Sunteți pe pagina 1din 41

EXTERNALITATILE SI BUNURILE PUBLICE

Sistemul economic de piata implica un grad inalt de libertate economica: libertatea de


a cumpara de la o anumita firma , de a vinde sau nu, libertatea de alegere a ocupatiei, de a
lucra independent prin folosirea propriilor cunostinte si mijloace sau de a fi salariat. Prin
intermediul pretului, piata stimuleaza producerea bunurilor care sunt cele mai solicitate,
determina consumatorii sa foloseasca rational bunurile si incurajeaza economicitatea folosirii
factorilor de productie. Toate acestea se concretizeaza in alocarea eficienta a resurselor.
Situatiile in care pietele conduc la o alocare a resurselor ce nu poate fi considerata ca
eficienta si face necesara interventia corectiva a guvernelor sunt cunoscute sub denumirea de
esec al pietelor.
CAUZELE SITUATIILOR DE ESEC A PIETELOR
In cadrul pietei, concomitent cu schimbul are loc si un transfer al drepturilor de
utilizare si control asupra bunurilor acestora. Daca se cumpara un televizor, se
achizitioneaza pe o perioada nedeterminata nu numai bunul fizic ci si dreptul de a-l folosi,
respectiv dreptul de a impiedica utilizarea bunului de catre alte persoane.
Schimbul drepturilor de control asupra utilizarii bunurilor nu se poate manifesta in
afara transferului dreptului de proprietate. In cazul in care piata asigura o alocare eficienta
a resurselor, posibilitatile de schimb avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor
sunt maxim valorificate. In cazul alocarii ineficiente, posibilitatile de schimb avantajos raman
nevalorificate.
Factorii determinanti ai unei alocari ineficiente a resurselor si care conduc la situatii
de esec al pietelor sunt:
a) dificultati in individualizarea drepturilor de proprietate ca urmare a excluziunii
imperfecte sau a unui grad redus de transferabilitate. Excluziunea imperfecta se manifesta
cand dreptul de proprietate asupra unui bun este detinuta de un grup, ceea ce creeaza greutati
in legalizarea drepturilor de proprietate individuala. Totodata, excluziunea imperfecta se
manifesta si in situatia in care exista o capacitate redusa de a exclude un agent economic din
sfera potentialilor utilizatori. In acest caz este vorba de posibilitatea de aplicare a drepturilor
obtinute legal. Costurile actiunii de prevenire, identificare si pedepsire a utilizarii ilegale a
unui bun sunt denumite costuri de excluziune. Spre exemplu, biletul si controlul sunt
elemente ale costului de excluziune, elemente prin intermediul carora persoanele ce nu
achizitioneaza dreptul de a folosi un bun, de a beneficia de un serviciu, sunt excluse.
Gradul redus de transferabilitate se manifesta in situatiile
in care drepturile legale de vanzare a unor bunuri sunt
limitate. In acest caz proprietarii nu au posibilitatea sa
incheie cele mai avantajoase contracte de vanzare. Este
cazul dreptului de preemtiune la vanzarea unor terenuri
sau a situatiilor de control al preturilor, ceea ce conduce la
o valorificare incompleta a posibilitatilor de schimb
avantajos si la o situatie de esec al pietelor.
b) existenta unor costuri tranzactionale semnificative. Schimbul necesita informatii
care nu sunt gratuite si implica cheltuieli pentru cautarea partenerilor pentru negocierea
contractelor si monitorizarea executarii etc. Acestea au o pondere insemnata in costurile totale
si impiedica alocarea eficienta a resurselor prin intermediul pietei libere.
c) esecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase, ceea ce face ca schimbul sa
nu aiba loc. Esecul negocierilor se poate datora existentei mai multor posibilitati cu privire la
conditiile schimbului reciproc avantajos. Daca exista o singura alternativa, negocierea nu are
obiect. In cazul alternativelor multiple, negocierea este dificila si exista riscul esecului.
Insuccesul negocierilor afecteaza derularea schimbului si genereaza pierderi de eficienta.
Trasatura comuna a situatiilor de esec al pietelor consta in discrepanta dintre costurile sau
beneficiile private, pe de o parte, si costurile sau beneficiile sociale, pe de alta parte.
EXTERNALITATILE
In sistemul concurentei perfecte, preturile conduc agentii economici spre o utilizare
eficienta a resurselor de care dispune colectivitatea, astfel incat surplusul colectiv este maxim
iar pietele se afla in echilibru. Echilibrul general al pietelor reprezinta o forma de eficienta
sociala. Echilibrul general este un optim Pareto, adica o situatie in care nu este posibila
imbunatatirea satisfactiei unui agent fara diminuarea satisfactiei altui agent economic.
Conceptul si tipurile de externalitati
Exista cazuri in care preturile nu joaca bine acest rol pe care teoria concurentei
perfecte il confera si in care costurile si beneficiile private difera de costurile si beneficiile
sociale. Situatiile in care deciziile de productie sau de consum ale unui agent economic
afecteaza (pozitiv sau negativ) direct satisfactia sau profitul altor agenti economici, fara
ca piata sa evalueze si sa-l oblige sa plateasca sau sa-l remunereze pentru aceasta
interactiune reprezinta externalitati sau efecte externe. Externalitatile formeaza o
categorie de fenomene care se caracterizeaza prin: a) sunt efecte derivatedin activitatea unui
alt agent economic decat cel care o suporta sau care este influentat de ea; b) nu sunt
inregistrate de piata in mod direct si, ca atare, nu influenteaza echilibrul concurential.
Costurile sau beneficiile care nu sunt incorporate in preturile pietei au un caracter
extern intrucat nu sunt asociate vanzatorului sau cumparatorului, ci unei terte parti.
In cazul externalitatilor, productia sau consumul unui bun de catre un agent economic
modifica functia de productie sau functia de utilitate a unui alt agent economic.
De exemplu, se considera doua firme care produc bunurile X si Y; functia de productie
a firmei A care produce bunul X este:
X = f(K
x
,Y),
unde K
x
reprezinta factorul de productie necesar pentru bunul X, iar Y exprima un element
poluant produs de firma B si care afecteaza activitatea din firma A. Intre productia celor doua
firme exista o corelatie negativa:
dX/dY s 0,
ceea ce inseamna ca productia lui Y de catre firma B genereaza asupra productiei bunului X
fenomenul de ineficienta sau un cost extern.
Dimpotriva, daca productia bunului Y influenteaza pozitiv productia bunului X, si
dX/dY >0, avem de-a face cu fenomenul eficientei externe, firma B genereaza un beneficiu
extern asupra productiei bunului X.
Externalitatile pot fi pozitive sau negative. Externalitatile pozitive corespund unor
activitati ce produc economii sau beneficii pentru terti, iar externalitatile negative genereaza
costuri (dezeconomii) pentru terte parti.
Externalitatile reprezinta un caz de esec al pietelor in situatia in care concurenta
libera genereaza niveluri de productie sau de consum ce nu corespund alocarii eficiente a
resurselor si nu se realizeaza un optim Pareto.
De remarcat ca prezenta costurilor externe face ca pretul corespunzator echilibrului
Pareto (p
p
x
) sa fie mai mare decat pretul in situatie de echilibru concurential (p
*
x
), iar
cantitatea echilibrului Pareto (Q
p
x
) sa fie mai mica decat cea corespunzatoare echilibrului
concurential (Q
*
x
) (fig. 9.1).
Prin luarea in considerare doar a costurilor marginale private (C
mg
P) este generata
cantitatea de echilibru Q
*
x
, dar PIB la preturile date nu este maxim (graficul a).
Daca se considera ca bunurile X si Y se produc simultan (graficul b), cuplul de cantitati
eficiente Q
*
x
si Q
*
y
caruia ii corespunde setul de preturi (p
*
x
, p
*
y
) genereaza dreapta PIB, a
carei inclinatie este mai mica decat rata de transformare a bunurilor (RTB) in punctul 'a'.
Echilibrul Pareto cere RTB
a
= p
*
x
/ p
*
y
, adica la setul de preturi dat, dreapta PIB trebuie sa fie
tangenta la curba transformarii (curba posibilitatilor de productie). Daca se ia in considerare
si costul marginal extern, se obtine in graficul (a) curba ofertei O
2
, careia ii corespunde o
cantitate de echilibru Q
p
x
mai mica si un pret de echilibru mai mare, p
p
x
. La noul pachet
eficient reprezentat prin punctul 'b' in graficul (b), si noul set de preturi avem in mod
corespunzator dreapta PIB
2
, care este tangenta la curba transformarii si conditia de echilibru
Pareto este indeplinita:
RTB
b
= p
p
x
/ p
p
x
.
(a)




(b)

Fig. 9.1. Echilibrul concurential, echilibrul optim-Pareto si curba posibilitatilor de productie.
Beneficiul social sau costul social este o combinatie de beneficii private si beneficii
externe sau costuri private si costuri externe. In acest caz, prin beneficiu se intelege expresia
valorica a utilitatii marginale a consumului. Deoarece utilitatea marginala este descrescatoare,
beneficiul marginal este si el descrescator in raport cu cresterea consumului. Beneficiul
marginal defineste curba cererii, iar costul marginal desemneaza curba ofertei.
Folosim urmatoarele notatii pentru a indica beneficiile si costurile:
- BmgP = beneficiul marginal privat;
- B
mg
E = beneficiul marginal extern;
- B
mg
S = beneficul marginal social (B
mg
S = B
mg
P + B
mg
E);
- C
mg
P = costul marginal privat;
- C
mg
E = costul marginal extern;
- C
mg
S = costul marginal social (C
mg
S = C
mg
P + C
mg
E).
Pentru a realiza eficienta economica sociala, este nevoie ca B
mg
S = = C
mg
S pentru
fiecare bun (serviciu) sau activitate. Motivul este evident. Atat timp cat B
mg
S > C
mg
S,
productia sau activitatea ar trebui extinsa deoarece beneficiile suplimentare depasesc costurile
suplimentare. In cazul in care B
mg
S < C
mg
S, productia trebuie restransa. Rezulta ca
productia si consumatorii trebuie sa puna in balanta beneficiile si costurile. Printr-un sistem
de impozite si subventii acestia sunt constransi sa aduca la acelasi nivel beneficiile si
costurile.
Externalitatile pozitive de productie
Externalitatile pozitive (economii externe) de productie apar deoarece de anumite
actiuni ale unor agenti economici beneficiaza alti agenti economici, fara ca acestia sa
plateasca pretul pentru beneficiile obtinute. Exemplul clasic este cel al apicultorului si
gradinarului: gradinarul, care furnizeaza florile si nectarul acestora, contribuie la productia de
miere fara ca proprietarul stupilor sa plateasca, dar si albinele ajuta la polenizarea plantelor
fara ca gradinarul sa plateasca. Este vorba aici de o externalitate de productie pozitiva
reciproca.
Economiile externe de productie pot sa se manifeste in mai multe situatii:
imbunatatirea calitatii unei strazi care este utilizata de un agent economic, preocuparea unei
firme de formarea continua si ridicarea calificarii profesionale a salariatilor. De aceste
imbunatatiri aduse unor factori de productie beneficiaza, in primul rand, agentul economic
care le-a realizat. Dar de aceste actiuni pot beneficia, concomitent sau ulterior, si agentii
economici care folosesc o sosea mai buna sau o mana de lucru calificata fara a despagubi
firma pentru cheltuielile facute. In acest caz beneficiul social este mai mare decat beneficiul
privat. Efectele unor operatiuni de imbunatatire a unor factori de productie nu se reflecta
integral si exclusiv asupra costurilor si beneficiilor proprii. Unele se transmit si influenteaza
pozitiv situatia altor firme. Un alt exemplu de externalitate pozitiva de productie priveste
activitatile de cercetare dezvoltare. Daca o firma efectueaza cheltuieli si pune la punct un nou
procedeu de fabricatie, alte intreprinderi vor beneficia de aceasta, chiar daca este nevoie de un
decalaj in timp pentru ca inovatia sa scape de sub incidenta brevetarii. Avantajul adus de
inovatie, in timp, ansamblului de intreprinzatori (cei care au efectuat cheltuieli pentru
cercetare si cei care nu au efectuat astfel de cheltuieli) este mult mai mare decat beneficiul
inovatorului.
Externalitatile pozitive de productie sunt prezentate cu ajutorul fig. 9.2.
Din moment ce exista beneficii externe pentru producatori, curba C
mg
S se afla sub
curba C
mg
P (C
mg
S < C
mg
P), si cum curba cererii exprima beneficiul marginal social (privat) al
consumatorilor, nivelul optim al productiei, Q
0
este dat de intersectia curbei cererii cu curba
C
mg
S.
Pret
C
mg


C
mg
S

C
mg
P

Fig. 9.2. Externalitati pozitive in productie.
In conditiile unei piete cu concurenta perfecta, volumul productiei este reprezentat de
Q
1
si corespunde intersectiei curbei cererii cu curba costului marginal privat, C
mg
P. Inseamna
ca, din punct de vedere social, se produce mai putin. La nivelul productiei Q
0
, producatorii
obtin pretul p
0
, dar costul lor marginal este C
0
. Productia poate fi sporita prin acordarea unei
subventii pentru producator egala cu (C
0
-p
0
). In acest caz, consumatorul plateste un pret egal
cu costul marginal C
0
, minus beneficiul extern (C
0
-p
0
) sau un pret egal cu p
0
, ceea ce
inseamna ca subventia este egala cu beneficiul extern.
Care este sursa subventiei? Administratia ar putea colecta de la populatie suma
necesara prin prelevarea beneficiului extern. Dar cheltuiala cu subventia ar putea sa nu fie
egala cu beneficiul extern total. Beneficiul net al societatii din subventie este reprezentat de
suprafata hasurata si exprima excedentul de beneficiu social in raport cu costul social obtinut
de la productia suplimentara realizata ca rezultat al subventiei.
Externalitati negative in productie
Dezeconomiile externe de productie se manifesta in situatia in care deciziile unor
agenti economici dauneaza altora fara a exista o compensatie financiara. Generatorul
dezeconomiilor externe de productie este o firma.
Poluarea constituie cazul caracteristic pentru externalitati negative de productie.
Daca o intreprindere deverseaza apele uzate intr-un rau, sau daca elibereaza gaze toxice in
atmosfera, afecteaza mediul natural fara ca piata, in mod spontan, sa defineasca un pret pentru
poluare. Nu exista piata pentru aerul pur al unui oras sau pentru apa curata a raurilor si
oceanelor.
In fig. 9.3. se prezinta cazul externalitatilor negative in productie.
Pret
C
mg


C
mg
S

C
mg
P

Fig. 9.3. Externalitati negative in productie.
Curba cererii D indica beneficiile marginale private si sociale. Curba ofertei, in situatie
de concurenta, reflecta doar costurile marginale private. Curba C
mg
S este situata deasupra
curbei ofertei concurentiale exprimata de C
mg
P. Productia sociala optima este Q
0
si pretul este
p
0
. In cazul unei piete concurentiale care poate produce Q
1
la pretul p
1
, se manifesta o tendinta
de supraproductie. Productia sociala exprimata Q
0
are pretul p
0
iar costul marginal privat este
C
0
. Guvernul poate percepe o taxa pe unitate de produs (p
0
-C
0
), sa creasca costul marginal
privat cu (p
0
-C
o
) si sa reduca productia de a Q
1
la Q
0
. Consumatorii platesc atunci p
0
la nivelul
costului marginal social.
Venitul obtinut din incasarea pe produs poate fi utilizat pentru compensarea
externalitatilor ce provin din producerea bunului respectiv. De exemplu, in cazul in care
firma polueaza apa, suma ar putea fi folosita pentru curatirea raului in care se deverseaza
apele uzate sau pentru a compensa in alt mod pe cei care sunt afectati de poluare.
De subliniat ca venitul obtinut prin perceperea taxei pe produs poate fi mai mare sau
mai mic decat costul extern. In figura de mai sus, venitul este (p
0
-C
o
)Q
0
, pe cand costul extern
este egal cu suprafata dintre C
mg
S si C
mg
P pana la Q
0
. Castigul net al societatii este reprezentat
de suprafata hasurata si arata excesul costurilor fata de beneficii. Este de fapt insumarea
diferentei (C
mg
S - B
mg
S) pentru productia ce depaseste Q
0
la Q
1
.
Externalitati pozitive de consum
Exista economii externe in consum in cazul in care deciziile unui consumator au
efecte pozitive de care beneficiaza si altii, fara nici o compensatie monetara. Un bun
exemplu ar fi vaccinarile de care beneficiaza nu doar persoana in cauza ci si alte persoane,
deoarece este impiedicata raspandirea bolilor contagioase.
Economiile externe in consum apar, mai ales daca utilitatea pe care o resimtim prin
dispunerea de un anumit bun depinde de numarul de consumatori care folosesc un bun
asemanator. Este cazul serviciilor de telecomunicatii. Pentru un individ utilitatea racordarii la
reteaua telefonica depinde de numarul persoanelor racordate. Sosirea unui nou abonat largeste
gama de apeluri posibile si aduce o satisfactie suplimentara persoanelor deja abonate, fara ca
acestea sa achite o contrapartida tarifara.
Externalitatea pozitiva in consum este relevata in fig. 9.4. Ca si in figurile anterioare,
curba C
mg
S (care este identica cu cea a C
mg
P), este curba ofertei. Curba cererii D este curba
B
mg
P. Exista beneficii externe pentru consumatori, B
mg
S > B
mg
P, curba B
mg
S se situeaza
deasupra curbei cu o cantitate egala cu B
mg
. Cantitatea optima din punct de vedere social este
Q
0
, unde B
mg
P = C
mg
S.
Fara nici o interventie guvernamentala, cantitatea produsa este Q
1
si pretul
corespunzator este p
1
, ceea ce inseamna ca avem o subproductie in comparatie cu nivelul
optim social. Daca se produce Q
0
, pretul este p
0
, dar costul marginal pentru acest volum de
productie este C
0
. Aceasta inseamna ca este nevoie de o subventie pentru consumatori, a carei
marime este (C
0
-p
o
). Producatorii obtin C
0
iar cumparatorii platesc p
0
. Cel putin o parte din
subventie (C
0
-p
o
)Q
0
, ar putea fi obtinuta de la cei ce beneficiaza de profituri externe provenite
din consumul unor bunuri.
C
mg
S=C
mg
P

D=B
mg
P

B
mg
S

Pret
C
mg


Fig. 9.4. Externalitati pozitive de consum.
Externalitati negative de consum
Pot sa se manifeste dezeconomii externe de consum atunci cand consumatorii
sunt la originea unor daune pentru alti consumatori. Tutunul poate sa constituie o placere
pentru unele persoane, dar fumul este daunator pentru terti. Pentru o persoana muzica
zgomotoasa poate reprezenta o placere, dar este la originea dezeconomiilor externe de consum
daca deranjeaza persoanele care apreciaza calmul si linistea.
B
mg
S

Pret
C
mg


C
mg
S=C
mg
P

D=B
mg
P

Fig. 9.5. Externalitati negative de consum
Externalitatile negative in consum sunt exprimate de fig. 9.5. Din moment ce exista
efecte negative in consum, C
MG
S si C
mg
P sunt egale si curba cererii reflecta doar beneficiul
marginal privat B
mg
P, iar B
mg
S < B
mg
P, respectiv curba B
mg
S se afla sub curba B
mg
P.
Cantitatea optima este Q
0
(punctul unde B
mg
S =C
MG
S). In absenta oricarei interventii,
cantitatea furnizata si consumata este Q
1
, si pretul este p
1
. Este o situatie de supraproductie in
comparatie cu nivelul social optim.
Forme tipice de dezeconomii externe de consum sunt efectele de aglomerare ce se
manifesta in conditiile utilizarii unor bunuri publice. Daca un individ foloseste mijloacele de
transport in comun in orele de afluenta maxima, el este la originea unei nemultumiri pentru
alti calatori deoarece se micsoreaza spatiul de care ei ar putea dispune si au o calatorie mai
putin confortabila.
Alte economii externe de consum sunt mai subtile. Astfel, satisfactia pe care o
resimtim prin dreptul de dispozitie asupra unor bunuri poate sa depinda de statutul social
care le este asociat si de comparatiile interpersonale pe care aceste bunuri permit sa le
stabilim.
Ineficienta unei economii de piata in cazul poluarii
Pentru a analiza situatia unei economii in cazul dezeconomiilor externe de productie,
consideram cazul unei localitati in care sunt instalate un numar 'n' de uzine si care deverseaza
in mediu deseuri toxice prin care sunt afectati 'm' locuitori.
Costul de productie al unei uzine CT
1
depinde de volumul productiei q
1
si de cantitatea
de deseuri y
1
. Neutralizarea deseurilor toxice implica cheltuieli care micsoreaza profitul. Daca
deverseaza in mediu mai multe deseuri, profitul la un volum dat al productiei este mai ridicat
decat in situatia in care utilizeaza tehnologii mai putin poluante dar mai costisitoare.
Transcrierea analitica a acestei ipoteze este urmatoarea:
Din aceste ipoteze rezulta ca intreprinderea are un interes financiar fundamental
pentru a polua mediul ambiant.
In continuare presupunem ca exista un nivel maxim al poluarii y
y
de la care costul nu
se mai diminueaza si ca acest prag este independent de cantitatea produsa q
J
. Costul total, in
acest caz, se modifica in functie de cantitatea de deseu y
y
, asa cum indica fig. 9.6, unde se
presupune ca q
J
1
>q
J
0
.
Pentru y
J
efectiv mai mic decat nivelul optim , sporirea lui y
J
reduce costul de
productie al intreprinderii. Presupunem, de asemenea, ca costul marginal cCT
J
/cq
J
creste
odata cu volumul productiei si se reduce daca sporeste volumul deseurilor, ceea ce
corespunde ipotezelor:

Fig. 9.6. Relatia intre costul total si volumul poluarii
Notam cu Y volumul total al deseurilor si . Poluarea mediului natural
constituie o insatisfactie pentru indivizi. Se presupune ca satisfactia individului i este U
i
si se
poate scrie:
unde: i = 1, 2, , m;
v
i
= parametru ce masoara consecintele cantitatii de deseuri asupra bunastarii
individului i;
M
i
= veniturile individului i consacrate achizitionarii bunurilor pentru consumul
personal.
Satisfactia individului este o functie descrescatoare in raport cu poluarea: cu cat
poluarea este mai importanta, cu atat satisfactia este mai redusa.
Daca intreprinderile poluante apartin riveranilor, atunci u
ij
exprima valoarea fractiunii
din totalul titlurilor uzinei j ce le poseda un individ, astfel ca:
u
1j
+u
2j
++u
mj
=1,
iar profitul distribuit este . Profitul intreprinderii se determina ca diferenta intre venit
si cost:
t
j
= p
j
q
j
- CT
j
(q
j
,y
j
),
unde p
j
este pretul bunului vandut de intreprinderea j.
Daca individul i mai dispune si de alte venituri V
i
, considerate ca
date, se poate scrie:
iar satisfactia sa este exprimata de relatia:
Obiectivul intreprinderii j este maximizarea profitului. Ea are doua variabile de
decizie: q
j
si y
j
. Daca nu este penalizata pentru poluarea pe care o produce, obtinerea
profitului maxim va determina intreprinderea sa arunce in mediul ambiant o cantitate sporita
de deseuri, ceea ce ii minimizeaza costul privat de productie. Pentru cantitatea de productie
aleasa q
j
si cantitatea respectiva de deseu y
j
, profitul maxim este:
t=p
j
q
j
- CT(q
j
y
j
) max,
iar productia q
j
verifica relatia:
adica, egalitatea pretului cu costul marginal.
Pentru a ajunge la o solutie satisfacatoare din punct de vedere social, se cere
definirea in prealabil a ceea ce inseamna functionarea optima a economiei din punctul de
vedere al colectivitatii. Colectivitatea locala este interesata in activitatea intreprinderilor
poluante din doua motive: unii locuitori sunt coproprietari si profiturile realizate sunt
distribuite, dar in acelasi timp sunt afectati de poluare.
Abstractie facand de elementele restrictive care pot fi invocate, se poate retine drept
criteriu de bunastare colectiva suma utilitatilor individuale. In acest caz, bunastarea
colectiva W, astfel definita, este exprimata de relatia:
Daca se utilizeaza definirea
profitului, se poate scrie functia de bunastare colectiva:
Definind q
j
si y
j
in maniera maximizarii bunastarii
colective, conditiile de optimalitate se scriu:
unde q
*
j
si y
*
j
exprima productia optima si volumul optim de deseu poluant al intreprinderii y,
iar .
Prima conditie exprima egalitatea pretului cu costul marginal al productiei.
A doua conditie necesita o interpretare mai larga. Valoarea maxima pe care
consumatorul 'i' este dispus sa o plateasca pentru a reduce volumul poluarii cu o unitate, este
egala cu -v
i
(Y*), iar - defineste suma disponibilitatilor marginale de plata din
partea riveranilor pentru a reduce cantitatea de deseuri deversate in exterior. Costul
marginal al reducerii poluarii, adica suplimentul de cost pe care trebuie sa-l suporte firma j
pentru a reduce cantitatea de deseu deversat cu o unitate, se exprima prin -cCT
j
/cy
j
.
Egalitatea intre suma disponibilitatilor marginale de plata si costul marginal de reducere a
poluarii pentru toate intreprinderile reprezinta cea de-a doua conditie de optim. Ea
corespunde conditiei Bowen-Lindahl-Samuelson Aceasta inseamna ca reducerea poluarii
are un cost si volumul optim de deseuri este definit de egalitatea costului suplimentar
cauzat de reducerea cu o unitate a deseurilor cu suma disponibilitatilor de plata a
agentilor pentru o asemenea reducere. Pentru o cantitate optima y
*
j
, costul marginal de
reducere a deseurilor este strict pozitiv.
Maximizarea bunastarii colective conduce la retinerea acelor niveluri de productie si a
cantitatilor de deseuri ce sunt inferioare celor care rezulta din comportamentul individual
(descentralizat) al intreprinderilor care isi maximizeaza profitul. Aceasta inseamna ca spre
deosebire de o intreprindere ce urmareste sa-si maximizeze profitul care nu tine seama decat
de costurile private antrenate de dezvoltarea productiei sale, maximizarea bunastarii
colective implica includerea ansamblului de costuri sociale in costul de productie, format
din costul factorilor de productie achizitionati si costul deseurilor poluante pentru
colectivitate.
Internalizarea externalitatilor negative
Inlaturarea ineficientei cauzate de externalitati se poate realiza prin internalizare.
Aceasta inseamna a impune institutii sau reguli care sa-l determine pe producatorul de
externalitati negative sa trateze costurile si beneficiile sociale ca pe costuri si beneficii private.
Teorema Coase
In teoria economica este consemnata teorema lui R. Coase, cu ajutorul careia se
demonstreaza ca un optim Pareto este inca posibil in prezenta externalitatilor si in absenta
interventiei guvernului daca se realizeaza o intelegere (negociere) intre producatorul de
externalitati si cel ce resimte efectul acestora (receptorul), cu conditia ca drepturile de
proprietate sa fie clar definite. Coase sustine ca prezenta efectelor externe nu determina in
mod necesar interventia guvernului, deoarece interventia insasi este costisitoare, iar actiunile
private ar putea avea acelasi rezultat. Acolo unde este posibil, R. Coase arata ca
responsabilitatile legale ar trebui reglementate prin piata, ceea ce este posibil daca nu sunt
costuri de tranzactie.
Reglementarea poluarii are menirea sa asigure volumul optim de poluare la un nivel
care depinde de modul de definire a drepturilor de proprietate.
Teorema Coase se poate demonstra cu ajutorul fig. 9.7. Se considera externalitatea ca
un factor de productie extern implicat de realizarea bunului pentru care este organizat un
proces de productie. In acest caz, externalitatea are un cost marginal crescator, reprezentat
de curba CM, si un beneficiu marginal descrescator, reprezentat de curba BM.

Fig. 9.7. Teorema Coase.
Deoarece producatorul incaseaza beneficiul marginal realizat de externalitate dar nu
acopera costul marginal al acestuia (este un cost extern), el alege varianta de a produce
cantitatea de externalitate E
m
care corespunde beneficiului marginal zero, adica beneficiului
total maxim. Pe intervalul [E
*
, E
m
] costul marginal suportat de terte persoane este mai mare
decat beneficiul marginal al producatorului de externalitati. Comportandu-se rational, agentii
afectati de externalitati vor oferi agentului producator un venit mai mare decat beneficiul
marginal, dar mai mic decat costul marginal, pentru a opta pentru o cantitate mai redusa de
externalitate. Atata timp cat C
mg
> B
mg
, exista un castig din tranzactie care poate fi impartit
intre producatorul de externalitate si agentii economici afectati. Cand C
mg
= B
mg
, pierderea
agentilor economici afectati este egala cu castigul producatorului, tranzactia inceteaza,
receptorii nu mai au ce oferi, iar cantitatea de externalitate este la nivelul optim E
*
.
In cazul in care agentul economic receptor detine dreptul de proprietate asupra
externalitatilor, el suporta costul extern, iar beneficiul marginal revine producatorului.
Agentul receptor alege nivelul zero al externalitatii. La acest nivel costul marginal si
beneficiul marginal sunt egale cu zero. Pe intervalul [O,E
*
] beneficiul marginal este mai mare
decat costul marginal (B
mg
> C
mg
). Comportandu-se rational, producatorul de externalitati
va oferi celor afectati un castig mai mare decat costul marginal si mai mic decat beneficiul
marginal. In acest fel ambele parti castiga. Cand B
mg
= C
mg
tranzactia inceteaza deoarece
producatorul nu mai are ce oferi, iar cantitatea de externalitate a atins nivelul optim E
*
.
Internalizarea externalitatii, potrivit teoremei Coase, nu implica eliminarea
completa a acesteia. Deoarece externalitatea este efectul secundar al generarii unui venit,
situatia optima corespunde acelei cantitati de externalitate pentru care beneficiul
marginal si costul marginal se egaleaza.
Metode de reglare a poluarii
Daca se considera ca exista un nivel optim al poluarii diferit de zero, care sunt
metodele cele mai indicate pentru a-l atinge? Exista trei modalitati: 1) elaborarea si aplicarea
unor standarde de poluare; 2) plata unei taxe de poluare; 3) achizitionarea drepturilor
(licenta) de poluare. Prima este o metoda de control direct, in timp ce celelalte doua sunt
metode indirecte. Pentru aplicarea metodei standardelor si a metodei licentelor este nevoie sa
stim nivelul optim de poluare, iar pentru aplicarea metodei taxei trebuie cunoscute beneficiile
marginale sociale si costurile marginale sociale la nivelul optim de poluare.
Standardele de poluare
Modalitatea frecventa in care guvernele aduc la acelasi nivel costurile private si
costurile sociale consta in impunerea unor standarde de poluare. In majoritatea tarilor se
monitorizeaza poluarea aerului, poluarea apei si se reglementeaza cantitatea de deseuri
poluante ce poate fi deversata.
Fixarea unor standarde de poluare implica stabilirea unor niveluri maxime de
concentratie pentru fiecare poluant. In general, standardele sunt stabilite avandu-se in vedere
criteriile de sanatate, in sensul ca poluantul nu trebuie sa depaseasca nivelurile care ar face
apa improprie pentru consum sau aerul periculos pentru respirat. In acest scop administratiile
ar putea solicita intreprinzatorilor sa reduca gradul de poluare al deseurilor pana la un anumit
nivel, inainte ca acestea sa fie deversate in mediul natural. In concluzie, standardul de poluare
este menit sa obtina un nivel de poluare bine stabilit la cel mai mic cost de control posibil.
Metoda standardelor de poluare este considerata ca fiind cea mai putin eficienta
intrucat doar intamplator se poate ajunge la un nivel optim de poluare. Pentru ca
guvernul sa realizeze nivelul optim de poluare, trebuie sa dispuna de informatiile referitoare la
activitatile poluante si sa cunoasca pozitiile exacte ale curbelor de costuri si beneficii sociale.
Pentru a le gasi, se cer cunoscute pretul apei, costurile private ale firmelor ce se ocupa cu
distribuirea apei si costurile externe ale celor care folosesc apa. In practica, standardele sunt
determinate intr-o maniera mult mai arbitrara. Un alt aspect al metodei standardelor este
ipoteza dupa care toti poluatorii vor obtine aceleasi efecte fara a tine seama de costurile
diferitelor intreprinderi. Unele firme ar putea considera ca este mai avantajos sa schimbe
utilajul in asa fel incat sa ajunga la un anumit standard, in timp ce alte firme ar putea sa
considere solutia respectiva prea costisitoare, si ca ar fi mai avantajoasa folosirea in
continuare a vechilor echipamente si tehnologii. In lipsa unei legislatii care sa oblige firmele
sa schimbe la anumite perioade tehnologiile poluante, costurile depoluarii cresc enorm. Pe
langa aceasta, daca nu exista nimeni in masura sa impuna pedepse, cel care polueaza nu va
avea de suferit.
Reglementarile recente in Uniunea Europeana tintesc spre un compromis: 'cea mai
buna tehnologie disponibila nu determina costuri externe'. Atat firmele cat si administratiile
sunt libere a discuta ce inteleg prin 'cea mai buna tehnologie disponibila' si 'cost extern'.
Aceasta este o incercare de a face firmele sa reduca poluarea si in acelasi timp costurile
externe.
Principiul poluator-platitor
In absenta unor constrangeri, intreprinderea deverseaza in mediu o cat mai mare
cantitate de deseuri pentru a reduce costul sau de productie. Comportamentul suboptimal al
intreprinderii poluante face necesara cautarea si definirea unei solutii de rezolvare a
externalitatilor negative: internalizarea acestora.
In esenta, internalizarea externalitatilor negative consta in incorporarea costurilor
externe in pretul pietei. Prin internalizare, costul marginal privat creste la nivelul costului
marginal social. Internalizarea externalitatilor negative nu este simpla, deoarece apar
dificultati in legatura cu masurarea costurilor externe. Masurarea costurilor externe este
necesara pentru stabilirea actiunilor guvernamentale cu rol corector. Astfel, A.C. Pigou arata
ca externalitatile negative pot fi internalizate printr-un sistem corespunzator de impozite si
subventii. Impozitul pe vanzari trebuie sa reflecte dimensiunile costurilor externe, astfel incat
costul marginal privat sa se deplaseze la nivelul costului marginal social.
Principiul poluator-platitor implica din partea guvernului instituirea unui impozit a
carui valoare este proportionala cu volumul deseurilor emise. Astfel, costul de productie al
intreprinderii poluante tine seama de costul social pe care il reprezinta poluarea.
Cel ce polueaza plateste si suporta costurile cu depoluarea mediului cand realizeaza
productia. Impozitul (taxa) de poluare este menit sa limiteze diferenta intre costul privat si
costul social, iar productia este adusa la nivelul social optim. El trebuie sa conduca la un
rezultat eficient, obligand intreprinderile care polueaza sa compenseze colectivitatea pentru
daunele provocate.
Se presupune ca nivelul impozitului este t si daca intreprinderea j deverseaza y
j
unitati
deseuri poluante, atunci trebuie sa plateasca o taxa egala cu ty
j
. In acest caz, profitul este:
t
j
=p
j
q
j
-CT
j
(q
j
,y
j
)-ty
j
.
Daca intreprinderea j alege un nivel de productie si o cantitate de poluanti care ii
maximizeaza profitul, valorile alese verifica relatiile:

Consideram ca taxa unitara are un nivel egal cu suma disponibi-
litatilor marginale de plata pentru o reducere a cantitatii de poluanti, evaluate pentru
cantitatea optima Y
*
, adica:
unde t
*
reprezinta taxa optima, iar valorile q
j
si y
j
verifica relatiile
Daca taxa este in acest mod fixata, sistemul are solutia
q
j
=q
*
j
si y
j
=y
*
j
si intreprinderea alege spontan nivelul optim de productie q
*
j
si de poluare y
*
j
.
Tinand seama de taxa, intreprinderile includ in costurile de productie, pe langa costurile
private si costurile sociale externe pentru poluarea de care sunt responsabile. In acest caz,
taxa a 'internalizat' costul social generat de poluare.
In legatura cu sistemul poluator-platitor se pot face doua observatii. Se remarca, in
primul rand, existenta unor incidente redistributive. Taxele asupra poluarii reduc profitul
intreprinderilor si diminueaza venitul proprietarilor, iar riveranii beneficiaza de resursele
fiscale colectate. Sistemul nu este modificat fundamental daca se inlocuieste taxa cu o
subventie proportionala cu reducerea poluarii in raport cu un nivel preferat y
j
. Intreprinderea
poate obtine o subventie de fiecare data cand accepta reducerea cantitatii deseurilor poluante
la un nivel inferior lui y
j
si plateste taxa daca depaseste nivelul respectiv. In al doilea rand,
trebuie satisfacute ipotezele informationale pentru ca sistemul sa poata functiona. In acest
scop trebuie definit nivelul optim de poluare Y
*
si determinat nivelul optim al taxei
(subventiei). Pentru aceasta se cere cunoasterea precisa a disponibilitatilor marginale de plata
ale agentilor economici ca si a functiei de cost a intreprinderilor poluante. Taxa optima este
modificata de fiecare data cand se modifica parametri ce definesc functiile de cost. Informatia
necesara pentru calcularea taxei trebuie sa fie precisa si constant repusa in discutie.
Drepturile de poluare
Multi economisti apreciaza ca ineficienta unor metode de reglare a externalitatilor se
explica prin absenta drepturilor de proprietate asupra unor bunuri, absenta ce este
determinata de imposibilitatea organizarii pietelor. Se considera ca daca drepturile de
poluare se schimba pe o piata concurentiala care stabileste un pret de echilibru, atunci se
poate restabili optimul deciziilor.
Sa presupunem ca guvernul determina printr-o modalitate oarecare cantitatea de deseuri ce
pot fi aruncate in mediul extern, in decursul unei perioade. Guvernul poate vinde la licitatie
autorizatii de poluare. Cantitatea strict limitata de autorizatii asigura ca nivelul de poluare sa
nu depaseasca limita stabilita.
Piata drepturilor de poluare are ca obiect de schimb autorizarea de deversare a unei
cantitati de deseuri in mediul ambiant. Dreptul de poluare se cumpara la pretul unitar si
pentru a deversa cantitatea y
j
, intreprinderea j trebuie sa plateasca y
j
. Firma care cumpara
autorizatia poate sa o foloseasca integral sau partial sau sa o vanda unei alte firme.
Profitul firmei y ce achizitioneaza autorizatia de poluare este:
t
j
=p
j
q
j
-CT
j
(q
j
,y
j
)-y
j
.
Oferta pentru bunul q
j
si cererea de drepturi de poluare y
j

rezulta din maximizarea profitului, ceea ce conduce la urmatoarele conditii de optim:
Drepturile de poluare apar in functia de profit similar
cu un factor de productie obisnuit ce este achizitionat la pretul . Cererea de drepturi de
poluare a intreprinderii j poate fi considerata o functie descrescatoare de .
y
j
=y
j
(), cu y
j
< 0,
iar functia de cerere totala a drepturilor de poluare poate fi exprimata
astfel:
Oferta drepturilor de poluare este privilegiul autoritatilor insarcinate cu controlul
poluarii. Acestea ofera cantitatea totala de drepturi pentru care suma disponibilitatilor
marginale de plata in scopul reducerii poluarii este egala cu pretul drepturilor. Cantitatea de
drepturi Y verifica egalitatea:
care defineste o functie crescatoare pentru oferta de drepturi de poluare.
Pretul drepturilor este considerat a fi perfect flexibil si el echilibreaza oferta si
cererea, ceea ce inseamna ca se fixeaza la nivelul
*
, care verifica egalitatea:
Y
s
(
*
)=Y
d
(
*
).
Pretul de echilibru al drepturilor de poluare
*
este egal cu costul marginal
necesar reducerii poluarii pentru fiecare intreprindere.
Starea de echilibru in acest domeniu poate fi apreciata ca o rezultanta a procesului de
tatonare in cadrul careia autoritatile publice revizuiesc cantitatea si pretul drepturilor de
poluare pentru a fi o concordanta intre cantitatea de drepturi pe care spera sa o vanda si
cantitatea de drepturi pe care intreprinderile o solicita efectiv.
BUNURILE PUBLICE
Conceptul de bun public
In anii '50, P. Samuelson a formulat teoria bunurilor publice pure. Un bun public pur
este acela care furnizeaza beneficii nonexclusive si nonrivale, iar efectul de aglomerare
este absent. Daca una dintre aceste conditii nu se verifica, atunci vorbim de existenta
bunurilor publice mixte.
Prin nonexclusivitate se intelege imposibilitatea de a exclude de la consum vreun
consumator potential imediat ce bunul a fost produs. Exista imposibilitatea de excludere daca
natura bunului face ca el sa nu fie posibil de a fi rezervat utilizarii anumitor agenti. Apararea,
justitia, educatia nationala, reteaua rutiera etc. sunt exemple de bunuri publice. Un far
construit in zona unui port este un bun public intrucat dupa construirea sa nici un capitan de
vapor nu poate fi exclus de la folosirea farului pentru ghidarea vasului, indiferent ca plateste
sau nu.
Pentru unele bunuri publice, anumiti indivizi pot fi in mod efectiv exclusi. Aceasta
excludere poate fi facuta prin prelevarea unui pret: taxa autorutiera, biletul de intrare intr-un
parc municipal.
Nonrivalitatea semnifica faptul ca dupa ce bunul a fost produs, cresterea
beneficiarilor acestuia nu diminueaza volumul utilitatilor pe care bunul le ofera deja
consumatorilor initiali. Rezulta ca pentru orice consumator aditional, care apare dupa ce
bunul a fost produs, costul marginal este zero. Bunul care are aceasta proprietate poate fi
considerat un bun ce ocazioneaza numai costuri fixe. In cazul acesta nu exista costuri
variabile. In exemplul precedent cu farul construit in raza unui port, cresterea numarului de
utilizatori ai semnalelor nu diminueaza cu nimic volumul utilitatilor pe care farul le ofera deja
consumatorilor initiali.
Pentru bunurile publice pure exista obligatia de folosire: faptul de a dispune de un
bun public nu este efectul deciziei agentului economic respectiv. Obligatia de folosire apare in
cazul apararii teritoriului. Deoarece persoanele individuale nu pot decide asupra unui nivel de
aparare ce le-ar fi asigurat de catre armata, fiecare cetatean dispune de aceeasi 'cantitate' de
aparare a teritoriului.
Unele bunuri publice nu verifica principiul obligativitatii de folosire: o scoala sau o
retea rutiera publica pot fi substituite cu o scoala privata si cu un tren.
In sfarsit, exista efecte de aglomerare, deoarece satisfactia pe care un consumator o
resimte prin folosirea unui bun public depinde de numarul de utilizatori care beneficiaza in
mod egal. Daca nu exista efect de aglomerare in cazul apararii strategice, apararea civila nu
urmeaza aceeasi regula: calitatea protectiei individuale depinde de reteaua de adaposturi,
numarul de persoane ce trebuie protejate. Justitia nu face exceptie de la efectul de aglomerare
intrucat apare un decalaj intre depunerea unei petitii si rezolvarea ei. Reteaua rutiera prezinta
efecte de aglomerare deoarece exista ore de supraincarcare si blocarea circulatiei reduce
fluiditatea traficului. Efecte de aglomerare sunt exemple de efecte externe, de situatii in care
satisfacerea unui agent economic prin utilizarea unui serviciu public este afectata direct de
deciziile altor agenti economici.
Bunul public poate sa priveasca un numar limitat de cetateni sau colectivitatea
nationala. Apararea nationala priveste toti cetatenii statului, pe cand construirea unui pod, a
unui parc, iluminatul public al unei localitati etc. sunt bunuri publice susceptibile sa
amelioreze bunastarea unui numar limitat de cetateni care compun o colectivitate locala.
Cererea agregata de bunuri publice
Nonrivalitatea in consum nu implica adaugiri la costurile variabile si la costurile
marginale atunci cand la consumatorii existenti se alatura un consumator suplimentar. Aceasta
caracteristica are implicatii asupra modului specific in care se manifesta cererea si oferta.
Spre deosebire de optiunea privata, modelul cererii de bunuri publice apare schimbat.
In principiu, bunurile publice nu se cumpara, iar institutiile publice se conduc dupa
reguli politice si administrative. Individul nu apare in calitate de cumparator al bunului
public contra bani , ci de beneficiar al bunului, din cauza decuplarii beneficiilor primite in
urma folosirii bunurilor publice de obligatiile de platitor de impozite si taxe pe care le are
orice consumator al unor asemenea bunuri. Nevoia de bunuri publice se exprima in campanii
electorale, intalniri cu deputati si senatori, consilieri sau prin presiunea unor grupuri de
interese. Relevarea nevoii de catre producator are loc prin intermediul guvernului ales.
Conform lui J.M. Buchanan, deciziile asupra cererii si ofertei de bunuri publice sunt facute de
catre consumatorul votant prin institutii politice si nu prin piata.
Mecanismul cererii si ofertei de bunuri publice are drept caracteristici urmatoarele:
a) Separarea beneficiilor reprezentand consumul bunurilor publice, de contributia la
costul ofertei acestora.
b) Organizatiile publice obtin principalele lor venituri de la buget prin impozite,
taxe, donatii, alte surse si nu prin preturi.
c) Imposibilitatea masurarii obiective a productiei si beneficiului de bunuri publice.
d) Valoarea productiei de bunuri publice este reprezentata de costurile factorilor
utilizati pentru crearea productiei. Nu exista o linie care sa exprime nivelul minim
de eficienta si care sa limiteze cheltuielile publice.
In conditiile pietei bunurilor publice sunt prezente patru categorii de decidenti:
Consumatorul votant - ce urmareste satisfacerea maxima a trebuintelor fara limita
bugetara proprie, si care foloseste dreptul de vot pentru alegerea partidului care ii
ofera cele mai mari avantaje;
Guvernul alege actiunile care sa-i aduca, in ultima instanta, cel mai mare numar de
voturi;
Administratiile publice urmaresc obtinerea unei alocatii bugetare maxime, inclusiv
cresterea influentei prestigiului si venitului;
Producatorul urmareste obtinerea venitului maxim indiferent de nivelul eficientei
la care se realizeaza bunurile publice.
In cazul bunurilor publice, cererea se formeaza in mod specific. Neexistand obligatia
din partea consumatorului de a plati contravaloarea bunului si nici piata pentru a face
cunoscute producatorului dorintele sau nevoile consumatorului, relatiile dintre consumatori
si producatori se desfasoara prin intermediul institutiilor publice si administratiilor. Asa cum
precizeaza Bruno Fray, consumatorii votanti si producatorii de bunuri publice fac cunoscut
guvernului ca o crestere a ofertei va produce acestuia beneficii sub forma numarului de voturi,
iar un refuz de satisfacere a cererii l-ar costa multe voturi si, probabil o infrangere electorala.
Fata de cererea de bunuri, guvernul nu poate ramane indiferent, si este pus in fata unor
dileme mari: daca respinge cererea pentru a se incadra in limitele resurselor disponibile pierde
o parte din votanti, iar daca accepta cresterea cantitatii de bun public pentru a maximiza
voturile, nu dispune de resurse si este obligat sa sporeasca impozitele. In consecinta, reactiile
guvernului sunt calauzite de rationamente legate de atingerea obiectivului principal -
maximizarea numarului de voturi in conditiile restrictiilor economice date, precum si de
cerinta de a adopta anumite strategii si tactici care sa concureze cu cele ale opozitiei.
In conditiile in care pe consumatori ii intereseaza doar beneficiul si neglijeaza costurile, se
ajunge la supradimensionarea cererii si la relevarea preferintei in termeni politici. Se pune
intrebarea daca o astfel de cerere poate avea o forma analitica.
Raspunzand afirmativ, P. Samuelson a formulat curba cererii de bunuri publice sub
forma unei pseudo-curbe. Pentru trasarea pseudo-curbei cererii se presupune ca fiecare
persoana releva 'disponibilitatea marginala de plata pentru bunul public'. Pseudo-curba cererii
pentru bunul public din fig. 9.8 reprezinta disponibilitatea marginala a consumatorului votant
de a plati cantitatile din bunul public utilizat.
s

Fig. 9.8. Cererea optim paretiana (Q
*
) si cererea politica de
bunuri publice (Q'
p
).
In fig. 9.8 sunt prezentate trei situatii:
a) Cand se ia in considerare disponibilitatea marginala de a plati (pretul marginal al
bunului public) si curba costului marginal real. La intersectia celor doua curbe se
realizeaza cererea optim Pareto Q
*
.
b) Cand se ia in considerare doar o parte din pret, p'
0
, restul fiind suportat de stat prin
subventie, adica p'
0
= p
0
-s, cererea de bunuri publice (Q'
p
) are un caracter politic
datorita interventiei statului prin acordarea de subventie.
c) Cand pretul este egal cu zero, cererea in intregime are un caracter politic (Q
p
) si
este maxima.
Din grafic rezulta ca cererea politica este mai mare decat cererea optim Pareto:
Q
p
> Q'
p
>Q
*
.
Aceasta apare ca o tendinta generala stimulata de mecanismele politice de formare a
cererii de bunuri publice.
Caracteristica de nonrivalitate in consum se reflecta in modul specific de agregare a
curbelor individuale ale cererii. Daca la bunurile private agregarea are loc pe orizontala, in
cazul bunurilor publice curbele cererii sunt agregate pe verticala.
In fig. 9.9 pe abscisa este reprezentata cantitatea de bunuri private (Q) si bunuri
publice (Q
G
) destinate consumului, iar pe ordonata preturile bunurilor (p) si, respectiv, taxele
(impozitele individuale), T
A
si T
B
, interpretate ca preturi pentru bunurile publice. De
asemenea, sunt trasate curba ofertei (cost marginal) S=C
mg
, cererea individuala pentru A si B,
precum si cererea agregata D
A+B
.
C
G
mg
= S

C
mg
= S

(a)

(b)

Fig. 9.9. Cererea agregata de bunuri private (a) si de bunuri publice (b).
In cazul bunurilor private, cererea agregata D
A+B
, rezulta din insumarea pe orizontala a
celor doua cereri individuale la un pret de piata neschimbat potrivit regulilor concurentei
perfecte. In acest mod se ajunge la cantitatea totala Q
A+B
, ce corespunde optimului Pareto,
intrucat rezulta din intretaierea curbei costului marginal C
mg
cu curba cererii agregate D
A+B
.
Curba cererii agregate pentru bunuri publice D
G
A+B
rezulta din insumarea pe verticala
a celor doua cereri individuale. In acest caz, cantitatile individuale nu sunt variabile din cauza
caracteristicilor de nonexclusivitate si nonrivalitate in consum. Prin definitie, fiecare individ,
precum si toti la un loc, folosesc aceeasi cantitate din bunul public respectiv. Ceea ce variaza
este pretul. La cantitatea Q
G
individul plateste p = T
A
iar individul B plateste p = T
B
, care
insumate inseamna p
0
.
Conditiile optimului Pareto pot fi satisfacute atunci cand suma celor doua cereri
individuale (beneficii marginale) egaleaza costul marginal D
G
m
. Conform teoriei clasice a
impozitarii dupa principiul beneficiilor, sarcinile de impozitare sunt distribuite pe
contribuabili potrivit beneficiilor pe care le primesc prin distribuirea bunurilor publice.
Individul A plateste impozitul O
TA
iar individul B un impozit O
TB
, ceea ce inseamna ca fiecare
plateste un impozit egal cu beneficiul marginal obtinut prin folosirea bunurilor publice.
Productia optima de bunuri publice
Piata cu concurenta perfecta furnizeaza cantitatea optima de bunuri private deoarece
productia este extinsa pana cand cererea egaleaza oferta. La acest punct, curba cererii exprima
beneficiul marginal social si curba ofertei reflecta costul marginal social al productiei.
Pentru bunurile publice se formuleaza intrebarea: cat din resursele unei economii
trebuie consacrate acestei productii si in ce mod este ea finantata? Un exemplu poate ajuta la
caracterizarea nivelului optim de bunuri publice. Se presupune o colectivitate locala,
reprezentata de n consumatori care beneficiaza de un bun public un post de televiziune
municipal, care emite x ore pe saptamana, ceea ce antreneaza un cost total egal cu CT
(x)
. Suma
pe care un consumator i este dispus sa o plateasca pentru a beneficia de o unitate
suplimentara de bun public reprezinta disponibilitatea marginala de plata D
0
m
(x). Aceasta
depinde de x si functia D
i
m
(x) este descrescatoare. Daca consumatorul i are la dispozitie un
numar mic de ore de emisiune (x mic) este dispus sa sacrifice o suma mai mare pentru o
durata mai mare; daca x este mare, suma suplimentara pe care accepta sa o plateasca este
scazuta.
Suma pe care colectivitatea, in ansamblu, este dispusa sa o plateasca pentru
o ora in plus de emisiune reprezinta suma disponibilitatilor marginale de plata:
Pentru a determina nivelul optim al productiei de bunuri publice, suma
disponibilitatilor marginale de plata se compara cu suplimentul de cost determinat de o
unitate de bun public in plus, adica cu costul marginal:
C
mg
= dCT / dx.
Daca ED
i
m
(x)>C
mg
, nivelul productiei de bun public poate
creste avantajele pe care le aduce depasesc costurile suplimentare. Invers, daca suma
disponibilitatilor marginale de plata este mai mica decat costul marginal, productia
(cantitatea) de bun public trebuie redusa, astfel ca pierderea de satisfactie a utilizarilor sa fie
compensata de economiile la costuri. Cantitatea optima de bun public x
*
este definita prin
egalitatea sumei disponibilitatilor marginale de plata cu costul marginal exprimata prin
relatia:
Fig. 9.10 ilustreaza aceasta conditie de optim.
C
mg


Fig. 9.10. Productia optima de bunuri publice.
Pentru simplificare se considera doi indivizi A si B, iar D
i
m
(A) reprezinta
disponibilitatea marginala de plata a individului A pentru bunul public. Aceasta este si curba
cererii individului A pentru bunul public. D
i
m
(B) este curba disponibilitatilor marginale de
plata a lui B si curba cererii individuale a lui B pentru bunul public. Cu alte cuvinte, 0x
*

unitati din bunul public furnizeaza x
*
D beneficiu lui A si x
*
E lui B. Dar atat A cat si B se
bucura de acest beneficiu si, deci, pentru a x-a unitate, beneficiul marginal (disponibilitatea
marginala de plata) este egala cu x
*
F. Din cauza nonrivalitatii in consum a bunului public,
curba sumei disponibilitatilor marginale de plata se obtine prin insumarea pe verticala a
curbelor disponibilitatilor marginale individuale de plata.
Productia optima de bun public x
*
este reprezentata de intersectia curbei sumei totale a
disponibilitatilor marginale de plata cu curba costului marginal.
Analiza precedenta nu este riguroasa pentru ca nu explica preferintele indivizilor
asupra bunurilor publice si asupra bunurilor private. Este, totodata, incompleta pentru ca nu
explica cum poate fi finantata productia bunului public. Sa consideram o economie cu m
consumatori, iar preferintele consumatorului i sunt reprezentate printr-o functie de
utilitate de forma:
U
i
(x,M
i
),
unde x reprezinta cantitatea dintr-un bun public; M
i
exprima valoarea resurselor pe care
consumatorul o consacra pentru bunuri private.
In alegerea cantitatii de bun public, obiectivul este reprezentat
de maximizarea bunastarii colective plecand de la preferintele individuale. Concret, este
vorba de maximizarea sumei ponderate de utilitati individuale:
unde W este functia de utilitate colectiva, a
i
reprezinta ponderea acordata satisfactiei
individului i.
In determinarea cantitatii optime de bun public trebuie sa se tina seama de finantarea
necesara. Daca se preleva taxe t
i
de la fiecare individ, valoarea consumurilor de bunuri
private este:
M
i
= V
i
- t
i
,
unde V
i
este venitul consumatorului i. Trebuie aleasa marimea
prelevarii t
i
si cantitatea de bun public x, respectand echilibrul bugetar al intreprinderii
productive.
Problema se poate scrie astfel:
sub constrangerea:
Lagrangianul acestei probleme este:
ceea ce conduce la conditiile de optim:
Aceste conditii de optim corespund constrangerii de echilibru
bugetar pentru productia bunului public si formeaza un sistem de m+2 ecuatii care determina
cele m+2 necunoscute: ,x,t1,,t
m
. In particular, conditia cL / ct
i
= = 0, implica:
Rearanjand cL / cx = 0, obtinem relatia:
cunoscuta sub numele de conditia Bowen-Lindahl-Samuelson (BLS).
Pentru a interpreta conditia BLS, presupunem un consumator i caruia i se propune o
crestere a cantitatii din bunul public dx>0. Ce suma suplimentara dt
i
va accepta el sa plateasca
pentru a putea dispune de cantitatea suplimentara dx? Consumatorul i nu accepta sa plateasca
dt in plus daca utilitatea sa se diminueaza.
Avand
consumatorul accepta sa plateasca in plus o suma dt, daca se
verifica relatia:
altfel spus:
Termenul din dreapta inegalitatii reprezinta rata marginala de substitutie a bunului
privat cu bunul public si se interpreteaza drept disponibilitatea marginala de plata a
consumatorului i. In fond, conditia BLS exprima egalitatea dintre disponibilitatea
marginala de plata si costul marginal al bunului public. Ea consfinteste egalitatea utilitatii
marginale sociale a venitului diferitilor consumatori caracterizand complet productia optima a
bunurilor publice si modalitatile sale de finantare.
Conditia BLS presupune o informare perfecta asupra preferintelor consumatorilor, a
functiilor de utilitate si a functiei de cost, ceea ce permite calculul solutiei optime si adoptarea
deciziei de prelevare din veniturile indivizilor pentru finantarea bunului public.
Modalitati de determinare a productiei optime de bunuri publice
Ipoteza informarii perfecte a administratiei publice pentru a calcula solutia optima
privind productia de bunuri publice este putin verificata.
Echilibrul cu subscriptie
In situatia in care fiecare consumator varsa o contributie voluntara, aceasta defineste
cantitatea de bun public ce este produsa. Agentii economici determina subscriptia lor in raport
cu avantajul pe care vor sa-l obtina personal si ignora complet satisfactia suplimentara
resimtita de ceilalti agenti. Ei sunt in numar mare si nu pot sa se uneasca pentru a-si determina
impreuna contributia.
Consumatorul i determina contributia sa t
i
si considera ca sunt date contributiile altor
consumatori, tj.
Notam cu g(T) cantitatea de bun public care poate fi produsa cu o
subscriptie totala egala cu T. Functia g nu este alta decat functia inversa a functiei de cost
g=CT
-1
.
Avem
si utilitatea consumatorului i apare ca o functie de subscriptie
individuala
iar subscriptia t
i
este determinata pentru a maximiza U
i
in timp ce valorile de subscriptie t
j

(j=i) sunt considerate ca fixe. In acest caz avem:

Cum g=CT
-1
, avem g=1/CT=1/C
mg
si deci:
Rezulta ca echilibrul cu subscriptie presupune egalitatea costului marginal si a
disponibilitatii marginale de plata pentru fiecare consumator. El difera de conditia BLS,
ceea ce arata ca procedeul subscriptiei nu conduce la o productie optima a bunului
public. Suboptimalitatea echilibrului cu subscriptie rezulta din caracterul noncooperant al
procedurii, iar consumatorii aleg sa subscrie o valoare care este inferioara celei care este
optim sociala.
Echilibrul Lindahl
Este acceptata ipoteza conform careia echilibrul general al unei economii
concurentiale ce produce bunuri private duce la o forma de eficienta in alocarea resurselor.
Echilibrul realizat este un optim Pareto, adica o situatie in care este imposibil sa imbunatatim
satisfactia unui consumator fara a diminua pe cea a altui consumator. Se pune problema daca
poate fi pus in functiune un sistem comparabil pietei concurentiale in cazul bunurilor publice.
Un raspuns afirmativ a oferit economistul german Erik Lindahl.
Se considera ca functiile de utilitate ale consumatorilor se pot scrie sub forma:
U
i
(x,M)= U
i
(x)+ M
i
,
ceea ce presupune ipoteza ca utilitatile marginale ale bunurilor private
sunt constante si egale cu unu (o
1
=o
2
==o
m
). In acest caz, conditia BLS se scrie
si ea serveste determinarii cantitatii optime de bun public. Totodata, se presupune ca exista un
pret individualizat ce este alocat fiecarui cumparator: pretul p
i
defineste valoarea pe care
consumatorul i trebuie sa o plateasca pentru fiecare unitate de bun public de care doreste sa
dispuna. In acest mod consumatorul i determina o cerere de bun public care este a lui, proprie,
notata cu x
i
, si o cerere de bun privat M
i
. Cererea respectiva de bun public si de bun privat
maximizeaza utilitatea consumatorului i:
Maxim U
i
(x
i
)+ M
i

p
i
x
i
+M
i
= V
i
.
Daca se noteaza cu L langrangianul si cu multiplicatorul
Lagrange asociat constrangerii de echilibru bugetar pentru consumatorul i, cererea de bun
public si cererea de bun privat verifica conditiile:
de unde rezulta ca:
u'
i
(x
i
) = p
i
.
Totodata se presupune ca productia bunului public este
asigurata de o intreprindere care urmareste sa-si maximizeze profitul si evalueaza fiecare
unitate de bun public la pretul . In aceasta situatie, profitul intreprinderii este:
Profitul este maxim pentru o cantitate a productiei care verifica ega-
litatea venitului marginal (a pretului) si a costului marginal:
Prin definitie, preturile individualizate p
1
, p
2
, p
3
, , p
m
exprima un echilibru Lindahl
daca pentru aceste preturi toti consumatorii cer aceeasi cantitate de bun public: x
i
= x pentru
i=1, , m, iar intreprinderea alege producerea cantitatii respective.
La nivelul echilibrului Lindahl avem:
u'
i
(x) = p
i
, i=1, , m
ceea ce implica:
si in acest mod conditia BLS este verificata.
Pentru prezentarea grafica a echilibrului Lindahl se au in vedere persoanele A si B ale
caror curbe de cerere nu exprima relatia pret-cantitate, ci relatia dintre ponderile din pretul
total (costul total) si cantitatile cerute. Pe laturile orizontale este reprezentata cantitatea din
bunul public X, iar pe laturile verticale sunt partile (ponderile) acoperite de cele doua persoane
din pretul (costul) total. Deoarece intre partea din pret suportata de o persoana si pretul
absolut este o relatie directa, rezulta ca exista doua curbe normale ale cererii cu inclinatie
negativa: D
A
este curba cererii pentru persoana A si D
B
este curba cererii pentru persoana B.
Cantitatea optima sau de echilibru este X
*
, adica acea cantitate care corespunde
intersectiei dintre cele doua curbe ale cererii. Punctul L reprezinta echilibrul Lindahl.
Pentru cantitatea X
*
, partea din pret (cost) acoperita impreuna de cele doua persoane este de
100%, suma platilor voluntare egaleaza costul bunului public. La cantitatea X
1
< X
*
cele doua
persoane subscriu impreuna mai mult decat costul bunului public si, in consecinta, ele vor
decide sa solicite o cantitate mai mare de bun public pentru a plati mai putin. La cantitatea X
2
> X
*
,

cele doua persoane nu platesc suficient pentru a acoperi costul bunului public, care,
astfel, nu poate fi produs si vor decide sa solicite o cantitate mai mica de bun public.
FiFig. 9.11.
Echilibrul Lindahl.
Echilibrul Lindahl este expresia unei modalitati descentralizate care permite
determinarea productiei optime de bunuri publice. Realizarea sa este posibila prin
organizarea unei tatonari asupra preturilor individualizate, comparabila cu tatonarea
walrasiana. Aceasta inseamna cresterea pretului individualizat suportat de agentii care cer
mai mult bun public si reducerea pretului pentru cei care solicita o cantitate mai mica incat
sa se ajunga la o situatie in care toti solicita aceeasi cantitate. Totodata, prin tatonare se
urmareste a verifica daca suma preturilor conduce la egalizarea cantitatii cerute cu cea oferita,
respectiv la realizarea echilibrului Lindahl in care se produce cantitatea optima de bunuri
publice.
Problema 'pasagerului clandestin'.
Mecanismul descoperirii cererii de bunuri publice
Scenariul pe care il presupune echilibrul Lindahl are putine sanse de realizare.
Consumatorii platesc bunul public la preturi individualizate si dispun de o cantitate mai mica
datorita nonexcluziunii. In procesul tatonarii, ce ar trebui sa duca la echilibru, consumatorul i
intelege ca are interesul de a anunta o cerere mai redusa de bun public pentru a beneficia de
un pret individualizat mai mic. Consumatorul isi ascunde preferinta reala de bun public
pentru a contribui mai putin la finantarea lui. Odata ce bunul public a fost produs, de acesta
pot beneficia toti membrii comunitatii, indiferent daca au suportat sau nu costul ocazionat. In
aceasta situatie, pentru o parte din indivizi este rational sa astepte ca altii sa produca si sa
suporte costul bunului public, iar ei sa beneficieze de acesta, fara sa contribuie la finantarea
sa. Acest comportament este cunoscut sub denumirea 'pasagerului clandestin'. Dar daca toti
cetatenii adopta un astfel de comportament, societatea nu poate sa-si creeze un sistem de
aparare, educatie, ocrotire a sanatatii, alte bunuri publice.
Rezultatul final nu este in beneficiul nici unui membru al grupului. Pasagerul
clandestin trebuie, deci, sa presupuna ca toti ceilalti membri ai grupului joaca acelasi rol sau
trebuie sa fie inconstienti de rezultatul final.
De subliniat ca termenul de pasager clandestin induce, intr-o anumita masura, in
eroare prin aceea ca sugereaza o comportare strategica din partea participantului individual. O
astfel de comportare menita sa ascunda de ceilalti adevaratele preferinte ale individului
referitoare la bunuri publice va avea loc doar daca grupul este mic si individul isi da seama ca
propria-i comportare ii poate afecta pe altii. Cand grupul este mare, situatia comportamentala
este diferita, desi rezultatele sunt asemanatoare. In acest caz, participantul individual nu se
comporta in mod strategic fata de ceilalti. El nu considera ca propria actiune poate exercita
vreo influenta asupra celorlalti din grupa. In aceasta situatie, individul isi maximizeaza
utilitatea prin abtinerea de la prestarea unei contributii la furnizarea si finantarea bunurilor si
serviciilor folosite in comun.
Solutionarea problemelor pe care le implica pasagerul clandestin se poate realiza
prin:
a) constrangerea realizata de catre stat, ce obliga la plata impozitelor pentru
finantarea productiei de bunuri publice;
b) incitarea selectiva, in sensul ca numai cei care actioneaza si finanteaza vor
beneficia, integral sau partial, de roadele activitatii comune.
Solutiile anterioare nu sunt pe deplin eficiente intrucat in cazul constrangerii la plata
impozitelor exista pasager clandestin sub forma evaziunii fiscale, iar incitarea selectiva nu
poate sa-l excluda. De aceea pentru eliminarea sau diminuarea situatiilor de pasager
clandestin se poate apela la conventii sociale, in care oamenii isi precizeaza adevarata
disponibilitate de a plati sau la sanctiuni sociale ori amenzi explicite, caz in care este nevoie
de o institutie care sa completeze piata.
Oricare ar fi masurile preconizate pentru realizarea actiunii comune, fara existenta sau
limitarea pasagerului clandestin, face necesara existenta unei scheme care sa permita
cunoasterea costurilor bunurilor publice. In acest scop este imaginat un mecanism al
descoperirii cererii care sa-i incite pe oameni sa comunice corect preferintele lor pentru
bunuri publice si dispozitia voluntara de plata.
Iata cum ar putea functiona un asemenea mecanism al descoperirii cererii. Se
presupune ca pe o strada sunt patru case si proprietarii decid sa creeze sistemul de iluminat
publice. Presedintele asociatiei stabileste trei planuri de iluminat care au costuri echivalente:
Planul A - o singura sursa de lumina dar foarte puternica;
Planul B - doua surse de lumina de intensitate medie;
Planul C - trei surse de lumina de intensitate redusa.
S-a convenit ca fiecare proprietar va indica suma pe care este dispus sa o plateasca
pentru fiecare varianta de plan de iluminare a strazii.
Tabelul 9.1
Dispozitia voluntara de plata
pentru 'bunul public - iluminarea strazii', in situatia unor variante de plan ce au costuri
echivalente
in (u.m.)
Membrii comunitatii
Plan de iluminat Taxa
(costul)
A B C
1 120 100 80 0
2 60 140 100 10
3 40 160 50 8
4 80 40 180 0
Total dispozitie de plata voluntara 300 440 410
Tabelul indica, spre exemplu, ca primul membru al asociatiei prefera foarte mult o
singura sursa de lumina, dar foarte puternica, pentru care este dispus sa plateasca 120 u.m., iar
cel de al treilea asociat prefera planul B pentru care este dispus sa contribuie cu 180 u.m., iar
pentru celelalte contribuie cu sume reduse. Problema care se pune este de a propune o schema
in cadrul careia agentii sa-si exprime preferintele adevarate pe baza carora presedintele
asociatiei poate alege planul optim. Cum costurile celor trei planuri sunt identice, planul
optim este cel care maximizeaza contributiile voluntare ale indivizilor. Pentru planul B
indivizii sunt dispusi sa plateasca 440 u.m. contra 300 u.m. pentru planul A si 410 u.m. pentru
planul C.
Vom relua schema descoperirii cererii de bunuri publice, elaborata de Tideman si
Tullok. In primul rand, fiecare individ scrie pe o hartie suma maxima pe care el este dispus sa
o plateasca pentru fiecare plan. Presedintele asociatiei considera ca aceasta informatie este cea
adevarata si alege planul pentru contributia totala cea mai ridicata si apoi va trebui sa
mentioneze cati membri ai societatii vor trebui sa plateasca. Pentru a face acest lucru el
identifica planul care va fi ales cand toate contributiile vor fi incluse in calculele sale,
precum si planul care ar fi ales cand contributia persoanelor chestionate nu ar fi inclusa.
Daca acelasi plan este ales in ambele cazuri, atunci individul nu plateste nimic. Cand
contributia agentului modifica pretul, atunci el trebuie sa plateasca diferenta dintre suma pe
care membrii colectivitatii sunt dispusi sa o plateasca pentru planul ales fara contributia sa si
suma pe care ei sunt dispusi sa o plateasca pentru planul ales in care este inclusa si contributia
sa.
Spre exemplu, daca toti membrii colectivitatii anunta adevarata contributie, asa cum
este indicat in tabelul 9.1, costurile vor fi nule pentru individul 1 si 4, iar pentru individul 2,
taxa (costul) este 10 u.m. si 8 u.m. pentru individul 3. Aceste costuri sunt determinate in felul
urmator: presedintele alege optiunea B intrucat dispozitia de plata este cea mai ridicata. Daca
se elimina contributia individului 1, dispozitia de plata pentru planul A este 180 u.m., pentru
planul B este de 340 u.m. si pentru planul C este de 330 u.m.. Planul B este ales pentru ca
acest plan este preferat cu sau fara contributia individului 1. In acest fel costul individului 1
este nul.
Sa analizam situatia individului 2. Atunci cand contributia sa este inclusa, alegerea
asociatiei este planul B, iar cand este eliminata, alegerea este planul C pentru care dispozitia
totala de plata este de 310 u.m., opusa celor 300 u.m. pentru planul B si 240 u.m. pentru
planul A. Cum contributia individului 2 modifica alegerea planului C in favoarea planului B,
individul 2 plateste diferenta dintre dispozitia totala de plata (310 u.m.) pentru planul B si
dispozitia totala de plata pentru planul B fara contributia sa (300 u.m.). Calcule similare pot fi
facute pentru indivizii 3 si 4.
Pentru a releva eficacitatea acestui tip de schema, sa vedem calculele pentru individul
3. El prefera planul B apoi C si A. Se presupune ca alti 3 indivizi se supun dispozitiilor, asa ca
presedintele asociatiei alege planul B fara contributia individului 1. In acest caz ar fi
preferabil ca individul 3 sa fie cinstit. In sfarsit, daca el se comporta altfel, planul B va fi
selectionat si nu va avea de platit o parte din costuri. Daca el minte si spune ca este dispus sa
plateasca pentru planul A sau pentru planul C, apare riscul sa se modifice alegerea asociatiei
de la planul B la un alt plan si astfel va trebui sa plateasca o parte din cost.
Vom presupune ca alti 3 indivizi fac propuneri in asa fel incat planul C este ales fara
contributia individului 3. Daca planul C este ales de asociatie, atunci costul suportat de
individul 3 va fi independent de contributia sa. Sa presupunem ca el face o propunere care
modifica alegerea planului C in favoarea planului B. In acest caz, daca costul nu este mai
mare de 50 u.m., el este preferabil intrucat spune adevarul si optiunea C va fi aleasa, caci
castigul pe care l-ar obtine individul 3 alegand B va fi inferior castigului sau in cazul alegerii
optiunii C.
Acest tip de rationament indica faptul ca un astfel de mecanism de cercetare a cererii
de bunuri publice este corect, iar onoarea (spunerea adevarului) este cea mai buna optiune
pentru ansamblul de agenti economici.
Votul majoritar
Prin organizarea unui vot se poate determina cantitatea de bun public si contributia
individuala necesara. Presupunem ca 'n' indivizi convin sa stabileasca printr-o procedura de
vot majoritar asupra productiei de g(T) unitati de bun public care sa fie finantat prin
contributii individuale de marimea t, si T=m*t, ceea ce se presupune ca volumul productiei
este egal cu suma contributiei totale
g(T)=T si
unde a
i
exprima intensitatea preferintei consumatorului i pentru bunul public.
Avand in vedere conditia B.L.S., productia optima de bun public x
*
se scrie
Daca fiecare individ participa cu o contributie (impozit) t, productia bunului public
este egala cu m.t., iar utilitatea individului i se exprima ca o functie de prelevare individuala t,
prin relatia:
deoarece
x=mt si M
i
=V
i
-t
Functia U
i
(t) atinge maximul pentru t=a
i
(fig 9.12)

Fig. 9.12. Utilitatea consumatorului i in raport cu contributia t.
Aceasta indica faptul ca individul i doreste ca impozitul t sa fie fixat la marimea a
i
ce
permite o productie de bun public egala cu ma
i
. Nu toti consumatorii doresc aceeasi cantitate
de bun public. Unii consumatori doresc sa fie produsa o cantitate mai mare decat cantitatea
optima x
*
pentru care parametrul a
i
este superior mediei , iar alti consumatori prefera o
cantitate mai scazuta.
Totodata, functia U
i
(t) permite exprimarea preferintelor individului i daca acesta
trebuie sa aleaga intre doua posibilitati pentru nivelul de prelevare t. Functia U
i
(t) nu prezinta
decat un maxim local; ea este crescatoare pentru t<a
i
si descrescatoare t>a
i
. In acest caz se
considera ca preferintele individului i sunt unimodale.
Pentru determinarea contributiei t se presupune organizarea unui vot majoritar.
Duncan Black ajunge la concluzia ca in cazul in care toti indivizii au preferinte cu un maxim
unic regula votului majoritar genereaza un rezultat stabil sau o situatie de echilibru.
Concluzia respectiva formeaza continutul teoremei alegatorului mijlociu: daca toti
alegatorii au preferinte cu maxim unic cu privire la acelasi bun public, care are o singura
dimensiune sau caracteristica, si decizia este luata prin majoritate, atunci intotdeauna
rezultatul va fi cel preferat de alegatorul mijlociu. Demonstrarea teoremei se face cu ajutorul
fig. 9.13.
Atunci cand avem preferinte cu maxim unic, dintre mai multe alternative, alegatorii aleg
pe cea mai apropiata de pozitia lor preferata.
Presupunem urmatorul exemplu: cinci alegatori (i
1
, , i
5
) trebuie sa decida asupra
cheltuielilor necesare inzestrarii cu tehnica militara pentru apararea strategica. Costul unei
unitati standard de tehnica militara este de 1 milion dolari. Alegatorul i
1
prefera o unitate
standard de tehnica, alegatorul i
2
prefera doua unitati standard de tehnica etc.

Fig 9.13. Votul majoritar.
Pentru trecerea de la situatia cu cheltuieli militare zero la cheltuieli care permit
inzestrarea cu o unitate standard de tehnica (1 mil $) voteaza toti cei 5 alegatori (unanimitate),
pentru deplasarea de la un buget de 1 mil. $ la un buget de 2 mil. $ voteaza i
2
, i
3
, i
4
, i
5
iar i
1

este impotriva. Pentru trecerea de la un buget de 2 mil. $ la un buget de 3 mil. $ vor vota i
3

(alegatorul mijlociu), i
4
si i
5
, iar impotriva va vota i
1

si i
2
, ceea ce inseamna ca deplasarea se
face cu 3 voturi pentru si 2 voturi impotriva. Pentru trecerea de la bugetul de 3 mil. $ la 4 mil.
$ vor vota pentru i
4
si i
5
iar impotriva i
1
, i
2
, i
3
, ceea ce inseamna ca deplasarea nu se
efectueaza iar bugetul ramane la nivelul de 3 mil. $, adica bugetul preferat de alegatorul
mijlociu.
Unimodalitatea preferintelor arata ca votul majoritatii conduce la nivelul de prelevare t
care este preferat de 'individul median', daca meste un numar impar. 'Individul median' este
definit prin faptul ca o parte din consumatori doresc o prelevare inferioara nivelului dorit de
acesta, iar cealalta parte o prelevare mai importanta.
Daca indivizii sunt aranjati in ordinea preferintei pentru un anumit bun public
a
1
a
2
a
3
a
m
,
individul median este definit prin:
.
In cadrul unei proceduri de vot majoritar, singura propunere care nu poate fi pusa in
minoritate este cea care corespunde alegerii individului median, altfel spus t = a
M
. Procedura
votului majoritar conduce la retinerea unui nivel egal al prelevarii a
M
si la producerea de
unitati de bun public.
Daca difera de x
*
, decizia m este optima. Optimalitatea se realizeaza in situatia
in care:
,
adica a egalitatii medianei si a mediei parametrilor a
i
.
Productia optima de bun public x
*
poate fi stabilita ca echilibrul Lindahl iar agentul
economic plateste un procent individualizat, p
i
, corespunzator (egal) utilitatii sale marginale,
pentru bunul public:

si contribuie la finantarea bunului public pentru o valoare totala p
i
x
*
. In cazul votului
majoritar plateste a
M
. Votul majoritar favorizeaza indivizii ce au o preferinta mai puternica
pentru bunul public si dezavantajeaza pe ceilalti in comparatie cu echilibru Lindahl. Desigur,
in practica, persoanele favorizate sau defavorizate pentru bunuri publice diferite nu sunt
aceleasi, iar procedura votului majoritar poate fi considerata o solutie ce nu face ca deciziile
publice sa fie date mai mult in favoarea unor sau altor indivizi.
Efectul de aglomerare si tarifare a serviciilor publice
Efectul de aglomerare constituie un exemplu tipic de dezeconomie externa de consum in care
satisfactia pe care o resimte o persoana de a dispune de un bun public este afectata negativ de
numarul de persoane care dispun in acelasi timp, in mod egal, de bunul respectiv.
Se considera un serviciu (bun) public pentru care excluderea prin pret este posibila si
care prezinta efectele de aglomerare. Serviciul respectiv este vandut pentru un pret unitar p la
m consumatori.
Consumatorul i are functia de utilitate:
U
i
= U
i
(x
i
, X
i
, M
i
),
unde:
-x
i
este cantitatea din serviciul public utilizata de catre consumatorul i.
-X
i
este cantitatea din serviciul public utilizata de ansamblul celorlalti consumatori (
).
-M
i
reprezinta valoarea resurselor consumatorului i destinate achizitionarii celorlalte
bunuri.
Notam cu U'
i1
, U'
i2
, U'
i3
, derivatele partiale ale functiei de utilitate U
i
in raport cu x
i
,
X
i
si M
i
si presupunem:
U'
i1
> 0; U'
i2
< 0; U'
i3
> 0.
Negativitatea lui U'
i2
(derivata partiala in raport cu X
i
) exprima efectul de aglomerare:
cu cat este mai mare utilizarea serviciului public de catre ceilalti consumatori, cu atat mai
mica este satisfactia consumatorului i.
Vom presupune ca guvernul maximizeaza o suma ponderata de utilitati individuale
sub forma unei functii de bunastare:
.
Se considera la inceput ca serviciul public poate fi finantat prin transferuri forfetare si
consumatorul i plateste contributia t
i
, ceea ce inseamna M
i
= V
i
- t
i
, unde V
i
reprezinta venitul
consumatorului i.
O functionare optima a serviciului public conduce la consumuri x
*
si prelevari t
i
*
, care
maximizeaza functia de bunastare colectiva:
,
sub constrangerea:
,
unde C
T
reprezinta costul de functionare al serviciului public.
Costul C
T
depinde de volumul utilizarii serviciului public de catre toti consumatorii si
creste pe masura ce sporeste intensitatea cu care este folosit serviciul public. Prin introducerea
multiplicatorului Lagrange , conditiile de optim sunt:
, i = 1, 2, , m,
- U
i3
+ = 0,
unde este costul marginal de functionare si masoara efectul cresterii
intensitatii folosirii serviciului public asupra costurilor de gestiune. Combinand aceste relatii
obtinem:
;
termenul U
i1
/U
i3
, reprezinta rata marginala de substitutie intre bunurile private si serviciul
public in cazul consumatorului i. Deoarece consumatorul a ales efectiv sa utilizeze serviciul
public in cantitatea x
*
, trebuie ca pretul p (care este exprimat de ponderea pretului bunului
public in pretul egal cu 1 pentru bunuri private) sa fie egal cu aceasta rata marginala de
substituire. In acest caz, individul va plati x
i
*
, iar diferenta t
i
*
- x
i
*
este finantata sub
forma de prelevare fiscala.
Rezulta ca solutia optima este descentralizata si implica un pret p ce verifica relatia:
,
iar termenul - U'
j2
/U'
j3
semnifica contributia suplimentara pe care consumatorul j este gata sa
o plateasca pentru ca un alt utilizator sa-si reduca cu o unitate gradul de folosire a serviciului
public. Drept urmare

masoara paguba cauzata altor utilizatori de catre consumatorul i, deoarece el sporeste cu o
unitate volumul folosirii serviciului public. Acest cost este costul marginal de aglomerare, iar
pretul p este
.
Pretul optim al folosirii serviciului public este egal cu costul marginal de
functionare si costul marginal de aglomerare.
In aceasta situatie se poate analiza problema internalizarii costurilor sociale. Un
individ, prin utilizarea unui serviciu public, este responsabil de costurile sociale
suplimentare ca urmare a dezutilitatilor pe care le genereaza celorlalti utilizatori. Prin
fixarea unui pret la serviciul public egal cu suma costurilor marginale de functionare si de
aglomerare, tarifarea determina pe consumator la o utilizare socialmente optima a resurselor
sale.
Aceste principii generale servesc la o anumita modalitate de organizare a unor servicii
publice. O autostrada are un cost marginal de functionare redus, dar efectul de aglomerare
este foarte important. Sosirea unui utilizator suplimentar nu modifica costurile de intretinere a
autostrazii dar afecteaza fluiditatea traficului si reduce satisfactia celorlalti automobilisti.
Folosirea autostrazii poate fi gratuita pentru automobilisti, sau, dimpotriva, va implica plata
unei taxe. Taxa limiteaza folosirea autostrazii in raport cu situatia de gratuitate si permite o
imbunatatire a calitatii serviciului furnizat. Consumatorii sunt orientati spre o utilizare
socialmente optima a serviciului public iar societatea concesionara isi amortizeaza costurile
cu investitia initiala si cele care asigura functionarea normala.
BUNURILE DE MERIT
Pe baza caracteristicilor de exclusivitate si rivalitate in consum, bunurile au fost
definite si clasificate in bunuri publice si bunuri private.
Bunurile pot fi analizate insa si prin prisma preferintelor consumatorilor individuali in
raporturile lor cu aprobarea sau dezaprobarea sociala. In acest caz sunt doua tipuri de
abordari.
Primul tip de abordare ia in considerare suveranitatea absoluta a consumatorului,
care nu admite nici un fel de interventie din exterior, inclusiv din partea guvernului.
Economistii clasici liberali (Hayek, von Mises s.a.) sustin ca interventia din afara sta la baza
eroziunii libertatilor individuale si a extinderii paternalismului in societate. Indivizii sunt cei
mai buni judecatori ai propriei bunastari.
Al doilea tip de abordare ia in considerare necesitatea de a efectua anumite
corecturi asupra preferintelor individuale distorsionate, ori de a justifica interventia
guvernului in domeniul politicii sociale. In acest caz, optiunile consumatorului sunt fie
sustinute (sau chiar impuse), fie prohibite administrativ ori economic de catre stat. Aplicarea
oricareia dintre aceste variante implica aprobarea sociala prin mecanismele democratice.
Analiza bunurilor prin prisma preferintelor consumatorilor individuali in raporturile
lor cu aprobarea sau dezaprobarea sociala si din punctul de vedere al necesitatilor de a efectua
anumite corectari asupra acelor preferinte distorsionate conduce la conturarea unei noi
categorii de bunuri, denumite bunuri de merit1[1].
Potrivit lui Stiglitz, sunt situatii cand individul nu poate sa actioneze cel mai bine in propriul
interes iar bunurile pe care guvernul le impune indivizilor de a le consuma (centuri de
siguranta, educatia elementara) sunt bunuri de merit.
Dupa Boiley, notiunea bunuri de merit necesita o interpretare mai larga. Ineficienta
alocarii unor resurse se produce daca indivizii subevalueaza beneficiile personale derivate din
consumul unui bun. Ca urmare a faptului ca indivizii atribuie un insuficient merit unor bunuri
in exprimarea preferintelor lor, apare necesitatea implicarii guvernului pentru corectarea
acestui fapt, de unde necesitatea ca aceste bunuri sa se numeasca bunuri de merit.
Musgrave subliniaza ca recunoasterea existentei bunurilor de merit constituie o
problema de impunere de catre societate a unor preferinte in alegerea unor categorii de bunuri
de catre indivizi. In practica, bunurile la care se produc anumite devieri in aprecierea utilitatii
lor in merituoase si demerituoase, Musgrave subliniaza ca fata de primele, societatea isi
exprima dorinta de a incuraja procurarea lor, iar fata de celelalte, care au efecte daunatoare,
societatea are o atitudine de respingere a procurarii lor.
Printre cazurile mai importante, cu caracter general, care determina aparitia
bunurilor de merit, se considera a fi urmatoarele:
a) situatia cand o serie de consumatori individuali isi exprima preferintele pentru
bunurile cu efecte pozitive importante. Optiunea pentru astfel de bunuri ar permite
sporirea eficientei atat la nivelul individului, cat si la cel al societatii;

1[1] A. Iancu, Bazele teoriei
politicii economice, Editura ALL,
Bucuresti, 1998, p. 248-254.

b) lipsa de prevedere si asigurare fata de probabile catastrofe, imbolnaviri,
accidente, datorita mai ales carentei in educatie si in informatii (diguri, asigurari
sociale, asigurari obligatorii);
c) distorsionarea preferintelor individuale, ca urmare a unor surse de informatii
incomplete asupra optiunilor disponibile, a unor imagini gresite asupra
realitatilor formate de reclamele comerciale sau de mass-media.
In fata unor astfel de cazuri, problema care se pune nu este cea a neinterventiei in
numele principiului suveranitatii absolute a persoanei, ci este mai degraba problema modului
cum sa se faca interventia guvernamentala pentru a asigura justitia sociala in acord cu cerinta
imbunatatirii eficientei si cu cea a respectarii personalitatii umane.
Caile de realizare a interventiei guvernamentale pentru corectarea preferintelor
individuale in scopul realizarii bunastarii sunt:
a) Ridicarea nivelului de bunastare si imbunatatirea informatiilor, au ca scop cresterea
capacitatii populatiei de a face optiuni, de a face mai clara inevitabilitatea riscurilor, de a
cauta cum pot fi evitate consecintele negative ale unor actiuni, prin masuri preventive proprii.
Sistemul de educatie si informare trebuie sa constituie domenii prioritare de atentie ale
guvernului, ele (sistemele) constituind, prin definitie, bunuri publice dar si mijloace eficiente
pentru a determina indivizii sa adopte singuri, in deplina cunostinta de cauza, decizii optime
in ce priveste bunastarea lor.
b) Subventiile acordate de guvern au ca scop general de a aduce anumite corectii
functionarii pietei ori de a realiza o alocare eficienta a resurselor, punand in ecuatie beneficiile
si preturile de pe piata bunurilor. Ele constituie instrumente economice importante, folosite in
redistribuirea veniturilor in scopul realizarii unor programe sociale cu bunuri de merit:
educatie, ingrijire medicala si medicamente, ajutoare sociale, locuinte s.a.
c) Constrangerea implica folosirea fortei legii in forme si domenii diferite. Forta legii
cere populatiei sa obtina asigurari adecvate in caz de imbolnavire si accidente, asigurari
pentru batranete. Legea impune obligativitatea invatamantului general, obligativitatea
respectarii regulilor de circulatie, obligativitatea vaccinarilor si a respectarii regulilor
impotriva raspandirii bolilor contagioase, interdictia fumatului in anumite locuri publice si in
care se desfasoara activitati cu grad ridicat de risc pentru producerea de explozii, interdictii
privind producerea, comercializarea si consumul de droguri.
Intrucat interdictia administrativa nu este intotdeauna eficienta, se recurge la
instrumente economice prin aplicarea unui sistem de impozite si taxe, care au menirea de a
descuraja consumul unor bunuri daunatoare sanatatii (alcool, tutun).
Aplicarea cailor analizate mai sus, in conceptia autorilor de orientare liberala, este de
natura sa contribuie la accentuarea fenomenelor de paternalism in societate, ceea ce afecteaza
spiritul de initiativa si competitivitatea. Totusi, intr-un stat de drept se impune prezenta
elementului restrictiv, insa acesta se cere realizat astfel incat sa nu afecteze drepturile
individului de a face optiuni potrivit preferintelor sale.
*
* *
REZUMAT
Situatiile de esec al pietei pot fi puse in corelatie cu sfera de cuprindere a acesteia, cu
faptul ca nu intotdeauna prestatia si contraprestatia pot fi riguros cuantificate, dar si cu faptul
ca o serie de bunuri ies de sub incidenta regulilor schimbului, proprii economiei de piata. In
acest context prezinta interes imperfectiunile modului de exercitare a atributelor proprietatii
ca premise pentru alocarea ineficienta a resurselor.
Studiul externalitatilor presupune delimitarea conceptului si luarea in considerare a
faptului ca ele modifica functia de productie sau functia de utilitate a altui agent economic,
astfel incat, ele pot fi considerate pozitive, cand se concretizeaza in economii sau beneficii si
negative, cand genereaza costuri pentru terte parti.
Aprofundarea studiului presupune luarea in considerare a externalitatilor pozitive si
negative de productie si a celor de consum, ineficienta economiei de piata in cazul poluarii, cu
atat mai mult cu cat obiectivul intreprinderii de maximizare a profitului nu inseamna automat
maximizarea bunastarii colective. Efectele negative ale externalitatilor, pot fi inlaturate, cel
putin partial, prin procesul de internalizare. Studiul acestuia presupune luarea in considerare a
teoremei Coase si a metodelor de reglare a poluarii referitoare la standardele de poluare, la
principiul poluator-platitor si la drepturile de poluare.
Definirea bunurilor publice presupune luarea in considerare a conceptelor de
nonexclusivitate, nonrivalitate a efectelor de aglomerare si a intensitatii cu care aceste
caracteristici se manifesta. De aici o serie de caracteristici ale mecanismului cererii si ofertei
de bunuri publice, mecanism ce presupune existenta a patru categorii de factori de decizie:
consumatorul votant, guvernul, administratiile publice si producatorul. Acestea toate isi pun
amprenta asupra curbei cererii de bunuri publice, fiind vorba in totalitate sau partial de o
cerere cu caracter politic.
Productia optima de bunuri publice este studiata prin prisma corelatiei dintre suma
disponibilitatilor marginale de plata si costul marginal, definitorie pentru cantitatea optima de
bun public. Rigurozitatea analizei presupune luarea in considerare a preferintelor
consumatorului, stiut fiind ca in alegerea cantitatii de bun public, obiectivul este reprezentat
de maximizarea bunastarii colective plecand de la preferintele individuale.
Modalitatile de determinare a productiei optime de bunuri publice iau in considerare
fie echilibrul cu subscriptie, fie echilibrul Lindhal, fie mecanismul descoperirii cererii de
bunuri publice atunci cand se manifesta comportamentul denumit al pasagerului clandestin
sau principiul votului majoritar. In contextul externalitatilor un loc aparte il ocupa si problema
efectului de aglomerare si tarifarea serviciilor publice.
Bunurile de merit presupun relatia individ-societate care poate fi abordata in doua
modalitati si care presupune interventia guvernamentala pentru corectarea preferintelor
individuale in scopul realizarii bunastarii.