ieșite din comun în legătură cu propria persoană, ceea ce, evident, influențează interpretarea datelor și decizia terapeutică. Se înregistrează tonul vocii, nivelul energiei, fluența verbală, nivelul asertivității, ezitările și domeniile anxietăți
i.
Răspunsurile care exprimă un nivel intermediar de directivitate sunt
 facilitarea, clarificarea
ș
i
confruntarea
.
Facilitarea
 
menține și încurajează fluența dialogului.
Clarificarea
 
este recomandată atunci când răspunsurile sunt indirecte, subtile sau ambigue. Pentru clarificare se pot solicita exemple concrete.
 
Confruntarea
 
este necesară în cazul inconsistenței informațiilor –
 
conținut improbabil sau puțin probabil, discrepanțe între ceea ce persoana este și ceea ce vrea să fie, între ceea ce spune și ceea ce face, între felul în care declară că se percepe și felul în care este percepută de evaluator. Scopul confruntării în procesul de evaluare este obținerea unor informații mai profunde, în timp ce confruntarea terapeutică este destinată  încurajării pacientului în procesul de auto
-
explorare și schimbare comportamentală sau mentală. Atunci când interviul precede și creează premise pentru terapie, distincția nu este semnificativă. Conf 
runtarea trebuie
susținută de un nivel adecvat de apropiere, altfel poate duce la deteriorarea relației, la reacții de apărare din partea subiectului. Se pot utiliza întrebări directe pentru a acoperi golurile din răspunsuri (Marian, 2004 a).
  În concluzie
, stilul și succesiunea întrebări
-
răspunsuri ar putea arăta astfel: întrebări deschise –
 
țintite pentru început, răspunsuri structurate, facilitare, clarificare, confruntare și întrebări directive în final. Succesiunea întrebărilor trebuie să fie flexibilă
 pe tot parcursul interviului.
Extensiunea:
Interviul destinat evaluării trebuie să se axeze, în principal, pe identificarea problemelor: natura, severitatea, domeniile cu care se află în legătură, condițiile în care s
-au agravat, antecedente,
consecințe.
 
Pentru a se asigura acoperirea majorității domeniilor se utilizează liste de verificare, iar completarea lor are la bază succesiunea de întrebări
 
răspunsurile de mai sus.
 
Listele de verificare conțin, în esență, următoarele categorii:
 1.
 
aspectul general
și comportamentul (atractivitate fizică, îmbrăcăminte, postură, gesturi, vorbire, igienă, îngrijire personală, aspecte fizice mai puțin frecvente, contact vizual, expresie facială, nivel de activare, nivel de participare și de cooperare, manifestări neobiș
nuite, bizare, sau evenimente
apărute în timpul interviului);
 2.
 
afectivitatea
 –
 
caracteristicile generale (profunzime, intensitate, durată, adecvare) și dispoziția (anxioasă, depresivă, euforică, ostilă, etc.) din timpul interviului
» pot fi deduse din expre
sia facială, mișcări, gesturi, vorbire;
 3.
 
percepția –
 
se înregistrează prezența iluziilor și a halucinațiilor;
 4.
 
cogniția –
 
evaluarea funcționării intelectuale trebuie să ia în considerare nivelul de instruire,
statutul socio-economic, cultura subiectului. În
mod obișnuit, funcționarea intelectuală implică  înțelegerea scrisului și cititului, o bază de cunoștințe generale, abilități de calcul, interpretarea semnificației expresiilor. Evaluarea funcționării intelectuale în cursul interviului poate fi mai precisă dacă se folosesc teste de inteligență;
 5.
 
orientarea
 –
 
vizează nivelul în care subiectul știe cine este, unde se află, ce evenimente s
-au
desfășurat în trecut, sau ce se întâmplă în prezent. Legate de orientare sunt procesele de recepție și integrare a informației, conștientizarea lumii externe și reactivitatea la semnalele acesteia;
 6.
 
memoria, atenția –
 
memoria de lungă durată poate fi evaluată prin apel la baza de cunoștințe generale sau prin teste specifice, ori prin evocarea evenimentelor majore de viață. Precizia evocării se apreciază prin comparare cu înregistrările obiective ale evenimentelor. Similar, memoria de scurtă durată poate fi evaluată prin solicitarea evocării evenimentelor recente și prin teste. Atenția se apreciază pe baza indicatorilor comportamentali, a reactivității și prin teste specifice.
 7.
 
Autocunoașterea și autocontrolul –
 
se referă la abilitățile de evaluare a semnificației și a impactului comportamentului asupra altora, la anticiparea riscului și a șanselor, la modul de planificare a
 
viit
orului, la formularea și testarea ipotezelor privind propiul comportament și comportamentul celorlalți, la procesul de atribuire, la rezolvarea problemelor.
 
 În general, se consideră că gândirea își găsește expresia în limbak și se operează distincții într
e procesul
gândirii și conținutul gândurilor.
 
Pot fi supuse analizei: coerența, spontaneitatea, comprehensivitatea limbajului, schimbarea temelor de discuție, asocierile, numărul ideilor emise, prezența iluziilor în expresiile
verbale ale subiectului.
Evi
tarea întrebării „De ce?”
 
ș
i înlocuirea cu întrebarea
 „Cum?”
este menită să reducă reacțiile de apărare ale subiectului și să evite justificările. Întrebarea
 „De ce?” 
 
sună acuzator sau critic, determină pacientul să își verifice comportamentul, să disocieze aspectul descriptiv de cel emoțional.
 
Interpretarea datelor interviului
Interpretarea și integrarea datelor interviului într
-
un raport psihologic implică judecata clinică. La fel ca și interviurile nestructurate, și în cele structurate specialistul trebuie să decidă asupra includerii sau excluderii unor informații. Pentru efectuarea unei judecăți precise și pentru întocmirea unui raport corect, esențial pentru eficiența intervenției psihoterapeutice, trebuie respectate câteva principii:
 
 
interviul rep
rezintă instrumentul primar pe care se întemeiază ipotezele referitoare
 la pacient;
 
datele interviului se evaluează pe baza corelării informațiilor cu cele rezultate din alte instrumente și cu scopurile evaluării. Datele pot fi grupate în funcție de conținutul domeniilor (gânduri, preocupări, interese, evenimente de viață), sau în funcție de procese (comportamente neobișnuite, tonul vocii, nivelul activării/tensiunii);
 
 
există posibilitatea organizării și interpretării datelor în funcție de temele care apar,
 de cele mai multe ori, în mod firesc pe parcursul interviului.
Interviul standardizat
Interviurile standardizate au fost elaborate pentru a diminua dezacordurile între specialiști legate de sursele de informații și natura criteriilor de evaluare și diagnoză, pentru a controla sursele de varianță. Ele sunt menite să aducă valorile indicatorilor fidelității și validității în limitele acceptate de comunitatea științifică.
 
Fiecare metodă de interviu a fost construită în concordanță cu criteriile unui s
istem de diagnostic:
 
Criteriile lui Feighner (1972),
 
Criteriile de Diagnostic pentru Cercetare (Research Diagnostic Criteria/RDC) (Spitzer și colab., 1978),
 
 
DSM-III-
R (1987) și DSM IV (1994).
 S-au construit, de asemenea, variante computerizate ale intervi
urilor standardizate. Manualul fiecărui interviu precizează condițiile de aplicare, persoanele calificate pentru efectuarea interviului, timpul de aplicare, cotarea și sursele pentru obținere programelor. Pentru fiecare au fost stabilite fidelitatea, valid
itatea
și căile de determinare ale acestora; interviuri standardizate sunt sintetizate în continuare.
 Exemple de interviuri standardizate:
a)
 
Programul pentru tulburări afective și schizofrenie
 (Schedule for Affective Disorders and Schizophrenia
 –
 SADS)
» este un interviu standardizat și semistructurat destinat colectării sistematice a informațiilor necesare pentru a stabili diagnosticul diferențial pentru 25 de categorii diagnostice alre RDC. SADS se desfășoară în conformitate cu rigorile interviului clinic și conține întrebări privind dispoziția, simptomele și perturbările, evoluția tulburărilor, vârsta la care s
-
au instalat, numărul și
duratele episoadelor, alte caracteristici asociate.

Răsplătiți-vă curiozitatea

Tot ce doriți să citiți.
Oricând. Oriunde. Orice dispozitiv.
Fără obligații. Anulați oricând.
576648e32a3d8b82ca71961b7a986505