Luceafarul

Romantismul este curentul literar-artistic aparut in Europa la sfarsitul secolului al XVIII-lea. El

se naste ca o reactie impotricva rigorilor clasice si impotriva rationalismului iluminist.
Mihai Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii. Opera eminsesciana reprezinta un
univers imaginar care imbina teme si motive romantice cu elemente autohtone.
Poemul "Luceafarul" este o capodopera a creatiei literare romanesti si o sinteza a gandirii
eminesciene. Filonul nasterii poemului este de factura populara, pornind de la basmul cult cules din
Oltenia si publicat la Berlin ("Fata in gradina de aur"). Eminescu versifica acest basm, schimba finalul
si accentueaza problematica geniului.
Unind elemente ce apartin ceor trei genuri literare, ingloband teme si motive din intreaga
creatie eminesciana, scrierea constituie o profunda meditatie de factura filosofica asupra conditiei
omului de geniu.
In ceea ce priveste semnificatia titlului, cuvantul "luceafar" provine din latinescul "lucifer" si
este denumirea populara a planetei "Venus". In sens conotativ, el devine un simbol al unicitatii si
superioritaii, intruchipand geniul.
Poemul este amplu, are 98 de catrene structurate in patru parti, reliefand doua planuri:
terestru, uman, universal, cosmic.
Prima parte imbina armonios planul terestru cu cel cosmic. Incipitul enunta o formula
specifica basmului, avand rolul de a introduce cititorul in universul imaginatiei eminesciene. Fata de
imparat este caracterizata prin superlativul de factura populara "prea frumoasa". In continuare,
aceasta este surpirnsa in stare meditativa, conturand o aspiratie catre Luceafar. Povestea de iubire se
incheaga prin contemplatie. Cadrul intalnirii este unul romantic, desavarsit prin imbinarea
elementelor terestre cu cele cosmice.
In aceasta parte, fata adreseaza Luceafarului doua chemari. Cea dintai este menita sa
anihileze distanta dintre cei doi, aceasta reprezentand principala cauza de suferinta a fetei. Chemarea
onirica este urmata si de implinirea rugii, caci luceafarul se intrupeaza din "cer"si "mare, precum
Neptun, implorand-o sa paraseasca lumea muritorilor. Luceafarul apare in doua ipostaze: desi este
fermecata de ipostaza angelica a Luceafarului, refuzul fetei este categeoric. Cea de-a doua chemare
a fetei determina o noua intrupare a Luceafarului, fiind in opozitie cu prima. El apare intr-o ipostaza
demonica.
Partea a doua ancoreaza actiunea in sfera terestra, prezentand idila dintre doi muritori. Fata
de imparat isi pierde caracterul de unicitate si devine Catalina. Ea este, de aceasta data, fermecata de
vorbele lui Catalin. Fata realizeaza in mod dureros ca dorul de Luceafar va fi permanent doar o
nostalgie umana, pe cand iubirea terestra ii poate conferi macar fericirea. Propunerea lui Catalin de a
fugi impreuna le ofera posibilitatea implinirii erotice, insa intr-o sfera limitata.
Partea a treia debuteaza cu o descriere unica a spatiului cosmosului. Luceafarul pornteste
catre Demiurg, penru a-si implini fagaduinta de a deveni muritor. Zborul cosmic al Luceafarului este
redat printr-o metafora de factura populara. Demiurgul il numeste Hyperion dezvaluindu-i natura
superioara si refuzand indeplinirea rugamintii de "repaos" formulata de Luceafar. Disparitia sa de pe
bolta cereasca ar insemna schimbarea ordinii firesti a intregului cosmos, revenirea la haosul
primordial. Creatorul suprem il supune unei reinitieri in vederea determinarii acestuia de a-si accepta
conditia superioara.
Ultima parte a poemului revine simetric la prezentarea planului terestru si cosmic. Catalina,
"imbatata de amor", adreseaza o ultima chemare Luceafarului, izvorata din dorinta de orcotire.
Raspunsul Luceafarului denota profunda dezamagire, provocata de constientizarea conditiei sale
superioare si implicit de imposibilitatea de a se implini prin iubire.
Complexitatea poemului il propulseaza printre creatiile cu valoare inestimabila din lieratura
universala. In legatura cu acesta, Tudor Arghezi spunea ca dezamagirea a dat limbii noastre o
capodopera de amaraciune care se cheama "Luceafarul".