Sunteți pe pagina 1din 14

n acest referat eu am sa ncerc s fac o rezumare a vieii i a activitii marelui filosof

german Immanuel Kant, nscut n 1724 i decedat n 1804. Aceast lucrare este compus din
mai multe sub-teme, ncepnd cu biografia i date despre I.Kant, i mai apoi teme pe care le-a
abordat filosoful n decursul activitii lui.
Am s ncerc s fac o sumare la tot referatul ca s v pot introduce n tem, i s scriu
cteva date despre marele filosof. n activitatea lui I. Kant deosebim dou perioade mari:
1. precriticist (pn la deceniul VIII)
2. criticist (dup deceniul VIII)
n perioada a doua el scrie lucrrile: Critica raiunii pure, Critica raiunii practice
i Critica capacitii de judecat. n prima perioad scrie: Istoria natural general i teoria
cerului naintnd dou ipoteze principale:
1. Ipoteza cosmogonic, conform creia sistemul solara apare dintr-o nebuloas, prin
aceasta el consider c universul se dezvolt promovnd idei dialectice n astronomie dnd prima
lovitur metodei metafizice de gndire.
2. Cu privire la natura fluxurilor i refluxurilor, care influeneaz viteza de rotaie a
pmntului. Prin aceasta el promoveaz idei dialectice n geografie. n lucrarea Critica raiunii
pure Kant elaboreaz sistemul su al idealismului transcedental formulnd trei noiuni
principale.
De lucru n sine
Noument
Fenomen
Prin lucru n sine el nelege lucrurile cum ele exizst de la sine(sau n sine) spre
deosebire cum el se prezint pentru noi n cunoaterea noastr. Prin noument el nelege
realitatea obiectiv posibil dar neaccesibil pentru experiena umana i prezint sinonimul de
noiunii de lucru n sine. Prin fenomen el nelege aceea ce este dat n senzaiile omului, ce poate
fi cunoscut i atunci cnd Kant admite c reprezentrilor le corespunde ceva n afara noastr,
anumite lucruri n sine. El este materialist, dar cnd afirm c acest lucru n sine incognoscibil
transcendent de cealalt parte a cunoaterii el se pronun ca agnostic. Kant a fost criticat din
dou pri; din stnga de materialiti pentru idealism i agnosticism, iar din dreapta de idealiti
pentru admiterea lucrurilor materiale. n lucrarea Critica raiunii pure Kant elaboreaz teoria
cunoaterii deosebind 3 trepte ale ei:
1. Cunoaterea senzorial numit i intuiie sensibil
2. Trecerea de la cunoaterea senzorial la cea raional (numit i intelect analitic)
3. Cunoaterea raional
Caracteriznd prima treapt, Kant afirm c toate cunotinele noastre provin de la
percepiile senzoriale din experien. El afirm c pot fi cunoscute numai fenomenele, dar nu
esena lucrurilor. Timpul i spaiul Kant le consider form de contemplare subiectiv apriorice,
adic date de pn la experien i n experien nu se manifest . ele sunt forme apriorice a
sensibilitaii. Astfel percepia de noi, a fenomenelor, spaiu i timp, el opune n dependen de
activitatea contiinei noastre afirmnd c noi nu putem ti nimic despre ceea ce sunt lucrurile ce
exist n afara lumii. Deci din aceast treapt lucrurile nu pot fi cunoscute.
A doua o constituie activitatea care pn la experien dispune de categorii logice cu
ajutorul crora i se formeaz noiunile, sugestiile, aa ca cantitate, calitate, modalitate i altele.
Aceste categorii logice sunt forme apriorice ale judecii. Dup cantitate ele constituie o schem
neschimbat n care se nscrie judecata noastr i ele nu au nici un raport fa de realitatea
obiectiv. El vine la concluzia c omul introduce n natur, legitate cauzalitate, necesitatea, i la
aceasta treapt obiectul nu poate fi cunoscut.
A treia o constituie activitatea raiunii. Kant consider c numai cu ajutorul raiunii
bazate pe formele judecii se unesc ideile:
1. Ideea despre suflet
2. Ideea despre lume
3. Ideea despre Dumnezeu
El consider c este posibil numai tiina despre fenomenele psihicului, dar nu tiina
filosofic despre suflet ca unitate a acestor fenomene. La fel consider el sunt posibile numai
tiinei naturii despre unele sau alte fenomene care au loc n lume, dar nu tiina filosofic ca
atare. El afirm c este imposibil tiina filosofic despre Dumnezeu, despre o cauz a tot ce
exist. El respinge toate probele teoretice despre existena n Dumnezeu, dar scrie c trebuie s
crezi c exist El pentru c aceast credin ne este impus de raiune practic adic de contiina
moral i la aceast treapt lucrurile nu pot fi cunoscute. Kant a elaborat i teoria antinomic
deosebind 4 feluri de antinomii:
1. Lumea are ncepu n timp i spaiu
2. n lume exist lucruri elementare i individuale i totul se divide pn la infinit
3. n lume exist nu numai necesitatea, dar i libertatea. n lume nu exist nici un fel de
libertate, totul se face din necesitate.
4. Exist Dumnezeu i El este cauza lumii. Nu exist nici o fiin suprem care s fie
cauza lumii.
Kant consider c aceste contradicii sunt proprii nu lumii, ci doar numai raiunii. El a
formulat i problema premizelor logice ale cunoaterii afirmnd c nainte de a cunoate un
careva obiect trebuie s dispunem de anumite mijloace de cunoatere. Aceste premize sunt
apriorice n privina oricrui om, dar sunt a posteriorice (dup experimente) n cazul dezvoltrii
istorice a omenirii.
Kant a elaborat i concepii sociale. El a elaborat teoria imperativului categoric moral
conform cruia exist o lege moral neschimbat bun pentru toi oamenii i pentru toate
timpurile i care determin comportarea oamenilor. El scrie c fapta va fi moral dac se
nfptuiete benevol din stim fa de legea moral i amoral cnd omul este impus s o repete.
El vorbete despre pacea civic, dar analizeaz pacea dintre oameni i state ca scop ndeprtat
subliniind c n viaa oamenilor i a statelor lupta i rzboiul sunt de nelimitat. n revoluie se
vede primejdia distrugerii statului.
Nscut la Konigsberg n 1724, ca fiu al unui modest meseria, muri tot acolo n 1804,
dup o via dedicat exclusiv studiilor i meditaiei. Amnunt interesant pentru viaa sa este
faptul c nu a prsit niciodat regiunea n care s-a nscut, aa nct, el care era pasionat pentru
geografie i care avea o mare curiozitate pentru lucruri i ntmplri din lumea ntreag, nu a
vzut niciodat un munte. Lecturile sale geografice au fost cu att mai intense. Studiind la
Universitatea din Konigsberg teologia, apoi tiinele naturale i filozofia el i-a ctigat existena
ca preceptor n diferite familii cu stare, iar din 1755 i ncepe cariera profesional la aceeai
universitate ca privat-docent, i din 1770, deci la 46 ani, ca profesor. Dou evenimente deosebit
de importante n viaa sa au izbutit s-i tulbure regularitatea cu care-i organiza activitatea pn
n cele mai mici amnunte: lectura crii Emile a lui Rousseau i vestea izbucnirii Revoluiei
franceze.
Kant este marele reformator al gndirii filozofice de dup el, introducnd n ea o nou
atitudine, pe care el nsui o aseamn cu aceea a lui Copernic. Precum faptul c soarele i bolta
nstelat ni se par a se mica n jurul pmntului, atrn de poziia noastr fa de soare, tot astfel
de natura simurilor i a intelectului nostru depinde faptul c noi cunoatem lumea aa cum o
cunoatem. Vznd lipsurile empirismului care admitea n experien unica origine i unica
ntemeiere a cunotinei noastre, fapt prin care ducea la scepticism i lipsurile raionalismului
dogmatic, care ntemeia cunotina de idei nnscute, Kant caut o baz mai solid, plecnd de la
critica i analiza a nsei puterii de cunoatere uman. De aici numele de criticism pentru
atitudinea sa filozofic ce cuta a stabili graniele i valabilitatea cunotinei. El ajunge la o
sintez a empirismului i a raionalismului, care nseamn i o depire a lor.
Faptul c omul are posibilitatea de a avea cunotine apriorice, independente de orice experien,
cum se vede n matematic, i are originea n natura puterii de cunoatere uman, cci spiritul
omenesc dispune de anumite forme, tipare, n care lucrurile lumii externe i chiar evenimentele
sufleteti trebuie s intre spre a putea fi "cunoscute". Precum ochelarii colorai fac ca totul s ne
apar n culoarea lor, astfel formele spaiului i timpului (care nu sunt realiti independente de
contiina cunosctoare, ci sunt tocmai formele ei) fac ca toate percepiile date n simurile
externe i interne, deci n ceea ce Kant numete intuiie, s ne apar ca ornduindu-se n spaiu i
depnndu-se n timp. Dar pe lng aceste dou forme apriorice ale intuiiei externe (spaiul) i
interne (timpul), spiritul cunosctor mai posed i alte forme apriorice, acelea
aleintelectului, numite categorii, n numr de dousprezece, dintre care cea mai important este
aceea a cauzalitii.
Prin formele intelectului, prin categorii, omul introduce ordine n haosul datelor intuiiei
strngndu-le n noiuni. Categoriile i formele intuiiei sunt condiia oricrei experiene posibile,
deci a oricrei cunoateri. Dar precum cunoaterea uman nu este posibil dect datorit
formelor apriorice de care ea depinde, tot astfel ea nu e posibil dect pentru c exist o lume
nconjurtoare pe care o cunoatem prin aceste forme, aa precum n imaginea ochelarilor
ntrebuinat mai sus, ca s putem vedea lucrurile n culoarea sticlelor, trebuie ca aceste lucruri
s existe. Dar ce nu putem cunoate este natura n sine a lucrurilor nconjurtoare, aa cum ele
sunt fr de formele spiritului nostru. Lucrul n sine "das Ding an sich", noumenul, ne rmne
necunoscut, el fiind totui condiia necesar ca noi s-l cunoatem, cel puin aa cum ne apare,
potrivit formelor minii noastre, reprezentare, ca fenomen.
Ceea ce ne este dat n experien, adic lumea aa cum ne apare, nu cum este n sine,
devine obiectul tiinei, care astfel are deplin valabilitate n domeniul lumii fenomenale. Astfel
Kant stabilete dreptul i sigurana tiinei dar nluntrul anumitor margini, acelea care o fac
perfect valabil nuntrul lumii fenomenale, dar o i reduc numai la ea.
De ndat ns ce omul vrea s treac dincolo de acest domeniu, cunoaterea noastr nu
mai este tiinific, nu mai este cunoatere ci numai prere. Dar mintea omeneasc a simit de
totdeauna impulsul puternic de a se depi, pentru a ajunge la o concepie definitiv i unitar a
universului. Acesta este motivul pentru care a existat ntotdeauna preocuparea metafizic i
religioas. Kant i recunoate ndreptirea dei nu-i poate atribui valabilitate tiinific.
Activitatea unificatoare a spiritului, neputndu-se mulumi cu niruirile cunotinelor bazate pe
cauzalitate i pe celelalte categorii ale intelectului, a cutat s le reduc la concepii
cuprinztoare i unitare ale raiunii, pe care Kant le numete, dup Platon,idei.
Astfel sunt ideea de suflet (psihologic), de lume (cosmologic) i de Dumnezeu
(teologic). Aceste idei nu intr n domeniul tiinei, ele nefiind dobndite din experien, totui
filozofia i teologia se pot ocupa cu ele, rmnnd ns contiente c prin aceasta au ieit din
"cmpul productiv al experienei", deci din sfera cunotinei general-valabile. Ideile de suflet,
lume i Dumnezeu sunt principii regulative, careconduc activitatea noastr tiinific i practic,
n care, fr a avea siguran absolut, lucrm totui ca i cnd ar exista un suflet, un cosmos i
Dumnezeu. Totui credina n Dumnezeu, ca i aceea ntr-un suflet nemuritor, dei nu pot fi
tiinific probate, nu pot fi nici combtute tiinific. Domeniul credinei (ca i acel al metafizicii)
rmne astfel separat de acel al tiinei, dar rmne n toat ndreptirea sa, ndreptire creia
Kant i gsete argumente de natur practic, deci de natur etic.
Etica lui Kant este ntemeiat pe raiune, care ca raiune practic, fr a o putea
demonstra, ne impune totui legea moral, imperativul categoric, care ne apare prin el nsui
evident, necesar i general valabil: "Acioneaz n aa fel nct maxima voinei tale s poat servi
oricnd n acelai timp ca principiu al unei legiferri generale".
Din legea moral deriv datoria, dar i putina de a o ndeplini. Ca aparinnd lumii
fenomenale, n care totul e supus cauzalitii, s-ar prea c omul nu e liber, ci aciunea lui este
strict i ntru totul determinat. Legea moral ns, prin nsui caracterul ei imperativ, care se
impune necondiionat contiinei noastre, ne arat c i putem s o ndeplinim, deci c
suntem liberi n voina noastr s o ndeplinim, ntr-adevr, potrivit filozofiei lui Kant, omul
aparine la dou lumi. Ca cetean al lumii empirice, fenomenale, sensibile, suntem determinai
de principiul cauzalitii, dai ca ceteni ai lumii lucrului n sine, ai lumii noumenale, inteligibile,
n care cauzalitatea nu mai are nici un rol, suntem liberi. Ideea de libertate reiese, deci, din legea
moral i constituie un postulat al raiunii practice. Dar raiunea practic mai postuleaz dou
idei: aceea de nemurire i aceea de existen a lui Dumnezeu, cci perfecia moral nefiind
posibil de ndeplinit n aceast lume tiranizat de simuri, trebuie s presupunem, s postulm,
continuarea existenei noastre dup moarte, cnd apropierea de perfeciunea moral va fi
posibil. Existena lui Dumnezeu o postulm din trebuina moral pe care o simim de a crede n
existena unei cauze a ntregii naturi, i care, fiind deosebit de natur, "s conin temeiul"...
acordului exact al fericirii cu moralitatea.
Precum teoria cunoaterii umane a fost tratat de Kant n Critica raiunii pure, etica sa
nCritica raiunii practice, vedem n cea de a treia oper foarte important a sa: Critica puterii de
judecare, ncercarea de a stabili legtura ntre cele dou lumi ce fceau obiectul
primelor Critici: lumea cauzalitii i lumea voinei libere, n Critica puterii de judecare, care
cuprinde dou pri: Critica puterii de judecare estetic i Critica puterii de judecare
teleologic, Kant arat c ntre lumea fenomenal i aceea a libertii este o potrivire datorit
fondului lor comun.
Meritele lui Immanuel Kant pentru progresul gndirii omeneti sunt multiple. Dar cel mai
important este acela de a fi supus spiritul uman i puterea lui de cunoatere la o analiz profund
i amnunit, pentru a gsi originea, graniele i valabilitatea cunotinei. Importana soluiei
sale, aa cum am vzut-o foarte pe scurt mai sus, puterea ei de imbold creator, datorit noului
punct de vedere, apare att n rezolvarea pe care el nsui o d diferitelor probleme particulare ale
filozofii, ct i n curentele ce i-au urmat, i care pn astzi, mai toate, pleac de la Kant, n care
recunosc pe adevratul lor premergtor, fa de care toate trebuie s ia poziie, chiar cnd nu l
admit ntru totul.
Gnditor dintre cei mai temeinici pe care genialitatea uman i poate revendica, unind
grandoarea privirii de ansamblu cu ascuimea distingerii amnuntului important i cu contiina
critic de a nu hazarda nimic necontrolat; om cu o via de munc metodic necurmat i cu o
moralitate exemplar, care prin aceasta nsi servea i va servi peste veacuri ca un model de
concordan ntre severitatea gndirii i eroismul zilnic al nfapuirii ei n via, Immanuel Kant a
fost i un om ce nu dispreuia bucuriile unei sociabiliti oneste, aa cum omul, chiar sfnt, nu
trebuie s o dispreuiasc.
Viaa i opera lui Kant rmn ca o mare pild a superiorului uman trit i nfptuit n
forma individual a personalitii.
Printre operele sale cele mai de seam trebuie s numim: Critica raiunii pure (Kritik
derreinen Vemuft-1781), Critica raiunii practice (Kritik derpraktischen Vernuft-1788), Critica
puterii de judecare (Kritik der Urteilskraft -1790), Prolegomene la orice metafizic viitoare
(Prolegomena zu einerjeden kiinftigen Metapysik - 1783), ntemeierea metafizicii moravurilor
(Grundlegung zur Metaphysik der Sitten -1785), Religia nuntrul granielor raiunii (Die
Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vemunft - 1793), Spre pacea etern (Zum ewigen
Frieden - 1795). La acestea trebuie s adugm i prelegerile sale Asupra pedagogiei (Ober
Pdagogik - 1803) publicate de elevul su Rink. Primele cinci dintre operele citate au aprut i n
traducere romneasc.
CUM ESTE METAFIZICA POSIBIL CA TIIN? (1)
Privit ca dispoziie natural a raiunii, metafizica exist, dar este dialectic i neltoare,
precum a dovedit-o soluia analitic a celei de a treia probleme fundamentale. Dac ne vom
mrgini s lum principiile noastre dintr-o astfel de metafizic i vom urma n elaborarea lor
iluzia foarte natural, dar pentru aceasta nu mai puin neltoare, n care ea ne face s cdem, nu
vom putea niciodat concepe o tiin, ci numai o art dialectic zadarnic, n care o coal poate
fi preferat alteia, dar nici una nu poate gsi vreodat o aprobare legitim i durabil.
Pentru ca metafizica s poat, ca o adevrat tiin, s pretind a da nu numai convingeri
iluzorii, ci o nelegere a lucrurilor i certitudine, trebuie ca o critic a nsei raiunii s expun
ntr-un sistem complet ntregul stoc de concepte a priori i diviziunea lor dup diferitele izvoare
pe care le au, sensibilitate, intelect i raiune, apoi s dea o tabl complet a lor analizndu-le, pe
ele i tot ce se poate deduce din ele, i mai ales s explice posibilitatea cunoaterii sintetice a
priori printr-o deducie a acestor concepte, apoi s arate principiile ntrebuinrii acestui fel de
cunotin i n sfrit s ne spun care sunt limitele ei. Prin urmare, critica, i numai critica
singur, cuprinde planul ntreg, verificat i pus la ncercare, cum i toate mijloacele pentru
aducerea lui la ndeplinire, prin care metafizica poate fi constituit ca tiin. Pe alte ci i prin
alte mijloace, ea nu este posibil, ntrebarea care se pune acum nu este cum aceast oper este
posibil, ci cum poate fi conceput i cum minile sntoase pot fi ntoarse de la o activitate pn
acum greit i stearp i ndreptate ctre o munc ce nu nal, cum i n ce chip se poate realiza
colaborarea cea mai potrivit a acestor mini n vederea elului comun.
Un lucru este sigur: cine a gustat o dat din critic rmne pe veci dezgustat de toat
vorbria dogmatic cu care de nevoie se mulumea mai nainte, fiindc raiunea lui simea o
trebuin i nu putea gsi ceva mai bun ca s i-o satisfac. Critica este fa de metafizica
obinuit de coal ntocmai cum chimia este fa de alchimie, sau astronomia fa de astrologie.
Sunt sigur c nimeni din cei ce au meditat i neles principiile criticii, fie chiar numai din aceste
prolegomene, nu se va mai ntoarce niciodat la acea veche i sofistic tiin neltoare, ci va
ntmpina cu plcere o metafizic ce i st de acum nainte la dispoziie, care nu mai are nevoie
de nici un fel de descoperiri premergtoare i este singura n stare s procure raiunii o satisfacie
durabil, n adevr, este un avantaj pe care, singur ntre toate tiinele posibile, numai metafizica
se poate bizui c l are: anume, c ea poate atinge perfecia i ajunge la o stare definitiv din care
s nu se mai schimbe nici chiar ca s se sporeasc prin descoperiri noi; aceasta
se datorete faptului c raiunea nu are, n acest domeniu, izvoarele cunotinei sale n obiecte i
n intuiia obiectelor (care nu-i va putea da niciodat ceva nou) ci n sine nsi, i cnd va fi
stabilit cu precizie i fr eroare toate principiile facultii sale, nu va mai rmnea pentru
raiunea pur nimic de cunoscut a priori, nimic despre care s-i mai poat pune vreo ntrebare.
Perspectiva sigur a unei tiine, n acest chip determinate i ncheiate, are o deosebit atracie,
chiar dac facem abstracie de folosul pe care l poate aduce i despre care vom vorbi mai
departe.
Orice art fals, orice tiin zadarnic ine ctva vreme, cci ia urma urmei se distrage de
la sine, i punctul cei mai nalt al dezvoltrii ei este n acelai timp i momentul cnd i ncepe
pieirea. Dovada c pentru metafizic acest moment a sosit o gsim n starea n care ea a czut la
toate popoarele de cultur, cu tot zelul cu care tiinele de orice fel sunt cultivate de aceste
popoare, Vechea organizare a studiilor universitare i mai pstreaz umbra, cte o academie, prin
premiile ce fixeaz, mai ispitete pe unul sau pe altul s ntreprind cte o cercetare, dar
metafizica nu se mai numr printre tiinele exacte i tim mai dinainte n ce chip un om de
tiin, pe care am voi s-1 numim un mare metafizician, ar primi acest titlu care pornete dintr-o
bun intenie, dar pe care nimeni nu-1 mai invidiaz.
Cu toate c este n afar de orice ndoial c a sosit vremea decadenei oricrei metafizici
dogmatice, nu putem nc spune c a venit i ceasul renaterii ei printr-o critic temeinic i
complet a raiunii. Orice trecere de la o direcie la direcie contrarie se face printr-un punct de
indiferen i acesta este momentul cel mai periculos pentru un autor, dar cred c i cel mai
prielnic pentru tiin cci, prin ruperea complet a legturilor de mai nainte, spiritul de partid
este suprimat i minile sunt n cea mai bun dispoziie pentru a asculta propunerile de a ncerca
o legtur nou dup alt plan.
Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor, filosofia a aparut ca
raspuns la intrebari: ce este existenta; care este raportul dintre existenta subiectiva si cea
obiectiva; cum se constituie valoarea de adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele
nefericirii omului pe pamant; ce este fericirea. In jurul acestor probleme s-a constituit filosofia
incercand sa dea raspunsuri, filosofia vizand raportul omului cu lumea, cu existenta. Filosofia
incearca sa explice in ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea
situatiile obisnuite si cele limita. In acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, il
ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia il ajuta pe om sa stabileasca in cunostinta de cauza
de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia il ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-
si formeze o constinta de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala,
sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care
traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura in principal cu raportul dintre
existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentala
a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost : Cum pot sa gandesc unitar cerul instelat
deasupra mea si legea morala din mine."
Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Knigsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al
selarului Johan Georg. Elev la "Colegium Fredericianum", este remarcat de timpuriu de
directorul acestei institutii, Franz Albert Schultz, care il sprijina in timpul studiilor. In 1740 se
inscrie la Universitatea din Knigsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face in grele conditii
materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea in 1746. Este perceptor in familii instarite,
reusind sa economiseasca niste bani cu care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta
aproape neobservata in acel moment, in care aplica principiile lui Newton si la originea
sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este inrudita cu cosmogonia elaborata de
Laplace patruzeci de ani mai tarziu, de unde si denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca
privat-docent, tine prelegeri la universitate dar si acasa, imbratisand cu timpul tot mai multe
domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretica, etica, dreptul natural,
pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrandu-le studentilor sistemele filosofice ale lui
Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii descoperite de Newton si Kepler. In 1765 este numit,
prin decretul regelui Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din
Knigsberg iar cinci ani mai tarziu este numit profesor "ordinarius", promovare sprijinita cu
caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz, ministrul prusian al cultelor si instructiei. In
1781, dupa ce cu un an mai inainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii,
apare opera sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure", dedicata "Excelentei Sale
Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". In urma unei recenzii nesemnate (ulterior
denumita "Garve-Feder", dupa numele celor doi responsabili) recenzie care-i face mult sange
rau filosofului si pentru a-si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune
prescurtata si mai accesibila a "Criticii" in anul urmator. In 1785, un tanar profesor de la
Marburg ii scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul de la catedra; la Jena este editata
o revista care propaga filosofia kantiana. Tot in acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele
despre antropologie si filosofia istoriei, care il preocupa in legatura cu etica, pentru prima oara
fundamentata de el teoretic in "metafizica moravurilor". In 1788 apare "Critica ratiunii practice",
expunere fundamentala a principiilor morale kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii
de judecare" va aparea doi ani mai tarziu, in 1790. In jurul acestui an aproape nu era universitate
germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La raspandirea acestei
filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius" de filosofie
la Jena. Scrierile si articolele din anii 1791-92 pregatesc si se integreaza in lucrarea din 1793,
"Religia in limitele ratiunii", lucrare care va produce un conflict intre Kant si Ministerul cultelor.
Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul reusise sa ocoleasca cenzura
lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich
Wilhelm al II-lea urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea care cere sa se ia
masuri energice impotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile vatamatoare ale lui Kant".
Ordinul emis ulterior ii va interzice filosofului sa se mai ocupe cu asemenea probleme. In 1796
isi tine ultima din prelegerile sale publice, ultima lectie de logica, incheindu-si activitatea
didactica de mai bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de stiinte
din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna in 1798; in acelasi an incepe sa
se planga de slabirea facultatilor sale intelectuale. Ele continua sa se deterioreze in ultimii ani de
viata, incercarile sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. In octombrie
1803 are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a memoriei, sufera o prabusire
iremediabila a inteligentei. Moare in 12 februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele
cuvinte pe care le-a mai putut pronunta fiind: "Er ist gut" e bine. Pe unul din peretii cavoului
au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care incepe "Incheierea" "Criticii ratiunii practice":
"Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine".
"Critica ratiunii pure" apare in primavara anului 1781, Kant savarsind o adevarata
revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la insasi capacitatea
cunoasterii. Se modifica astfel, in mod decisiv, metoda de pana atunci a metafizicii, in sensul
precumpanirii metodei critice sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a
face aceasta, in conditiile unei rupturi cu metodele de pana atunci, sunt supuse unei analize
critice insesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant isi propune sa faca trecerea
de la ontologia dogmatica de pana la el, la o epistemologie critica, o investigare a instrumentelor
cunoasterii. Pentru a fi pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent
de orice experienta si conditionand orice experienta. Cunoasterea este una transcendentala.
Transcendentalul este termenul central pe care isi intemeiaza Kant gandirea: el elaboreaza o
critica transcendentala, o metoda transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza
constructiei sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie
desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul este principiul a
carui aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind experienta, depasind ceea ce este
cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor,
acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si idei a priori este
transcendentala. A priori adica in mod absolut independent de orice experienta si facand posibila
experienta; din punct de vedere gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din
punct de vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii
de judecare.
Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica ontologica; a imaginat
realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru in sine, noumenon, existenta a
intelectului. Fenomenul este realitatea sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul in sine este
realitatea absolut suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gandita numai de intelect,
fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul in sine desi
real este incognoscibil, este posibil doar de gandit. Cunoasterea este o sinteza activa a datelor
empirice, colaborare intre sensibilitate si intelect, drumul trecand de la simturi, prin intelect la
ratiune. Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam in cunoastere,
cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea absolut pura este aceea in care nu se
amesteca nici o experienta sau senzatie, fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica
se cunoaste ceea ce este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.
Cunoasterii prin simturi ii corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurata de analitica;
ratiunea este ghidata de dialectica (in sensul folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei
inselatoare). Analitica transcendentala si dialectica transcendentala se insumeaza intr-o logica
transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie numai de elementele
empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei. Pentru a putea delimita cunoasterea pura de
cea empirica, estetica transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a
priori?) care capata apoi infatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre
deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste
subiectul, neimbogatind insa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul
se adauga subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste cunostinta. Aceasta
imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul esteticii transcendentale, al cunoasterii
sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt
spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor,
care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din sensibilitate,
structureaza sensibilul.
Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori in raport cu experienta, cu natura si cu
stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei in analitica transcendentala. Pentru a cunoaste
teoretic natura fizica, este folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa
de cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii. Intelectul este cel
care uneste prin concepte diversul in obiect, gandeste obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza
reprezentarile dupa anumite reguli si descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli.
Intelectul ramane legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta in
raport cu ele, avand astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot ce face este sa ofere
legi a priori naturii in vederea cunoasterii ei intr-o experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui
Kant, se folosesc 12 categorii, trei cate trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea
judecatilor, categoriile nefiind altceva decat concepte pure ale intelectului. In acest context vede
Kant necesitatea nevoii de conlucrare intre intuitii si concepte, intre sensibilitate si intelect ca o
tentativa de unire a empirismului si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o
lume strict sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte leaga organic
intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila trecerea de la intelect la ratiune, de la
cunoasterea propriu-zisa la gandirea propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului,
au o origine subiectiva, ca si spatiul si timpul forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii
experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se legitimeaza prin
unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este conceput epistemologic si raportat la
constiinta.
In cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul
ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizand, intelectul uneste fenomenele prin reguli iar
ratiunea raporteaza aceste reguli la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a
principiilor, a judecarii dupa principii; aceste principii raman intr-o pozitie transcendenta fata de
fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare pure ale intelectului,
conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.
Ideea ramane un concept al gandirii, gandit nu cunoscut, iar gandirea pura desavarseste
cunoasterea fara sa o imbogateasca. Kant delimiteaza trei Idei pure ale ratiunii:
-Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor;
-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;
-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gandirii in genere: sufletul, lumea si
Dumnezeu.
Dialectica transcendentala delimiteaza aceste Idei si sistemul lor, supunand unei critici
erorile disciplinelor care se ocupasera de aceste Idei, pe care le-au presupus ca obiecte reale
deci cognoscibile: "psihologia rationala", "cosmologia rationala" si "teologia rationala". Potrivit
conceptiei kantiene, cauzalitatea dupa legile naturii nu este singura cauzalitate a fenomenelor;
mai trebuie admisa o cauzalitate prin libertatea celui care gandeste. Apare astfel al doilea sens al
libertatii, cel moral. Rezolvarea antinomiei dintre cele doua cauzalitati este posibila prin
distinctia dintre fenomen si noumen: intrarea in lumea libertatii obliga la eliberarea de sub legile
sensibilitatii din fenomenalitatea empirica in favoarea unei lumi inteligibile, a legiferarilor
practice ale ratiunii. Noumenul nu poate fi cunoscut, ci gandit si regandit, in intentia apropierii
de absolutul pe care nu-l va putea atinge vreodata.
Ratiunea nu cunoaste, ea numai faciliteaza cunoasterea prin intelect. Kant ajunge la trei
celebre intrebari, in care se rezuma intreg interesul sau filosofic:
- Ce pot sti?
- Ce trebuie sa fac?
- Ce-mi este ingaduit sa sper?
La prima intrebare, pur teoretica, a raspuns in "Critica ratiunii pure". La a doua va
raspunde in "Critica ratiunii practice" iar la cea de-a treia in "Religia in limitele ratiunii", aparuta
in 1794.
Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde in acceptia filosofiei kantiene
numai doua obiecte : natura si libertatea, legea naturii si legea morala, ceea ce este si ceea ce ar
trebui sa fie; sistemul filosofic kantian este obtinut sub carmuirea ratiunii.
"Critica ratiunii practice", aparuta in 1788, este expunerea fundamentala a principiilor morale
kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se
ocupa de principiile determinante ale vointei, "care este o facultate de a produce obiecte
corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la producerea acestora,
adica de a-si determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul este parte a naturii supus cauzalitatii
ei dar si fiinta rationala, morala, libera; dedublarea omului intr-unul sensibil, empiric si altul
suprasensibil, rational, corespunde dedublarii naturii in fenomen si noumen. In raport cu
moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a suprasensibilului, a
moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul instinctelor, inclinatiilor, pasiunilor prin
autonomia vointei si sa-si creeze propria sfera de legi morale prin autonomia vointei. Autonomia
de sine a vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a omului ca
noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala, constrangatoare, imperativa, cu efect
de cenzura si de purificare in raport cu tot ce este in om sensibil, afectiv, instinct, pasional.
Alaturand naturii morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si
morala, autonoma, scoasa din orice sir temporal si cauzal, care se determina pe sine prin vointa,
excluzand cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide constrangerii de sine la libertate, o
determinare de sine a vointei prin legea morala. Legea morala nu exprima decat autonomia
ratiunii pure practice, adica a libertatii, o lege a cauzalitatii prin libertate; este legea care ne
determina ca fiinte inteligibile, in virtutea libertatii, fiind o conditie rational-morala pentru
utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate. Legea practica morala nu are alt
mobil decat demnitatea de a fi fericit: "conformitatea deplina a vointei cu legea morala inseamna
sfintenie, o perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea sensibila, in nici
o clipa a existentei ei".
Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramane principala preocupare; la Kant nu
religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar binele la credinta. Aceasta inversare
intemeiaza totul pe morala, adica pe om, fara un amestec al divinitatii. Datoria inteleasa ca o
constrangere practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din obligativitatea
respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute, contrapusa oricarei porniri
instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si fericirii personale. Kant recunostea nu numai
lupta dintre principiul bun si cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar.
Regandirea raului ca posibil motor al progresului, in temeiul unitatii si a luptei contrariilor,
devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele se obtine prin subordonarea
fericirii fata de moralitate, ca o consecinta conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori
determinati prin ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea
vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care tindem, stabilit de
legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie realizat in lume prin libertate.
Pentru Kant, absolutul exista in cadrul vietii umane si in raport cu ea, ca absolut al moralitatii
omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o lume a valorilor, a unor certificari,
configurari si instituiri valorice prin libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta in
absolut, dincolo de limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera in lumea pe care o
poate gandi prin ratiunea sa.
In 1790 aparea partea finala a marelui triptic, "Critica facultatii de judecare". Facultatea
de judecare este mijlocitoare intre intelect si ratiune, datorita capacitatii ei de a situa legile
particulare sub dominarea unor legi mai inalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii
particularului sub general, facultatea de a gandi particularul ca fiind cuprins in general.
Subsumarea poate fi determinativa (cand este dat generalul caruia i se subsumeaza particularul)
si reflexiva (cand este dat particularul si trebuie descoperit generalul). Pe Kant il interesa numai
facultatea de judecare reflexiva cu subdiviziunile ei:
- facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca finalitatea formala sau
subiectiva prin sentimentul de placere si neplacere;
- facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea reala, obiectiva a
naturii prin intelect si ratiune.
Estetica si teleologia mijlocesc intre natura si morala; teleologia completeaza mai cu
seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta intregeste moralitatea si libertatea.
Teleologia face trecerea de la stiintele naturii la o teologie inteleasa tot ca efect al moralei, nu al
stiintei. Experienta conduce facultatea de judecare la conceptul unei finalitati obiective si
materiale, la conceptul de scop al naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru
utilizarea finala a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; ratiunea, ca facultate de a
actiona conform scopurilor (o vointa), iar obiectul prezentat ca posibil numai prin ratiune, ar
putea fi considerat posibil numai ca scop. Un obiect este produsul unei cauze rationale, deosebita
de materia acestui, cauza a carei actiune este determinata prin ideea ei despre un intreg posibil
prin intermediul acestor parti. Finalitatea nu este un principiu constructiv, drept pentru care nu
poate intemeia o stiinta a naturii; ea indeplineste un rol regulativ. Organicul natural, valorificat in
formele sale printr-o judecata teleologica, deschide perspectiva estetica, axata pe rolul de liant al
omului intre natura si cultura.
Estetica este conceputa ca o analiza a facultatii destinate investigarii sentimentului
specific de placere, rezultand din armonia dintre imaginatie si intelect fata de reprezentarea unui
obiect, avandu-se in vedere raportul reprezentarii fata de simtamantul de placere sau neplacere.
Prin teleologie, forma obiectului este judecata in simpla reflexie asupra ei, fara vreun concept al
obiectului, ca fiind cauza a placerii produsa de reprezentarea unui astfel de obiect. Facultatea de
judecare estetica este o facultate deosebita, in masura sa judece obiectele in temeiul unor reguli si
nu dupa concepte, o facultate care nu contribuie cu nimic la cunoasterea obiectelor si nu apartine
decat criticii subiectului care judeca. Sentimentul de placere sau neplacere se interpune intre
facultatile de cunoastere si facultatea de a dori, iar arta intre natura si libertate. Kant si-a elaborat
estetica pornind de la pozitia pe care o ocupa frumosul si arta derivate din facultatea de judecare,
o facultate mediatoare intre intelect si ratiune. In cadrul acestei estetici, frumosul ne place pur si
simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept. Frumosul este descris prin determinantii
judecatii:
- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fara nici un interes;
- cantitativ, este universal valabil;
- ca relatie, reprezinta o finalitate subiectiva;
- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale.
In aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetica raporteaza imaginatia la intelect
pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi facultate este raportata la ratiune in vederea
unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului conforma cu
dispozitia determinata de influenta moralitatii asupra sentimentului. Judecata despre frumos se
bazeaza pe un sentiment particular de placere produs de obiect dar trebuie totodata sa-si
descopere acele principii a priori prin care placerea sa se lege de reprezenterea respectivului
obiect la orice alt subiect. Facultatile necesare pentru arta frumoasa sunt imaginatia, intelectul,
spiritul si gustul. O atentie deosebita acorda Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care
se intruchipeaza ideile estetice.
Dintre formele de expresie, poeziei ii este atribuit cel mai inalt rang; ea extinde si
intareste sufletul, se ridica estetic pana la idei, isi probeaza libertatea, contempla si apreciaza
natura, ca fenomen, ca schema a suprasensibilului. Muzica este asezata pe o treapta imediat
urmatoare poeziei, datorita atragerii si emotionarii sufletului, in calitatea ei de limba universala a
afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al senzatiilor, armonic si melodic. Ca joc de
senzatii, este insa pe ultimul loc, preferandu-i-se artele plastice, avand in vedere cunoasterea prin
facultatea de judecare. Kant este un critic rationalist al rationalismelor, un adept al specificitatii
frumosului si artei, interesat de acestea de dragul intregirii facultatilor superioare de cunoastere.
Kant s-a dovedit un mare filosof al moralitatii, cel mai important dupa Aristotel si probabil, cel
mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia filozofica a separatismului celui mai
categoric intre arta si filozofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistica,
metaforizanta, fabulatorie, mitizanta" spune Stefan Augustin Doinas in prefata la "Asa grait-a
Zarathustra" (2, pag.5). Performanta nepieritoare a lui Kant, echivalenta cu o rasturnare
revolutionara a stiintei despre demnitatea umana, consta in centrarea acesteia pe libertate si pe
deducerea ei din libertate. De la descoperirea libertatii ca definitorie pentru om si umanitate
putem data adevaratul inceput al constiintei umane de sine.
Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor, filosofia a aparut ca
raspuns la intrebari: ce este existenta; care este raportul dintre existenta subiectiva si cea
obiectiva; cum se constituie valoarea de adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele
nefericirii omului pe pamant; ce este fericirea. In jurul acestor probleme s-a constituit filosofia
incercand sa dea raspunsuri, filosofia vizand raportul omului cu lumea, cu existenta. Filosofia
incearca sa explice in ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea
situatiile obisnuite si cele limita. In acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, il
ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia il ajuta pe om sa stabileasca in cunostinta de cauza
de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia il ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-
si formeze o constinta de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala,
sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care
traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura in principal cu raportul dintre
existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentala
a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost : Cum pot sa gandesc unitar cerul instelat
deasupra mea si legea morala din mine."
Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict sensibila, fennomenala, fara acces la
lumea suprasensibila, pe de o parte leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte
face dificila trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gandirea propriu-
zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine subiectiva, ca si spatiul si timpul
forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor
experientei; totul se legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este
conceput epistemologic si raportat la constiinta.
In cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul
ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizand, intelectul uneste fenomenele prin reguli iar
ratiunea raporteaza aceste reguli la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a
principiilor, a judecarii dupa principii; aceste principii raman intr-o pozitie transcendenta fata de
fenomene, fata de real.
Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramane principala preocupare; la Kant nu
religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar binele la credinta. Aceasta inversare
intemeiaza totul pe morala, adica pe om, fara un amestec al divinitatii. Datoria inteleasa ca o
constrangere practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din obligativitatea
respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute, contrapusa oricarei porniri
instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si fericirii personale. Kant recunostea nu numai
lupta dintre principiul bun si cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar.
Regandirea raului ca posibil motor al progresului, in temeiul unitatii si a luptei contrariilor,
devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele se obtine prin subordonarea
fericirii fata de moralitate, ca o consecinta conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori
determinati prin ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea
vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care tindem, stabilit de
legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie realizat in lume prin libertate.
Pentru Kant, absolutul exista in cadrul vietii umane si in raport cu ea, ca absolut al moralitatii
omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o lume a valorilor, a unor certificari,
configurari si instituiri valorice prin libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta in
absolut, dincolo de limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera in lumea pe care o
poate gandi prin ratiunea sa.
Aa cum o va spune n Prolegomene, a fost deteptat din "somnul dogmatic" de lectura
empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume i mai ales Rousseau, care, dup
propriile-i cuvinte, l aduc pe "drumul drept" i i provoac o "revoluie n reflecie". Kant
crezuse pn atunci c sursele cunoaterii nu se afl n experien ci n spirit, n raiune. Aceasta
era teoria intelectualist sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotriv, toate cunotinele noastre
sunt ivite din experien. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinit pe progresul fizicii de la
Galilei la Newton, va consta n ncercarea unei sinteze a amndurora, ideea c experiena i
judecata permit deopotriv cunoaterea. Aa cum va scrie mai trziu, intuiia fr concept e oarb
iar conceptul fr intuiie este vid. Ceea ce caut Kant e nainte de toate un fundament pentru
uzul raiunii, ceea ce implic recunoaterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei
dinti mari opere kantiene (scris n patru luni), Critica raiunii pure, a crei prim ediie dateaz
din 1781. Kant avea 57 de ani i era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevrata sa
oper abia ncepe.
Raiunea nu poate cunoate totul. Ea este deci limitat n domeniul cunoaterii. n
schimb, are o valoare n domeniul practic, aadar moral. Aceasta este tema Criticii raiunii
practice, publicat n 1787.
Rmn prin urmare de reconciliat sferele naturii, n care condiiile de posibilitate ale
cunoaterii au fost determinate n Critica raiunii pure, i ale libertii, al crei fundament a fost
stabilit n Critica raiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a aprut n
1790 i marcheaz desvrirea esenialului filozofiei kantiene. n 1780 devine membru n
Senatul universitii, iar n 1787 membru al Academiei de tiine din Berlin. n semestrul de var
din 1786, este numit pentru prima oar rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rmne profesor pn n 1797. De la 7 la 10 dimineaa cursurile de filozofie
alterneaz cu antropologia, geografia fizic i uneori fizica i matematicile. Nu-i citea cursurile
ci vorbea liber, dei urma ntotdeauna un manual de baz pentru a satisface prescripiile
academice prusace. n 1794, guvernul prusac i interzice s se ocupe de materiile religioase n
cursurile i publicaiile sale, lucru pe care Kant l accept.
Viaa personal
Pentru echitatea sa, marea tiin i schimburile agreabile de idei, Kant ctig stima
concetenilor si, a Universitii, a auditorilor i a fotilor si elevi. Reputaia sa e att de mare,
nct se va constitui ctre 1790 o adevrat industrie a copitilor pentru a satisface, contra cost,
numeroasele cereri de a deine cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de
studeni.
Viaa lui Kant se confund cu viaa profesional i cu doctrina sa. Nu a fost cstorit i nu
a prsit niciodat graniele rii. Traiul su este unul tihnit, sntos i regulat: trezit la 5, i
ncepe ziua fumndu-i pipa i lund ceaiul; lucreaz apoi pn la 7, ora primului curs. La
ntoarcere, lucreaz pn la orele 13. E timpul prnzului, singurul su moment de repaus din zi.
Nu mnnc niciodat singur. Invitaii si, n numr de trei pn la apte, pentru ca ansamblul
convivilor s nu fie inferior numrului Graiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt prevenii
dect n dimineaa respectiv, pentru a nu trebui s renune la o alt invitaie: nu vin astfel dect
aceia care sunt liberi. Este foarte ngrijit asupra aparenelor persoanei sale, motiv pentru care va
inventa pentru folosul propriu o centur mecanic (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey,
Ultimele zile ale lui Immanuel Kant).
Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu ncurajeaz niciodat discuiile
privitoare la opera sa. Prnzul se prelungete dup orele dup-amiezii, moment n care Kant se
va duce s-i fac plimbarea zilnic (totdeauna la aceeai or, cu excepia, se pare, a zilei n care
avea s soseasc curierul anunnd Revoluia Francez; dup unii, excepiile care i-au tulburat
faimoasa plimbare ritual au fost dou: publicarea Contractului social al lui Rousseau, n 1762,
pe care-l citete complet absorbit i pierde irul timpului, i anunul victoriei franceze de la
Valmy, n 1792). ntors acas, Kant lucreaz pn la orele 22.
n 1797, slbit de vrst, renun la nvmnt i i petrece ultimii ani din via ntr-o
retragere studioas dar solitar. Moare la 12 februarie 1804, dup o lung perioad de slbiciune
fizic i intelectual, n vrst de 80 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e
bine").
Oameni venii din ntreaga regiune au dorit s participe la funeralii. Chipul nu i era
alterat, dar corpul aprea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse n cripta Profesorilor,
rmiele sale pmnteti nu vor rmne mult vreme acolo. nc din 1809, pn la cript s-a
format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rmiele
pmnteti sunt transferate ntr-o capel gotic din preajma catedralei din Knigsberg (astzi,
Kaliningrad), iar mormntul su, ornat cu un bust sculptat de Schadow i o copie a colii de la
Atena a lui Rafael, poart inscripionat fraza celebr din Critica raiunii practice: "Dou lucruri
umplu sufletul de o admiraie i o veneraie mereu crescnd i nou, n msura n care reflecia
i le ntiprete i se ataeaz de ele: cerul nstelat deasupra mea i legea moral din mine".