Sunteți pe pagina 1din 9

3.

4 ROLUL NEMIJLOCIT AL INSTITUŢIEI AVOCATULUI PARLAMENTAR


DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN PROTEJAREA DREPRURILOR FUNDAMENTALE

Consideraţii generale privind apariţia instituţiei ombudsmanului

Noţiune de ombudsman. Etimologic, termenul "ombudsman" derivă din legislaţia embrionară a vechilor triburi germanice. în cazul
comiterii unei fapte care contravenea intereselor comunităţii, ei aplicau două categorii de pedepse: sau comunitatea îl declara pe vinovat
în afara legii, şi atunci oricine îl putea ucide, pentru că îndeplinea astfel voinţa comunităţii, sau, cu timpul, familia celui vinovat era
obligată să achite familiei victimei o sumă de bani, drept despăgubire, sau amendă. Deoarece perceperea acestei amenzi de către unul din
membrii familiilor implicate ar fi dus neapărat la noi violenţe, în acest scop a fost numită o persoană neutră, numită ombudsman. în
vechiul limbaj germanic, om-buds-man înseamnă cel care încasează amenda ("om"- despre, "bud"- mesager care percepe amenda).
Scurt istoric al instituţiei ombudsmanului. Deşi istoria nu cunoaşte instituţii identice cu instituţia ombudsmanului contemporan, din
cele mai vechi timpuri au existat funcţionari cu atribuţii asemănătoare. De exemplu, în Egiptul antic existau autorităţi desemnate de
faraoni în scopul investigării plângerilor de la curţile lor.
Grecia antică cunoştea o procedură prin care orice cetăţean putea acuza funcţionarii pentru abuzurile lor.
Romanii numeau doi cenzori care înregistrau acţiunile administrative şi plângerile împotriva acestora. Foarte des se face analogie între
persoana ombudsmanului şi cea a lui plebis tribunus roman, creat de către împăratul Valentinian în timpul domniei sale. Atribuţiile
acestuia constau în apărarea cetăţenilor împotriva abuzurilor funcţionarilor imperiali. Faptul că plebis tribunus se bucura de o mare
autoritate este confirmat de procedura desemnării sale: el se considera unul dintre honoraţi şi era confirmat în funcţie de către Prefectul
pretorian sau de către însuşi împăratul.341 Mandatul său era de doi ani şi îl îndreptăţea să înştiinţeze autorităţile superioare despre
abuzurile funcţionarilor împotriva humilioresilor (umiliţilor). El era un adevărat protector al celor lipsiţi de apărare intervenind în
favoarea acestora în procese, apărându-i împotriva pretenţiilor militare sau a torturii.
Nimeni nu putea fi încarcerat fără permisiunea lui plebis tribunus. Funcţia de plebis tribunus este compromisă în anul 425, când în
funcţie este numit un "potentat" (în formularea lui Virgiliu Pop), deoarece forma de control social exercitată de către plebis tribunus
devenise prea incomodă pentru cei puternici.
Savantul francez Jacques Ellul descoperă trăsături specifice ombudsmanismului în Imperiul bizantin, de pe timpul lui Justinian, în
funcţia de vindex (conducătorul oraşului). Unele izvoare constată că însuşi Moise ar fi ales un responsabil pentru a lua cunoştinţă de
nemulţumirile evreilor, iar în China dinastia Han instituie controlul Yuan cu atribuţii similare.
Natura juridică a instituţiei avocatului parlamentar (ombudsmanului)

Toţi ombudsmenii din lume recunosc originea şi legitimitatea lor în ombudsmanul suedez, în 1809, când monarhul Gustav al III-lea al
Suediei a fost nevoit să abdice, Constituţia adoptată prevedea organizarea, statutul ombudsmanului justiţiei, ales de Parlament pentru a
supraveghea administraţia publică, cu obligaţia de a prezenta un raport în faţa Parlamentului şi nu a Regelui. Aceste stipulări rămân
valabile şi în zilele noastre, cu mici modificări, determinând natura acestei instituţii în diferite ţări ale lumii.
Organizarea şi funcţionarea instituţiei ombudsmanului a deschis un nou capitol în relaţia stat şi cetăţean, guvernanţi şi guvernaţi,
aceasta în sistemul de drept al statelor civilizate considerându-se un mecanism de mare valoare în domeniul protecţiei drepturilor omului
şi consolidarea acţiunilor legale ale organelor puterii executive.
Ombudsmanul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către parlament pentru a supraveghea administraţia.
Referindu-se ia instituţia avocatului poporului din România, el a declarat că rolul fundamental al acestuia este de a apăra drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti în raport cu autorităţile publice, şi în special cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot
puternic contra birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarte extinsă.
În aceeaşi ordine de idei profesorul român Ion Deleanu menţionează că ombudsmanul trebuie să apere spiritul legilor şi să protejeze
drepturile şi libertăţile individului. El nu este un organ care să se substituie altora, dar este un organ alături de altele pentru salvgardarea
drepturilor şi libertăţilor omului. El nu este un avocat al celor nevoiaşi, ci un protector al tuturor. în majoritatea ţărilor lumii, arma
principală a ombudsmanului este autoritatea lui, puterea de a admonesta şi a critica, suport moral al opiniei publice, receptivitatea şi
sprijinul tuturor autorităţilor publice.
Ombudsmanul („cel ce pledează pentru altul"), adoptat de limbajul universal, este o instituţie recunoscută de constituţie sau de o lege
a organului legislativ competent, condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în faţa Parlamentului; examinează
plângerile cetăţenilor şi acţionează din proprie iniţiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori
sugestii şi face publice informări anuale.
Această definiţie generică admite nenumărate forme cu diferite variante referitoare la numire, aria competenţelor, forme de prezentare
a plângerilor, durata mandatului etc.
După cum am mai spus, în unele ţări s-a păstrat numele de ombudsman, iar în altele denumirea s-a schimbat.
În Portugalia, Franţa, Danemarca, Irlanda, România, Rusia, Ucraina, Georgia există un singur ombudsman, în alte ţări sunt mai mulţi
(Austria, Suedia, Australia).
În prezent ombudsmanul desemnează simbolul unui stat democratic, esenţa căruia exprimă dezvoltarea bunăstării cetăţeanului,
apărarea libertăţilor individuale şi supravegherea birocraţiei administrative pentru ca aceasta să trateze echitabil toţi cetăţenii.
Din punctul de vedere al cetăţeanului, ombudsmanul reprezintă o persoană cu funcţie de răspundere la care se poate adresa oricine,
când nu este de acord sau este nemulţumit de...

LEGEA REPUBLICII MOLDOVA


cu privire la avocaţii parlamentari

Nr.1349-XIII din 17.10.97

Monitorul Oficial al R.Moldova nr.82-83/671 din 11.12.1997

Confirmînd adeziunea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la alte acte juridice internaţionale cu privire la drepturile
omului, luînd în considerare că, în conformitate cu Statutul O.N.U., statul este obligat să stimuleze respectarea drepturilor şi libertăţilor
omului, ţinînd cont de necesitatea de a garanta tuturor cetăţenilor Republicii Moldova dreptul la apărarea drepturilor şi libertăţilor lor
constituţionale, Parlamentul adoptă prezenta lege.

Capitolul I
STATUTUL DE AVOCAT PARLAMENTAR.
NUMIREA ŞI ELIBERAREA DIN FUNCŢIE

Art.1.- Activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale
ale omului de către autorităţile publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiile
obşteşti şi persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.

Art.2.- Avocaţii parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetăţenilor, la perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul
apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populaţiei prin aplicarea procedeelor menţionate în prezenta lege.

Art.3.- Avocat parlamentar poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova care a atins vîrsta de 35 de ani, are studii juridice
superioare, posedă cunoştinţe în domeniul apărării drepturilor şi libertăţilor omului şi se bucură de autoritate în societate.

Art.4.- Parlamentul numeşte 3 avocaţi parlamentari, care sînt egali în drepturi şi au atribuţii egale.

Art.5.- (1) Avocaţii parlamentari sînt numiţi în funcţie cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
(2) Propunerile privind candidaturile avocaţilor parlamentari sînt înaintate în Parlament de către Preşedintele Republicii
Moldova, de cel puţin 20 de deputaţi ai Parlamentului şi de către Guvern, în decursul ultimei luni a mandatului avocaţilor parlamentari
desemnaţi anterior.
(3) Comisia parlamentară pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale prezintă Parlamentului un aviz argumentat asupra
fiecărei candidaturi.

Art.6.- (1) Avocaţii parlamentari sînt numiţi în funcţie pentru un mandat de 5 ani.
(2) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de avocat parlamentar mai mult decît două mandate consecutive.
(3) În caz de deces sau de eliberare din funcţie a unui avocat parlamentar în temeiurile prevăzute la art.9, se va numi un nou
avocat parlamentar.
(4) Avocatul parlamentar continuă să se afle în exerciţiul funcţiunii pînă la preluarea funcţiei de către succesorul său, cu excepţia cazurilor
cînd îşi încetează exerciţiul funcţiunii înainte de termen sau este eliberat din funcţie în temeiurile prevăzute la art.9.
[Alin.4 art.6 introdus prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

Art.7.- (1) La intrarea în funcţie, avocatul parlamentar depune în faţa Parlamentului următorul jurămînt:
"Jur să îndeplinesc cinstit şi conştiincios atribuţiile de avocat parlamentar, să apăr drepturile şi libertăţile omului, călăuzindu-mă
de Constituţie şi de legile Republicii Moldova, de actele juridice internaţionale cu privire la drepturile omului la care Republica Moldova
este parte."
(2) Mandatul avocatului parlamentar începe din momentul depunerii jurămîntului.

Art.8.- (1) Avocatul parlamentar nu poate deţine nici o funcţie electivă sau publică, nu poate practica alte activităţi retribuite, cu
excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.
(2) Avocatul parlamentar nu are dreptul să desfăşoare activitate politică, să fie membru al vreunui partid sau al unei alte
organizaţii social-politice.
(3) În decurs de 10 zile de la data depunerii jurămîntului, avocatul parlamentar este obligat să înceteze orice activitate
incompatibilă cu statutul său şi să suspende apartenenţa sa la oricare partid sau altă organizaţie social-politică.

Art.9.- (1) Avocatul parlamentar poate fi eliberat din funcţie înainte de termen în cazul retragerii încrederii de către Parlament,
cu votul a două treimi din deputaţii aleşi.
(2) Propunerea de retragere a încrederii poate fi înaintată de Preşedintele Republicii Moldova ori de cel puţin 20 de deputaţi ai
Parlamentului. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale prezintă Parlamentului un aviz argumentat privind propunerea
înaintată.
(3) Avocatul parlamentar, de asemenea, poate fi eliberat din funcţie:
a) din proprie iniţiativă;
b) la atingerea vîrstei de pensionare;
c) la expirarea mandatului, în cazul cînd acesta nu este reînnoit;
d) în cazul imposibilităţii de a exercita mandatul, din motive de sănătate, o durată mai mare de timp (mai mult de patru luni
consecutive);
e) în cazul rămînerii definitive a sentinţei de condamnare a acestuia.
(4) Hotărîrea despre eliberarea din funcţie înainte de termen, în cazurile prevăzute la alin.(3), se adoptă de către Parlament cu
votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
(5) La expirarea mandatului, avocatului parlamentar i se oferă funcţia ocupată anterior ori o funcţie similară dacă nu există
restricţii juridice.
[Alin.5 art.9 introdus prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

Art.10.- (1) În exerciţiul mandatului, avocaţii parlamentari se călăuzesc de Constituţie, de prezenta lege, de alte legi ale
Republicii Moldova, precum şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de pacte şi alte tratate la care Republica Moldova este
parte.
(2) În caz de neconcordanţă întrepactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este
parte şi legile interne, prioritate au normele internaţionale. În cazul în care normele legilor interne sînt mai blînde decît cele internaţionale,
prioritate au normele legilor interne.
[Alin.2 art.10 completat prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

Art.11.- (1) În exerciţiul mandatului, avocaţii parlamentari sînt independenţi faţă de deputaţii Parlamentului, Preşedintele
Republicii Moldova, autorităţile publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.
(2) În activitatea lor, avocaţii parlamentari se conduc de principiile legalităţii, transparenţei, echităţii sociale, democraţiei,
umanismului, accesibilităţii după cum le dictează conştiinţa.
[Alin.2 art.11 modificat prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

(3) Împreună cu personalul auxiliar, avocaţii parlamentari formează o instituţie independentă, numită Centrul pentru Drepturile
Omului.

Art.12.- (1) Personalitatea avocatului parlamentar este inviolabilă pe toată durata mandatului.
(2) Inviolabilitatea avocatului parlamentar se extinde asupra locuinţei şi localului său de serviciu, asupra mijloacelor de transport
şi de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, documentelor şi averii personale.
(3) Avocaţii parlamentari nu pot fi traşi la răspundere penală sau administrativă, nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi, supuşi
controlului personal fără acordul prealabil al Parlamentului, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă.

Capitolul II
ATRIBUŢIILE AVOCAŢILOR PARLAMENTARI

Art.13.- Avocaţii parlamentari examinează sesizările cetăţenilor Republicii Moldova, cetăţenilor străini şi apatrizilor care
locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, denumiţi în continuare petiţionari, ale căror drepturi şi interese legitime au fost
încălcate în Republica Moldova.

Art.14.- (1) Cererile sînt prezentate avocatului parlamentar în scris în limba de stat sau într-o altă limbă în conformitate cu Legea
cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.
(2) Cererile adresate avocatului parlamentar sînt scutite de taxa de stat.
(3) Avocaţii parlamentari examinează, de asemenea, cererile remise de către deputaţii Parlamentului, în cazul cînd subiectul
sesizării ţine de competenţa lor.

Art.15.- Avocaţii parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile) autorităţilor publice centrale şi
locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de
răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile sale constituţionale.

Art.16.- Nu fac obiectul activităţii avocaţilor parlamentari cererile privind legile şi hotărîrile Parlamentului, decretele
Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, precum şi plîngerile al căror mod de examinare este prevăzut de
legislaţia de procedură penală, legislaţia de procedură civilă, legislaţia cu privire la contravenţiile administrative şi de legislaţia muncii.

Art.17.- Cererea adresată avocatului parlamentar se depune pînă la expirarea unui an din ziua încălcării presupuse a drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale petiţionarului sau din ziua cînd petiţionarul a aflat despre presupusa încălcare.

Art.18.- (1) Cererea trebuie să fie semnată de petiţionar, indicîndu-se numele, prenumele (prenumele şi patronimicul), domiciliul
acestuia.
(2) În cazul în care aceste date lipsesc, cererea se consideră anonimă şi nu se examinează.

Art.19.- Cererea adresată avocatului parlamentar din partea unei


persoane aflate într-un loc de detenţie nu va fi controlată de administraţia penitenciarului şi va fi trimisă adresantului în decurs de 24 de
ore.

Art.20.- (1) După primirea cererii, avocatul parlamentar este în drept:


a) să accepte cererea spre examinare;
b) să restituie petiţionarului cererea, explicîndu-i regulile şi mijloacele pe care acesta este în drept să le folosească pentru a-şi
apăra drepturile şi libertăţile;
c) cu consimţămîntul peţionarului să remită cererea organelor competente pentru a fi examinată în conformitate cu Legea cu
privire la petiţionare;
[Lit.c) completată prin Legea nr.1071-XIV din 22.06.2000]

d) să respingă cererea.
(2) Avocatul parlamentar, în termen de 10 zile, înştiinţează petiţionarul că cererea lui este primită spre examinare sau că primirea
ei spre examinare a fost refuzată, indicînd motivele refuzului şi explicîndu-i modalităţile care pot fi utilizate de către petiţionar pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor sale.
[Alin.2 art.20 în redacţia Legii nr.1071-XIV din 22.06.2000]

(3) Refuzul de a primi cererea spre examinare nu poate fi atacat.


[Alin.3 art.20 în redacţia Legii nr.1071-XIV din 22.06.2000]

(4) Sesizarea repetată se acceptă spre examinare numai în cazul descoperirii unor circumstanţe noi.

Art.21.- (1) În cazul cînd există informaţii veridice privind încălcarea în masă sau gravă a drepturilor şi libertăţilor
constituţionale ale cetăţenilor, în cazurile de o importanţă socială deosebită sau în cazul cînd este necesar de a apăra interesele unor
persoane ce nu pot folosi de sine stătător mijloacele juridice de apărare, avocatul parlamentar este în drept să acţioneze din proprie
iniţiativă, luînd, în limitele competenţei sale, măsurile corespunzătoare.
(2) Avocatul parlamentar este în drept să deschidă din proprie iniţiativă un proces în legătură cu faptele depistate de încălcare a
drepturilor şi libertăţilor omului.

Art.22.- (1) Primind cererea spre examinare, avocatul parlamentar este în drept să solicite concursul organelor şi persoanelor cu
funcţii de răspundere respective în organizarea controlului circumstanţelor care urmează a fi elucidate şi să controleze faptele expuse în
cerere.
[Alin.1 art.22 completat prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

(2) Controlul nu poate fi încredinţat organului sau persoanei cu funcţii de răspundere ale cărei decizii sau acţiuni (inacţiuni) sînt
atacate.

Art.23.- (1) Avocatul parlamentar, fiind mediator, face tot posibilul pentru a soluţiona plîngerile prin concilierea părţilor şi
căutarea unei soluţii reciproc acceptabile.
(2) Concilierea poate avea loc în orice etapă de examinare a cererii şi, la solicitarea părţilor, se poate finaliza prin semnarea unui
acord corespunzător.
(3) Concilierea părţilor constituie temei pentru suspendarea procesului intentat în legătură cu sesizarea.

Art.24.- În procesul examinării cererii şi controlului, din proprie iniţiativă, al semnalelor despre încălcarea drepturilor şi
libertăţilor omului, avocatul parlamentar este în drept:
[Partea introductivă completată prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

a) să aibă acces liber la toate autorităţile publice centrale şi locale, să asiste la şedinţele lor, inclusiv la şedinţele organelor
colegiale ale acestora;
b) să aibă acces liber la instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţii obşteşti, unităţi militare,
penitenciare;
c) să solicite şi să primească de la autorităţile publice centrale şi locale, de la persoanele cu funcţii de răspundere de toate
nivelurile informaţiile, documentele şi materialele necesare pentru examinarea cererii şi efectuarea controlului;
[Lit.c) completată prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

d) să primească explicaţii de la persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra chestiunilor ce urmează a fi
elucidate în procesul examinării cererii şi efectuării controlului;
[Lit.d) completată prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

e) să sesizeze instituţiile de stat respective pentru a efectua investigaţii de expertiză şi a pregăti rapoarte asupra chestiunilor ce
urmează a fi elucidate în procesul examinării cererii şi efectuării controlului;
[Lit.e) completată prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

f) să aibă întrevederi şi convorbiri cu persoana reţinută sau arestată cu acordul şi în prezenţa persoanei, care efectuează urmărirea
penală.
[Lit.f) modif. prin Legea nr.206-XV din 29.05.03, în vigoare 18.07.03] [Lit.f) introdusă prin Legea nr.1071-XIV din 22.06.2000]

Art.25.- (1) În exercitarea atribuţiilor sale, avocatul parlamentar are dreptul la audienţă peste rînd la conducători şi la alte
persoane cu funcţii de răspundere ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale organelor de drept, instituţiilor, organizaţiilor şi
întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti, unităţilor militare şi penitenciarelor.
(2) Persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile sînt obligate să prezinte avocatului parlamentar materialele şi
documentele solicitate, oricare altă informaţie, necesare pentru exercitarea atribuţiilor acestuia, în cel mult 10 zile de la data solicitării,
dacă în solicitare nu se prevede un alt termen.
Art.26.- (1) Avocatul parlamentar este obligat:
a) să fie corect şi amabil în relaţiile cu petiţionarii;
b) să garanteze nedivulgarea secretului de stat şi a altor informaţii ocrotite de lege;
c) să nu divulge informaţiile confidenţiale, precum şi datele din viaţa personală a petiţionarilor, pe care le-a aflat în urma
soluţionării cererilor;
d) să se abţină de la orice acţiuni neconforme cu demnitatea de avocat parlamentar.
(2) Ignorarea obligaţiilor menţionate la alin.(1) poate constitui temei pentru retragerea încrederii.

Art.27.- (1) În situaţiile în care se constată unele încălcări ale drepturilor petiţionarului, avocatul parlamentar prezintă organului
sau persoanei cu funcţii de răspundere respective ale cărei decizii sau acţiuni (inacţiuni), după părerea sa, încalcă drepturile şi libertăţile
constituţionale ale omului un aviz care va conţine recomandări privind măsurile ce urmează a fi luate pentru repunerea imediată în
drepturile încălcate a petiţionarului şi încunoştinţează despre aceasta petiţionarul. În cazul în care avocatul parlamentar nu este de acord cu
măsurile întreprinse, el este în drept să se adreseze organului superior pentru luarea măsurilor de executare a recomandărilor cuprinse în
aviz.
[Alin.1 art.27 completat prin Legea nr.1071-XIV din 22.06.2000]

(2) Organul sau persoana cu funcţii de răspundere care a primit avizul este obligată să-l examineze în termen de o lună şi să
comunice avocatului parlamentar în scris despre măsurile luate.

Art.28.- (1) În baza rezultatelor examinării cererii, avocatul parlamentar, de asemenea, este în drept:
a) să adreseze în instanţa de judecată o cerere în apărarea intereselor petiţionarului ale cărui drepturi şi libertăţi constituţionale au
fost încălcate;
b) să intervină pe lîngă organele corespunzătoare cu un demers pentru intentarea unui proces disciplinar sau penal în privinţa
persoanei cu funcţii de răspundere care a comis încălcări ce au generat lezarea considerabilă a drepturilor şi libertăţilor omului;
[Lit.b) modificată prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

c) să intenteze proces administrativ împotriva persoanelor care au săvîrşit contravenţia prevăzută la articolul 174/19 din Codul cu privire
la contravenţiile administrative;
[Lit.c) introdusă prin Legea nr.1164-XIV din 26.07.2000]

d) să sesizeze persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra cazurilor de neglijenţă în lucru, de încălcare a eticii
de serviciu, de tărăgănare şi birocratism.
(2) Avocatul parlamentar încunoştinţează petiţionarul despre măsurile luate în corespundere cu prevederile alin.(1).
(3) Dacă, în urma examinării cererii, s-a constatat că faptele expuse în ea nu s-au adeverit şi nu au fost încălcate drepturile şi
libertăţile constituţionale ale petiţionarului, avocatul parlamentar ia o decizie argumentată privind respingerea cererii.
(4) Decizia de respingere a cererii nu poate fi atacată.

Art.29.- În baza analizei datelor privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor şi în baza rezultatelor
examinării cererilor, avocatul parlamentar este în drept:
a) să prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecţionării legislaţiei în vigoare în domeniul asigurării drepturilor şi
libertăţilor omului;
b) să remită autorităţilor publice centrale şi locale obiecţiile şi propunerile sale de ordin general referitoare la asigurarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, la îmbunătăţirea activităţii aparatului administrativ.

Art.30.- (1) În cazul în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului,
avocatul parlamentar are dreptul să prezinte un raport la una din şedinţele Parlamentului, precum şi să propună instituirea unei comisii
parlamentare care să cerceteze aceste fapte.
(2) Avocaţii parlamentari au dreptul să asiste şi să ia cuvîntul la şedinţele Parlamentului şi ale Guvernului.

Art.31.- Avocaţii parlamentari au dreptul să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului constituţionalităţii legilor şi
hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, asupra corespunderii lor
principiilor general acceptate şi actelor juridice internaţionale cu privire la drepturile omului.

Art.32.- Imixtiunea în activitatea avocaţilor parlamentari cu scopul de a influenţa deciziile acestora asupra unor sesizări concrete,
ignorarea intenţionată de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile a sesizărilor şi neîndeplinirea recomandărilor
avocaţilor parlamentari, precum şi împiedicarea sub oricare altă formă a activităţii acestora atrag după sine răspundere în conformitate cu
legislaţia.

Art.33.- (1) Avocaţii parlamentari desfăşoară activitate de propagare a cunoştinţelor în domeniul apărării drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale omului.
(2) În acest scop, avocaţii parlamentari pregătesc şi difuzează în rîndul populaţiei materiale informative despre drepturile omului,
colaborează cu asociaţiile obşteşti neguvernamentale şi cu organizaţiile care practică activitate de apărare a drepturilor omului în ţară şi
peste hotare, precum şi cu mass-media.
Art.34.- (1) La începutul fiecărui an, pînă la data de 20 ianuarie, Centrul pentru Drepturile Omului prezintă Parlamentului un
raport despre respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în decursul anului precedent.
(2) Concomitent, în Parlament se discută informaţia despre activitatea Centrului pentru Drepturile Omului, prezentată de Comisia
pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale, şi propunerile în vederea îmbunătăţirii acestei activităţi.
(3) Raportul anual al Centrului pentru Drepturile Omului se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Capitolul III
CENTRUL PENTRU DREPTURILE OMULUI.
MODUL DE ORGANIZARE ŞI DE FUNCŢIONARE

Art.35.- (1) Centrul pentru Drepturile Omului este persoană juridică, dispune de ştampilă şi formulare ce au imprimate
denumirea centrului şi imaginea stemei de stat a Republicii Moldova.
(2) Personalul auxiliar asigură asistenţa organizatorică, informaţională, ştiinţifico-analitică şi de altă natură a activităţii avocaţilor
parlamentari.
(3) Structura, statele de personal şi finanţarea Centrului pentru Drepturile Omului sînt reglementate de regulamentul respectiv
aprobat de Parlament.

Art.36.- (1) Directorul Centrului pentru Drepturile Omului este desemnat de Parlament din rîndul avocaţilor parlamentari, la
propunerea Preşedintelui Parlamentului.
(2) Directorul Centrului pentru Drepturile Omului efectuează conducerea generală a Centrului: angajează şi eliberează din funcţie
funcţionarii Centrului, defineşte îndatoririle avocaţilor parlamentari şi ale altor colaboratori ai Centrului, exercită controlul activităţii lor,
organizează pregătirea rapoartelor anuale, reprezintă instituţia în ţară şi în străinătate.
[Alin.2 art.36 în redacţia Legii nr.1071-XIV din 22.06.2000]

(3) În absenţa directorului Centrului pentru Drepturile Omului, interimatul funcţiei este asigurat de cel mai în vîrstă dintre
avocaţii parlamentari.

Art.37.- (1) În chestiunile ce ţin de retribuirea muncii, asistenţa socială, medicală şi de altă natură, avocatul parlamentar se
asimilează cu judecătorul Curţii Supreme de Justiţie.
(2) Centrul pentru Drepturile Omului dispune de buget propriu, care face parte din bugetul de stat.
(3) Proiectul bugetului Centrului pentru Drepturile Omului, cu avizul prealabil al Ministerului Finanţelor, se aprobă de către
Parlament concomitent cu bugetul de stat.

Art.38.- (1) Avocaţii parlamentari primesc în audienţă petiţionari conform orarului stabilit de ei, dar nu mai rar decît de trei ori
pe lună.
(2) Primirea în audienţă are loc în municipiul Chişinău, în alte municipii şi oraşe, conform unui grafic aprobat.

Art.39.- În scopul acordării asistenţei consultative avocaţilor parlamentari, pe lîngă Centrul pentru Drepturile Omului poate fi
creat un consiliu de experţi din specialişti în domeniul drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului.

Art.40.- (1) Sediul permanent al Centrului pentru Drepturile Omului se află în municipiul Chişinău.
(2) În alte municipii şi oraşe pot fi create filiale ale Centrului pentru Drepturile Omului.

Capitolul IV
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII

Art.41.- În termen de 3 luni de la data adoptării prezentei legi, Guvernul va prezenta Parlamentului:
propuneri cu privire la aducerea legislaţiei în vigoare în concordanţă cu prezenta lege;
proiectul Regulamentului Centrului pentru Drepturile Omului.

Art.42.- Centrul pentru Drepturile Omului va fi înfiinţat în decurs de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Art.43.- Prezenta lege intră în vigoare la data publicării.

PREŞEDINTELE
PARLAMENTULUI Dumitru MOŢPAN

4.2 CADRUL NORMATIV INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI


Carta Naţiunilor Unite şi drepturile omului

O dată cu adoptarea Cartei Naţiunilor Unite problemele drepturilor omului s-au putut afirma, pentru prima dată, în întreaga lor
plenitudine, dat fiind faptul că însăşi Carta ONU proclamă, la art. 1 pct.3, ca unul dintre scopurile organizaţiei, acela de a realiza
"cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale de natură economică, socială, culturală şi umanitară, promovarea şi
încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Obligaţiile de bază ale Organizaţiei şi ale statelor în vederea atingerii acestor obiective sunt enunţate la art. 55 şi 56 ale Cartei:
"în scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunăstare necesare relaţiilor paşnice şi de prietenie între state, bazate pe respectarea
principiului drepturilor egale şi autodeterminării popoarelor, Naţiunile Unite vor promova:
a) Standarde ridicate de viaţă, asigurarea unui loc de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială;
b) Soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate şi altele legate de acestea; cooperarea internaţională în
domeniul culturii şi educaţiei;
c) Respectul universal pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea acestora, fără deosebire de rasă, sex, limbă
sau religie (art.55).
Toţi membrii ONU se angajează să acţioneze în comun şi fiecare în parte cooperând cu Organizaţia în vederea atingerii obiectivelor
enunţate la articolul 55 (art. 56)."
Deşi mandatul, aşa cum este formulat la art. 55, acoperă o arie largă de aspecte, Organizaţiei nu-i sunt conferite decât puteri limitate.
Misiunea sa este de a "promova", responsabile pentru aceasta fiind Adunarea Generală a ONU şi Consiliul Economic şi Social, organisme
ale căror rezoluţii în acest domeniu nu au putere de lege. "Angajamentul" statelor membre se limitează ia "promovarea" atingerii
obiectivelor enunţate la art. 55, respectiv "promovarea respectului universal pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi
respectarea acestora..." (art. 55 (c)). De altfel, Carta Naţiunilor Unite nu defineşte ce se înţelege prin "drepturile omului şi libertăţile
fundamentale". Totuşi, art. 55 (c) conţine o clauză de nediscriminare foarte explicită, care arată cu claritate că statele membre şi
Organizaţia au obligaţia de a promova drepturile omului şi libertăţile fundamentale "fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Potrivit art. 56, statele membre urmează să "acţioneze în comun şi fiecare în parte, cooperând cu Organizaţia pentru realizarea
obiectivelor stipulate la art. 55. Pentru a facilita această cooperare, la art. 13 alin. (1) al Cartei se prevede că Adunarea Generală "va iniţia
studii şi va face recomandări în scopul: ...de a sprijini realizarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie".
Analizând activitatea organelor instituite prin Carta Naţiunilor Unite, menite să asigure respectarea drepturilor omului, urmează să
conchidem că prevederile referitoare la drepturile omului din Carta Naţiunilor Unite au anumite consecinţe însemnate. în primul rând,
Carta Naţiunilor Unite a "internaţionalizat" drepturile omului. Prin aderarea la Cartă, care este un tratat multilateral, Statele Părţi
recunoşteau că "drepturile omului" la care se făcea referire sunt subiecte de drept internaţional şi, în acest sens, nu mai ţin în exclusivitate
de jurisdicţia lor internă. în al doilea rând, obligaţia statelor membre ale ONU de a coopera cu Organizaţia pentru promovarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale a oferit Naţiunilor Unite autoritatea legală necesară pentru a depune eforturi substanţiale în vederea
definirii şi codificării acestor drepturi. Aceste eforturi se reflectă în adoptarea Cartei Internaţionale a Drepturilor Omului, precum şi în
numeroase alte instrumente în domeniul drepturilor omului astăzi existente. în al treilea rând, ONU a reuşit de-a lungul timpului să
clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a "promova" drepturile omului, lărgind sfera de cuprindere a acestor obligaţii şi
înfiinţând instituţii bazate pe Carta Naţiunilor Unite menite să asigure respectarea de către guverne a angajamentelor. ONU a căutat să
determine îndeplinirea acestor obligaţii, adoptând rezoluţii care cereau unui anume stat să pună capăt unor astfel de violări, precum şi
împuternicind Comisia pentru Drepturile Omului şi organismele subsidiare să stabilească proceduri pentru examinarea alegaţiilor privind
violările.
La Conferinţa de la San-Francisco s-au făcut propuneri pentru a se anexa la Carta ONU o "Cartă a drepturilor" sau o "Declaraţie a
drepturilor esenţiale ale omului", însă aceste propuneri nu s-au materializat. Curând, Comisia pentru Drepturile Omului a ONU a fost
însărcinată să elaboreze o Cartă Internaţională a Drepturilor Omului. Mai întâi, Comisia a decis să elaboreze o declaraţie, iar mai apoi să
înceapă pregătirea unuia sau a mai multe proiector de tratate. Această abordare a condus la elaborarea Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, care a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU în decembrie 1948. Au trecut încă 18 ani înainte ca tratatele - cele două Pacte
şi Protocolul facultativ - să fie adoptate de Adunare şi să fie deschise spre semnare.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului adoptat de o organizaţie
internaţională universală. Datorită statutului său moral, importanţei juridice şi politice dobândite de-a lungul anilor. Declaraţia stă alături
de Magna Carta, Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Declaraţia de Independenţă a Americii, ca reper fundamental în lupta
omenirii pentru libertate şi demnitate umană. Influenţa acestor mari documente istorice asupra Declaraţiei este de netăgăduit.
Declaraţia Universală proclamă două mari categorii de drepturi: drepturi civile şi politice, pe de o parte, şi drepturi economice, sociale
şi culturale, pe de altă parte. Ca drepturi civile şi politice sunt enumerate: dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei; interdicţia
sclaviei, torturii şi a tratamentelor crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului;
dreptul la un proces corect atât în cauze civile, cât şi în cele penale, prezumţia de nevinovăţie şi interdicţia de a se a aplica legi şi pedepse
ex post factum. Declaraţia recunoaşte dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate. Ea proclamă libertatea de exprimare, religie, de
întrunire şi dreptul la libera circulaţie. Sunt garantate, de asemenea, dreptul de a cere şi de a primi azil în alte ţări împotriva persecuţiei şi
dreptul la o cetăţenie; dreptul individului de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Enumerarea drepturilor economice, sociale şi culturale din Declaraţie începe cu afirmaţia: "Oricine, ca membru al societăţii ... este
îndreptăţit, prin efortul naţional şi cooperare internaţională şi în conformitate cu organizarea şi resursele fiecărui Stat, la realizarea
drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii sale şi liberei dezvoltări a personalităţii sale".
Declaraţia prevede în continuare dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului; la plată egală
pentru muncă egală; la retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure ei şi familiei sale o existenţă demnă şi care să fie
suplimentată, dacă este necesar, prin alte mijloace de protecţie socială; dreptul la odihnă şi timp liber, inclusiv limitarea rezonabilă a
orelor de muncă, la concediu periodic plătit; dreptul la un nivel de viaţă corespunzător pentru păstrarea sănătăţii sale şi a familiei sale. Se
recunoaşte, de asemenea, dreptul persoanei la securitate socială în caz de şomaj, boală, incapacitate de muncă, văduvie, vârstă înaintată
sau lipsa mijloacelor de subzistenţă din cauze independente de voinţa sa; dreptul la educaţie (educaţia va fi gratuită cel puţin la nivel
elementar şi de bază).
În ceea ce priveşte drepturile culturale, Declaraţia afirmă că orice fiinţă umană are dreptul de a participa liber la viaţă culturală a
comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia.
Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă statelor posibilitate să adopte legi care să limiteze
exercitarea acestor drepturi, cu condiţia ca unicul scop al acestor limitări să fie asigurarea "recunoaşterii corespunzătoare şi respectării
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi compatibilităţii cu cerinţele îndreptăţite privind moralitatea, ordinea publică şi bunăstarea generală
într-o societate democratică". Autoritatea unui guvern de a impune astfel de restricţii este limitată prin stipularea: "Nimic din această
Declaraţie nu poate fi interpretat ca implicând pentru vreun Stat, grup sau persoană, vreun drept de a se angaja într-o activitate sau de
săvârşi un act în scopul de a desfiinţa oricare din drepturile şi libertăţile proclamate în Declaraţie".
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, neavând putere de lege. Scopul
său este de a furniza "un mod de înţelegere comun" al drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta Naţiunilor Unite şi
de a servi "tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard comun de înfăptuire".
In deceniile care au trecut de la adoptarea sa în 1948, Declaraţia a suferit modificări impresionante. Astăzi, puţini jurişti de drept
internaţional ar putea nega faptul că Declaraţia este un document normativ care creează anumite obligaţii juridice pentru statele membre
ale ONU.
Procesul care a dus la transformarea Declaraţiei Universale dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document având
caracter de normă a fost declanşat parţial de faptul că elaborarea şi adoptarea Pactelor în cadrul ONU se împotmolise, iar necesitatea unor
standarde de autoritate în definirea obligaţiilor statelor membre ale ONU privind drepturile omului devenise din ce în ce mai stringentă.
între timp, Declaraţia ajunsese să fie utilizată din ce în ce mai frecvent în acest scop. Ori de câte ori dorea să invoce norme referitoare la
drepturile omului sau să condamne o încălcare a acestora, guvernele, ONU sau alte organizaţii internaţionale făceau referire şi se bazau pe
Declaraţie ca fiind standardul ce trebuia respectat. Astfel, Declaraţia a ajuns să simbolizeze ceea ce comunitatea internaţională înţelege
prin "drepturile omului", întărindu-se convingerea că toate guvernele au obligaţia de a asigura drepturilor proclamate de Declaraţie.
Declaraţia este în prezent considerată o interpretare de autoritate a Cartei ONU, explicând destul de detaliat înţelesul sintagmei
"drepturile omului şi libertăţile fundamentale", pe care Statele Membre s-au angajat prin Cartă a le promova şi respecta. Declaraţia
Universală s-a alăturat Cartei, ca parte a structurii constituţionale a comunităţii internaţionale. Declaraţia a devenit o componentă de bază
a dreptului cutumiar internaţional, angajând toate statele, nu însă numai membrii ONU.
Astăzi este evident că în comunitatea internaţională Declaraţiei Universale i se atribuie un statut moral şi normativ special, pe care
nici un document de felul acesta nu 1-a dobândit.

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul privind drepturile civile şi politice au fost adoptate de Adunarea
Generală a ONU şi au fost deschise spre semnare în decembrie 1966. A mai trecut un deceniu înainte ca 35 de state - numărul necesar
pentru ca Pactele să intre în vigoare - să fi ratificat ambele documente.
Având statutul de tratat, aceste Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Chestiunile legate de respectarea şi recunoaşterea
drepturilor garantate de Pacte sunt probleme de interes internaţional şi nu mai ţin de jurisdicţia internă.
Fiecare Pact stabileşte un sistem internaţional de aplicare distinct, menită să asigure îndeplinirea de către statele părţi a obligaţiilor
asumate.
Catalogul drepturilor civile şi politice enumerate în Pactul privind drepturile civile şi politice este elaborat cu o specificitate juridică
mai mare şi conţine mai multe drepturi decât Declaraţia Universală. O importantă completare este angajamentul statelor de a nu refuza
membrilor minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice, dreptul "de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de cultură
proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba proprie"; proclamarea libertăţii de a nu fi închis pentru datorii;
dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane,
precum şi dreptul copilului "de a dobândi cetăţenie" şi de a i se oferi "acele măsuri de protecţie decurgând din statutul său de minor".
Pactul privind drepturile civile şi politice conţine o clauză de derogare, care permite statelor părţi ca "în timp de pericol public
ameninţând existenţa naţiunii" să suspende toate drepturile, cu excepţia a şapte dintre cele mai fundamentale. Pactul permite, de
asemenea, statelor să limiteze şi să restrângă exercitarea drepturilor pe care le prevede, însă într-o măsură nu mai mare decât se prevede în
prezentul Pact.
Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său şi supuse
jurisdicţiei sale drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice
sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut.

Primul Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile şi politice, adoptat ca document separat, suplimentează măsurile de
implementare prevăzute de Pact. El oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului posibilitatea de a
înainta Comitetului pentru Drepturile Omului comunicări sau plângeri "individuale". Plângerile pot fi îndreptate numai împotriva acelor
state părţi la Pact care au ratificat Protocolul. Având plângerile. Comitetul a reuşit să dezvolte o remarcabilă jurisprudenţă privind
interpretarea şi aplicarea Pactului şi a Protocolului.
Plângerile sunt examinate de Comitet în două etape: în primul rând, trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii comunicării
respective şi numai apoi este examinată temeinicia plângerii. Dacă plângerea este admisă, Comitetul o supune atenţiei statului vizat, care
în termen de şase luni trebuie să formuleze răspunsul privind învinuirile ce i se aduc. Comunicările scrise ale statului parte şi plângerea
individuală sunt apoi examinate de Comitet, iar concluziile sunt aduse la cunoştinţa părţilor.
Comitetul a reuşit să întărească treptat eficienţa mecanismului privind drepturile omului stabilit prin Protocol. Astfel, are autoritatea
de a propune măsuri provizorii pentru a evita prejudicierea ireparabilă a victimei unei presupuse încălcări a Pactului.
Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice a fost deschis spre semnare la 15.12.89 şi a
intrat în vigoare la 11.07.91. Potrivit statutului său, el este considerat a fi o prevedere adiţională a Pactului privind drepturile civile şi
politice. Obiectivul Protocolului este abolirea pedepsei cu moartea. în acest scop, se prevede, că din momentul în care un stat ratifică
Protocolul, nici o persoană care intră sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi flecare stat parte are obligaţia de a lua măsurile ce se impun
pentru abolirea pedepsei cu moartea sub incidenţa jurisdicţiei sale. Singura rezervă care ar putea fi formulată la Protocol ar permite
"aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război pentru o condamnare pentru crimă deosebit de gravă de natură militară săvârşită în timp
de război".

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale conţine o listă mult mai cuprinzătoare de drepturi economice, sociale şi
culturale decât Declaraţia Universală. El recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă, dreptul de a se bucura de condiţii de munca
juste şi prielnice, dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate, dreptul la securitate socială, dreptul la protecţia familiei, dreptul la
un standard de viaţă satisfăcător, dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică, dreptul fiecăruia la
educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală467.
Pactul nu face doar o simplă enumerare a acestor drepturi, ci le descrie şi le defineşte în mod detaliat, indicând şi masurile ce ar trebui
luate pentru a obţine exerciţiul lor.
Prin ratificarea acestui Pact un stat parte nu îşi asumă obligaţia de a-l pune imediat în practică, aşa cum se întâmplă în cazul Pactului
privind drepturile civile şi politice. Fiecare stat, ratificând acest Pact, se angajează să ia măsuri individual şi prin asistenţă şi cooperare
internaţională, în special în domeniul tehnic şi economic, utilizând la maximum resursele sale disponibile, în scopul de a ajunge treptat la
deplina înfăptuire a drepturilor recunoscute în prezentul Pact, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative
în mod special. Ar fi de nerealizat să se ceară respectarea imediată a tuturor drepturilor, având în vedere natura acestora şi problemele
specifice pe care fiecare stat trebuie să le rezolve pentru a asigura exerciţiul deplin al acestor drepturi.
Standardele după care se apreciază îndeplinirea obligaţiilor în temeiul Pactului privind drepturile economice, sociale şi culturale sunt
diferite de cele care se aplică tratatelor referitoare la drepturile civile şi politice. întrucât fiecare stat în pane se confruntă cu probleme
diferite şi este imposibil ca două state să aibă aceleaşi "resurse disponibile", va fi necesară aplicarea unor criterii diferenţiate pentru state
diferite - în a determina dacă ele respectă sau nu obligaţiile asumate prin tratat.
Presupunerea că Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale nu creează nici un fel de obligaţii imediate pentru statele
părţi a fost formulată de Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale - organism înfiinţat pentru supravegherea
implementării acestui tratat.
Comitetul relevă că "în timp ce Pactul stipulează realizarea în mod progresiv şi admite existenţa constrângerilor datorate limitării
resurselor disponibile, el impune, de asemenea, diferite obligaţii cu efect imediat, şi anume: angajamentul statelor părţi de â garanta că
drepturile menţionate în Pact vor fi exercitate fără discriminare şi angajamentul de a lua măsuri".

Alte acte internaţionale ce garantează drepturile omului

Pe lângă Carta Internaţională a Drepturilor Omului, ONU a promulgat de-a lungul anilor un mare număr de tratate care abordează
tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului, incluzând genocidul, discriminarea rasială, apartheidul, discriminarea faţă de femei,
tortura etc.

S-ar putea să vă placă și